Category: MILITAR

Home / Category: MILITAR

POLITICA DE APĂRARE COMUNĂ A UE

June 11, 2023 | GEOPOLITICĂ, MILITAR, UE | No Comments

Emilian M. Dobrescu

            17 proiecte de apărare europeană comună

            Pe 7 martie 2018, 25 de state membre UE au aprobat la Bruxelles, o istă de 17 proiecte în cadrul Cooperării Structurate Permanente (CSP), pactul în domeniul Apărării adoptat în decembrie 2017[1]. Cele trei state care nu participă la CSP sunt Regatul Unit al Marii Britanii, care s-a retras din Uniunea Europeană, Danemarca şi Malta. Marea Britanie a respins totdeauna ideea unei integrări europene în domeniul Apărării. Proiectele aprobate de către miniştrii Apărării ai celor 25 de state membre UE sunt:

  1. Centrul de Comandă Medicală, lider de proiect Germania.
  2. Sistemul European de Comunicații Securizate (ESSOR), lider de proiect Franța.
  3. Rețeaua de hub-uri logistice europene și suport operațional, lider de proiect Germania.
  4. Mobilitate militară, lider de proiect Olanda.
  5. Centrul de antrenamente pentru misiuni UE (EU TMCC), lider de proiect Germania.
  6. Centrul de certificare a pregătirii armatelor europene, lider de proiect Italia.
  7. Funcțiunea operațională energetică (EOF), lider de proiect Franța.
  8. Capacitatea de dislocare a pachetului de ajutor în caz de dezastru militar, lider de proiect Italia.
  9. Sisteme (semi) autonome maritime pentru operațiuni de deminare (MAS MCM), lider de proiect Belgia.
  10. Supraveghere și protecție maritimă și portuară (HARMSPRO), lider de proiect Italia.
  11. Reforma sistemelor de supraveghere maritimă, lider de proiect Grecia.
  12. Platforma comună de informare amenințări cibernetice și răspuns rapid, lider de proiect Grecia.
  13. Echipe de reacție rapidă cibernetică și asistență mutuală, lider de proiect Lituania.
  14. Sisteme strategice de comandă și control a operațiunilor și operațiilor, lider de proiect Spania.
  15. Vehicol blindat pentru infanterie/Vehicol de asalt amfibiu/Vehicol cu blidaj ușor, lider de proiect Italia.
  16. Sprijin indirect de artilerie (EuroArtillery), lider de proiect Slovacia.
  17. Centrul de operațiuni pentru răspuns la crize (EUFOR CROC), lider de proiect Germania.

      România participă la următoarele proiecte: Centrul de Comandă Medicală, Sistemul European de Comunicații Securizate, Mobilitate militară, Echipe de reacție rapidă cibernetică și asistență mutuală.

            Armata modulară

            Uniunea Europeană are în vedere crearea unei forţe militare comune de până la 5.000 de militari până în 2025 pentru a interveni într-o serie de crize şi fără să se bazeze pe Statele Unite, potrivit unui proiect de plan strategic (vezi mai jos, Busola Strategică)[2]: capacitatea de desfășurare rapidă a UE ar trebui să fie alcătuită din componente terestre, maritime şi aeriene care ar putea fi schimbate în orice forţă permanentă, în funcţie de criză, potrivit Busolei Strategice. Miniştrii de externe şi ai apărării din UE au dezbătut pe scurt planul la Bruxelles, şi urmează să continue discuţiile cu intenţia convenirii unui document final până în martie 2022.

            La două decenii după ce liderii UE au fost de acord pentru prima dată să înfiinţeze o forţă de 50.000-60.000 de militari, dar pe care nu au reuşit să o operaţionalizeze, proiectul de strategie a şefului diplomaţiei europene, Josep Borrell, este cel mai concret efort de a crea o forţă militară de sine stătătoare care să nu se bazeze pe activele SUA.

            „Avem nevoie de mai multă rapiditate, soliditate şi flexibilitate pentru a ne îndeplini întreaga gamă de sarcini militare de gestionare a crizelor”, se spune în proiectul de plan strategic denumit Busola Strategică. „Trebuie să fim capabili să răspundem la ameninţări iminente sau să reacţionăm rapid la o situaţie de criză, de exemplu o misiune de salvare şi evacuare sau o operaţiune de stabilizare într-un mediu ostil”, se arată în proiect. Nu toate cele 27 de state membre ale UE ar trebui să participe, dar aprobarea oricărei desfăşurări ar necesita un consens.

