Cristian UNTEANU

Această este imaginea cu care Emmanuel Macron doreşte să arate lumii că ţara sa nu numai că rămâne fidelă viziunii propuse odinioară de Generalul de Gaulle, dar se şi angajează să o concretizeze.

Sau măcar să deschidă calea, lucru acum mai posibil ca în trecut, cel puţin în teorie, tocmai datorită fricţiunilor majore din spaţiul euro-atlantic şi rupturilor în serie, din ce în ce mai pline de semnificaţii geo-politice între SUA şi unii dintre marii săi aliaţi. Tocmai din această cauză, poate ar fi interesante elementele complet noi pe care le-am auzit ieri după întâlnirea Putin-Macron.

Primul element, doar în aparenţă formal şi neînsemnat, este precizarea spaţiului geografic în care s-ar putea să apară marele acord al viitorului: nu mai este totalmente actuală formularea lui de Gaulle, nu se mai vorbeşte despre o ,,Europă de la Atlantic la Urali”, ci despre una ,,de la Lisabona la Urali”, suava schimbare ce nu mai pomeneşte de Atlantic, tocmai pentru că cineva să nu confunde construcţia asta cu cea veche, care implica SUA.

Al doilea element esenţial şi de profunzime al acestei noi viziuni îl constituie definirea scopului viitoarei vizite a lui Macron la Moscova (mai 2020): proiectul unei noi arhitecturi ,,de securitate şi de încredere”.

Ei bine, acesta poate fi (dacă vreodată se va şi realiza) un element de tip ,,game changer” nu numai la nivelul relaţiilor UE-Rusia, ci la nivel global, obligând toate marile puteri la o repoziţionare imediată la nivelul politicilor lor naţionale, dar şi la o posibilă regândire a locului lor în alianţele de putere din care fac acum parte. Mesajul transmis de Macron are (sau poate avea foarte rapid) consecinţe uriaşe deoarece despre această arhitectură nouă de securitate şi încredere face vorbire Franţa, membră NATO şi, alături de Germania şi Spania, susţinătoare ferventă a tuturor proiectelor legate de întărirea apărării europene şi dezvoltarea rapidă a industriei de apărare în ţările UE, dar şi iniţiatoare a marelui proiect de cooperare cu ţările mediteraneene, extins acum la nivelul întregii Africi. Este adresat acest mesaj Rusiei şi doar Rusiei sau Federaţiei Ruse parte a Uniunii eurasiatice şi organizaţiilor sale de cooperare militară, dar şi membră, în principal alături de China şi India, a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. În fine, semnificaţia mesajului este şi altcumva globală, căci trebuie văzută şi ca o ofertă de construcţie comună între două state membre ale Consiliului de Securitate. Ceea ce, la modul cel mai evident, ar putea duce la schimbarea ponderii de vot (mai puţin importantă deoarece rămâne posibilitatea de a folosi dreptul de veto pentru blocarea oricărei iniţiative), ci pentru consolidarea puterii şi influenţei unui grup de state în Adunarea Generală, grupul care are principala pondere de vot dar care, în aceste condiţii, ar putea primi un nou tip de legitimitate.

Se şi poate. Nu se ştie, dar se încearcă deblocarea unei teme pentru a se vedea dacă ar fi posibil să se meargă mai departe. Daca rezolvarea situaţiei din Ucraina rămâne principala condiţie a reprimirii Rusiei în formatul G8, atunci să vedem ce propun cei doi lideri. Interesant şi semnificativ pentru modul în care ar putea să se opereze în caz de criză, propuse noua arhitectură de securitate şi încredere, la nivelul Ucrainei, ar aduce pe agendă, în următoarele săptămâni, o nouă reuniune în formatul ,,Normandia” (Franţa, Germania, Rusia, Ucraina). Poate aşa să înceapă drumul spre o soluţie concretă, speră cei doi, mizând pe apariţia în joc a noului preşedinte ucrainian, cel care în campania electorală a avut, ca punct forte, tocmai promisiunea de a pune capăt conflictului cu regiunile separatiste din estul ţării sale şi, astfel, să încheie situaţia de război civil care deja a produs daune enorme, pierderi umane şi materiale care devin aproape imposibil de suportat.

