Ambasador prof. Dumitru CHICAN

În noaptea de 24-25 august, şi în mai puţin de 24 de ore, armata israeliană a executat trei atacuri aeriene ]n care au fost, implicate avioane de bombardament şi drone purtătoare, fiecare, ,erial exploziv. Potrivit oficialilor israelieni, atacurile au avut drept ţinte, obiective iraniene sau ale miliţiilor proiraniene active, astfel: depozite de material militar iranian, în localitatea Akraba, în proximitatea aeroportului internaţional din Damasc, suburbia sudică a capitalei libaneze libaneye Beirut, controlată de miliţiile Hezbollah, fiind avariat un centru de presă al Heybollah şi, în Irak, un depozit şi logistică militară aparţinînd miliţiilor irakiene şiite de obedienţă iraniană Mobilizarea Populară (Al-Hashd Al-Shaabiy). La Nord de Baghdad.  Contrar tradiţiei care cere ca, de obicei, partea israeliană să păstreze tăcerea ]n ceea ce priveşte operaţiunile militare pe care Tzahalul le execută ]n afara teritoriului naţional, de  data aceasta ]nsu;i premierul Benjamin Netanyahu, asumându-şi responsabilitatea pentru atacuri, a adus drept jusificare, faptul că, potrivit informaţiilor de securitate, Hezbollahul şi alte formaţiuni proiraniene pregăteau o serie de atacuri cu avioane fără pilot asupra unor ţinte din nordul statului Israel. În consecinţă, a fost vorba, potrivit oficialilor israelieni, de o acţiune cu caracter preventiv, având la bază, ideea că – pentru a-l cita pe şeful Executivului israelian-  “atunci când ştii că inamicul pregăteşte un atac ucigaş, soluţia cea mai potrivită este acţiunea pentru a-l ucide înainte ca acesta să treacă la fapte”.

Atenţia comentatorilor şi a presei a fost reţinută nu atât de raidul în sine, executat de Forţele Israeliene de Apărare (asemenea acţiuni au devenit, deja, o rutină, îndeosebi în ultimul an) şi nici nu poate fi explicată, aşa cum crede presa israeliană, de calcule electorale în perspectiva apropiatelor alegeri legislative din toamnă. A surprins, însă, că un raid de asemenea ambloare geografică în proximitatea arabă nu a mai fost executat de israelieni, în ultimii 13 ani, adică de la războiul dintre Israel şi Hezbollah din iulie – august 2006. Un alt motiv, nu mai puţin important, care a stârnit comentarii se referă la  faptul că, prin decizia sa, Israelul devine un actor activ şi un factor  unghiular al  ecuaţiei conflictului împotriva Iranului teocratic, conflict  inspirat şi promovat de Administraţia Donald Trump, cu susţinerea, mai mult sau mai puţin angajată, a comunităşii occidentale europene. Altfel spus, strategia israeliană devine o parte integrantă a strategiei conflictuale regionale în care este implicată o bună parte a comunităţii internaţionale. Israelul devine, în egală măsură, un actor regional a cărui implicare depăşeşte limitele politico-militare şi psihologice  ale tradiţionalului “conflict arabo-israelian”.

* *

În războiul din 2006, armata israeliană a reuşit să anihileze cea mai mare parte a stocului de rachete acumulat de miliţiile libaneze Hezbollah. Cu toate acestea, şi în pofida marilor distrugeri provocate societăşii şi edificiului statal libanez, ofensiva israeliană nu a reuşit să-şi atingă obiectivul strategic – acela de a elimina definitiv ameninţarea securitară reprezentată de partidul lui Hassan Nasrallah, cu puternica susţinere financiară, militară şi logistică a Iranului. Iar cauza de căpetenie a a cestui eşec se regpseşte în ac eea că, faţă cu rezistenţa îndârjită a miliţiilor şiite, armata israeliană nu a reuşit să mai repete experienţa anului 1982, adică să pătrundă pe teritoriul libanez

.

