FRAŢII MUSULMANI ŞI EXERCIŢIUL ISLAMIST AL PUTERII. ÎNTRE ERDOGAN ŞI KHALIFA HAFTAR

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

La 17 iunie 2019, după un an de exercitare a  puterii ca şef al statului egiptean şi după 6 ani de detenţie, înceta din viaţă fostul şef islamist al statului egiptean, Mohammed Morsi, încheind  vremelnica experienţă  a puterii de stat  deţinute de  Frăţiile Musulmane în contextual “Primăverii arabe”.

La 28 iunie, în Libia, mareşalul Khalifa Haftar a ordonat Armatei Naţionale pe care o conduce să atace navele maritime şi interesele Turciei în spaţiul libian  maritim, aerian şi  terestru al Libiei, ca ripostă la susţinerea militară şi logistică pe care Turcia, alături de Qatar, o oferă Mişcării Fraţilor Musulmani, aliate cu alte grupări islamiste care luptă sub steagul guvernului de la Tripoli, condus de Fayez Al-Sarraj, recunoscut de comunitatea internaţională.

Nu este o premieră. Khalifa Haftar a lansat, deja, avertismente similare şi ămpotriva Algeriei,acuzată de a fi intervenit  militar în spaţiul aerian libian. În cazul Turciei, iritarea mareşalului provine din pretinsul  amestec turcesc în războiul intern libian, prin susţinerea formaţiunilor islamiste, comandate de guvernul de la Tripoli şi între care o poziţie şi un rol activ îl deţin Frăţiile Musulmane libiene. Turcia a fost, în acest context, acuzată de a fi susşinut, incusiv cu oameni, forţele lui Fayez Al-Sarraj. Fără a exclude categoric  această posibilitate, se poate aprecia că este vorba, mai degrabă, de o eventuală folosire de către Turcia a conexiunii libiene ca etapă a politicii  Ankarei de a-şi extinde influenţa pe continentul african, după ce a realizat un important „cap de pod” militar în Somalia.

Chestiunea islamului politic în regiunea Orientului MIjlociu, are vechi rădăcini în istorie, prima sa formă instituţionalizată datând din 1929, când clericul egiptean Hassan Al-Banna a înfiinţat mişcarea Fraţilor Musulmani, cu o rapidă expansiune regională şi internaţională. Islamismul promovat de organizaţie a avut numeroase puncte de convergenţă cu mişcarea islamistă din Turcia ,  mai ales odată cu ascensiunea pe eşichierul politic turc a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării condus de Recep Teyyp Erdogan. Promovând un program politic conservator şi aspirând la a oferi lumii islamice şi arabe moderne şi contemporane un model de atitudine islamistă şi o paradigmă ideală de dezvoltare laică dar fundamentată pe ideologia islamului conservator, Recep Teyyp Erdogan a manifestat consecvent o atitudine pozitivă şi cooperantă cu reţeaua Frăţiilor Musulmane, el fiind cel mai vocal susţinător al confreriei egiptene şi unul dintre primii şi puţinii lideri orientali care au recunoscut şi sprijinit guvernarea islamică de la Cairo. Tot el s-a manifestat drept cel mai vehement critic al înlăturării de la putere a preşedintelui Mohammed Morsi, venit dinspre tabăra programatică şi doctrinară a Fraţilor Musulmani şi înlăturat de la putere în 2013 de către instituţia militară condusă de fostul şef al armatei egiptene şi actualul preşedinte egiptean, A bdel Fattah El-Sissi.