            Busola Strategică este documentul UE cel mai apropiat de o doctrină militară, asemănător Conceptului strategic al NATO, care stabileşte obiectivele alianţei. Esenţial pentru UE, Joseph Borrell doreşte ca statele membre să se angajeze să „furnizeze active asociate şi factori strategici necesari”.

            Din 2007, UE a menţinut grupuri de luptă de 1.500 de militari, dar acestea nu au fost niciodată folosite, în ciuda eforturilor de a le disloca în Ciad şi Libia. Împărţirea grupurilor de luptă în unităţi mai mici le-ar putea face mai flexibile şi mai dislocabile: „Folosirea modulelor ne va oferi o mai mare flexibilitate pentru a ne adapta forţa la natura crizei… Acest lucru este esenţial dacă dorim să depăşim obstacolele cu care ne-am confruntat în trecut”, se arată în proiectul Busola Strategică.

            Avertismentul Agenției Europene pentru Apărare

            Statele Uniunii Europene ar trebui să cumpere arme în comun pentru a reface stocurile după ce au aprovizionat Ucraina aflată în război cu Federația Rusă, a declarat şeful agenţiei de apărare a blocului european, care a avertizat că Statele Unite s-ar putea să nu fie întotdeauna capabile să protejeze Europa de ameninţări[3]: “Războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei demonstrează deficienţele noastre în materie de înzestrare”, a declarat Jiri Sedivy, directorul executiv al Agenţiei Europene pentru Apărare (EDA).      EDA se află în discuţii cu firmele europene de armament pentru a stimula producţia, precum şi cu diferite ţări, pentru a se asocia ca să cumpere echipamente şi muniţie. “Ceea ce este important este ca noi, Uniunea Europeană, să fim capabili să devenim un furnizor credibil de securitate, pentru protejarea cetăţenilor”, a mai spus oficialul.

            “Statele Unite vor fi inevitabil angajate în regiunea Asia-Pacific şi nu vor fi capabile să furnizeze unele dintre elementele esenţiale, cum ar fi transportul aerian strategic, avioanele de recunoaştere, rachetele ghidate cu precizie şi apărarea aeriană”, a mai arătat directorul EDA, care a subliniat, de asemenea, că ameninţarea terorismului şi a statelor eşuate din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord este în creştere.

            Europa a avut o abordare fragmentată în materie de apărare, ţările echipându-şi în mare parte armatele pe cont propriu, ceea ce a dus la un mozaic de arme şi echipamente incompatibile. Războiul din Ucraina a pus Europa în faţa celei mai mari provocări din ultima generaţie, expunând diviziuni profunde în ceea ce priveşte modul de a aborda Federația Rusă.

            Cheltuielile europene în domeniul apărării au depăşit pentru prima dată 200 de miliarde de euro în 2021, în creştere cu 6% faţă de anul 2020, cea mai mare creştere de când regiunea a început să stimuleze cheltuielile militare în 2015, după anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia. Fără ajutorul SUA, UE ar avea dificultăţi în a se apăra singură, neavând informaţii, avioane de recunoaştere şi apărare antirachetă cu rază medie de acţiune şi nici nave amfibii şi submarine, potrivit unui raport din 2020 al Parlamentului European.

            Busola Strategică

          Busola Strategică este documentul de strategie militară al Uniunii Europene, care evidențiază pentru prima dată amenințările cu care se confruntă blocul european și tratează modul de gestionare a crizelor, dezvoltarea capacităților de apărare, precum și parteneriatele care sunt menite să „stabilizeze o viziune strategică comună pentru securitatea și apărarea UE în următorii 5-10 ani”[4].

 

            Autonomia strategică și cooperarea cu NATO

            Conceptul de autonomie strategică, obiectivul UE de a acționa independent în politica sa externă și de securitate, apare o singură dată în strategia de 28 de pagini: „Recentele schimbări geopolitice ne amintesc că UE trebuie să-și asume urgent mai multă responsabilitate pentru propria sa securitate, acționând în vecinătatea sa și dincolo, cu parteneri ori de câte ori este posibil, și singură atunci când este necesar”, se arată în proiectul de strategie.

            În ceea ce privește relațiile UE-NATO, se face referire la viitoarea Declarație comună UE-NATO, prezentată drept element-cheie pentru cooperarea viitoare. Documentul abordează îngrijorările unor state membre ale UE din Europa de Est, care privesc NATO ca principalul lor furnizor de securitate.

            Strategia militară europeană se axează pe cooperarea strânsă a statelor membre UE în operațiunile de gestionare a crizelor, în dezvoltarea capacităților militare, prin derularea de exerciții și legiferarea conceptului de mobilitate militară: începând cu 2022, UE intenționează să avanseze un dialog dedicat pe teme de securitate și apărare cu SUA.