Dar, pe fond, întrebarea esenţială este dacă invocarea imaginii de forţă ,,Europa, de la Lisabona la Urali” este doar o chestiune relevantă în termenii unui eventual acord comprehensiv de liber schimb sau este vorba şi de ceva mai mult. Din punctul meu de vedere, referinţa este mai complexă deoarece, în mod obişnuit, nu se citează decât prima parte din spusele lui de Gaulle. Iată citatul complet: ,,Da, este Europa, de la Atlantic la Urali este Europa, întreaga Europă care va decide destinul omenirii!”.

De aici, poate justificarea afirmaţiilor categorice făcute de Macron privind necesitatea unei reveniri la politica de dialog cu Moscova deoarece, a spus el, ,,a lega din nou Rusia de Europa este ceva în interesul nostru deoarece este vorba despre istoria sa, destinul său şi interesul nostru”. Viziune clasică de realpolitik în care îşi are loc constatarea, făcută acum mai mulţi ani înainte de Germania, că ,,o Rusie care ne-ar întoarce spatele nu ar fi ceva în interesul nostru”.

Necunoscuta este dacă iniţiativa lui Macron are oarece şanse să devină imaginea viitoarei politici europene de politică externă şi de securitate sau măcar s-o influenţeze în mod foarte serios, având în orice caz susţinerea Germaniei, Spaniei şi Italiei. Este o formulă realistă de a construi nişte noi relaţii sau este, în primul rând, în imediat, o formulă de a transmite un mesaj de avertisment cuiva şi de chemare la raliere, chiar înainte de G7.

Să vedem ce se va decide, căci subiectul devine extraordinar de important pentru Europa şi, mai ales, pentru statele de frontieră, printre care şi România. Interesele sunt atât de mari încât e previzibil ca echipele de negociere de acum vor primi noi teme de discuţie şi vor fi chemaţi şi alţi ,,sherpas”, reprezentând puterile interesate în susţinerea noii viziuni. Întrevederile pentru primele testări au început la nivel de ,,sub-sherpas”, iar cele care sunt în desfăşurare la nivel de şefi de echipe sunt cele pentru pregătirea reuniunii din Ucraina.

Nu ştiu dacă, în tumultul strict local care ocupă întreaga scenă publică de la noi, decidenţii politici ar avea timp de asemenea fleacuri, prea puţin importante faţă de stabilirea principiilor în funcţie de care se vor face viitoarele permutări pe scaunele cam scălâmbe ale puterii. Ştiind că nu ne interesează, atunci s-ar putea, ca până acum, să fim lăsaţi la pachet pentru raţionamentele altcuiva. Şi nu ştiu cu ce rezultate finale.

Articol publicat inițial de cotidianul Adevărul, www.adevarul.ro

de Lucian Negrea

Bulgaria este într-o situație limită, din cauza promisiunilor făcute rușilor. Bulgarii au promis că vor termina pe teritoriul bulgăresc secțiunea la Turkish Stream 2, proiect transfrontalier inițiat și prin urmare și controlat de Gazprom, dar totul a intrat în impas.

Numai că Moscova a luat de bună promisiunea autorităților de la Sofia, astfel că rușii au forțat atât cât le-au permis practic inepuizabilele resurse logistice ale gigantului mondial Gazprom, finalizând secțiunea proiectului pe întreg teritoriul Turciei și aducându-l astfel până la granița cu Bulgaria, cu o capacitate de nu mai puțin de 15,75 miliarde metri cubi. Marea problemă de-abia acum a intervenit însă, după ce bulgarii nu au mai fost în stare să construiască ”felia” de gazoduct de pe teritoriul lor și au intrat pur și simplu în panică, nemaiștiind ce să facă în continuare cu gazele de la ruși! Astfel că de la Sofia se încearcă acum folosirea a tot felul de tertipuri inclusiv legislative, pentru ”internaționalizarea” acestui inevitabil conflict nu doar economic, ci cu o miză geo-politică absolut uriașă, care poate ”dinamita” practic în orice clipă această parte sudică a continentului european. Numai că noul ”război al gazelor” care poate fi provocat de ”cacealmaua bulgărească” reprezintă o sabie cu două tăișuri pentru partea română, informează National.