Treisprezece ani mai târziu, contextul regional creat în urma „primîverii arabe” şi a evoluţiilor politico-militare la nivelul Orientului Mijlociu, face discutabilă posibilitatea ca Israelul să aibă în vedere un nou conflict militar cu unul dintre cei mai bine înarmaţi şi instruiţi interpuşi prin care Teheranul îşi promovează politicile regionale.

Este neîndoielnic că Israelul de astăzi şi-a sporit şi perfecţionat potenţialul de luptă, rămânând, în mediul geografiei politice arabe, ţara care deţine supremaţia în plan militar. Dar la fel de adevărat este şi faptul că, de la nivelul de organizaţie tactică locală, Hezbollah a avansat la statutul de actor strategic pe eşichierul Orientului Mijlociu, ceea ce permite afirmaţia că un nou război direct într-un viitor previzibil, între Israel şi Hezbollah, este mai puţin probabil. Unităţile Hezbollah dispun, la ora actuală, de o nouă generaţie de rachete, Burkan (Vulcanul), care se adaugă la imensul arsenal de asemenea arme care, pe lângă dimensiunea cantitativă, se caracterizează şi printr-o putere distructivă sporită şi o precizie de lovire a ţintei cu mult superioară

Primite, iniţial cu rezerve şi chiar cu critici caustice pentru impactul letal pe care avioanele fără pilot  aşa –  numitele „drone”- au dev enit o armă prezentă tot mai frecnent pe fronurile active, îndeosebi din regiunea Orientului Mijlociu, inclusiv atunci când este vorba de un conflict asimetric, în care actori non-statali, susţinuţi sau nu de către puteri statale, au acces relativ facil la o asemenea gamă de material cu utilizări militare. Războiul din sudul Peninsulei Arabice şi criza din regiunea Golfului Arabo-Persic confirmă cu prisosinţă această realitate care nu este ignorată nici de „partidul lui Allah” din Liban.

În 2006, Hezbollahul a comis ceea ce analiştii au numit o „eroare strategică” prin implementarea în Siria a unor importante depozite de material ofensiv,dar amplasarea acestora  a îngreunat aprovizionarea frontului din Liban în faţa superiorităţii Israelului a cărui aviaţie a intervenit repetitiv şi eficient pentru împiedicarea oricăor transporturi militare din teritoriul sirian către fronturile miliţiilor libaneze şiite. Dar în acelaşi timp, războiul civil din Siria, în care unităţile formaţiunii libaneze au fost amplu angajte, mai ales împotriva jihadiştilor din reţeaua Al-Qaida şi ai aşa-zisului „stat islamic” Daish, a permis Hezbollahului să instaleze numeroase rampe de rachete de-a lungul frontierei sudice a Libanului, majoritatea acestor vectori fiind clasată în categoria armelor cu rază lungă de acţiune. În pofida numeroaselor raiduri de bombardament împotriva depozitelor deţinute de Hezbollah, analiştii nu ezită să afirme că, în prezent, silozurile de rachete ale grupării politico-militare libaneze sunt pline. Iar în cazul unui nou conflict cu statul israelian, aceasta ar permite Hezbollahului să supună la „proba practică” noua sa concepţie de ducere a confruntării armate, prin ceea ce poate fi numit prin sintagma „interceptare  de saturaţie” care constă în tiruri masive şi simultane de rachete şi drone înarmate care, prin intensitate ar suprasatura capacitatea defensivă şi de reacţie  a sistemelor de apărare israeliene şi ar permite ca un procent de 30-40% din ogivele lansate să lovească ţintele şi să producă serioase dezechilibre în raportul de forţe pe front.

Deocamdată, Irakul şi Libanul au dat publicităţii declaraţii de condamnare a „agresiunii” comise de Israel la adresa suveranităţii naţionale a celor două ţări. De partea sa, Hassan Nasrallah a averitzat că va riposta, „cu orice preţ” unor viitoare atacuri similare din partea vecinului israelian de la sud.