Înlăturarea lui Mohammed  El-Morsi a fost momentul  care a marcat începutul unui proces de radicalizare accelerată a gândirii radical-islamiste, evoluţie manifestată prin ample mişcări protestatare, soldate cu numeroase victime omeneşti, dar acest act a marcat şi apariţia unui profund clivaj între Turcia şi lumea arabă sunnită., îndeosebi cu Egipt, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, Este dificil de trasat o linie de demarcaţie cât priveşte cauzele acestui conflict. Pe de o parte, poate fi evocată, în acest sens, evoluţia sinuoasă a politicii regionale a Turciei în perioada de după aşa-numita “Primăvară arabă”, care a însemnat şi implicarea militară a Turciei pe frontul războiului civil sirian, dar şi ruptura din interiorul Consiliului de Cooperare a Golfului prin embargoul pe care monarhiile petroliere din Golf l-au impus statului Qatar, susţinător şi el şi protector generos al Frăţiilor Musulmane. Poate fi amintită, în egală măsură, intervenţia militară a alianţei arabe conduse de regatul saudit în Yemen, unde se manifestă în mod brutal ostilitatea şi competiţia pentru hegemonie regională între sunnismul dirijat de la Ryad şi şiismul regimului teocratic al Iranului aflat, acesta, în componenţa triadei Federaţia Rusi – Turcia lui Erdogan şi Iranul revoluţionar musulman. Cert este că, după eşecul atuului islamist,pe care a mizat doctrina Erdogan şi mai ales odată cu trecerea ideologiei islamiste de pe poziţia  de forţă conducîtoare în stat, pe lista neagră a terorismului, Turcia nu n mai este modelul de convieţuire între Coran şi democraţie, ci a devenit, mai degrabă un anti-model al relaţionării politice, culturale, confesionale şi identitare pe plan regional şi în cadrul comunităţii intenaţionale. După răsturnarea scurtei guvernări islamiste a Egiptului şi îndepărtarea din fotoliul prezidenţial a efemerului preşedinte Mohammed Morsi, la 3 iulie 2003, vocea lui Erdogan face o notă tot mai discordantă, în complexul de factori regionali..

O a doua experienţă a exerciţiului puterii politice a fost oferită, încă la începutul “Primăverii arabe” , în 2011, de către partidul islamist tunisian “Al-Nahda” (Renaşterea), o  altă formaţiune politică situată în descendenţa genealocică a Frăţiilor Musulmane. Dincolo de diferenţele sociale, culturale, istorice care separă această ţară maghrebiană de levantinismul post-ottoman al Turciei, Al-Nahda a parcurs şi ea atracţia îmbinării dintre islamul tradiţionalist şi valorile democraţiei, sens în care emulii tunisieni ai lui Hassan El-Banna nu au ezitat să se inspire din paradigma elaborată de Partidul Justiţiei şi Dezvoltării , preluând chiar atuurile şi argumentele acestuia, cu părţile bune şi cu erorile sale. La aproape un deceniu de la tentativa de realizare a simbiozei între o democraţie emergentă ţi un islamism rigorist, se poate constata că experimentul tunisian nu a realizat nici simbioza dorită, nici reforma fundamentală a statului şi societăţii.

În atari conjuncturi, se poate afirma că islamismul analizat, cel puţin din perspectiva întreitului său contact cu exerciţiul politic pragmatic – în Turcia, Tunisia ş iEgipt- prezintă doar o altă formă de eşec a islamului politic silit să încaptă în tiparele contemporane ale laicismului şi democraţiei

*

În anul 1996, profesorul şi islamologul francez Olivier Roy publica remarcabila sa carte The Failure of Political Islam  în care, în acord cu opiniile altor orientalişti occidentali, aprecia că, în noul contex global şi al post-modernismului, islamismul, sau islamul politic şi-a încheiat misiunea istorică, inclusiv din perspectiva programului său doctrinar dedicat renaşterii califatului Islamic şi islamizării societăţii şi a edificiilor statale. Prevestirile lui Olivier Roy aveau să fie contrazise în modul cel mai brutal de atacurile din septembrie 2001 şi, cu peste un deceniu mai târziu, de proclamarea Statului Islamic din Irak şi Siria , cunoscut, în mod current, prin acronimul arab Daish , ca emblemă a “noului califat musulman”. Rădăcinile ideologice ale acestuia se regăsesc în opera teoreticienilor fondatori  ai Frăţiilor Musulmane şi ai retorcii  salafiste şi jihadiste. Un islam politic manifestat în formele care au terifiat şi victimizat  întreaga lume contemporană.

A fost nevoie de patru ani şi de o formidabilă coaliţie militară cu dimensiuni globale pentru eradicarea acestei  enomalii a începutului de mileniu.

Instituţiile, formaţiunile, grupările islamiste  şi liderii lor au fost anihilate, chiar dacă rămăşiţe ale acestora mai persistă. Dar ideile, cultira şi mentalităţile islamului radical nu s-au schimbat, în esenţa lor, chiar dacă, îndeosebi în lumea arabă şi islamică a Orientului Mijlociu, se vorbeşte tot mai insistent despre un regres al ofensivităţii islamiste în sânul  statelor şi societăţilor.