Care nu doar că se poate feri de intrarea în această ”capcană” pe care rușii mai mult ca sigur vor încerca să o întindă de acum statelor sud-estice europene, dar chiar să fructifice la maximum noul impas și să transforme România într-unul din cele mai strategice ”hub”-uri de gaze naturale din întreaga Europă.

În acest moment se poate vorbi de un adevărat blocaj în ceea ce vorbește finalizarea conductei de aproape 500 de kilometri și care urma să lege Turcia de Serbia. Este vorba despre un proiect inițiat de Gazprom pentru a ”ocoli” astfel ruta ucraineană, una ”promovată” de Moscova ca fiind tot mai ”nesigură” și care ar fi urmat să devină ruta ”favorită” de livrare a gazelor în Europa de Sud.

Prof. dr. univ. Vasile PUȘCAȘ

Evoluția istorică și economico-socială a țărilor din Euro- pa Central-Sud-Estică  înfățișează numeroase  similarități și diferențe în secolul XX și la începutul secolului XXI. După 1989, aceleași țări au adoptat abordări diferite în procesul de tranziție postcomunistă și chiar în ceea ce privește calea europeană pentru care au optat odată cu aderarea la Uniunea Europeană (2004-2007).

Atitudinea imitativă a statelor din zona central-sud-est europeană, în primii ani după 1989, a urmărit instaurarea sistemului democrației și economiei de piață după modelul Europei Occidentale.

Proiecția realizată atât în regiune cât și de către cancelariile vestice, în etapa începutului reformelor economice și democratice din țările Europei Central-Sud-Estice, evalua că regiunea  ar fi urmat să elimine, în următoarele două-trei decenii, diferența de dezvoltare față de Europa Vestică. Acum, după aproape trei decenii, constatăm că respectivele estimări nu au fost realiste, chiar dacă unele țări (ex. Slovenia, Polonia) au făcut pași mari în respectiva direcție. Astăzi vedem că performanța dezvoltării economice și sociale a statelor din Europa Central-Sud-Estică, în ultimele trei decenii, a fost mai modestă decât a economiilor emergente asiatice (cu excepția Poloniei), apropiindu-se mai mult de unele economii din America Latină (Poznanska, Poznanski, 2015). Nici rata convergenței față de Europa Occidentală, văzută, în general, în termenii GDP/per capita, nu a atins așteptările.

În  acest  tablou  de  ansamblu  trebuie  spus  că  țările  din  Europa  Central-Sud-Estică care au aderat la Uniunea Europeană au înregistrat un proces mai accelerat de convergență (Gros, 2018). O așteptare majoră a noilor state membre, chiar din perioada preaderării, a fost să obțină o creștere economică substanțială și prosperitate pentru cetățeni. Calea ajungerii la astfel de obiective a fost combinația beneficiilor apartenenței la piața internă, politica europeană de coeziune, investirea eficientă a fondurilor  structurale. S-a considerat că astfel va crește și gradul de convergență, va evolua ascendent procesul de catch-up cu statele dezvoltate ale Uniunii  Europene. Doar că Uniunea Europeană a adoptat noi indicatori de convergență reală, adăugând la venitul per capita și consumul (tot per capita), productivitatea, gradul de ocupare și câștigul real (real wages). Ceea ce a făcut ca gradul de convergență a regiunii să încetinească față de vechile state membre, îndeosebi după 2007-2008, chiar dacă dinamica a continuat a fi mai accelerată. Să remarcăm și faptul că tendința în Uniunea Europeană este de a se introduce  indicatori  de convergență  și mai ambițioși, pe măsură ce aspirațiile Uniunii vor fi tot mai clare pentru a realiza o competitivitate europeană care să facă față cu succes ritmurilor competitivității globale.

Pentru   studiul  convergenței  statelor din Europa Central-Sud-Estică este aplicabilă și direcția  analitică  propusă de Paul Krugman (Bourdin, 2015). Adică, dacă ne referim tot  la convergența economică, putem spune că aceasta este influențată  atât  de condițiile economice propriu-zise, cât și de caracteristicile proximității geografice. Respectiv, ritmul procesului de catch-up și chiar aspecte divergente în unele regiuni ar putea fi explicate și de faptul că sunt înconjurate de alte regiuni mai înapoiate. Există și posibilitatea clusterizării spațiale a regiunilor pe baza unor coeficienți similari de convergență (ex. aria baltică, cea Vișegrad și mai nou patrulaterul sud-est-european), după cum se întâlnesc și situații de concentrări spațiale în capitale (a se vedea România,  Bulgaria), în  ambele  cazuri apărând și divergențe locale ori regionale care pot afecta atât integrarea regională, cât și procesul integrării europene.