Conflictul dintre Starele Unite şi „Axa răului” în fruntea căreia se află Iranul este abia în faza incipientă şi chiar dacă acest conflict este, în prezent, unul al petrolierelor, al domeniului economic şi al penalităţilor, el are potenţialul de a degenera în cele mai surprinzătoare moduri. Inclusiv în ceea ce priveşte Hezbollahul şi tactica luptei prin reprezentanţi. Între care, pe un loc de frunte, se află şi Hezbollahul.

de Călin Marchievici

”Sunt două teme privitoare la Orientul Mijlociu despre care eu și colegii mei scriem de peste 40 de ani. Amândouă sunt eronate. Prima este lipsa apei. A doua temă, mult mai sinistră, este despre mlaștina sectară în care religia și credința au creat un vechi antagonism între musulmani și creștini, între musulmanii sunniți și cei șiiți, între musulmani, creștini și evrei. De aceea regiunea este mereu în razboi, oamenii sunt otrăviți de ură sectară și sortiți conflictului etern – conflict în care noi, occidentalii civilizați, ne implicăm din când in cand pentru a face ordine”, scrie jurnalistul Robert Fisk pentru The Independent.

”N-au intervenit oare francezii și britanicii în Liban, în 1860, pentru a opri masacrarea creștinilor maroniți de către druzi? N-au intervenit oare britanicii pentru a opri lupta dintre palestinienii musulmani și creștini și imigranții evrei, între 1920 și umilitoarea retragere din 1948? Nu au intervenit oare americanii, britanicii, francezii și Italienii în Liban, pentru a opri războiul civil, în 1982? Nu și-au trimis oare americanii trupele pentru a interveni între comandourile morții șiite și sunnite în 2004, 2005 si 2006?”.

”Lumea, sau cel puțin presa și pseudo-formatorii de opinie, ne face să credem că Orientul Mijlociu este pe punctul de a se rupe ca rezultat al urii inter-religioase și al războiului”, scrie Robert Fisk. În realitate, după cum scrie istoricul Ussama Makdisi, de la Rice University, SUA, ”orice istorie a sectarismului este și o istorie a coexistenței”. ”Războaiele ”religioase” nu sunt iscate de credințe divergente, ci de proprietate și bani. Principiul luptei pentru a deține cel mai mult pământ și cei mai mulți bani, se aplica, mă tem, oricărei dispute ”teologice” – fie că are loc pe câmpurile petroliere, pe fondurile de investiții, pe afacerile imobiliare”, scrie Robert Fisk. Și nimic nu poate ilustra mai bine teza de mai sus decât un conclav unic în istoria modernă care a avut loc în Liban atunci când președintele Elias Hrawi a vrut să introducă căsătoria civilă. I-ar fi privat astfel pe clericii musulmani șiiți, sunniți, și pe cei creștini de venituri considerabile, iar clericii, indiferent de religie, au făcut front comun în lupta pentru bani.

Vestul îi încurajează pe creștini să părăsească Siria

”În articolele noastre punem accent pe suferința catolicilor maroniți din Liban, a copților din Egipt și a altor secte creștine din Irak. Scriem că toate sunt alungate încetul cu încetul din Țara Sfântă. Titlurile folosesc cuvântul ”exod”. Întotdeauna fuga creștinilor în Europa, America, Australia a fost descrisă ca fiind ”de proporții biblice”.

Ca în toate poveștile, este un dram de adevăr în toate astea. Însă la fața locului am văzut cum preoții, vicarii și episcopii creștini, deși știau de persecuțiile îndurate de credincioșii creștini, mi-au cerut să le fac auzită marea dorință: ca Vestul să nu mai încurajeze plecarea creștinilor, ci să-i convingă pe creștini să rămână în casele lor din lumea arabă”.

