de Petrișor PEIU

Stim cu precizie unde ne aflam astazi: ca pozitionare globala, la un nivel de doua treimi din media Uniunii Europene. Avem adica un PIB/locuitor de 65-66% din media Uniunii, in cifre comparabile (la paritatea puterii de cumparare) . Dar stim, oare, unde vrem sa fim peste cinci ani? Peste 10 ani? Peste 20 de ani?


Cel putin teoretic, ar trebui sa ne dorim sa fim la media Uniunii Europene, o pozitie la care avem dreptul datorita resurselor de care (inca) dispunem. Daca reducem diferenta fata de restul Uniunii cu 1-2 puncte procentuale pe an, in cel mult 20 de ani putem atinge nivelul mediu din respectiva Uniune. Dar acest lucru nu se va intampla de la sine, acest lucru nu se va intampla daca nu schimbam radical modul de constructie si de functionare a Romaniei viitoare, pentru ca viteza de reducere a decalajelor se reduce an de an. Acest obiectiv poate fi atins numai daca ne vom concentra pe cateva obiective mari, de importanta sistemica, care pot schimba definitiv Romania.

De cand am intrat noi in UE, Estonia a urcat de la 69% din media Uniunii la 81%, Polonia de la 53% la 71%, noi insine am urcat de la 43% la 65%, dar Grecia a cazut de la 93% la doar 68% din media Uniunii, Spania de la 103% la doar 91%. Se poate, asadar, ca in numai 10 ani sa cresti chiar si cu 20 de puncte procentuale, dar se poate sa si scazi cu 25 de puncte procentuale. Totul depinde doar de modul in care o natiune intelege sensul istoriei si, mai ales, de modul in care se poate concentra pe marile proiecte nationale.

Timp de un an si jumatate, Romania se va afla in trei campanii electorale succesive, care vor decide puterea politica la toate nivelurile, pentru urmatorul ciclu de 5 ani. Vom auzi multe discutii si multe dispute pe teme care mai de care mai diverse, de la numarul de functionari dintr-o agentie sau alta pana la anumite articole din Codul penal; politicienii vor pune in balanta sectia de investigare a magistratilor cu DNA, impozitul pe venit al IT-istilor cu pensiile speciale ale primarilor, se va compara dreptul de vot al romanilor din strainatate cu adoptia copiilor abandonati. Zi de zi, televizoarele si conturile de social-media ne vor inunda cu voci mai suave sau mai hotarate, cu notiuni complicate de drept penal, cu promisiuni irealizabile de pensii si salarii mai mari, cu ironii reusite sau ridicole despre candidati, cu dezvaluiri despre afaceri cu statul, amante, conturi sau copii din flori. Sunt, pana la urma, teme obisnuite pentru o campanie electorala.

Ar fi bine, insa, sa avem suficient discernamant sa intelegem ca exista, deasupra acestui zumzet electoral, subiecte de importanta sistemica, subiecte care ar putea transforma Romania in mod dramatic, ireversibil si care ar face din tara noastra una in care noi, copiii si nepotii nostri sa fim fericiti ca traim. Indiferent de sigla de partid sau de ideologia asumata, orice conducator al tarii trebuie sa aiba in minte, ceas de ceas, minut de minut, proiectele esentiale pentru dezvoltare natiunii noastre:

1. Segmentul de autostrada Pitesti-Sibiu. Practic, pentru a avea un coridor de autostrada de la estul la vestul tarii, de la Marea Neagra la granita cu Europa Centrala, singurul segment care lipseste este Pitesti-Sibiu, un drum de doar 123 de kilometri. Dar aceasta ar fi, simbolic, prima autostrada care ar trece muntii Carpati, prima legatura de infrastructura contemporana care sa lege capitala tarii de Transilvania. Cei 123 de kilometri de autostrada sunt prevazuti a costa putin peste un miliard si jumatate de euro. 12 milioane de euro pentru fiecare kilometru care ne va permite sa legam Marea Neagra de restul Uniunii Europene, 12 milioane de euro pentru fiecare kilometru care ne va permite sa avem primul drum de nivel international care ar strabate Romania de la un cap la altul. 12 milioane de euro pentru fiecare kilometru care ar lega, in sfarsit, cea mai mare firma din tara de principala sa piata de export.

2. Segmentul de autostrada Comarnic-Brasov. 56 de kilometri de autostrada care sa traverseze Carpatii si care ar trebui sa coste aproximativ un miliard si jumatate de euro, adica aproape 27 de milioane de euro pentru fiecare kilometru care ar permite legarea capitalei de cel de-al doilea oras al tarii (Cluj-Napoca) si alte doua orase importante ale noastre, Brasov si Oradea. Se va putea, astfel, realiza si cea de-a doua autostrada cu adevarat nationala, care ar uni Capitala cu Nord-Vestul tarii, o diagonala cu infrastructura de nivel contemporan.

3. Autostrada Iasi-Bucuresti, prin mijlocul Moldovei. O autostrada care sa lege regiunea de Nord-Est, cea mai putin dezvoltata a tarii (a cincea cea mai saraca regiune a Europei) de restul Romaniei, de capitala in primul rand, ar aduce prosperitate si celor cinci milioane de romani care au fost condamnati de geografie sa nu simta pe de-a-ntregul avantajele de a fi in Uniunea europeana. Moldova are nevoie de o autostrada care sa lege Iasiul, Bacaul, Neamtul, Vrancea si mai apoi Galatiul, Suceava, Botosaniul si Vasluiul de inima tarii. Infrastructura moderna va aduce dupa sine si reducerea decalajelor Est-Vest din Romania. Cam trei miliarde de euro ar costa cei aproape 400 de kilometri care ar lega capitala Moldovei de capitala tarii.

4. Autostrada (drumul expres) Pitesti-Craiova. 121 kilometri de drum expres sau autostrada, care ar costa 800 de milioane de euro sau un milliard de euro si care ar lega a sasea cea mai saraca regiune din Uniunea Europeana de capitala si de reteaua de autostrazi a Romaniei, permitand scoaterea Olteniei din sub-dezvoltare si oferirea unei conexiuni cu exportul spre Europa Centrala si de Vest pentru al doilea mare constructor auto din tara.

5. Calea ferata de mare viteza Bucuresti-Cluj-Napoca. 500 de kilometri de cale ferata de mare viteza care ar permite ca un drum dintre principalele doua orase ale tarii sa se faca in maxim doua ore si jumatate. Pare un scenariu SF? Nu chiar. In Uniunea Europeana se afla in exploatare 9.000 kilometri de cale ferata de mare viteza si inca 2.000 de kilometri se afla in constructie. In total 11.000 de kilometri de cale ferata de mare viteza, realizate la un cost mediu de 26 milioane de euro/km. Acest segment feroviar ne-ar costa probabil in jur de 8 miliarde de euro. Pare mult? Ei bine, din anul 2000 pana in 2017, UE a alocat aproape 24 de miliarde de euro pentru astfel de proiecte, din care peste 92% numai in sapte state membre: 47% in Spania, 11,4% in Germania, 8,6% in Italia, cate 8,4% in Franta si Polonia, 4,4% in Grecia si 4,2% in Austria.
Avem nevoie de aceste investitii? Pai hai sa vedem cam care este nivelul de dezvoltare a infrastructurii feroviare de la noi, in comparatie cu restul Europei:

Pai, oameni buni, doar Croatia sta mai prost decat noi…

Stiti cam cati kilometri de cale ferata, noua sau de reabilitat, avem in lucru? Va spun eu, la acelasi nivel cu Bulgaria:

Noi avem sub 1.000 de kilometri in lucru, polonezii au aproape 3.000 km, iar ungurii aproape 2.000 km….

6. Calea ferata de mare viteza Bucuresti-Iasi. 400 de kilometri, care ar reduce drumul din capitala tarii in capitala Moldovei la mai putin de doua ore! Ar costa probabil 5 miliarde de euro.

7. Calea ferata de mare viteza Bucuresti-Craiova. 200 de kilometri in mai putin de o ora, contra a putin peste 2 miliarde de euro. Ar mai fi Oltenia asa de putin dezvoltata?

8. Trei spitale oncologice mari la Bucuresti, Iasi si Cluj-Napoca. Aici s-ar putea concentra resursele medicale si de echipamente, aici s-ar putea crea centre de excelenta, cu expertiza inalta si profesionalizare la nivel intrenational. Concentrarea resurselor si acumularea de know-how ar permite reducerea, pana la anulare, a sumelor imense (cateva sute de milioane de euro anual) cheltuite pentru tratamente de romani in strainatate. Totul cu un cost echivalent cu banii cheltuiti in clinici din strainatate intr-un singur an.

9. Trei spitale cardio-vasculare la Bucuresti, Iasi si Cluj-Napoca. Logica expusa la proiectul precedent ar functiona si in acest caz.

10. 6 mari universitati aduse la nivel international. Polonia are 10 universitati in primele 1000 din lume, Ungaria are 6, Romania are doar 3.

De ce nu am putea avea macar cat Ungaria, ce ne impiedica? Poate astfel am putea opri exodul unoar dintre cele mai bune creiere din tara. Sa nu uitam ca peste 6.000 de studenti pleaca in fiecare an sa studieze la institutiile de invatamant din afara. Pentru studiile universitare de licenta, principalele destinatii sunt: Marea Britanie (destinatia numarul unu pentru studii in afara), Olanda, Danemarca, Germania, Franta, Elvetia si SUA. Majoritatea dintre acesti 6.000 de studenti nu se mai intorc acum acasa.

11. Exploatarea resurselor de gaze din Marea Neagra. Romania are rezerve de gaz natural de cateva sute de miliarde (intre 200 si 500) de metri cubi in subteranul zonei economice exclusive, cu o valoare de 40 pana la 100 de miliarde de dolari. Aceste zeci de miliarde de dolari (care pot atinge 40% din PIB-ul tarii) zac neexploatate pe fundul marii, neintrand in circuitul economic. In acest timp, importam cam 1 miliard de metri cub de gaz pe an din Rusia, platind cel mai mare pret din toata Uniunea Europeana.

12. Generalizarea alimentarii cu gaze pentru intreaga tara. Numai o treime din Romania are acces la alimentarea cu gaze, in vreme ce acelasi parametru atinge 95% in Ungaria, o tara lipsita total de resurse de hidrocarburi. Urmarea: doua treimi din romani se incalzesc cu te miri ce, iar industria noastra chimica (2,3 miliarde de euro – 2018) este de 7 ori mai mica decat cea din Ungaria (15 miliarde de euro – 2018) si de 15 ori mai mica decat cea din Polonia (35 de miliarde de euro – 2018).

13. Doua noi centrale electrice pe gaze cu putere instalata de cate 800 Mw, adica 20% din actuala putere instalata functionala la nivel national. Romania detine a doua cea mai mare rezerva de gaze din UE, a treia de titei si a cincea de carbune, dar ne aflam pe locul 13 la productia de energie electrica, iar jumatate din unitatile de productie pe carbune nu mai detin autorizatie de mediu decat prelungita ” pe hartie”…

14. Doua noi reactoare nucleare cu putere instalata de cate 1000 Mw, adica 25% din actuala putere instalata la nivel national. Un proiect care se discuta de peste 15 ani, care incepe o data cu instalarea fiecarui guvern si care se amana apoi sine die de catre fiecare guvern. In timpul asta, s-a ajuns la momentul la care deja trebuie reabilitat primul reactor, cel mai vechi….

15. Un proiect unitar de Reunire cu Republica Moldova, asumat la nivel national, planificat pentru urmatorii 20 de ani, sub forma unei oferte integrale catre Chisinau. Romania este astazi o tara cu 20 de milioane de locuitori si 238.000 kmp suprafata, care ar putea sa isi creasca populatia si suprafata cu cate o sesime prin Re-unirea cu celalalt stat romanesc, unde la ultimul recensamant s-a dovedit ca 82% din populatie sunt romani/moldoveni.

Este o povara prea mare suma acestor proiecte? Toate la un loc nu depasesc alocarea de fonduri europene pe care o vom primi de la Uniunea Europeana pentru exercitiul financiar 2021-2027. Este, adica, o suma pe care o putem “digera”, cu singura conditie: sa concentram toate eforturile financiare spre proiectele vitale, de importanta sistemica.

Romania a devenit o economie suficient de matura sa isi poata programa in mod inteligent dezvoltarea viitoare, dar are inca o clasa politica suficient de imatura incat sa oculteze interesele majore ale natiunii. Toate aceste proiecte la un loc, pe care le-am putea realiza in 7-8 ani, au impreuna dimensiunea cheltuielilor bugetare cu salariile pentru un singur an calendaristic. Este prea mult sa cerem alocarea acestei sume pentru investitia in dezvoltare?

Pana la urma, media Uniunii Europene este, matematic, nivelul de performanta al Italiei. Este oare prea mult sa cheltuim fondul de salarii publice pentru un an pentru a ajunge la nivelul tarii care a atras cei mai multi romani plecati din tara?