Economiștii recunosc faptul că a crescut convergența economiilor din Europa Central-Sud-Estică datorită aderării  majorității  țărilor  din  regiune  la Uniunea Europeană. Factorii comuni ai acestei ascensiuni zonale sunt identificați în accelerarea reformelor structurale, îmbunătățirea  calității instituțiilor, impulsul spre inovare și competitivitate externă, atributele capitalului uman  și, desigur, rata relativ înaltă a investițiilor, predominant  venite din vestul Europei (Zuk et al, 2018). Desigur, acestora li se adaugă abilitatea noilor state membre de a internaliza politicile europene și de a investi fondurile structurale și de coeziune economică, socială, teritorială. Dar trebuie adăugat imediat că progresul convergenței în regiune a fost inegal. Iar pe lângă diferențele rezultate din potențialul divers de piață, factori endogeni specifici au influențat  gradul și ritmul creșterilor economice și convergenței în țările din zonă. Căci nu poate fi subestimat  impactul asupra aceluiași proces dinspre  dimensiunile socială, culturală și politică. Acestea au determinat  anumite opțiuni strategice și decizii politico-statale privind consumul, economisirea, investițiile, calitatea mediului de afaceri, nivelul așteptărilor  cetățenilor etc. (Grela et al, 2017). La rândul  lor, astfel de factori au generat efecte în planul performanțelor economice ale țărilor din regiune, al nivelului de integrare cu Piața Internă a Uniunii Europene și, până la urmă, în ceea ce privește gradul de convergență și viteza procesului de  catch-up cu Europa de Vest.

Îndeosebi după anul 2000 s-a insistat pe convergență economică în Europa Central-Sud-Estică deoarece aderarea la Uniunea Europeană a statelor din această zonă s-a petrecut aproape concomitent cu introducerea monedei europene, euro. A fost continuat modelul de creștere și dezvoltare adoptat în etapa tranziției postcomuniste, căruia i s-au adăugat ancora Uniunii Europene în evoluția instituțională a acestor țări, dar și sursa occidentală de capital privat și fondurile europene pentru sporirea investițiilor publice. Între timp, însă, au apărut importante schimbări tehnologice care au crescut cererea forței de muncă înalt calificată, sporind rolul educației, cercetării și inovării. Nu mai puțin importantă a devenit politica distribuției venitului național în fiecare țară din zonă, cu influență asupra indicatorului de progres social (Toth, Medgyesi, 2018). Astfel că experiențele diverse ale respectivelor state în gestionarea procesului de dezvoltare, inegalitățile rezultate și exacerbarea acestora în perioada crizei au făcut ca țările din Europa Central-Sud-Estică să dorească, după 2010, reluarea procesului de convergență, numai că, pe lângă subiectele generale ale politicilor europene, s-au întâlnit  cu noi probleme și caracteristici ale procesului în zonă, precum emigrația și alte teme demografice, scăderea interesului investițiilor străine, competiția pe palierul creșterii productivității etc.

Destul de multe opinii se apropie de cea a lui Margherison (2003), care susținea că în întreaga Uniune Europeană există o serie de factori care favorizează convergența, dar  sunt  alți factori care stau la baza existenței divergențelor. Între aceștia din urmă ar fi limba, religia, tradiții  culturale și experiențe istorice, sisteme de guvernare diferite, orientări ideologice concurente și, nu în ultimul rând, o diversitate de situații economice și sociale. Iar Adelle et al (2014) argumentează faptul că pentru a se realiza convergența într-un  anumit  spațiu este necesar să existe și o convergență a ideilor și principiilor care să conștientizeze problemele principale și să evidențieze voința de a realiza o dinamică a zonei, să asigure o înțelegere comună  și o colaborare a statelor membre și actorilor nonstatali din UE bazată pe reguli, instituții și politici de convergență coerente. În principal, este vorba de identificarea intereselor comune ale actorilor dintr-un anumit spațiu, dar și similaritățile/nesimilaritațile politice și economice. Altfel spus, convergența este rezultanta  unui mix de politici care urmăresc să realizeze similarități printr-un proces de transfer/ împărtășire a valorilor și obiectivelor. Ceea ce înseamnă că prin convergența ideilor, normelor și principiilor poate fi facilitată cooperarea regională/internațională, poate fi un premergător al convergenței  instituțiilor,  politicii, guvernării și, nu în ultimul rând, poate contribui la crearea canalelor și mijloacelor pentru înfăptuirea unui soft transfer, a unor regional/transnational networks.