”Preoții din Qamishleh, un oraș din nordul Siriei, controlat în parte de regimul sirian și de kurzi, cred că ultimul ”exod” a început abia dupa invazia anglo-americană din Irak, din 2003, invazie ai cărei arhitecți, după cum știm, sunt creștini. Unul dintre preoți a spus cu o voce puternică si furioasa: ”Această pierdere a creștinătății este un lucru negativ. Țările care-i încurajeaza să plece de aici nu se gândesc la binele lor. Vor să-i dizolve în societățile lor. Orientul este un mozaic, iar Vestului nu-i place asta. Dacă Vestul ar vrea cu adevărat să ne ajute, atunci ar trebui să ne ajute să rămânem aici și să trăim demn. Dar, la fiecare criză, oamenii vor sa plece”. Au fost discuții despre sprijinul acordat de țările din Golf organizațiilor Stat Islamic si Nusra, ultima versiune a al-Qaeda, din dorința de a-i alunga pe creștini din Orientul Mijlociu.

Printre preoții întâlniți de Robert Fisk este un anume părinte Gabriel, care a fugit din biserica sa siriacă din Deir el-Zor, în iulie 2012. ”Nusra a distrus complet biserica și toate casele. Am crezut că ne vom reîntoarce în 15 zile”. La fel credeau creștinii și musulmanii din Palestina când și-au părăsit casele, în 1948.  ”Vestul nu ne primește pentru că acolo sunt țări seculare. În câteva generații, siriacii din țările europene or să dispară”, spune părintele Gabriel.

Coexistența islam-creștinism

Dar oare nu a fost aceasta soarta dintotdeauna a creștinilor din lumea arabă, să sufere mereu o ”provocare existențială”? Experții spun că nu a fost așa. Multe mănăstiri s-au convertit la islam, iar preoții înșiși au ”scos” ochii sfinților din icoane, pentru a se conforma normei islamice cum că nu pot exista reprezentări antropomorfe în locurile de rugăciune. Universitarul francez Christian Decobert crede că, atunci când arabii au ajuns în Egipt, în Oriemtul Apropiat și Africa de Nord, jumătate din țările de aici erau creștine. ”Jumătate dinre persani erau creștini… sub bizantini, un om al bisericii era cel care colecta taxele”, spune Decobert. Când arabii s-au așezat aici, au decis să înființeze o administrație. Și, sedigur, aveau nevoie de colectori de taxe. ”Primii care s-au convertit la islam au fost călugării. Ei au devenit oameni cheie în sistemul islamic. Nu exista o distincție între viața religioasă și cea economică”, spune Decobert.

”Renașterea” islamică, refuzată de Vest

Musulmanii au avut propria lor Renaștere, precum cea din Europa. Însă, scrie istoricul libanez Kamal Salibi, un protestant, ”ce civilzație tradițională mai poate rezista când europenii – parțial datorită geniului lor, parțial ca rezultat al poziționării geografice, parțial ca rezultat al norocului – au găsit calea de ocoli Africa, de a ajunge în America și au dat peste bogății dincolo de imaginația și avariția lor. Și astfel au redus restul lumii la o sărăcie relativă. Din acel moment, lumea musulmană și alte civilizații nu au mai putut ține piept Vestului. Iar situația aceasta continuă și azi”.

Mohamed Ali, viceregele Egiptului, și liderii otomani din secolul 19 au încercat să emuleze educația occidentală, au învățat muzica și arta vestică. Ultimii sultani îl interpretau pe Mozart la pian, încercau să picteze și citeau cărți occidentale. Acum, toare astea s-au uittat, spune Salibi. Acum, vesticii ar trebui să gândească precum liderii otomani din secolul 19. ”Ei spuneau «Ei bine, avem un stil de viață pe care vrem să-l păstrăm, însă trebuie să ne modernizăm. Vom merge pe calea de mijloc… dacă vom fi ca europenii, poate că europenii vor deveni prietenii noștri». Însă europenii au devenit dușmanii lor. Mohamed Ali a încercat să devină european. Europenii au venit și l-au suprimat. Otomanii au încercat să se europenizeze, însă europenii i-au numit „omul bolnav al Europei” și au început să facă planuri pentru împărțirea teritoriilor lor”.