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Publicat initial de ziare.com la 17 iulie 2019

Anul acesta a fost prima oară când am participat la Tusvanyos, ajuns la cea de-a 30-a ediţie. În acest context, Viktor Orban a folosit acest eveniment din inima Transilvaniei, an de an, pentru a perora cele mai importante teme politice pe care le susţine, într-un discurs care ar trebui ascultat cu mare atenţie şi la Bucureşti.

Evenimentul a început pe 23 iulie dar am reuşit să ajung în Tuşnad în ultimele 2 zile, pe 26 şi 27 iulie. Afluxul mare de participanţi însufleţise de altfel somnoroasa staţiune transilvăneană, cu o neîntreruptă forfotă. Coborând pe scările de piatră de pe lângă Biserica Romano-Catolică Sfânta Maria, am ajuns pe strada care ducea la Tusvanyos, prăfuită, însorită şi cu câteva persoane care mergeau agale spre intrarea la eveniment. Încă de aici, precum şi pe parcursul celor două zile, nu am putut să nu observ cât de eclectică este mulţimea: tineri şi persoane în vârstă, rockeri şi persoane în port popular, familii cu copii, părinţi, bunici, tinere cupluri, grupuri de studenţi în căutare de distracţie. În niciun moment nu am avut sentimentul că este o adunare a unor extremişti cu închipuiri habsburgice, o adunare în mijlocul căreia să îmi fie teamă să mă aflu. Din contră, energia festivalului a fost una pozitivă şi primitoare.

Vineri, la fel ca în restul zilelor, au fost mai multe corturi ridicate unde s-au ţinut prelegeri de către diverse panel-uri, unele chiar interesante. Am participat la câteva dintre ele, printre care şi prelegerea „Guvernul lui Donald Trump şi Partidul Republican: experienţa primului mandat de preşedinte, şanse pentru un al doilea mandat“, unde au cuvântat Clark Judge, fost scriitor al discursurilor lui Ronald Reagan şi Magyarics Tamas, profesor universitar la Catedra de Studii Americane la Universitatea Eotvos Lorand, Budapesta. Ambii au avut păreri favorabile vis-a-vis de administraţia Trump, cea care a resuscitat relaţia rece dintre Washington şi Budapesta. De altfel, Donald Trump este iubit printre susţinătorii lui Viktor Orban, care văd între cei doi foarte multe similitudini. După cum se vede mai jos şi în haiosul tricou purtat de un participant, cei doi sunt consideraţi gemeni politici.

Această relaţie se bazează pe două elemente principale: filonul creştin şi reîntoarcerea la pragmatism bilateral şi realpolitik. Administraţia Trump a beneficiat de un serios sprijin politic şi financiar din partea comunităţii creştine, conservatoare din Statele Unite, care au văzut în fostul magnat imobiliar un vector de propagare a unora din cele mai importante direcţii pe care această comunitate vrea să le impună, printre care interzicerea sau cel puţin limitarea avortului, precum şi susţinerea activă a comunităţilor creştine din afara graniţelor şi limitarea accesului în ţară a imigranţilor din alte confesiuni. Acest filon creştin este de ceva timp prezent şi în discursul lui Orban şi în abordarea generală a guvernului său. Tusvanyos nu a fost o excepţie. Atât în discursul premierului, cât şi în remarcile invitaţilor din diversele panel-uri, au existat trimiteri la identitatea creştină şi la rolul acesteia în construirea unui mesaj politic.

În cortul Banffy Miklos a avut loc prelegerea cu tema „Religie şi securitate în secolul al XXI–lea“, cu invitaţi precum Enver Tohti şi Ethan Gutmann, în cadrul căreia primul dintre acestea, un critic al regimului din Beijing şi una din principalele voci care condamnă comerţul şi turismul pentru organe, dintre ţări occidentale şi China, a spus, făcând referire la lipsa implicării statelor musulmane în cauza uigurilor că „dacă Alah nu ne salvează, atunci ne trebuie un nou salvator“, o trimitere la rolul benefic al creştinătăţii pentru această regiune, în comparaţie cu secolele în care aceasta a fost şi este predominant musulmană. Teza a fost reiterată de mai multe ori în acest panel şi în altele, pe parcursul celor 2 zile în care am participat. Creştinismul, fie că vrea sau nu, este unul dintre cele mai importante poduri care leagă cele două administraţii dar şi pe susţinătorii acestora.

În ceea ce priveşte pragmatismul, administraţia Trump nu este la fel de sensibilă la derapajele democratice ale lui Orban sau, cel puţin, nu are o problemă în a critica guvernul Orban pentru asaltul asupra CEU şi limitarea libertăţii presei şi, în acelaşi timp, să semneze un nou acord de cooperare în domeniul apărării, o bornă importantă în relaţia bilaterală. Acest acord este şi fundaţia pe care guvernul ungar şi-a asumat achiziţia de rachete Raytheon şi guvernul american să investească în aeroportul militar din Kecskemet.

În plus, Statele Unite au început să investească mai mult în relaţia cu Europa Centrală, ca un întreg, nu doar cu Ungaria. Polonia este probabil cel mai important cap de pod în încercarea americanilor de a juca dur cu o Uniune Europeană care este văzută la Washington mai degrabă în registru concurenţial, decât de partener tradiţional. Guverne precum PiS sau Fidesz sunt văzute drept potenţiali aliaţi iliberali împotriva eurocraţilor occidental liberali, în ciuda eroziunii constante a libertăţii presei şi a statului de drept în mandatele acestora. Polonia are un rol special în acest trinom, fiind un aliat tradiţional al Ungariei, precum şi o solutie atractivă pentru exporturile de gaz natural lichefiat pentru Statele Unite, în competiţia sa cu ofensiva gazoductelor Gazprom în Europa.

Polonezii nu au lipsit de la Tusvanyos. La cortul Banffy Miklos, la prelegerea „Construim o Europă Centrală puternică – Iniţiativa celor Trei Mări“, a participat şi Marek Matraszek, preşedinte CEC Government Relations, unul din cele mai influente think-tank-uri din Europa Centrală, care a reiterat temele comune ale administraţiei Trump cu guvernele din Europa Centrală, precum şi semnificaţia vizitei preşedintelui american la Summit-ul Iniţiativei celor Trei Mări, în Varşovia, 2017. La aceeaşi prelegere au participat şi Kumin Ferenc, subsecretar de stat pentru dezvoltarea relaţiilor cu ţările europene şi cu Statele Unite, care a ţinut să reitereze de mai multe ori că Iniţiativa este ceva bun dar platforma principală de cooperare în regiune este şi va rămâne V4, în baza „valorilor comune“, afirmaţie ce a părut voalat îndreptată spre România, cel mai important stat din Iniţiativă, după Polonia, dar care nu este membru V4. În acest sens, am întrebat-o pe Halkó Petra, analist de politică externă a Fundaţiei Századvég, Ungaria, despre rolul pe care îl vede pentru România în cooperarea regională, aparent fiind un subiect ocolit, în ciuda faptului că discutam acest subiect pe pământ românesc. Răspunsul a fost unul politicos şi ocolitor prin excelenţă. România este un partener dezirabil pentru dialog, dar nu pentru integrare reală în V4, în viziunea Ungariei pentru Europa Centrală şi de Est.

Vremea a fost călduroasă, cu câteva adieri plăcute de vânt, care mai îmi aminteau că sunt într-o regiune muntoasă, nu în deşert. Spre surprinderea mea, preţurile au fost mai mult decât decente, dacă iei în considerare alte evenimente unde comercianţii profită de exclusivitate şi de lipsa de alternative pentru participanţi şi au preţuri foarte mari. Pe de altă parte, deşi oferta a fost destul de generoasă, cu tot soiul de food trucks, terase şi juice bars, destul de rar am primit şi bon fiscal în urma achiziţiei. Poate din cauza forfotei şi a soarelui dogoritor s-a omis şi acest aspect. Am vrut să particip la prelegerea „Imagine de ţară – imagine de naţiune“, unde a vorbit Judit Varga, ministrul Justiţiei din Ungaria, dar a fost inutil, deoarece nu am beneficiat de traducere. Totuşi, cortul era plin şi îţi dădeai seama uşor că doamna Varga are o anumită carismă şi nonşalanţă atractivă în a se adresa publicului. Imediat lângă scena pe care vorbea ministrul, erau persoane cu cortul, bucurându-se de soare şi arborând şi comercializând steaguri cu Ţinutul Secuiesc.

Am plecat de acolo dezamăgit că nu am putut să ascult discursul, dar mi-a fost atrasă atenţia de un tricou pus la vânzare, cu imaginea lui Orban, stilizată similar cu imaginile faimoase ale artistului Shepard Fairey cu Obama şi mesajul Speranţă din campania prezidenţială din 2008, de data aceasta cu mesajul „Orban Defender of Europe“. Cu poza făcută, am urcat încet şi anevoios scările spre biserică şi am plecat spre cazare, cu gândul la discursul lui Orban de a doua zi.

Deoarece sâmbătă am ajuns mult mai de dimineaţă la locaţie, undeva în jurul orei 8.00, m-am bucurat de răcoarea specifică zonei şi de priveliştea taberei fără lume, pustie, într-un sentiment ciudat de linişte şi anticipaţie pentru ce urma să se întâmple. Echipa de organizatori, formată din tineri de nu mai mult de 25 de ani, începuse deja pe la ora 8.30 să pună scaunele şi corturile pentru presă în faţa scenei principale. Se vedea oboseala pe faţa lor, după zile bune de muncă, dar am apreciat disponibilitatea de a răspunde la întrebări şi de a o face şi în limba română, fără grimasele aferente. Încet, încet, zona a început să se aglomereze şi dubele cu echipament media au început să apară, cu precădere de la trusturi din Ungaria. Am avut norocul să intru în vorbă cu reprezentanţi ai presei din România, care m-au pus la curent cu ce ar trebui să mă aştept: locuri înghesuite şi o traducere neprofesionistă în limba română, pentru presa din România. De altfel, cele două persoane cu care am discutat acolo aveau o dezamăgire înnăbuşită de profesionalismul şi stăruinţa de a-şi face treaba pentru care sunt plătiţi, după 20 de ani de participare la eveniment. Prin urmare, ştiau despre ce vorbesc. Se întrebau dacă evenimentul va începe la ora stabilită sau, ca în alţi ani, se va întârzia, din cauza unor presupuse aventuri bahice ale lui Laszlo Tokes. Ne-am luat căştile pentru traducere, ne-am zâmbit şi ne-am dus la locurile noastre în aşteptarea discursului.

Am remarcat faptul că în mulţimea strânsă special pentru acest discurs erau foarte mulţi oameni în vârstă. Da, erau şi tineri, într-o proporţie semnificativă, deloc de ignorat dar în rândurile centrale, veniţi de la prima oră, cu steaguri şi fulare, cu port tradiţional, o mulţime de vârstnici, vizibil entuziasmaţi, nerăbdători să îl vadă pe Orban. Nu este o observaţie din care trebuie neapărat trasă o concluzie dar este evident că neo-imperialismul mascat, difuz, voalat, promovat de Orban, merge bine cu această categorie de vârstă, care se hrăneşte cu gloria altor timpuri. În acelaşi timp, tinerii care erau la eveniment, cu siguranţă gustau şi ei din popularitatea premierului şi din mesajul ambiţios pe care îl propune. O potenţială legătură între generaţii care poate să fie motorul electoral al Fidesz şi al unei Ungarii puternice în regiune şi în Europa. O punte generaţională care nu este construită în România.

În aplauzele participanţilor, Zsolt Nemeth, Laszlo Tokes şi Viktor Orban au intrat pe scenă şi şi-au început discursurile. Dacă Nemeth a avut mai mult un rol de moderator, Orban şi Tokes au acaparat cel mai mult din timpul alocat evenimentului principal. Tokes a pivotat între a fi jovial şi grav. A adus eternele acuze la adresa României, care „ţine sub asediu Ţinutul Secuiesc“, fără să aducă argumente concrete, în afara cazului celor doi membri HVIM, Szocs Zoltan şi Beke Istvan, care au fost condamnaţi definitiv în 2018 la 5 ani de închisoare, sub acuzaţia de tentativă de atentat contra unei colectivităţi, ca urmare a intenţiei acestora de a detona un dispozitiv improvizat de 1 decembrie 2015. Tokes a apelat la emoţii, citând o scrisoare din partea lui Csika Beke, soţia lui Beke Istvan, în care deplângea situaţia soţului său, de altfel situaţie în care s-a pus singur, prin năstruşnica idee pe care a avut-o şi organizaţia iredentistă din care face parte. Dacă un român ar fi intenţionat să detoneze explozibili artizanali cu ocazia zilei naţionale a ţării vecine, în Ungaria, cu siguranţă că nu ar fi primit clemenţă sau înţelegere din partea autorităţilor ungare, pe bună dreptate, fiind o faptă gravă şi ilegală. Tokes a profitat de prezenţa premierului, în dreapta sa, pentru a ataca UDMR, principalul concurent politic în Transilvania, felicitându-l în mod ironic pe Kelemen Hunor pentru voturile obţinute în Teleorman, „satul lui Dragnea“, ceea ce arată eforturile acestuia de a creşte aria de influenţă a partidului. De la atacuri jucăuşe, a trecut la afirmaţii mai serioase, spunând că pentru UDMR primează interesul de partid, nu cel al comunităţii maghiare şi că aceştia ar face orice pentru a trece pragul electoral.