Înțelegerea adecvată a procesului de convergență necesită studii  sistematice și serioase despre natura mecanismelor transferului prin care ideile, normele și principiile  sunt  propuse  și legitimate/ argumentate.  O  astfel  de  investigație este așteptată și pentru  subiectul european/central-sud-est european pentru a vedea cum ideea de arie paneuropeană poate  deveni viabilă astăzi politic, social, economic și cultural. De exemplu, studiul lui Dobbius și Knill (2009) arată că influența europeană asupra politicilor învățământului  superior  din statele membre ale UE a fost destul de limitată până la procesul declanșat de Declarația de la Bologna (1999). „Procesul Bologna” a însemnat  o platformă supranațională, o „agendă europeană pentru convergența sistemelor învățământului superior” care avea scopul de a face față provocărilor contemporane prin promovarea  reformelor  interne  convenite pe calea comunicării instituționale și informare  reciprocă a statelor membre prin  rețele transnaționale.  Deși statele semnatare  ale Declarației de la Bologna nu aveau obligația legală de a aplica anumite reforme și nu exista nici o autoritate centrală responsabilă, acest document a creat un cadru european prin care s-a favorizat o comunicare  transnațională extinsă și o interconectare intensă care au oferit o platformă pentru potențiale schimbări politice. Efectul a fost convergența politicilor naționale în domeniul  învățământului  superior  către o abordare comună. După o astfel de evoluție, Comisia Europeană a   primit elemente factuale și strategice pentru  a emite o viziune coerentă despre calea pe care universitățile europene  trebuia  să o urmeze. Studiul de caz al lui Dobbius și Knill a avut în vedere patru state din Europa Centrală – Cehia, Bulgaria, România, Polonia – în care evidențele arată că „Procesul Bologna” a fost un factor integrativ și promotor al convergenței. Și pentru  zona central-sud-est-europeană se constată că schimbarea și convergența au fost consecința combinării instituționalismului istoric cu al celui sociologic, autorii amintiți demonstrând că tradițiile fiecărui stat și comunicarea transnațională nu sunt una împotriva alteia, ci pot satisface necesități naționale și regionale dacă au parte de un management adecvat al procesului convergenței.

Din expunerea prezentă se constată că statele Europei Central-Sud-Estice au înregistrat creșteri economice apreciabile, îndeosebi în contextul aderării la Uniunea Europeană, dar ritmul convergenței cu statele dezvoltate occidentale a încetinit după criză. Majoritatea analiștilor consideră că modelul de dezvoltare din perioada tranziției și-a atins limitele, fiind necesare noi strategii de dezvoltare, continuarea îmbunătățirii mediului de afaceri și menținerea unui ritm accelerat de reforme structurale. Procesul de catch up Est-Vest nu va presupune doar convergența economică, ci va solicita o convergență totală, cu atât mai mult cu cât și convergența Nord-Sud va fi reluată cu o intensitate sporită. Desigur, aria Europei Central-Sud-Estice mai are nevoie de infuzie de capital și know-how occidentale, dar se așteaptă și o activitate internă de inovare. Principiile și metodele propuse de Roco (2016) pentru facilitarea convergenței sunt aplicabile astăzi și statelor central-sud-est-europene, deoarece numai convergența științifică și tehnologică ar duce la o sporire mai accelerată a valorii adăugate. Unei astfel de abordări s-ar potrivi bunele practice rezultate din „Procesul Bologna”. Crearea în zonă a unui ecosistem educațional și de cercetare, rezultat dintr-o viziune clară și o nouă cultură a convergenței europene, ar putea duce la o mai profundă integrare a zonei, ar da șansa reducerii decalajelor Est-Vest și ar da o mai mare coeziune procesului integrării europene, sporindu-i  competitivitatea  structurală și globală.