Roadele ignoranței imperiilor occidentale

Lupta pentru sufletul Islamului între sunniți și șiiți – acum este lupta dintre autocrații sunniți din Golf și Republica Islamică Iran împreună cu aliații săi – a fost neînțeleasă, greșit interpretată de creștini și deseori a produs confuzie pentru creștini. Martiriul din secolul al 7-lea al lui Hussein și Ali este o poveste despre trădare, durere și sânge pe care o întâlnim la Kerbala si Kufa, după cum tot despre trădare și sânge este vorba și în cazul celui sacrificat pe Golgota. Poate că asta îi uneste mai mult pe creștini și șiiți decât pe creștini și sunniti. Sciziunile din religia musulmană i-au fascinat pe înaintașii noștri creștini. George Abbot, arhiepiscop de Canterbury a comparat diferența dintre sunniți și șiiți cu cea dintre catolici si protestanți.

Ignoranța Vestului a pornit de la această paralelă simplistă. În fapt, diferența dintre cele doua ramuri ale islamului nu este una de doctrină, ci una teologica, scrie Fisk. Sunniții insistă pe unitatea comunității, iar șiiții pe integritatea guvernării. Asta se vede și în polemica iraniano-saudită de azi. ”Scindați comunitatea”, acuză saudiții. ”Sunteți un guvern nedrept”, spun iranienii. ”Astfel, când Churchill a creat un stat cu un rege sunnit din Arabia, însă cu o populație predominant șiită, el a tras acea ”linie pe nisip” cu mult timp înanite ca George Bush senior să folosească această expresie, atunci când a trimis trupele americane în Irak pentru prima dată, în 1990”.

”Când Hussain, emirul Meccăi, negocia cu colonelul Henry McMahon viitorul Orientului Mijlociu musulman (corespondența dintre ei, din perioada 1915-1916,relevă cea mai revoltătoare trădare a arabilor de către britanici), Hussain scria că ”musulmanul este una cu creștinul, căci au unul și același tată”. Însă McMahon insista că sirienii și libanezii nu sunt ”arabi puri”. Cu alte cuvinte, în viziunea britanicilor, creștinii din regiune nu puteau fi și arabi”, scrie Fisk. Emirul Hussain promova un naționalism nonsectar, la fel și constituia Siriei din 1919, de sub regele Faisal (fiul lui Hussain), care garanta libertatea religiei pentru ”toate sectele” și promitea ca fiecare comunitate (creștină, musulmană, evreiască) își va putea aplica propriul statut și își va putea administra propriile consilii locale. În același ani, preotul copt egiptean Qommus Sergius făcea apel la unitate națională tocmai în universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, cea mai venerabila instituție religioasă musulmană din Egipt și poate din întreaga lume arabă. La fel avea să facă, peste ani, imamul Mousa Sadr, un filosof șiit iraniano-libanez, care ”aproape că a îmbrățișat teologia creștină și ținea predici în biserici, având crucea în spatele său”. Ce s-a intamplat cu Sadr? A fost ucis în Libia, în 1978, la ordinul colonelului Muamar Gaddafi.

Cum s-a stins  deschiderea către ”celălalt” și coexistența?

”Tregedia a venit, inevitabil, odată cu Declarația Balfour în favoarea unui stat evreu în Palestina – a fost introdus un stat sectar pentru evrei în Orientul Mijlociu, într-un moment in care arabii aderau la un model de viață nonsectar și secular”, scrie Fisk. ”Dacă susținătorii Israelului au ceva de obiectat la afirmația că statul Israel este unul sectar, atunci susținerea premierului Netanyahu pentru legea care face din Israel ”statul națiune al poporului evreu” ar trebui să le închidă gura”, scrie Fisk. ”Pierderea Palestinei multureligioase a fost o lovitură grea, la care s-a adăugat încheierea vieții evreiești în majoritatea lumii arabe”, scrie mai sus amintitul istoric Makdisi. ”Distrugerea ideii că nu poți fi simultan arab și evreu este și acum o traumă pentru lumea arabă”, scrie Makdisi.