Tokes a făcut tranziţia către Orban, care l-a felicitat pentru eforturile sale. Ceea ce este important de remarcat la discursurile lui Orban de la Tusvanyos este continuitatea. Discursul anual este folosit drept bornă pe care se marchează progresul, închipuit sau nu, faţă de anul trecut, precum şi direcţia viitoare. Orban a reluat tema celor 3 vârste ale actuale generaţii, indicând, ca în discursul de anul trecut, că acum, după 30 de ani de Tusvanyos, se află în prime-time, la vârsta maturităţii şi că din această perioadă ar mai fi încă 15 ani. 15 ani în care premierul doreşte reproducerea modelului de cooperare naţională, un eufemism pentru monopolul economic şi politic pe care Fidesz şi noua elită economică aservită l-au creat-o, şi pe care vor să îl reproducă în bazinul carpatic şi mai departe. Orban a folosit şi o mică anecdotă, referindu-se la cei 30 de ani trecuţi şi dacă ar fi capabil să o ia de la capăt, spunând că a întrebat-o pe soţia sa dacă vrea să o mai ceară odată în căsătorie, în mod simbolic, aceasta spunând „să nu se rişte“.

Bineînţeles că echivalenţa comunism-liberalism progresist a fost reiterată de nenumărate ori. În opinia sa, progresiştii, patronaţi de omnipotentul George Soros, sunt radicali în viziunea lor asupra lumii, în sensul în care nu acceptă alte filosofii, printre care şi cea iliberală, creştină, promovată de Orban şi alţii în regiune şi în lume. Nu am înţeles exact echivalenţa între regimurile socialiste post-comuniste şi aceşti progresişti, dar este clar şi pentru Tokes şi pentru Orban că regimurile post-comuniste, de tipul MSZP din Ungaria sau PSD din România, ar trebui să dispară şi să lase locul unor politicieni precum cei din Fidesz sau PiS, unde competivitatea economică primează. Tokes a spus cu subiect şi predicat că trebuie să existe o schimbare de regim în România, în care aceşti post-comunişti să dispară. Probabil că nu fusese informat de faptul că Orban urma să o laude pe Viorica Dăncilă pentru ajutorul dat în prevenirea alegerii „candidatului lui Soros“ la şefia Comisiei Europene, în speţă Frans Timmermans şi în victoria Ursulei von der Leyen, „mamă a şapte copii“.

Imigraţia a fost şi ea un subiect important pe agendă. Orban s-a lăudat pentru că a reuşit să prevină influenţele exterioare să preseze Ungaria spre a fi „inundată“ de imigranţi ilegali. Un alt subiect important a fost poziţionarea conceptuală a democraţiei iliberală faţă de democraţia liberală. În viziunea prim-ministrului, aceasta din urmă şi în special susţinătorii ei, presupune un monopol asupra conceptului de democraţie şi asupra opiniei, în sensul în care nu acceptă divergenţe de la dogma liberală. Orban consideră că oponenţii săi îl urăsc, deşi el îi respectă. Tot în opinia sa, o astfel de democraţie nu ar fi putut să redreseze moştenirea defectuoasă pe care a primit-o în 2010, când a preluat puterea, enumerând aici o listă lungă de realizări pe care le las publicului ungar să le evalueze.

Revenind la tonul ironic, sarcastic, Orban a spus că de abia aşteaptă să discute pe tema statului de drept cu omologii finlandezi, care au preluat preşedinţia Consiliului Uniunii Europene de la România, spunând că trebuie să ai răbdare pentru a face asta serios, fără să răzi de ei, comentând pe marginea faptului că Finlanda nu are Curte Constituţională şi temele de coruptie sunt dezbătute într-o comisie parlamentară. Pe lângă faptul că Finlanda studiază ideea de a înfiinţa un asemenea organism, aceasta se află pe locul 3 din 180 în clasamentul percepţiei corupţiei pentru anul 2018, realizat de Transparency International, în timp ce Ungaria se află pe locul 64 (România se află pe locul 61). Prin urmare, acest sarcasm poate ar trebui temperat, în special având în vedere iminenta numire a Laurei Codruţa Kovesi în postura de procuror european, ceea ce va însemna că eforturile OLAF de a investiga şi declanşa măsuri punitive cu privire la utilizarea fondurilor europene de către guvernul Orban, se vor intensifica. Atunci, Orban s-ar putea să regrete ironia grobiană din discursul de la Tusvanyos.

Referitor la ambiţiile regionale ale Ungariei, Orban a spus că secuii şi comunitatea maghiară din bazinul carpatic nu trebuie să se aştepte de la Budapesta să facă tot. Orban a spus că se aşteaptă nu doar la invesţii unidirecţionale, ci şi din Transilvania în Ungaria, ceea ce nu îmi amintesc să fi fost enunţat în alte discursuri. Deşi oficial, împreună cu Tokes, a lăudat pluralismul politic din Transilvania, în spatele cortinei cu siguranţă nu vede cu ochi buni disensiunile dintre PPMT şi UDMR, precum şi alte formaţiuni. O voce unită a comunităţii maghiare, care ar fi aservită Fidesz, ar reprezenta o unealtă importantă în planul pe termen lung al administraţiei Orban pentru regiune. Care este mai exact esenţa acestui plan? Simplu, „în paşi mărunţi“, consolidarea naţiunii ungare, prin investiţii în infrastructura, cultură, identitate şi dezvoltare economică. Naţiunea ungară, pentru Orban şi elita sa, înseamnă toţi ungurii, indiferent de locul unde trăiesc, ceea ce evident este normal, dar cu o nuanţă disimulată, deloc de ignorat pentru Bucureşti (şi Belgrad, Kiev, Bratislava) cu privire la autonomie şi suveranitate teritorială. Orban nu o va spune prea curând cu voce tare dar asta îşi doreşte – suveranitate formală asupra teritoriilor care au fost rupte de Ungaria, post-Trianon. În paşi mărunţi deoarece Ungaria, după cum a spus, nu are forţa necesară pentru a realiza această integrare, după cum a numit-o, cu o curtoazie diplomatică inutilă pentru cei ce îi cunosc discursul şi intenţiile.

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător pentru noi este că Orban a identificat slăbiciunea României în incapacitatea de a crea oportunităţi pentru cetăţenii săi, fie ei maghiari sau români, în special în domeniul infrastructurii. În timp, dacă Orban reuşeşte să domine din punct de vedere infrastructură şi transport (zboruri directe Târgu Mureş-Budapesta, sau Cluj-Budapesta, ruta feroviară direct Budapesta-Bucureşti – apărută în comunicatul MAE ungar drept ruta Budapesta-Cluj) şi cultural (festivaluri, evenimente) Transilvania, noile generaţii vor simţi o atracţie economică naturală mai mare faţă de Budapesta, decât Bucureşti. În acelaşi registru, Orban a spus că un summit bilateral cu România în care să existe un dialog relevant nu poate avea loc acum, având în vedere „turbulenţele politice“ de la Bucureşti. Practic, nu are cu cine să discute. Şi în această privinţă are dreptate. Chiar dacă regimul iliberal propus de Orban a decimat presa de opoziţie, a atacat instituţii academice, independenţa justiţiei, minorităţi religioase şi aşa mai departe, a avut totuşi continuitate în guvernanţă şi o direcţie clară în politica externă, ceea ce României i-a lipsit în ultimii ani, poate chiar în ultimul deceniu.

Orban ştie că România nu ţine pasul din punct de vedere al continuităţii pe planul politicii externe, cel puţin pe marile dosare, pe coridoare energetice şi infrastructură, precum şi de faptul că este măcinată de o constantă luptă între facţiuni politice care se perindă la guvernare, fiecare cu ideile sale, mai mult sau mai puţin strălucite. Nu ştiu dacă cazul Alexandrei, fata ucisă cu brutalitate în proximitatea oraşului Caracal, ajunsese la cunoştinţa premierului ungar, dar reprezintă un simptom al impotenţei statului român, al incapacităţii de a se organiza, în special în situaţii de urgenţă. Afacerile interne ale României sunt în degringoladă şi Ungaria lui Orban ştie asta. Un politician pragmatic, sofisticat precum Viktor Orban şi al său cabinet va folosi această slăbiciune pentru a disloca România din diverse poziţii, fie regionale, fie europene, pentru a ne izola din punct de vedere diplomatic, astfel încât vocea Bucureştiului cu privire la suveranitatea regiunilor cu minorităţi maghiare să fie din ce în ce mai fadă şi cea a Budapestei din ce în ce mai puternică.

Ce putem să facem? Evident, soluţii sau mesaje de tipul „mergem să le arătăm noi lor“, „să stea la locul lor că ajungem iar la Budapesta“ sunt stupide, infantile şi periculoase. Trebuie să înţelegem că strategia lui Orban este una concurenţială, capitalistă iar premiul este sufletul şi minţile cetăţenilor de etnie maghiară din Transilvania. Orban beneficiază de faptul că vine aici şi laudă ce a făcut în Ungaria, fără a avea responsabilitatea directă de a guverna etnicii maghiari din Transilvania, în timp ce guvernul român este deficitar în a-i guverna eficient, aşa cum o face şi cu cetăţenii români, într-o tristă notă de anti-discriminare. Prin urmare, cea mai bună armă este buna guvernare a acestor regiuni (a tuturor cetăţenilor de acolo). O autostradă care să lege bazinul carpatic de sudul ţării ar face minuni din punct de vedere economic. Alocarea unor fonduri pentru a organiza festivaluri şi evenimente culturale care să promoveze unitatea româno-maghiară ar fi la fel de utile. Aşa cum am discutat cu numeroase persoane din Covasna, Harghita, Mureş sau Cluj, românii şi maghiarii se înţeleg bine, pentru ei neexistând aceste etichete şi diferenţe, prin urmare, promovarea bunei convieţuiri ar veni pe un fond organic şi împământenit.

Am plecat imediat după discurs, nu înainte de a mai face câteva poze scenei şi mulţimii. Am rămas cu un sentiment ciudat. Pe de o parte, am fost surprins plăcut de atmosfera primitoare, de festival, de sărbătoare, pe care am întâlnit-o la Tusvanyos. Pentru niciun moment nu am simţit că sunt privit sau tratat diferit pentru că vorbesc limba română. Nu a interesat pe nimeni asta. Pe de altă parte, am rămas cu o îngrijorare pe fond, datorită viziunii pe termen lung pe care Orban o are asupra regiunii, viziune care României îi lipseşte deocamdată. Răcoarea şi ploaia întâlnită pe lungul drum de întoarcere spre Bucureşti (DN1A, DN1 nu mai este o alternativă, apropo de infrastructură) mi-au insuflat o notă de optimism. Să nu uităm că suntem aproape 20 de milioane de români în ţară şi alţi aproape 10 milioane în afara ţării, în Diaspora şi în comunităţile istorice, un potenţial enorm care cu o conducere echilibrată şi inteligentă, ar putea depăşi nu doar Ungaria, dar şi Polonia în Europa Centrală şi de Est, din punct de vedere al nivelului de trai, influenţei geopolitice, calităţii vieţii şi în alte privinţe.

Sunt prizonier al subiectivismului în ceea ce priveşte această evaluare şi nu îmi cer scuze pentru asta. Iubesc tricolorul şi asta nu presupune că urăsc vreun vecin al României, din contră, securitatea şi bunăstarea Ungariei, Ucrainei, Bulgariei contribuie la securitatea şi bunăstarea României. Cred că România rămâne gigantul adormit al Europei de Sud-Est, aşteptând o generaţie politică populată de oameni de stat, nu de vremelnici corupţi, care să ne ridice pe poziţia pe care o merităm, cinstind astfel memoria celor care au crezut în asta, acum 101 ani.

Articol realizat de Dragoş Tîrnoveanu, fondator 45north, și publicat de cotidianul adevărul, www.adevarul.ro

20 August 2019

Ca Președinți ai României și Statelor Unite ale Americii, acționăm împreună, ca prieteni și aliați, pentru a avansa Parteneriatul nostru Strategic robust și durabil. Prin parteneriatul nostru, care se aprofundează, vom crea noi oportunități pentru creșterea securității, dezvoltării și prosperității, și pentru a răspunde mai bine provocărilor și responsabilităților globale pe care le împărtășim.