Articol publicat inițial în Economistul și republicat cu acceptul autorului

by Guy Millière

• President Macron never says he is sorry for those who have lost an eye or a hand… from extreme police brutality. Instead, he asked the French parliament to pass a law that almost completely abolishes the right to protest and the presumption of innocence, and that allows the arrest of anyone, anywhere, even without cause. The law was passed.
• In June, the French parliament passed another law, severely punishing anyone who says or writes something that might contain “hate speech”. The law is so vague that an American legal scholar, Jonathan Turley, felt compelled to react. “France”, he wrote, “has now become one of the biggest international threats to freedom of speech”.
• The main concern of Macron and the French government seems not to be the risk of riots, the public’s discontent, the disappearance of Christianity, the disastrous economic situation, or Islamization and its consequences. Instead, it is climate change.
• “The West no longer knows what it is, because it does not know and does not want to know what shaped it, what constituted it, what it was and what it is. (…) This self-asphyxiation leads naturally to a decadence that opens the way to new barbaric civilizations.” — Cardinal Robert Sarah, in Le soir approche et déjà le jour baisse (“The Evening Comes, and already the Light Darkens”).

Paris, Champs-Élysées. July 14. Bastille Day. Just before the military parade begins, President Emmanuel Macron comes down the avenue in an official car to greet the crowd. Thousands of people gathered along the avenue shout “Macron resign”, boo and hurl insults.

At the end of the parade, a few dozen people release yellow balloons into the sky and distribute leaflets saying “The yellow vests are not dead.” The police disperse them, quickly and firmly. Moments later, hundreds of “Antifa” anarchists arrive, throw security barriers on the roadway to erect barricades, start fires and smash the storefronts of several shops. The police have a rough time mastering the situation, but early in the evening, after a few hours, they restore the calm.

A few hours later, thousands of young Arabs from the suburbs gather near the Arc de Triomphe. They have apparently come to “celebrate” in their own way the victory of an Algerian soccer team. More storefronts are smashed, more shops looted. Algerian flags are everywhere. Slogans are belted out: “Long live Algeria”, “France is ours”, “Death to France”. Signs bearing street names are replaced by signs bearing the name of Abd El Kader, the religious and military leader who fought against the French army at the time of the colonization of Algeria. The police limit themselves to stemming the violence in the hope that it will not spread.

Around midnight, three leaders of the “yellow vest” movement come out of a police station and tell a TV reporter that they were arrested early that morning and imprisoned for the rest of the day. Their lawyer states that they did nothing wrong and were just “preventively” arrested. He emphasizes that a law passed in February 2019 allows the French police to arrest any person suspected of going to a demonstration; no authorization from a judge is necessary and no appeal possible.

On Friday, July 19, the Algerian soccer team wins again. More young Arabs gather near Arc de Triomphe to “celebrate” again. The damage is even greater than eight days before. More police show up; they do almost nothing.

On July 12, two days before Bastille Day, several hundred self-declared African illegal migrants enter the Pantheon, the monument that houses the graves of heroes who played major roles in the history of France. There, the migrants announce the birth of the “Black Vest movement”. They demand the “regularization” of all illegal immigrants on French territory and free housing for each of them. The police show up but decline to intervene. Most of the demonstrators leave peacefully. A few who insult the police are arrested.

France today is a country adrift. Unrest and lawlessness continue to gain ground. Disorder has become part of daily life. Polls show that a large majority reject President Macron. They seem to hate his arrogance and be inclined not to forgive him. They seem to resent his contempt for the poor; the way he crushed the “yellow vest” movement, and for his not having paid even the slightest attention to the protesters’ smallest demands, such as the right to hold a citizens’ referendum like those in Switzerland. Macron can no longer go anywhere in public without risking displays of anger.

The “yellow vests” seem finally to have stopped demonstrating and given up: too many were maimed or hurt. Their discontent, however, is still there. It seems waiting to explode again.

The French police appear ferocious when dealing with peaceful protesters, but barely able to prevent groups such as “Antifa” from causing violence. Therefore, now at the end of each demonstration, “Antifa” show up. The French police seem particularly cautious when having to deal with young Arabs and illegal migrants. The police have been given orders. They know that young Arabs and illegal migrants could create large-scale riots. Three months ago, in Grenoble, the police were pursuing some young Arabs on a stolen motorcycle, who were accused of theft. While fleeing, they had an accident. Five days of mayhem began.