”Chiar atunci când disputa între musulman și nemusulman părea că se încheie, cu prețul unor mari suferințe omenești și cu dislocări în Turcia și Balcani, sionismul susținut de britanici i-a scindat în mod obsesiv și agresiv pe evrei de neevrei. Sionismul colonial a creat problema ”arabă” în Palestina și problema ”evreiască” în restul lumii arabe, probleme care până atunci nu existaseră”, scrie Maskdisi.

Imperiile britanic, francez si american au reinjectat sectarismul în Orientul Mijlociu. Francezii au rupt Libanul de Siria și au creat aici minorități, în special alawiții, pentru a-i controla pe sunniții din Siria. Britabicii au vrut să construiască un ”cămin” pentru evrei într-o zonă a Imperiului Otoman în care fusese dintodeauna un ”cămin” pentru evrei, musulmani și creștini, scrie Robert Fisk.

Cascheta militară și turbanul șeicilor au ucis reforma

Apoi, a urmat tragedia dictaturilor arabe. ”Tragedia militarilor naționaliști din Siria, Irak, Egipt ține de faptul că angajamentul lor pentru revoluție s-a manifestat mult mai puteric în construirea unor regimuri militare postcoloniale decât în construirea unor state democratice seculare postcoloniale. Impulsul reformist din lumea arabă postcolinială a fost învins de cascheta ofițerilor și turbanul șeicilor”, scrie Makdisi. Cu alte cuvinte, militarii au distrus politica arabă, în timp ce islamiștii au amenințat cu distrugerea culturii arabe. Bisericile și moscheile au putut rezista în acest mediu, însă partidele politice și sindicatele au fost distruse.

”Soluția este educatie, educație, educație. Poate de aceea Libanul, cu cea mai educată populație din lumea arabă, s-a refăcut dupa 15 ani de război civil, la finalul secolului 20. Lupta pentru educația umanistă se dă pe un teren dominat de generali și autocrați, care folosesc istoria însă nu-i învață niciodată lecțiile. De aceea sunt atât de importanți eroi precum kedivul Hussain, regele Faisal, istoricii Salibi și Makdisi”, scrie Fisk.

Articolul lui Robert Fisk se încheie astfel: ”Îmi amintesc că mă plimbam prin Manhattan, în timpul războiului civil din Irak și al atrocităților de după invazia anglo-americană. La tarabe era ultimul numar din revista Time, o publicație de care mă feresc de regulă. Însă pe prima pagina scria că ediția aceea ne va spune care e ”diferența” dintre sunniți și șiiți. Rugăciuni diferite, moschei diferite. Am cumpărat revista, desigur. Dumnezeu să aibă milă de noi”.

Publicat inițial de Cotidianul, www.cotidianul.ro la 21 august 2019

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

La 17 iunie 2019, după un an de exercitare a  puterii ca şef al statului egiptean şi după 6 ani de detenţie, înceta din viaţă fostul şef islamist al statului egiptean, Mohammed Morsi, încheind  vremelnica experienţă  a puterii de stat  deţinute de  Frăţiile Musulmane în contextual “Primăverii arabe”.

La 28 iunie, în Libia, mareşalul Khalifa Haftar a ordonat Armatei Naţionale pe care o conduce să atace navele maritime şi interesele Turciei în spaţiul libian  maritim, aerian şi  terestru al Libiei, ca ripostă la susţinerea militară şi logistică pe care Turcia, alături de Qatar, o oferă Mişcării Fraţilor Musulmani, aliate cu alte grupări islamiste care luptă sub steagul guvernului de la Tripoli, condus de Fayez Al-Sarraj, recunoscut de comunitatea internaţională.