Rememorăm Revoluția din Decembrie de acum 30 de ani, când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață. Anul acesta am marcat, de asemenea, cu mândrie, și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Împreună, statele noastre au depus eforturi durabile pentru modernizarea forțelor noastre armate și pentru a ne îndeplini angajamentele asumate în cadrul NATO cu privire la partajarea echitabilă a responsabilităților. Militarii noștri acționează umăr la umăr pentru apărarea libertății și în vederea consolidării posturii de apărare și descurajare pe Flancul Estic al NATO, inclusiv în Marea Neagră, care este de importanță strategică pentru securitatea transatlantică. De asemenea, căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G.

România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia. Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări. Mai mult, încurajăm puternic colaborarea strânsă a industriilor noastre pentru a sprijini obiectivele României în domeniul energiei nucleare civile.

Excelentul nostru parteneriat în domeniul aplicării legii și al luptei împotriva corupției se bazează, în mod ferm, pe un angajament reciproc față de statul de drept și o justiție independentă, care sunt puternic susținute de poporul român. Mai mult, subliniem că buna guvernare constituie baza securității și prosperității noastre comune.

România și Statele Unite evidențiază cu mândrie creșterea substanțială a schimburilor comerciale dintre cele două țări, precum și interesul nostru comun pentru crearea unui climat investițional care să ofere transparență, predictibilitate și stabilitate. Prin urmare, ne angajăm să ne consolidăm, pe mai departe, relația comercială și să încurajăm creșterea investițiilor în ambele țări.

Statele Unite își reiterează sprijinul pentru eforturile României de a deveni eligibilă pentru intrarea în Programul Visa Waiver în conformitate cu cerințele legislației SUA.

Conform site-ului www.presidency.ro

Eșecul instituțiilor statului român în relația cu R. Moldova, asimilarea continuă a comunităților istorice românești, fenomenul emigrării masive a populației României, ineficiența MRP și MAE, situaţia dramatică a românilor din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, segregarea pe criterii etnice, asimilarea românilor în propria țară, sunt câteva din temele grave ale dezbaterilor de la Universitatea de Vară de la Izvorul Mureșului. O parte din soluții se află în Rezoluția adoptată de participanți și care va fi transmisă către Parlament, Administrația Prezidențială, Guvern, ministere, partide politice și alte instituții, transmite Romanian Global News.

Rezoluția

Participanţii la Universitatea de Vară de la Izvoru-Mureşului, ediţia a XVII-a, cu genericul România și românii din jurul României, în primul an după Centenar, desfăşurată în perioada 11-17august 2019, cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului României, la finalul dezbaterilor, au formulat următoarea rezoluţie adresată Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului și Guvernului României:

Având în vedere

Reperul ontologic pe care Marea Unire de la 1918, ca act de împlinire a idealului de consolidare a statului român şi de afirmarea naţiunii române, îl reprezintă pentru toți românii;

Regresul evident al politicilor şi acţiunilor autorităţilor statului român în relaţia cu românii din afara graniţelor ţării;

Faptul că instituţiile statului român abilitate să realizeze politica externă şi relaţia cu românii de pretutindeni au ignorat cu desăvârşire Declaraţia Parlamentului României din 27 martie 2018 prin care s-a considerat ca fiind pe deplin legitimă dorința cetățenilor Republicii Moldova care susțin unificarea celor două state și a declarat că România și cetățenii ei sunt și vor fi întotdeauna pregătiți să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetățenilor Republicii Moldova, definind astfel politica statului român și a instituțiilor sale;

Eşecul major al politicii externe a autorităţilor române în relaţia cu Republica Moldova, pentru protejarea intereselor populaţiei româneşti majoritare (peste 80%) din acest stat;

Continuarea procesului agresiv și sistematic de asimilare forțată a românilor din comunitățile istorice din jurul granițelor și Balcani, aceștia fiind într-un stadiu avansat de pierdere a identității etno-lingvistice, şi atitudinea de indiferenţă şi ignorare a acestor procese din partea autorităţilor române;

Fenomenul emigrării masive a populației României care s-a cronicizat, producând la scară largă procese și efecte complexe cu care statul român nu s-a mai confruntat până în prezent și care implică inclusiv pierderea treptată a identității naționale;

Faptul că Ministerul pentru Românii de Pretutindeni are, în continuare, o capacitate administrativă şi competenţă specifică extrem de reduse, iar bugetul pentru susţinerea identităţii celor aproximativ 12 milioane de români de pretutindeni este derizoriu;

Situaţia dramatică a românilor din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş care sunt expuşi în continuare unui proces de deznaționalizare metodică și sistematică, precum și de segregare etnică din cauza politicii autorităţilor locale şi a unor oranizaţii maghiare, dar şi ca urmare a dezinteresului autorităţilor statului român;

Perpetuarea fenomenului de neînvăţare a limbii române în cadrul sistemului naţional de educaţie, de către elevii maghiari, ceea ce favorizează segregarea pe criterii etnice şi acumularea unor tensiuni nefireşti în relaţiile interetnice;

Existenţa pe teritoriul statului român a unor procese continue de maghiarizare, uneori forțată, la care sunt supuşi etnici români în unele zone ale ţării, acceptate tacit de autorităţile statului român;

înaintează următoarele solicitări:

Românii de pretutindeni

• regândirea structurală a instituțiilor abilitate să gestioneze relaţia cu românii de pretutindeni şi promovarea persoanelor competente şi dedicate în mod real acestui domeniu, în aşa fel încât să se depăşească rapid actuala stare de pasivitate şi indiferenţă, pentru ca aceste instituţii să poată răspunde rapid și eficient nevoilor majore de natură identitară, educațională, administrativă și spirituală ale comunităților de români din afara frontierelor;

• iniţierea unui audit prin care să se verifice modul în care Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul Cultural Român şi-au îndeplinit misiunea de apărare şi promovare a identităţii româneşti în comunitățile istorice şi diaspora;

• discutarea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi în comisiile parlamentare de specialitate –în şedinţă publică, a felului în care Serviciul de Informaţii Externe şi Ministerul Afacerilor Externe au înţeles să servească interesele româneşti în spaţiul basarabean şi în celelalte comunităţi istorice;

• identificarea unor soluţii pe termen scurt, mediu şi lung pentru atragerea şi formarea în instituţiile statului cu atribuţii specifice, a unor specialişti de înaltă clasă, pentru problematicile complexe din sudul şi estul Europei, precum şi din bazinul Mării Negre, capabili să gestioneze şi să reprezinte într-un mod adecvat interesele naţionale româneşti;

• iniţierea unor activităţi extinse de cercetare şi cartografiere, realizate cu girul Academiei Române, a comunităţilor istorice româneşti şi a diaporei, care să genereze soluţii eficiente şi adecvate la nevoile identificate ale acestora;

• alocarea unui număr de cel puțin 100 de posturi Ministerului pentru Românii de Pretutindeni (MRP), profesionalizarea personalului din MRP, simplificarea legislației și a procedurilor privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni și alocarea către MRP a unui buget de 50 de milioane de euro;

• rezolvarea în regim de maximă urgenţă a blocajului de la Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru românii de pretutindeni, prin demiterea directorului general adjunct, Nicolae Brînzea, care nu a fost niciodată interesat de situaţia dramatică a românilor din comunităţile istorice, care blochează acţiunile destinate sprijinirii acestor români şi care a deturnat instituţia către scopurile sale personale, deprofesionalizând-o în mod grav, prin angajarea a numeroase persoane fără competenţe şi aptitudini reale în domeniu, care îi servesc diverse interese strict personale şi de relaţionare;

• completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991, astfel încât aceasta să prevadă posibilitatea dobândirii, în procedură simplificată, a cetățeniei române, de către românii de pretutindeni, demers iniţiat şi din interiorul actualei conduceri a statului, pe care îl susţinem;

• combaterea propagandei ruseşti din întreg spaţiul românesc, în special a celei derulate prin intermediul grupului de presă Sputnik;

• promovarea identităţii şi demnităţii naţionale în toate mediile culturale, cu precădere în cinematografie şi televiziune;

Republica Moldova

• definirea și aplicarea unor politici concrete care să susțină procesul de reunificare a celor două state românești, în principal prin susținerea consistentă a mass-media de expresie românească în spaţiul basarabean, conectarea reală şi consistentă a televiziunii şi radioului public la realităţile din Republica Moldova, precum şi a agenţiei naţionale de presă AGERPRES, facilitarea accesului investitorilor din România în Republica Moldova, accelerarea interconectării energetice a celor două maluri ale Prutului, etc.;

• deblocarea urgentă a procesului de redobândire a cetățeniei române, prin întărirea capacităţii administrative a Autorității Naționale pentru Cetățenie, în special prin dublarea personalului acestei instituţii;

• constituirea unei circumscripții electorale separate pentru Republica Moldova, demers iniţiat şi din interiorul actualei conduceri a statului, pe care îl susţinem;

• crearea Ministerului Reunificării pe modelul german;

• sprijinul financiar către Republica Moldova să fie acordat direct către comunitățile locale, nu prin intermediul guvernului de la Chișinău;

• menținerea aceluiași cuantum pentru bursele etnicilor români din Republica Moldova;

• refacerea celor 14 poduri peste Prut, distruse de sovietici;

• accelerarea procesului de recunoaştere a diplomelor medicilor cu cetățenie română din Republica Moldova;

Comunităţile istorice

• aplicarea, în regim de urgenţă, a Strategiei Naționale pentru românii de pretutindeni pentru perioada 2017-2020, prin care comunităţilor româneşti din vecinătate şi Balcani trebuie să le fie asigurate mijloacele necesare păstrării identităţii naţionale;

• adoptarea şi utilizarea cu înalt profesionalism a tuturor instrumentelor europene de protecţie a drepturilor minorităţilor naţionale, în beneficiul românilor care trăiesc în state în care sunt minoritari;

• acordarea de burse și indemnizații de sprijin identitar elevilor și profesorilor din școlile și clasele cu predare în limba română, din statele în care există comunități românești autohtone;

• sprijinirea înființării de școli publice sau private cu predare în limba română, în statele în care există comunități românești autohtone;

• modificarea metodologiei de selecţie a bursierilor din sistemul naţional de educaţie;

• ridicarea Vicariatului Ortodox Român al Daciei Ripensis la rang de episcopie pentru toţi credincioşii ortodocşi români din Timoc, inclusiv pentru cei care se află pe teritoriul Bulgariei;

• acordarea, în regim de urgenţă, a liberului acces pe piaţa muncii din România, pentru toți etnicii români din Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Macedonia de Nord şi Albania;

• condiţionarea neechivocă a sprijinului acordat Serbiei în procesul de integrare în Uniunea Europeană, de respectarea efectivă a drepturilor populaţiei autohtone româneşti;

• monitorizarea respectării și implementării Recomandării APCE nr. 1845 (2008) privind situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia;

• înfiinţarea, în regim de urgenţă, a două centre culturale româneşti în Timoc, Serbia, la Bor şi Negotin;

• elaborarea de către Academia Română a unei sinteze privind originile şi evoluţia comunităţilor istorice româneşti din jurul frontierelor şi Balcani, redactată în cele 4 dialecte ale limbii române şi diseminată în cadrul acestor comunităţi;

• introducerea în manualele de istorie a unui capitol privind comunităţile istorice româneşti;

• înființarea ICR Kiev, cu filială la Cernăuți, ICR Moscova, ICR Belgrad, ICR Atena, ICR Sofia și ICR Tirana, cu filială la Saranda, și înființarea unor filiale ICR la Bălți și Cahul;

Ucraina

• inventarierea situațiilor de încălcare de către Ucraina a Tratatului bilateral din 1997, în partea referitoare la asigurarea drepturilor naționale ale etnicilor români şi analizarea posibilităţii iniţierii procedurii de revizuire a acestuia;

• regândirea, în regim de maximă urgență, a procedurii de acordare a burselor de sprijin identitar pentru elevii etnici români din Ucraina, în sensul simplificării semnificative a acesteia şi acordarea de burse tuturor elevilor din Ucraina care studiază în școli sau clase cu predare în limba română;

• acordarea unor indemnizații de sprijin pentru toți profesorii din școlile și clasele cu predare în limba română;

• implicarea nemijlocită a comunităţilor româneşti din Ucraina în toate discuţiile, tratativele şi negocierile dintre statul român şi cel ucrainean, care se referă la situaţia acestora, inclusiv şi mai ales în cele care se derulează prin intermediul comisiei mixte româno – ucrainiene;

• sprijinul efectiv al statului român în faţa autorităţilor statului ucrainean pentru:

– a se opri, cu caracter de urgenţă, închiderea a 3 şcoli cu predare în limba română din municipiul Cernăuţi, respectiv şcoala nr. 10 Roşa, şcoala nr. 17 Stânca şi şcoala din Horecea, până la 1 septembrie 2019;

– recunoaşterea românilor din Ucraina ca popor băştinaş;

– revenirea la numărul de şcoli cu predare în limba română existente până în anul 1991 şi menţinerea acestora;

– procesul educaţional destinat românilor din Ucraina să se desfăşoare integral în limba română, prin modificarea tuturor actelor normative care au dus la anularea acestor drepturi;