President Macron looks like an authoritarian leader when he faces the disgruntled poor. He never says he is sorry for those who have lost an eye or a hand or suffered irreversible brain damage from extreme police brutality. Instead, he asked the French parliament to pass a law that almost completely abolishes the right to protest, the presumption of innocence and that allows the arrest of anyone, anywhere, even without cause. The law was passed.

In June, the French parliament passed another law, severely punishing anyone who says or writes something that might contain “hate speech”. The law is so vague that an American legal scholar, Jonathan Turley, felt compelled to react. “France has now become one of the biggest international threats to freedom of speech”, he wrote.

Macron does not appear authoritarian, however, with violent anarchists. When facing young Arabs and illegal migrants, he looks positively weak.

He knows what the former interior minister, Gérard Collomb, said in November 2018, while resigning from government:

“Communities in France are engaging in conflict with one another more and more and it is becoming very violent… today we live side by side, I fear that tomorrow it will be face to face”.

Macron also knows what former President François Hollande said after serving his term as president: “France is on the verge of partition”.

Macron knows that the partition of France already exists. Most Arabs and Africans live in no-go zones, apart from the rest of the population, where they accept the presence of non-Arabs and non-Africans less and less. They do not define themselves as French, except when they say that France will belong to them. Reports show that most seem filled with a deep rejection of France and Western civilization. An increasing number seem to place their religion above their citizenship; many seem radicalized and ready to fight.

Macron seems not to want to fight. Instead, he has chosen to appease them. He is single-mindedly pursuing his plans to institutionalize Islam in France. Three months ago, the Muslim Association for Islam of France (AMIF) was created. One branch will handle the cultural expansion of Islam and take charge of “the fight against anti-Muslim racism”. Another branch will be responsible for programs that train imams and build mosques. This autumn, a “Council of Imams of France” will be established. The main leaders of the AMIF are (or were until recently) members of the Muslim Brotherhood, a movement designated as a terrorist organization in Egypt, Bahrain, Syria, Russia, Saudi Arabia and the United Arab Emirates — but not in France.

Macron is aware of the demographic data. They show that the Muslim population in France will grow significantly in the coming years. (The economist Charles Gave wrote recently that by 2057, France will have a Muslim majority). Macron can see that it will soon be impossible for anyone to be elected President without relying on the Muslim vote, so he acts accordingly.

Macron apparently sees that the discontent that gave birth to the “yellow vest” movement still is there. He appears to think that repression will be enough to prevent any further uprising, and so does nothing to remedy the causes of the discontent.

The “yellow vest” movement was born of a revolt against exorbitantly high taxes on fuel, and harsh government measures against cars and motorists. These measures included reduced speed limits — 50 mph on most highways — and more speed-detection cameras; a sharp rise in the penalties on tickets, as well as complex and expensive annual motor vehicle controls. French taxes on fuels recently rose again and are now the highest in Europe (70% of the price paid at the pump). Other measures against the use of automobiles and motorists still in force are especially painful for the poor. They were already chased from the suburbs by intolerant newcomers, and now have to live — and drive — even farther from where they work.

Macron has made no decision to remedy the disastrous economic situation in France. When he was elected, taxes, duties and social charges represented almost 50% of GDP. Government spending represented 57% of GDP (the highest among developed countries). The ratio of national debt to GDP was almost 100%.

Taxes, duties, social charges and government spending remain at the same level now as when Macron came in. The debt-to-GDP ratio is 100% and growing. The French economy is not creating jobs. Poverty remains extremely high: 14% of the population earn less than 855 euros ($950) a month.

Macron pays no attention to the growing cultural disaster also seizing the country. The educational system is crumbling. An increasing percentage of students graduate from high school without knowing how to write a sentence free of errors that make incomprehensible anything they write. Christianity is disappearing. Most non-Muslim French no longer define themselves as Christians. The fire that ravaged the Cathedral of Notre Dame de Paris was officially an “accident,” but it was only one of the many Christian religious buildings in the country that were recently destroyed. Every week, churches are vandalized — to the general indifference of the public. In just the first half of 2019, 22 churches burned down.