Nu este o premieră. Khalifa Haftar a lansat, deja, avertismente similare şi ămpotriva Algeriei,acuzată de a fi intervenit  militar în spaţiul aerian libian. În cazul Turciei, iritarea mareşalului provine din pretinsul  amestec turcesc în războiul intern libian, prin susţinerea formaţiunilor islamiste, comandate de guvernul de la Tripoli şi între care o poziţie şi un rol activ îl deţin Frăţiile Musulmane libiene. Turcia a fost, în acest context, acuzată de a fi susşinut, incusiv cu oameni, forţele lui Fayez Al-Sarraj. Fără a exclude categoric  această posibilitate, se poate aprecia că este vorba, mai degrabă, de o eventuală folosire de către Turcia a conexiunii libiene ca etapă a politicii  Ankarei de a-şi extinde influenţa pe continentul african, după ce a realizat un important „cap de pod” militar în Somalia.

Chestiunea islamului politic în regiunea Orientului MIjlociu, are vechi rădăcini în istorie, prima sa formă instituţionalizată datând din 1929, când clericul egiptean Hassan Al-Banna a înfiinţat mişcarea Fraţilor Musulmani, cu o rapidă expansiune regională şi internaţională. Islamismul promovat de organizaţie a avut numeroase puncte de convergenţă cu mişcarea islamistă din Turcia ,  mai ales odată cu ascensiunea pe eşichierul politic turc a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării condus de Recep Teyyp Erdogan. Promovând un program politic conservator şi aspirând la a oferi lumii islamice şi arabe moderne şi contemporane un model de atitudine islamistă şi o paradigmă ideală de dezvoltare laică dar fundamentată pe ideologia islamului conservator, Recep Teyyp Erdogan a manifestat consecvent o atitudine pozitivă şi cooperantă cu reţeaua Frăţiilor Musulmane, el fiind cel mai vocal susţinător al confreriei egiptene şi unul dintre primii şi puţinii lideri orientali care au recunoscut şi sprijinit guvernarea islamică de la Cairo. Tot el s-a manifestat drept cel mai vehement critic al înlăturării de la putere a preşedintelui Mohammed Morsi, venit dinspre tabăra programatică şi doctrinară a Fraţilor Musulmani şi înlăturat de la putere în 2013 de către instituţia militară condusă de fostul şef al armatei egiptene şi actualul preşedinte egiptean, A bdel Fattah El-Sissi.

Înlăturarea lui Mohammed  El-Morsi a fost momentul  care a marcat începutul unui proces de radicalizare accelerată a gândirii radical-islamiste, evoluţie manifestată prin ample mişcări protestatare, soldate cu numeroase victime omeneşti, dar acest act a marcat şi apariţia unui profund clivaj între Turcia şi lumea arabă sunnită., îndeosebi cu Egipt, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, Este dificil de trasat o linie de demarcaţie cât priveşte cauzele acestui conflict. Pe de o parte, poate fi evocată, în acest sens, evoluţia sinuoasă a politicii regionale a Turciei în perioada de după aşa-numita “Primăvară arabă”, care a însemnat şi implicarea militară a Turciei pe frontul războiului civil sirian, dar şi ruptura din interiorul Consiliului de Cooperare a Golfului prin embargoul pe care monarhiile petroliere din Golf l-au impus statului Qatar, susţinător şi el şi protector generos al Frăţiilor Musulmane. Poate fi amintită, în egală măsură, intervenţia militară a alianţei arabe conduse de regatul saudit în Yemen, unde se manifestă în mod brutal ostilitatea şi competiţia pentru hegemonie regională între sunnismul dirijat de la Ryad şi şiismul regimului teocratic al Iranului aflat, acesta, în componenţa triadei Federaţia Rusi – Turcia lui Erdogan şi Iranul revoluţionar musulman. Cert este că, după eşecul atuului islamist,pe care a mizat doctrina Erdogan şi mai ales odată cu trecerea ideologiei islamiste de pe poziţia  de forţă conducîtoare în stat, pe lista neagră a terorismului, Turcia nu n mai este modelul de convieţuire între Coran şi democraţie, ci a devenit, mai degrabă un anti-model al relaţionării politice, culturale, confesionale şi identitare pe plan regional şi în cadrul comunităţii intenaţionale. După răsturnarea scurtei guvernări islamiste a Egiptului şi îndepărtarea din fotoliul prezidenţial a efemerului preşedinte Mohammed Morsi, la 3 iulie 2003, vocea lui Erdogan face o notă tot mai discordantă, în complexul de factori regionali..