– recunoaşterea urgentă de către statul ucrainean a identităţii etnice dintre români şi aşa-numiţii „moldoveni” de pe teritoriul Ucrainei, care vorbesc o singură limbă, respectiv limba română, cu consecinţa, între altele, a unificării programelor şcolare de limbă română cu cele de „limbă moldovenească”;

– reforma administrativ-teritorială din Ucraina să includă reunirea celor 4 raioane în care românii locuiesc compact (Storojineţ, Hliboca, Herţa şi Noua Suliţă), într-un singur raion;

– cetăţenii din aceste raioane locuite majoritar de români să fie incluşi într-o singură circumscripţie electorală;

– să fie garantată prezenţa în Rada Supremă a Ucrainei a unui reprezentant al comunităţii romăneşti din Ucraina, după modelul din România;

– să se garanteze liberul acces al cărţilor şi altor materiale culturale necesare susţinerii identităţii naţionale, dinspre România spre Ucraina;

– deschiderea la Cernăuţi a unor grădiniţe cu predare integrală în limba română;

• recunoaşterea în Ucraina a diplomelor celor care studiază în România;

• punerea în aplicare a ordonanței de guvern privind reparația Casei Memoriale „Aron Pumnul” din Cernăuți, ca sediu al Muzeului „Mihai Eminescu”;

Diaspora

• sprijinirea înființării, în comunitățile mari din emigrație, a unor clase sau școli bilingve;

• asigurarea, în toate comunităţile româneşti din diaspora, a unui ciclu integrat de cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie românească;

• facilitarea procesului de reintegrare în sistemul educaţional românesc a copiilor emigranţilor români care ar opta pentru întoarcerea în ţară;

• înfiinţarea centrelor comunitare în zonele în care există o mare concentrare de populaţie românească, ca centre suport pentru aceste comunităţi;

• aplicarea corectă a normei legale de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului în circumscripția electorală pentru cetățenii români cu domiciliul în afara țării, raportat la numărul real al acestora;

• asigurarea unui număr suficient de secții de votare peste hotare, ținând cont de numărul real al cetățenilor români cu drept de vot, precum și de numărul de secții de votare organizate în scrutinele anterioare;

Românii din județele Covasna, Harghita și Mureș

• finanţarea unor măsuri pentru consolidarea suveranităţii statului român pe întreg teritoriul naţional, pentru înlăturarea pericolului instaurării cosuveranităţii altui stat în diverse regiuni ale României, măsuri precum infrastructura transcarpatică – căi ferate şi autostrăzi, consolidarea elitelor profesionale de limbă română şi dezvoltarea economică a zonelor în care există acest risc;

• exprimarea de către Guvern, Parlament şi Preşedinţia României, a unor reacţii ferme de respingere şi dezaprobare a ingerințelor anormale ale Guvernului de la Budapesta în problemele interne ale României și solicitarea respectării de către Ungaria a prevederilor Tratatului de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Ungaria;

• înființarea unei structuri, la nivelul Guvernului României, având ca principal obiectiv respectarea drepturilor și protejarea identității populaţiei româneşti din județele Covasna, Harghita și Mureș, precum și combaterea discriminării pe criterii etnice a acestora;

• încetarea finanţării din bani publici, precum și a oricărei alte forme de sprijin, a manifestărilor, programelor, proiectelor sau acţiunilor de orice natură care contravin intereselor naţionale ale poporului român, Constituţiei şi legilor ţării, culturii şi tradiţiilor istorice, precum şi bunei convieţuiri;

• finanțarea de la bugetul central, prin Secretariatul General al Guvernului României, a proiectelor culturale multianuale ale instituțiilor, publicațiilor și asociațiilor culturale, religioase și civice româneşti din județele Covasna și Harghita;

• elaborarea, sub egida Academiei Române, a unei Strategii guvernamentale coerente de dezvoltare economico-socială a județelor Covasna și Harghita, care să asigure efectiv respectarea drepturilor comunității românești numeric minoritare în zonă;

• asigurarea respectării statutului, rolului și funcțiilor limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale, inclusiv prin amendarea normelor care aduc atingere acestui statut în teritoriu;

• adoptarea unor măsuri urgente de monitorizare a modului în care se realizează procesul didactic de învățare a limbii române în clasele cu predare în limba maghiară;

• stabilirea prin lege a unor garanţii privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei româneşti din zonă, în structurile decizionale legislative şi administrative locale şi centrale;

• distribuirea, în mod proporţional cu ponderea populaţiei româneşti, a fondurilor alocate pe proiecte culturale de către autorităţile locale și rezolvarea problemei încadrării unor intelectuali de naţionalitate română la Bibliotecile Judeţene Covasna și Harghita, casele municipale de cultură și primăriile municipale, orășenești și din localităţile etnic mixte;

• susţinerea de la bugetul de stat a finanțării de către Academia Română a Centrului European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu Gheorghe, instituție care din anul 2017 funcționează sub egida Academiei Române, fără a beneficia însă de componenta de finanțare;

• examinarea de către Avocatul Poporului, în regim de urgenţă, a constituționalității Codului Administrativ, adoptat de Guvern prin Ordonanță de Urgență, în urma presiunilor UDMR, în vederea sesizării Curții Constituționale;

• sprijin financiar pentru începerea lucrărilor de amenajare a Muzeului în aer liber din Voineşti-Covasna, din cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni;

• restaurarea, în regim de urgență, a bisericilor ortodoxe „Sf. Nicolae” din Brețcu și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Vârghiș, monumente istorice;

• realizarea unei legături feroviare între Ciceu şi Odorheiu Secuiesc;

• soluționarea grabnică de către Guvern, conform legislației naționale și internaționale în domeniu, a situației Cimitirului Internațional al Eroilor de la Valea Uzului;

• finanţarea lucrărilor de reabilitare a cimitirelor şi monumentelor eroilor români din localităţile judeţelor Covasna și Harghita;

• implicarea activă a europarlamentarilor români, precum și a membrilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Congresului Puterilor Locale și Regionale,în prezentarea corectă a situației reale referitoare la respectarea de către România a prevederilor instrumentelor juridice europene și internaționale în domeniul autonomiei locale și a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;

• anularea restituirilor ilegale de proprietăți imobiliare care au aparținut statului român, precum și adoptarea unei legi care să permită îndreptarea abuzurilor privind retrocedarea ilegală a unor proprietăţi agricole, forestiere şi imobiliare din România;

• asigurarea finanțării pentru construcția unei noi săli de sport la Complexul Sportiv Național Izvoru Mureșului, precum şi pentru întreţinerea şi reparaţiile curente necesare;

• stoparea procesului de maghiarizare a românilor romano-catolici din judeţele din Moldova şi sprijinirea păstrării identităţii româneşti a acestora.

• contracararea fermă a oricăror acţiuni prin care se urmăreşte maghiarizarea românilor sau a populaţiilor de altă etnie, pe teritoriul statului român

Izvoru Mureșului, județul Harghita, România

17 august 2019

în numele participanţilor, semnează, în calitate de coorganizatori:

Federația Organizațiilor Românești din Centrul și Sud-Estul Europei

Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni

Centrul European de Studii Covasna-Harghita

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș

Notă: la Universitatea de Vară de la Izvoru-Mureşului au participat lideri ai comunităţilor istorice româneşti din Serbia, Ucraina, Bulgaria şi Ungaria, alături de reprezentanţi ai societăţii civile din R. Moldova, precum şi români din diasporă (din Statele Unite ale Americii, Germania, Italia) dar și din județele Covasna, Harghita, Mureș, Bacău, Iași, Cluj, Hunedoara, Dolj și București.

Publicat pe site-ul www.rgnpress.ro Marţi, 20 August 2019 Izvoru Mureșului, România/Romanian Global News

Autor: George Traicu

Amiralul (r) Romulus Hâldan face o radiografie sumbră forțelor armate române acuzând distrugerea sistemului național de apărare, lipsa resursei umane precum și achizițiile de armament depășit de care alții vos să scape. Iată analiza și argumentele, potrivit infobrasov.net.

A. Armata este elementul maxim de siguranță al unei țări. Atunci când este națională. 
Să vedem ce înseamnă o armată națională. Și să vedem dacă noi avem o armată națională. În dreptul fiecărui criteriu care definește o armată națională, vom pune DA sau NU.

1. Existența unui sistem national de apărare –NU
ARGUMENTE: 
– Ministerele și departamentele care au în organică structuri militare sau cu regim 
militar (Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Departamentul pentru Situații de Urgență) și alte structuri tip militar (Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale) nu au stabilită o strategie comună, o doctrină comună și planuri de acțiune comune pentru a putea fi subsumate sintagmei de forte armate naționale. 
Nu există un sistem unitar de pregătire pentru apărarea națională. 
Documentele elaborate, de regula cu foarte mare intarziere, de catre cei cu obligatii in acest sens (Președinție, Guvern, Parlament, ministere), sunt doar vorbe alambicate si nimic altceva. Nimic concret! Nimic aplicabil! Nimic ancorat in realitate! Nimic constructiv! Si totul datorită faptului ca sunt elaborate de farseuri diletanti si semnate de persoane care, deși au functia prevăzută de lege, nu au pregatirea potrivită sau nu au nivelul de pregătire potrivit sau nu au o consiliere adecvată, mai ales din punct de vedere calitativ. Sistemul este, încă, infestat de foști UTC-iști care, după revoluție s-au transformat în experți în mobilizare, resurse umane și, mai ales în strategi de cabinet. Și fac ce au învățat, adică să înșire vorbe, nu idei. Și le este tare ușor, deoarece indivizii cu funcții în stat, datorită incompetenței lor, au nevoie de ei. Unii au ajuns chiar ministri sau consilieri de stat.

2. Existența unei concepții unitare de apărare a țării în care să nu fie luate în calcul alte elemente decât capacitățile naționale existente –NU

Toate concepțiile privind apărarea națională sunt croite pe principiul alianței, neexistând varianta când alianța nu funcționează, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă în majoritatea cazurilor.

3. Cetățenii țării participă, sub diferite forme, la realizarea sistemului national de apărare, în structuri militare, economice, administrative sau sociale cu atribuții și sarcini în acest domeniu – NU
ARGUMENTE:
– Nu există structuri militare destinate, în exclusivitate, misiunii de apărare a țării. Toate structurile militare, sub o formă sau alta, sunt destinate executării de misiuni în teatre de operații, sub comandă străină, deși sunt considerate contingente naționale. 
– Structura armatei române nu corespunde intereselor naționale și nevoilor de apărare și securitate națională;
– Bugetul alocat armatei este destinat pentru îndeplinirea obiectivelor alianței, nu pentru îndeplinirea obiectivelor naționale.

Cheltuim bani pentru interoperabilitate, dar nu și pentru operabilitate;

– Principala formă de serviciu militar nu este serviciul militar obligatoriu. Predominantă este forma de serviciu militar pe bază de contract, care este o formă mascată de mercenariat. Militarii angajați pe bază de contract sunt lefegii care, în orice moment, pot să își dea demisia din cu totul alte motive decât cele care țin de domeniul militar: oferte materiale mai bune în diferite structuri civile românești sau străine; faptul că, după parcurgerea perioadei de instrucție, pot pleca, deținând un document care să ateste că au făcut pregătire militară (cerut la angajare în foarte multe țări, dar și în diferite structuri de securitate și pază). De asemenea, acești militari nu pot fi reținuți peste program în unitate, decât în condițiile când sunt plătiți suplimentar sau primesc zile libere, care, cumulate, devin adevărate concedii de durată. Apariția rutinei, care, în timp, coroborată cu înaintarea în vârstă, duce la erodarea deprinderilor inițiale, practic, militarii angajați pe bază de contract, parazitând sistemul.
Normal ar fi ca, acești militari, începând cu vârsta de 30 de ani să fie pregătiți pentru a deveni maiștri și subofițeri sau, funcție de studii, chiar ofițeri, bineînțeles, în urma unor cursuri și, mai ales, în urma unui examen extrem de riguros. Cei ce nu trec acest examen, să mai fie menținuți în armată încă cinci ani, iar la vârsta de 35 de ani (când , în mod evident, nu mai pot face față, fizic, în structuri de luptă), să fie integrați în structuri logistice sau, de ce nu? Să părăsească sistemul. Trebuie înțeles o data pentru totdeauna că armata nu este instituție de protecție socială. Tot timpul, acești militari angajați pe bază de contract au revendicări de sorginte sindicală, transformând armata în altceva decât cee ace ar trebui să fie. Și tot timpul sunt obosiți, blazați, nervoși și revendicativi, deoarece, majoritatea au și un al doilea loc de muncă în diferite structure civile, la unitate venind să se odihnească. Practic, parazitează sistemul.

Un raport corect și efcient de militari angajați pe bază de contract și militari în serviciu militar obligatoriu, este, în opinia mea, de 1/5.