The main concern of Macron and the French government seems not to be the risk of riots, the public’s discontent, the disappearance of Christianity, the disastrous economic situation, or Islamization and its consequences. Instead, it is climate change. Although the amount of France’s carbon dioxide emissions is infinitesimal (less than 1% of the global total), combatting “human-induced climate change” appears Macron’s absolute priority.

A Swedish girl, Greta Thunberg, age 16, — nevertheless the guru of the “fight for the climate” in Europe — was recently invited to the French National Assembly by members of parliament who support Macron. She delivered a speech, promising that the “irreversible destruction” of the planet will begin very soon. She added that political leaders “are not mature enough” and need lessons from children. MPs who support Macron applauded warmly. She received a Prize of Freedom, just created, which will be given each year to people “fighting for the values ​​of those who landed in Normandy in 1944 to liberate Europe”. It is probably reasonable to assume that not one of those who landed in Normandy in 1944 thought he was fighting to save the climate. Such minor details, however, seem beyond Macron and the parliamentarians who support him.

Macron and the French government also seem unconcerned that Jews — driven by the rise of anti-Semitism, and understandably worried about court decisions infused with the spirit of submission to violent Islam — continue to flee from France.

Kobili Traore, the man who murdered Sarah Halimi in 2017 while chanting suras from the Qur’an and shouting that the Jews are Sheitan (Arabic for “Satan”) was found not guilty. Traore had apparently smoked cannabis before the murder, so the judges decided that he was not responsible for his acts. Traore will soon be released from prison; what happens if he smokes cannabis again?

A few weeks after the murder of Halimi, three members of a Jewish family were assaulted, tortured and held hostage in their home by a group of five men who said that “Jews have money” and “Jews must pay”. The men were arrested; all were Muslim. The judge who indicted them announced that their actions were “not anti-Semitic”.

On July 25, 2019 when the Israeli soccer team Maccabi Haifa was competing in Strasbourg, the French government limited the number of Israeli supporters in the stadium to 600, not one more. A thousand had bought plane tickets to come to France to attend the match. The French government also banned the waving of Israeli flags at the game or anywhere in the city. Nonetheless, in the name of “free speech”, the French Department of the Interior permitted anti-Israeli demonstrations in front of the stadium, and Palestinian flags and banners saying “Death to Israel” were there. The day before the match, at a restaurant near the stadium, some Israelis were violently attacked. “The demonstrations against Israel are approved in the name of freedom of expression, but the authorities forbid supporters of Maccabi Haifa to raise the Israeli flag, it is unacceptable,” said Aliza Ben Nun, Israel’s ambassador to France.

The other day, a plane full of French Jews leaving France arrived in Israel. More French Jews will soon go. The departure of Jews to Israel entails sacrifices: some French real estate agents take advantage of the wish of many Jewish families to leave, so they buy and sell properties owned by Jews at a price far lower than their market value.

Macron will remain as president until May 2022. Several leaders of the parties of the center-left (such as the Socialist Party) and center-right (The Republicans) joined The Republic on the Move, the party he created two years ago. After that, the Socialist Party and The Republicans electorally collapsed. Macron’s main opponent in 2022 is likely to be the same as in 2017: Marine Le Pen, the leader of the populist National Rally.

Although Macron is widely unpopular and widely hated, he will probably use the same slogans as in 2017: that he is the last bastion of hope against “chaos” and “fascism.” He has a strong chance of being elected again. Anyone who reads the political program of the National Rally can see that Le Pen is not a fascist. Also, anyone who looks at the situation in France may wonder if France has not already begun to sink into chaos.

The sad situation that reigns in France is not all that different from that in many other European countries. A few weeks ago, an African cardinal, Robert Sarah, published a book, Le soir approche et déjà le jour baisse (“The evening comes, and already the light darkens”). “At the root of the collapse of the West”, he writes, “there is a cultural and identity crisis. The West no longer knows what it is, because it does not know and does not want to know what shaped it, what constituted it, what it was and what it is. (…) This self-asphyxiation leads naturally to a decadence that opens the way to new barbaric civilizations.”

That is exactly what is happening in France — and Europe.

Dr. Guy Millière, a professor at the University of Paris, is the author of 27 books on France and Europe.

 First published by https://www.gatestoneinstitute.org/14643/france-sinking-chaos