O a doua experienţă a exerciţiului puterii politice a fost oferită, încă la începutul “Primăverii arabe” , în 2011, de către partidul islamist tunisian “Al-Nahda” (Renaşterea), o  altă formaţiune politică situată în descendenţa genealocică a Frăţiilor Musulmane. Dincolo de diferenţele sociale, culturale, istorice care separă această ţară maghrebiană de levantinismul post-ottoman al Turciei, Al-Nahda a parcurs şi ea atracţia îmbinării dintre islamul tradiţionalist şi valorile democraţiei, sens în care emulii tunisieni ai lui Hassan El-Banna nu au ezitat să se inspire din paradigma elaborată de Partidul Justiţiei şi Dezvoltării , preluând chiar atuurile şi argumentele acestuia, cu părţile bune şi cu erorile sale. La aproape un deceniu de la tentativa de realizare a simbiozei între o democraţie emergentă ţi un islamism rigorist, se poate constata că experimentul tunisian nu a realizat nici simbioza dorită, nici reforma fundamentală a statului şi societăţii.

În atari conjuncturi, se poate afirma că islamismul analizat, cel puţin din perspectiva întreitului său contact cu exerciţiul politic pragmatic – în Turcia, Tunisia ş iEgipt- prezintă doar o altă formă de eşec a islamului politic silit să încaptă în tiparele contemporane ale laicismului şi democraţiei

*

În anul 1996, profesorul şi islamologul francez Olivier Roy publica remarcabila sa carte The Failure of Political Islam  în care, în acord cu opiniile altor orientalişti occidentali, aprecia că, în noul contex global şi al post-modernismului, islamismul, sau islamul politic şi-a încheiat misiunea istorică, inclusiv din perspectiva programului său doctrinar dedicat renaşterii califatului Islamic şi islamizării societăţii şi a edificiilor statale. Prevestirile lui Olivier Roy aveau să fie contrazise în modul cel mai brutal de atacurile din septembrie 2001 şi, cu peste un deceniu mai târziu, de proclamarea Statului Islamic din Irak şi Siria , cunoscut, în mod current, prin acronimul arab Daish , ca emblemă a “noului califat musulman”. Rădăcinile ideologice ale acestuia se regăsesc în opera teoreticienilor fondatori  ai Frăţiilor Musulmane şi ai retorcii  salafiste şi jihadiste. Un islam politic manifestat în formele care au terifiat şi victimizat  întreaga lume contemporană.

A fost nevoie de patru ani şi de o formidabilă coaliţie militară cu dimensiuni globale pentru eradicarea acestei  enomalii a începutului de mileniu.

Instituţiile, formaţiunile, grupările islamiste  şi liderii lor au fost anihilate, chiar dacă rămăşiţe ale acestora mai persistă. Dar ideile, cultira şi mentalităţile islamului radical nu s-au schimbat, în esenţa lor, chiar dacă, îndeosebi în lumea arabă şi islamică a Orientului Mijlociu, se vorbeşte tot mai insistent despre un regres al ofensivităţii islamiste în sânul  statelor şi societăţilor.