– Voluntariatul este o mare eroare. Este un fel de azil pentru tot felul de amatori de senzații tari care, cum nu le convine ceva, imediat pleacă și uită de voluntariat. Mulți confundă armata cu air softul sau tot felul de comicării militare din mass media.
– Armata este condusă de cadre militare a căror pregătire pentru funcții de conducere este, predominant, în străinătate, în special SUA. Se repetă situația din perioada stalinistă când cei care au condus armata erau școliți în URSS. Ulterior, s-a dovedit că majoritatea acestora fusese recrutată de serviciile secrete sovietice. Cazul generalilor Șerb, Militaru etc. Din păcate, pregătirea în străinătate nu aduce nimic nou, deoarece, logic, instituțiile unde se instruiesc ofițerii străini trimiși la studii, nu asigură decât o pregătire superficială, mai mult politică decât militară, unde se însușesc notiuni eminamente teoretice, ce pot fi găsite și pe internet. Este un fel de „ai noștri tineri la… învață, la gât cravatei cum se leagă nodul…” 
Cine crede că fac afirmații gratuite, să studieze cazul diferitelor state, membre sau nu 
NATO, europene sau din alte zone ale lumii.

B. Nu avem o concepție unitară și continuă privind componența armatei, misiunile acesteia pentru apărarea națională și, mai grav, nu avem variante de apărare, pornind de la ideea greșită că singurul inamic probabil (ba, chiar sigur) este Rusia și că NATO rezolvă problema. Nu am învățat lecția istorică, trăită de multe ori, că alianțele sunt cele mai nesigure forme de apărare. Sunt valabile politic, dar nu și militar. Primii care sar la gâtul tău, sunt vecinii. Ei, întotdeauna, vor avea destule de împărțit cu tine.

C. Armata română nu are rezervă. Singurii rezerviști ai armatei române sunt pensionarii și aceștia, bineînțeles, pentru foarte scurt timp, deoarece, datorită vârstei, sunt scoși din lucrările de mobilizare.
O armată normală are rezerviști care râmân în ștatele de mobilizare cel puțin 20 de ani, nu câțiva ani (nu mai mult de 5). Mai grav, armata română nu are ofițeri, subofițeri și maiștri în rezervă. Cei existenți sunt cei care parăsesc sistemul înainte de vârsta de pensionare . Singura categorie de rezerviști unde avem excedent este cea a gradelor mari (locotenent-colonel, colonel, general), dar cea stringent necesară, grade mici și vârste tinere, cei care instruiesc nemijlocit trupa, nu există. Fiindcă, dispărând noțiunea de serviciu militar obligatoriu, a dispărut și noțiunea de militar cu termen redus, adică, acea categorie care asigura ofițeri de rezervă instruiți.
Avem Centre Militare Județene și Zonale, cu destul personal, dar care nu au obiectul muncii. Practic, acestea se ocupă cu evidența pensionarilor.

D. Nu avem planuri de mobilizare a economiei reale și viabile, deoarece componenta strict națională a economiei românești este insignifiantă. 
În caz de război, o să ne trezim că trebuie să facem licitații. Că, de, suntem în economia de piață. Firmele străine, mai mult decât majoritare în țara noastră, vor face ce le dictează interesele lor nu cele ale noastre. Și este logic. Vedeți, cumva, Luk Oil-ul furnizând carburanți armatei române? Sau MOL-ul? Sau chiar Petromul? Am fi naivi să credem asta!

Reducerea efectivelor armatei s-a făcut de către politicieni total aserviți unor interese străine.

E. Peste noapte ne-am trezit că orice analfabet din politică se ocupă de strategii militare. Reamintesc doar un exemplu – machedonul electrician Costică Canacheu care chema generalii la ordin că, de, era la comisia de apărare și siguranță națională. Sau de metresele târâte după ei de către miniștrii apărării, în fața cărora generalii trebuiau să aibă grijă cum mișcă. Mai rău este că aceste hoarde hămesite erau mereu prezente în unități operative, împreună cu te miri cine suită, pentru a se bucura de viață, petrecând fără rușine pe banii cadrelor militare și pe norma de hrană a trupei. Puteai să zici ceva? Puteai să faci ceva? Poporul i-a ales, armata este datoare să suporte aleșii poporului! 
Apar tot felul de pițifelnici care declamă emfatic: „De ce generalii nu își prezintă demisia în semn de protest?” Dar nu se întreabă de ce ei, prin votul lor exprimat ca la galeria de fotbal, au băgat pe gât generalilor aceste gunoaie nule, lacome și nesimțite și că pe aștia îi doare undeva chiar dacă toți generalii și-ar da demisia.
S-au desființat unități și mari unități de-a valma, fără nicio logică, cu complicitatea unor generali făcuți la apelul de seară. Orice opoziție față de această frenetică demolare a fost stârpită din fașă. 
S-au facut greșeli grave, ireparabile. Dau un singur exemplu – în Munții Apuseni a mai rămas doar un batalion de vânători de munte, iar de la Curtea de Argeș până la Turnu Severin, unde munții întâlnesc Dunărea (250 Km.) nu există nicio unitate de vânători de munte. Exemplele pot continua. Nu mai este necesar să fac comentarii.
După reducerile masive și prostești, norocul nostru a fost că au fost generali care au reușit să convingă nulitățile politice și sociale care au decis soarta apărării țării și, implicit, a armatei, că este neapărat necesar să se reînființeze unele structuri. Așa a fost cazul, spre exemplu, cu reînființarea brigăzilor din Banat și Dobrogea, unde nu prea mai era nimic pe zona terestră. Oricum, sunt județe în Romania unde nu mai există unități militare, în afara inutilelor centre militare.
Nimeni nu ne-a obligat să facem reduceri și nimeni nu ne-a spus oficial cât să reducem. Dar noi am redus mai mult decât oricine. Interesele au fost mari. Practic, au fost vizate terenurile si clădirile armatei. A urmat jaful la drumul mare, fiecare șmecher implicat servind o felie cât mai mare din acest tort primit gratis. Din pacate, aceste terenuri și clădiri sunt iremediabil pierdute. Și nu numai acestea. A fost jefuit ștocul de mobilizare, astfel că, la această data, armata română, efectiv, nu mai are ștocuri de mobilizare viabile. Dar are structuri care mănâncă, încă, pâine albă gestionând și ținând evidențe fantomă.

ARMATA ROMANA NU MAI ARE CE MOBILIZA. NICI RESURSE UMANE, NICI MATERIALE!

F. Avem structuri expandate, gen Brigada 30 Gardă și Protocol, care se ocupă de spectacolul drag capilor politici ai României, gen „Onorul, Zgomotul și Focul”, deoarece avem o droaie de doritori de astfel de spectacole, care nu ar înființa o companie de infanterie în plus, dar ar avea nevoie de o divizie de protocol. Această structură de protocol era suficient să aibă dimensiunea unui batalion, dar, atunci, nu mai putea presta pentru toți clienții politici și s-ar lasat cu supărare mare. În locul unei astfel de structuri costisitoare și total inaptă în caz de război (unde nu se fac spectacole cu arma, ci se moare cu adevarat) putea fi creată o mare unitate de luptă.

G. Nu avem industrie de apărare. A fost distrusă cu bună știință, dotându-ne cu ce nu mai trebuie altora. Și mai facem și ceremonii când introducem în dotarea armatei române second handurile refurbișate ale altora. Orice încercare de producție internă este strivită în fașă. Importurile sunt prioritare. Și de aici, veșnicele scandaluri și amânări și refaceri ale planurilor de dotare. De exemplu, de peste 20 de ani vrem să dotăm forțele navale cu corvete. A văzut cineva vreuna? Să nu mai vorbim de șpăgile enorme încasate de tot felul de „patrioți” Își mai adduce aminte cineva de generalul Croitoru care a fost demis pentru un motiv de doi lei, dar motivul real era că s-a opus cu tărie achiziționării de avioane second hand. Și exemplele sunt multe.

H. Nu există o concepție de dotare a armatei stabilă și viabilă. Noi ne dotăm funcție de ce ne cer alții, nu de ce avem noi nevoie. Practic, orice schimbare în spectrul politic sau în conducerea armatei, duce la schimbări de opțiuni și, practic, totul se ia de la capăt. Practic, acești decidenți politici și militar își bat joc de apărarea țării. Dacă se răsfoiește istoria modernă a armatei române, se va vedea că politicienii, indiferent de partid, în cârdășie cu unii generali și cu cel din fruntea statului, au subminat apărarea națională. Două războaie mondiale ne-au prins nepregătiți și rezultatul au fost masele mari de militari morți pe câmpul de luptă. Și nimeni nu a plătit pentru această gravă trădare de țară. Cum nu va plăti nici acum. Vinovați vor fi morții.

I. Conducerea armatei este politizată și falsificată. Dacă armata română are, în majoritate, generali meritorii, patrioți și cu conștiință de neam și țară, există o categorie de falși generali, a căror singură rațiune de a exista este de a parveni. Pentru asta, execută orbește decizii politice care sunt evident dăunătoare țării, deși au jurat ca țara și neamul asta amărât să fie stăpânul lor suprem. Aceste false valori se strecoară prin viață și carieră pândind orice oportunitate și valorificând-o la maxim, bineînțeles că numai în interes personal. Orice încercare de a te ridica împotriva lor este sortită eșecului. Scutul politic al acestora, este mai ceva decât cel de la Deveselu.

J. Există o structură în cadrul Universitații Naționale de Apărare de o nocivitate extraordinară pentru armata nțională, așa zisul Colegiu Național de Apărare. Aici coloneii, predau viitorilor generali pe filiera scurtă, lecții sterile și fără să contribuie cu nimic la formarea unor generali adevărați, ci la formarea unor viitori ocupanți de funcții. Tot aici, găsești cursanți cu diferite ocupații – politicieni, popi, cârciumari, actori etc. Admiterea se face pe baza prezentării unui referat, teoretic, dar, practic, pe baza unei decizii politice. Când hotărăști politic cine va deveni general, este clar că nu vei avea generali, ci slugi sau, în cel mai bun caz, dar tot nefericit, vei avea complici la diferite măgării politice. Aici se incubează viitoare găști care se vor sprijini și ridica unii pe alții pentru a parazita această țară. Aici nu există selecție, ci clientele. Aici nu există școal, ci plimbări de colo colo, chermeze și chefuri, uneori monstruoase și se nasc cumetrii politico-militare. Nu există examene și nu există prezență. Bineînțeles că nu toți viitorii generali care trec pe aici sunt corupți sau coruptibili, mulți dintre aceștia fiind oameni de valoare, dar contactul cu mocirla politică, cu tot felul de interlopi care fac acest colegiu, bineînțeles că alterează. Dau un singur exemplu din mlaștina atât politică, cât și interlopă – Elena Udrea, deși sunt foarte multe exemple. Acești indivizi și individe, după absolvirea acestui colegiu, au dreptul să se înscrie la doctorat în cadrul Universității Naționale de Apărare. Aici intervine fabrica de doctori, care a scos pe bandă rulantă un număr uriaș de falsuri grosolane care nici măcar nu știu titlul tezei lor de doctorat, iar conținutul este făcut de fabricanți de profesie de doctorate și abundă în plagiate și literatură de proastă calitate științifică. Ancheta declanșată în acest sens, cu sunete și trâbițe, nu numai că nu a rezolvat nimic, dar de ani buni nu se mai știe nimic despre ea și, mai ales despre concluziile ei. Aproape toți escrocii politici ar fi rămas fără doctorate și asta nu permite sistemul.
Exista și un Colegiu de Război, unde viitorii candidați la gradul de general erau admiși în baza unui examen extrem de greu și care învățau la greu, dând tot timpul examene și întocmind o mulțime de documente de stat major la nivel strategic, corespunzătoare diferitelor viitoare funcții de acest nivel, până la cea de șef al Statului Major al Apărării. Acum, acest colegiu nu mai există. A ramas numai un curs în cadrul Facultății de comandă și stat major. De ce? Raspunsul este simplu – nu se vrea generali adevărați, ci generali politici.
Normal este ca la un curs de pregătire pentru viitorii generali să predea generali, nu niște colonei care în toata cariera lor s-au ocupat de latura didactică, mulți dintre ei necomandând nici măcar la nivel batalion. Norocul este că armata română are destui ofițeri capabili care sunt în stare să se pregătească singuri, mai ales prin exercitarea practică a comenzii la diferite eșaloane ierarhice. Și, mai ales, are destui oameni cu caracter, cu educație înaltă și care își iubesc țara și poporul necondiționat.
Educația primită în Liceul Militar, care nu a avut nimic politic în ea, nu poate fi dislocată de nicio pregătire politico-militară și adevarul, deși acoperit de gunoiul politic și de ofensiva masivă contra ființei naționale și spiritualității acesteia, va fi păstrat, ocrotit și scos la iveală de acești oameni.
Deși există excepții și acestea se cațără cât mai sus, în cârdășie cu gunoaiele politicii și jefuitorii economici ai țării, adevărul există și va învinge! S-a mers prea departe!

România este singura țară unde se fac avansări ale militarilor aflați în rezervă sau retragere. Ba, mai mult, se dau grade și civililor.

K. Gradele în rezervă se acordă, în toate țările, numai militarilor care parcurg diferite forme de perfecționare, sunt activați pentru o perioadă sau sunt vizați pentru conducerea anumitor structuri în caz de război.
Avem generali fotbaliști, generali tenismeni și generali Onțani. Rivalul din tinerețe al golanului fals general Năstase, americanul Stan Smith, era caporal în armata SUA și așa a rămas. Nastase, care este un analfabet, pur și simplu, a ajuns general. Pe când și Simona Halep general? Că Lipă a ajuns chestor!
Trebuie terminată golănia asta cu generali de operetă. Armata este armată și generalii sunt generali. Pentru sport sunt destule alte recompense. 
Avem o armată de generali în rezervă și retragere, majoritatea dintre aceștia necomandând niciodată o structură al cărui comandant să aibă funcția de general. Nu avem armate, dar avem făcuți, după revoluție, cel puțin 60 de generali de armată. 
Practic, în toată România, nu trebuie să existe decât un general activ cu gradul de general de armată și acela să fie șeful Statului Major al Apărării.
Numai la Cotroceni sunt două funcții de general și ambele cu stele multe, când normal, secretarul CSAT trebuie să fie cel mult general de brigadă, atribuțiile sale fiind profund birocratice, de secretariat. Consilierul pe probleme de apărare națională al președintelui poate să fie orice general în rezervă sau retragere, fiind dreptul președintelui de a-l alege. Am luat exemplul președenției, deoarece peștele de la cap se împute. Și Iliescu a fost primul crap. După care, după el, toți ceilalți.

L. O altă boală gravă în armata română, este împuternicirea. Invenție pur românescă și de certă sorginte comunistă. O împuternicire durează 6 luni, după care trebuie reânoită sau trebuie făcută numirea pe funcție. Armata română este plină de împuterniciți. Unii sunt la a treia sau chiar a patra împuternicire consecutivă. De ce?
Din trei motive. Unul – Incompetența de a găsi omul potrivit a unor decidenți militari și politici, Doi-neîncrederea în subordonați a unor decidenți militari și politici, derivată din propriile tare de caracter și din incompetență și Trei – teama ca cel numit să nu ia locul decidentului. Toate trei, în concluzie, au ca bază incompetența celor care generează împuternicirea.
Ar mai fi și o a patra variantă, care nu este imposibilă, deși refuz să o accept, și anume aceea a faptului că împuternicitul nu face parte din gașcă (numită frumos echipă) sau nu a înțeles că trebuie să cotizeze, să sensibilizeze decidentul (decidenții)

Articol publicat inițial de www.stiripesurse.ro la 18 martie 2019

Contraamiral de flotilă (r) dr. Romulus HÂLDAN

1. DATE PERSONALE:
• Născut pe data de 4 iulie 1954, municipiul Caracal, jud. Olt;
• Căsătorit, are doi copii.

2. STUDII:
• Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, Breaza, 1969-1973;
• Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”, Facultatea de Navigaţie, secţia marină militară, Constanţa-1977;
• Academia Militară, Facultatea de arme, specialiatatea marină, Bucureşti-1987;
• Curs postacademic de analişti de stat major, Constanţa-1993;
• FAS Specialised Navy Cours, organizat de Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, Constanţa, 2001;
• Curs postuniversitar „Conducerea Marilor Unităţi Operative din Forţele Navale”, Colegiul de Război, Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti-2004;
• Curs postuniversitar „Conducere Strategică”, Colegiul de Război, Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti, 2005;
• Curs de comunicare şi relaţii publice pentru comandanţii de mari unităţi şi comandamente, Bucureşti, 2006.

3. TITLURI ŞTIINŢIFICE:
• Doctor în ştiinţe militare cu teza: „Perspecive în evoluţia dimensiunii navale a acţiunilor militare”, 2008;

4. GRADE MILITARE:
• Locotenent, 1977;
• Contraamiral de flotilă , decembrie 2008;

5. FUNCŢII ÎNDEPLINITE
• Comandant de unitate de luptă navigaţie, radiotehnică, observare şi transmisiuni la Dragorul de Radă 7, din Dn.19 Dragoare de Radă, din Dn.42 Maritimă, 1977-1978;
• Ofiţer secund la Dg.de Bază 13 din Dn 146 dragoare de Bază, din Divizia 42 Maritimă, 1978-1985;
• Ofiţer elev la Academia Miliotară, 1985-1987;
• Comandant al Dg. De Bază 16 şi 13, din Dn. 146 Dragoare de Bază, din Divizia 42 Maritimă, 1987-1989;
• Ofiţer 2 în Biroul Operaţii, din statul major al Diviziei 42 Maritime, 1989-1993;
• Comandant al Fregatei 264, din Dn. 79 Fregate, din cadrul Bg. 56 Nave Antisubmarine, din Flota Maritimă-1993-1994;
• Şef de stat major al Dn. 339 Corvete, din cadrul Bg. 56 Nave Antisubmarine, din Flota Maritimă, 1994-1995;
• Şef de stat major al Dn. 79 Fregate, din cadrul Flotilei 1 Maritime, din Flota maritimă, 1995-1998;
• Comandant al Dn. 79 Fregate, din cadrul Flotilei 1 Maritime, din Flota Maritimă, 1998-2000;
• Şef de stat major al Dn.50 Nave de Patrulare din cadrul Flotilei 1 Maritime, din Flota Maritimă, 2000;
• Şef al Comunicaţiilor şi Informaticii din Comandamentul Flotei, 2000-2001;
• Ofiţer specialist în Grupul de Experţi pentru Forţele Navale, din cadrul Inspectoratului Ministerului Apărării Naţionale, 2001-2003;
• Inspector şef pentru Forţele Navale în cadrul Inspectoratului M.Ap.N. (împuternicit), 2003-2004;
• Şef de stat major al Comandamentului Operaţional Naval, 2004-2006;
• Comandantul Bazei Navale, 2006-2009;
• Şeful Doctrinei şi Instrucţiei, în statul Major al Forţelor Navale., 2009-2010.

6. LUCRĂRI PUBLICATE:
• A publicat peste 20 de articole de specialitate, în diferite publicaţii militare şi civile.
• Este autorul lucrării „Politici, doctrine şi strategii navale”, Editura Academia Navală ” Mircea cel Bătrîn”, Constanţa, 2009;
• Coautor la „Forţele Navale ale lumii în sec. XXI- evaluare şi perspective”, Editura CTEA, Bucureşti, 2010.

7. APARTENENŢA LA ASOCIAŢII, ORGANIZAŢII:
• Este membru al Asociaţiei Clubului Amiralilor şi Asociaţiei Absolvenţilor Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”.

8. DECORAŢII ŞI DISTINCŢII:
• Ordinul Naţional „Virtutea Maritimă” în grad de ofiţer;
• Emblemele de onoare ale Armatei României;
• Emlema de onoare a Statului Major al Forţelor Navale;
• Emlema de onoare a Statului Major al Forţelor Aeriene;
• Emlema de onoare a Statului Major al Forţelor Terestre;
• Emlema de onoare a Comandamentului logisticii, Comunicaţiilor şi Informaţii;
• Alte 15 decoraţii şi distincţii.

9. ALTE DATE:
• A participat la numeroase misiuni desfăşurate în cadrul NATO-PfP şi în cadrul exerciţiilor desfăşurate în comun de către forţele navale din Marea Neagră, în perioada 1994-2001 precum şi o misiune de evaluare a forţelor române din cadrul SFOR şi KFOR, în Kosovo şi Bosnia – Herţegovina, iunie- iulie 2003;
• A deţinut comanda operaţională a grupării BLACKSEAFOR, aprilie 2006;

Cu scuzele de rigoare că un umil fost subofițer îndrăznește să-și dea cu părerea…!” (Sabin Ivan)

 „Fiecare categorie de militari are importanța ei, iar sistemul militar se prezintă ca o construcție. Soldații și gradații sunt temelia, subofițerii și maiștrii structura de rezistență, iar ofițerii și generalii acoperișul. Dacă acoperișul este permeabil, toate celelalte componente ale construcției se vor degrada și invers, dacă fundația și structura de rezistență nu sunt solide totul se va prăbuși.

Soldații și gradații profesioniști se supun legislației muncii naționale pe timp de pace și nu putem să-i transformăm în sclavi, iar faptul că este nevoie să-și mai găsească un al doilea loc de muncă spune ceva despre nivelul de venituri pe care le obțin. Nu spune nimeni nimic că în loc de pregătire militară aceștia trebuie să facă adesea salubrizarea unităților.

Apărarea țării este o chestiune care costă. Dacă legiferăm un sistem alternativ al serviciului militar și acesta va avea avantaje și dezavantaje, avantaje că va crește numărul rezerviștilor cu pregătire militară, dezavantaj pentru că vom ajunge iar la bani, cei chemați sub arme vor trebui cazați, hrăniți, plătite solde și drepturi materiale, iar instruirea militară de asemenea costă.

Nu de oameni trebuie să ne legăm ci de sistemul pe care cu onoare mai marii politicii și ai armatei l-au creat. Până la apariția Legii SGP așa zișii MAC au fost bătaia de joc a unui Ordin OG 10 a cărei formă exactă nici cei mai juriști dintre juriști nu o mai pot dezlega. Rezultatul va fi că nu peste mult timp acei MAC vor ajunge la anii de pensie și vor avea niște pensii mizerabile pentru că au avut solde sub salariul minim și un statut incert printre profesii. Chiar dacă au fost doar niște soldați, acesta să fie respectul țării pentru ei…?!

Oricare sistem este perfectibil, iar rezultatele sistemului sunt generate de modul de organizare a acestuia, soldații și gradații se ocupă mai puțin cu organizarea ei fac ceea ce le permite sistemul…! În loc de atacuri la categorii de personal, cei care se pricep, pot scrie proiecte de reorganizare a sistemului militar, mai performante, pot oferi feedback celor activi în sensul unei organizări mai bune.

Vasile Dâncu

Alegerile europene și mai ales prezenţa ridicată la urne au entuziasmat în toată Europa, dar i-au și îngrijorat pe oamenii care și-au păstrat simţul critic. Politica în viitor nu va fi un marș triumfal și cred că numeroase capcane se arată. Dar în aceste momente de euforie pentru unii, ar trebui să ne uităm și la unele aspecte pe care le-aș numi marile primejdii ale politicii în viitor.

Una dintre cele mai importante primejdii este identitatea politică negativă. Este clar că partidele sunt respinse tot mai mult, își pierd credibilitatea și partizanatul pare tot mai slab. Poate că este tot mai greu ca oamenii să se identifice cu cauze generale sau să viseze la schimbarea lumii sub stindardul unor șefi de partide care parcă au tot mai puţin dimensiuni eroice.

Dar alegerile europene au arătat și la noi că, atunci când motorul votului nu este atracţia, emoţia apartenenţei, inversul acestor identităţi, repulsia, poate aduce chiar mai multă lume la vot. Sociologii au început să numească sentimentul de respingere, chiar ură – drept emoţie negativă, identitate negativă. Identificarea politică negativă îi apropie pe toţi cei care merg să voteze împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid. La noi, sloganul principal a fost „La pușcărie”și asta a mobilizat mase mari de oameni. La nivel european, eurobarometrele au măsurat nivelul nucleului mediu de fideli la 6,3%, pe când cel al celor care votează contra a ceva la 48,8%. Mobilizarea identificărilor negative a adus un mare succes în cele mai recente alegeri europene, devenind o bună reţetă. Dar nu cumva această reţetă ascunde o mare capcană? Poţi construi un proiect european sau naţional, dacă ne referim la alte alegeri, doar pe respingere, situaţie în care oamenii dau, de fapt, un vot în alb, pentru că se rezumă doar la a dori eliminarea unui actor politic? Se poate să renască speranţa fără a crea emoţii pozitive și participarea oamenilor la un mare proiect politic?

Ca o consecinţă a identificării negative, ura animă cel mai bine spaţiul public și din România, dar nu doar de aici. Politica a devenit, în ultimii doi ani, o corrida sângeroasă. Șefii de partide se calomniază în direct la televiziune, în prime-time sau își fac dosare penale pentru decizii care ţin de oportunitatea politică. La fel în interiorul partidelor, luptele sunt sângeroase și coaliţiile se fac doar pentru ca șefii să-și păzească spatele. În doi ani, coaliţia actuală de guvernământ a schimbat peste 70 de miniștri, ca un reflex al negocierilor generate de luptele interne și de captarea unor resurse. Președintele României se luptă la fiecare ieșire publică cu guvernul, iar reprezentanţii puterii îl etichetează ca infractor sau nazist. Șefi ai unor partide declară fără să clipească că milioanele de votanţi ai pesediștilor și sutele de mii de membri sunt cu toţii neoameni, corupţi sau o adevărată „ciumă roșie”. Mecanismele de solidaritate colectivă se defectează, coeziunea minimă care poate produce acel „NOI” ca naţiune se rarefiază, fundamentul acţiunii colective devine tot mai fragil. Nu mai suntem capabili de niciun proiect colectiv, de nicio strategie care să se bazeze pe o minimă solidaritate, majoritatea proiectelor se fac cu scop polemic, mai degrabă să separe, decât să adune. Președintele României a lansat ideea și o comisie ale unui proiect de societate, dar de vreo trei ani nu am mai auzit nimic. Proiectul „România educată”, dincolo de intenţii generoase, nu are șanse să schimbe învăţământul dacă nu sunt cooptate toate forţele politice. Nu cu mulţi ani în urmă s-au început descentralizarea și regionalizarea sau schimbarea Constituţiei României, dar totul a rămas în aer. Ura a trecut pe primul loc și toată energia disponibilă se cheltuieşte pentru eliminarea adversarului. Astăzi toate proiectele politice sunt destinate să rezolve mici chestiuni administrative sau crize, orizontul politicii mari s-a înnegurat din pricina urii și actorii politici coboară privirea doar la adversar și la isteria de fiecare zi. Discursurile isterice aduc politicieni isterici peste noapte în atenţia publică, doar pentru că nu au rușine și pot rosti, fără să roșească, cele mai mari vulgarităţi la adresa inamicilor politici. Discursuri ale urii au mai fost și vor fi, de regulă partidele extremiste fac acest lucru, dar acum vorbim de ură ca sentiment predominant în relaţiile politice.

Ne confruntăm de câţiva ani cu periferizarea politicii, ocuparea centrului de către personaje politice minore, aduse în guvern sau în alte funcţii doar ca premiu pentru anumite victorii electorale. Actul de guvernare nu mai este un act de substanţă intelectual-strategică, unde expertiza și experienţa sunt cele mai importante criterii, ci intervine apartenenţa la un grup sau o organizaţie. Această disoluţie a criteriilor de competenţă duce la cotidianizarea circului și a spectacolului unei continue hărţuieli politice, deoarece astfel politica arată că lucrează, iar politicienii minori că sunt activi.

Dar cea mai mare primejdie este, pentru prezent și viitor, lipsa de participare la politică și guvernanţă consistentă a unei elite intelectuale,  pornită mai ales spre analiză critică, dar și cu apetit al implicării pentru transformarea partidelor. Intelectualii au fost goniţi din partide cu numeroase pretexte, în beneficiul unor lideri politici care nu au avut un proiect, au condus fiecare după intuiţie, sub presiuni ale unor grupuri de interese interne sau externe. Fără a se stabili priorităţi prin consens politic, majoritatea guvernărilor au fost improvizaţii. Reîntoarcerea intelectualilor în politică (chiar dacă unora le este scârbă sau greaţă) este un imperativ necesar și este singura soluţie pentru o infuzie de inteligenţă în creierul mort al politicii minore din ultima perioadă. Liderilor politici care nu se vor înconjura de intelectuali nu le dau nicio șansă să devină lideri semnificativi, transformaţionali.

Din păcate, o schimbare a elitei politice nu are nici condiţii interne care să o favorizeze. Moștenim o cultură oligarhică, partidele sunt mai aproape de ceea ce Sartori numește partide clientelare, iar dintr-o perspectivă ideologică sunt catch all party (fără diferenţe ideologice sau ţinte privilegiate electorale). Instituţiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituţiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea în instituţiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populaţie în ultimii ani

Primejdia cea mai mare vine însă și din faptul că, în administraţie și în serviciile către populaţie, avem un capital uman dezamăgit, fără speranţă și care nu are nici măcar curajul de a face o încercare de a se gândi la altceva decât la migrarea externă. Asta se întâmplă mai ales pentru că rezultatul politicilor publice generează percepţia unei mari injustiţii sociale. Românii se simt „victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia și excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care ţin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.

Ce le lipsește liderilor și administratorilor? Pare simplu: autonomia și simţul responsabilităţii, autenticitatea, altfel spus capacitatea de a rămâne fidel unor credinţe și valori reale pe care le împărtășesc, dar și capacitatea de a le transmite echipei, capacitatea de a crea spirit de grup și solidaritate internă, capacitatea de a crea obiective clare. Le lipsește și dorinţa de a încuraja schimbarea, dar și curajul de a aplica soluţii care pot aduce cu ele un mic risc electoral.

Din interacţiunea mea destul de prelungită cu sistemul administrativ, dar și din zeci de cercetări empirice pot concluziona: multe dintre eșecurile de management public, inclusiv eșecul absorbţiei de fonduri europene sau cel al construcţiei de autostrăzi, provin și dintr-o tot mai răspândită incompetenţă. Dar ce le lipsește cel mai mult liderilor și administratorilor este formaţia solidă. Majoritatea liderilor aleși, dar și masa liderilor numiţi în funcţii guvernamentale, în administraţia centrală sau locală au o pregătire educaţională precară.

În ultimii ani, în multe ţări, scrutinele au dat o puternică lovitură reperelor simbolice, pietrelor de hotar care sunt stânga și dreapta. Este adevărat, se pare că ultimele alegeri au făcut și mai insignifiantă distincţia stânga – dreapta. Macron a construit primul hibrid politic din bucăţi de stânga și dreapta, aneantizând această distincţie care, chiar dacă nu era prea funcţională, orienta oarecum electoratul și îi obliga și pe politicieni la o anumită disciplină a discursului și a programului, limita populismul posibil. Acum, în haosul creat, temele goale și cuvintele magice ale propagandei pot crea un haos și mai mare și vor multiplica volatilitatea electorală. Elaborarea ideologică este necesară și, în viitor, trebuie pus ceva în loc; fără ideologiile care organizează valorile în proiecte politice și umaniste, orice discursuri devin posibile si aneantizarea eticii de asemenea.

Millennials – o speranţă a salvării?

Despre generaţia celor pe care îi catalogăm drept millennials există în știinţele sociale mai multe stereotipuri, contradictorii uneori, dar ușor de integrat în două clase: vor fi marii reformatori ai politicii, deoarece vor reinventa implicarea civică sau participarea ori, susţin mulţi cercetători, vor fi groparii ei, deoarece sunt individualiști și manifestă un egoism care, din contră, distruge implicarea. Într-o lucrare devenită celebră „Generation Me”, Jean Twenge consideră că indicatorii care operaţionalizează implicarea civică sau capitalul social au valori mai mici decât cei măsuraţi anterior, din generaţiile trecute, prevalând valorile materiale și raportarea la sinele individual.

Nu votul, crede sociologul Anne Muxel, este principala formă a expresiei politice la această generaţie, ci formele participative neconvenţionale: protestele, consumul angajat sau voluntariatul și mobilizarea pentru cauze sociale sau civice. Prezenţa pe reţelele de socializare și manifestarea în aceste reţele sunt considerate de majoritatea tinerilor ca fiind o formă importantă de a face politică.

Politica, așa cum o cunoaștem în acest moment, ca democraţie reprezentativă, și pe care tinerii o resping, nu are cum să fie salvată dacă nu se poate reinventa. Tinerii nu vor accepta să aducă mici reglaje pentru a lăsa ca lucrurile să meargă înainte tot așa. Deocamdată, faţă de cererile lor a apărut o mișcare care a început să câștige voturi în sistemul politic tradiţional: Dacian Cioloş alături de PLUS și USR. Doar că volatilitatea este caracteristica cea mai importantă a politicii celor pe care îi catalogăm ca fiind millennials și nu știm dacă această emoţie colectivă va putea fi susţinută de acești politicieni tineri, care se declară, cel puţin în acest moment, a fi pe contrasensul politicii noastre tradiţionale.

Experienţa europeană a macronismului, cu puternice ecouri și în România, unde Dacian Cioloș, partidul lui și aliaţii din USR sunt câștigătorii ultimelor alegeri, a arătat că entuziasmul electoratului, dar și al tinerilor care au susţinut această mișcare condusă de un om care nu câștigase până atunci niciun vot și o mișcare fără sediu s-a diluat destul de rapid. Macronismul nu a reușit să reseteze sistemul, statul a rămas la fel de obez, cheltuielile publice mai mari, iar inegalitatea mult mai accentuat percepută. Discursurile frumoase și programul ce hibridează teme de stânga și de dreapta au încercat să reinventeze o a treia cale, dar fără proiectele pragmatice și curajoase ale unui Tony Blair sau Gerhard Schroeder.

Părea a fi prima intrare a unei mișcări reformiste a tinerilor în politică, dar, în scurt timp, mișcarea vestelor galbene a arătat limitele acestui proiect, iar ultimele alegeri europene din Franţa au mai arătat un eșec al încercării de înnoire a politicii.

În România avem câteva lucruri certe. În primul rând, millennials sunt interesaţi de politică, în condiţiile în care aceasta le oferă o experienţă personală, interesantă și generatoare de identitate pozitivă. Nu cred că, în viitor, partidele, indiferent cum se vor poziţiona discursiv, vor reuși să convingă tinerii să militeze activ pentru programe sau proiecte politice formale, în sensul tradiţional, mai ales redistributive: mărim burse, dăm călătorii gratuite pe calea ferată, abonamente gratuite la metrou etc.

În al doilea rând, politica pentru millennials trebuie să fie construită în jurul unor proiecte de intervenţie socială, în numele unor valori, îndreptate înspre reglaje sociale, poate mai apropiate de zona locală, decât a politicii naţionale. Nu patronarea propagandistică trebuie să fie acţiunea politicienilor și partidelor, ci facilitarea discretă, imboldul și crearea de resurse pentru autoorganizarea, oferirea de cadre discrete pentru o politică activă de proximitate, pragmatică și concretă în care dorinţa participativă a tinerilor să se poată manifesta.

În fine, încă millennials sunt permeabili la campanii pe social media, dar caută mereu ceva nou, experienţe cool, mai greu pot fi convinși la fidelizarea faţă de proiecte sau programe pe termen lung, de aceea politica trebuie să se adapteze la ei, altfel este greu să credem că ei se vor adapta politicii. Politica trebuie să devină mai creativă, să aducă în faţă oameni care reprezintă experienţe de succes, domenii de interes și idei interesante. Politrucul tradiţional, aureolat de victorii în alegeri și vechime în administraţie, nu are nicio șansă în a coopta și motiva tinerii să participe la proiectul construirii unei noi politici pentru o altă Românie.

Decepţia lor faţă de politică, sentimentul inadecvării şi dorinţele unei vieţi etice îi fac să caute mereu alternative. În faţa incertitudinilor legate de viitorul lor, acţionează într-un mod neinteligibil pentru partidele politice și consultanţii lor. La singurul miting electoral al Alianţei 2020, realizat la Cluj, unde peste câteva zile vor obţine un mare succes electoral, un prieten din conducerea USR mă întreba contrariat de ce au venit doar câteva sute de participanţi, deși în acest oraș sunt iubiţi și unde frecvent la proteste ieșeau mii de tineri. Nu înţelegea că mitingurile de partid nu transmit ideea de protest, ci, mai degrabă, ideea de loialitate pentru un partid, ceea ce millennials refuză din principiu.

La fel, guvernanţii PSD nu au înţeles de ce nu i-au votat nici tinerii și nici angajaţii la stat, deși au dat burse și salarii mari, au iniţiat programe de tip start-up de antreprenoriat și alte beneficii. Ce nu au înţeles și înţeleg greu politicienii este că oamenii acceptă cu greu să fie cumpăraţi, atunci când văd că asta se face pentru a ascunde neîndeplinirea unor standarde etice.

Tinerii înţeleg că, atunci când primesc gratuităţi sau avantaje în schimbul unei viziuni sau a unui proiect de viitor sunt, de fapt, păcăliţi. Chiar dacă primesc aceste beneficii, văd zilnic o lume care nu-i cuprinde în niciun fel, chiar cuvântul viitor a dispărut din programele politice, modelându-și aspiraţiile diferit de generaţiile trecute. Dacă alte generaţii ale protestului (cum este cea din 1968) au încălzit la piept visul schimbării lumii din temelii, cei de acum vor doar să o îmbunătăţească, să-i repare stricăciunile și inegalităţile. Fiecare vrea să refacă lumea în funcţie de nevoile lui individuale, de valorile lui, nu mai nutresc vise măreţe, revoluţionare, cele care au eșuat de atâtea ori. Nu mai cred în unirea sub stindardul clasei, nici sub drapelul unor partide cu nume pompos, vor doar o viaţă mai bună pentru ei, fiecare în felul lui.

Dacă vor reuși aceste vise mici să fie afluenţii unui mare fluviu care să schimbe lumea vom vedea, deocamdată avem o revoluţie tăcută, care izbucnește ici și colo, dar parcă tot mai des, iar marile primejdii care pândesc politica par să se multiplice.

Articol publicat inițial in Revista Sinteza nr.61/2019 și republicat cu acceptul autorului