            Proiectul mai precizează că UE rămâne „deschisă să coopereze cu Regatul Unit în domeniul securității și apărării” și se angajează, de asemenea, să consolideze dialogurile cu Balcanii de Vest, vecinătățile de est și de sud, țări din Oceanele Indian și Pacific, precum și din America Latină.

            Strategia mai presupune extinderea prezențelor maritime a UE în zonele de interes, începând cu Oceanele Indian și Pacific, care ar include exerciții maritime cu partenerii regionali Japonia, Coreea de Sud, India, Indonezia și Vietnam.

            Evaluarea amenințărilor

            Elaborată de către Serviciul diplomatic al UE (SEAE) în colaborare cu agențiile de securitate naționale, prima parte a noului plan militar al UE este menită să acopere riscurile și tendințele de securitate din bloc și din întreaga lume. Pe lângă o listă descriptivă a amenințărilor regionale cu care se confruntă blocul, Rusia și China figurează predominant în document: Acțiunile Rusiei în vecinătatea noastră comună și în alte teatre contrazic viziunea UE asupra lumii și a intereselor sale”, se arată în proiect, adăugând totuși că „strategia UE urmărește angajarea Rusiei în cooperări pe probleme specifice”, cum ar fi clima.

            Mai mulți diplomați UE au afirmat că amenințarea Rusiei ar fi trebuit mai bine precizată prin includerea amenințărilor militare și a ocupației, aprovizionarea UE cu energie și acțiuni hibride. Potrivit proiectului de strategie milatraî a UE, China este descrisă drept „un partener, un competitor economic și un rival sistemic”, care este „din ce în ce mai mult implicat în tensiunile regionale. În ciuda asertivității tot mai mari a Chinei, vom continua să cooperăm în domenii de interes reciproc, cum ar fi combaterea pirateriei, a climei și a securității”, se arată în proiect. Într-o referire la diviziunile interne dintre statele membre despre cum să se ocupe cel mai bine de Beijing, documentul avertizează că acest lucru ar „necesita o unitate puternică” a întregului bloc european.

            Agențiile naționale de informații vor revizui analiza amenințărilor UE cu o frecvență de „cel puțin odată la fiecare 5 ani, începând din 2025 sau mai devreme dacă contextul strategic și de securitate în schimbare o impune”.

 

            Capacitatea de reacție rapidă

            În urma crizei din Afganistan, statele membre UE au discutat în cursul verii lui 2021, idei pentru crearea unei forțe de intervenție și despre posibilitatea ca aceasta să fie constituită pe bază de cooperare militară ad-hoc între statele membre UE interesate. Potrivit proiectului, forța este menită să „răspundă la amenințări iminente sau să reacționeze rapid la o situație de criză, de exemplu, o misiune de salvare și evacuare sau o operațiune de stabilizare într-un mediu ostil”.

            Comanda și controlul forței militare ar aparține fie unui cartier general național prestabilit sau unui organism din cadrul Statului Major Militar al UE (EUMS); grupurile de luptă deja existente ale UE nu au fost niciodată folosite în teren din cauza disputelor privind finanțarea și a reticenței unor state de a le desfășura.

 

            Problema unanimității în decizii

            În prezent, orice operațiune militară care ar implica grupurile de luptă europene are nevoie de decizie unanimă de a le desfășura. Pentru a evita procesul dificil de luare a deciziilor, proiectul propune „aranjamente mai flexibile”. Asta înseamnă că o decizie ar putea fi luată de o coaliție de state dornice și capabile să intervină.

            Statele membre UE au la dispoziție anul 2022 să specifice clar modul în care articolul 44 al Tratatului UE le-ar putea permite să planifice și să conducă o misiune sau o operațiune militară în cadrul UE. Un diplomat est-european a declarat că unele țări membre UE doresc să discute cum poate fi îmbunătățit procesul de luare a deciziilor, dar și că „unanimitatea trebuie să rămână principiul călăuzitor”.

            Fondul European de Apărare

          Comisia Europeană a lansat oficial Fondul European de Apărare, dotat cu aproape 8 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027, prima alocare bugetară a UE în Apărare. Fondul are scopul de a co-finanţa proiectele de cooperare între companii de apărare şi consolidării în acest fel a autonomiei europene[5]. „Pentru prima dată, Uniunea Europeană investeşte o parte a bugetului său în apărare”, a declarat comisarul european pentru piaţă internă Thierry Breton. Noul fond este dotat cu 7,95 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027.

            Potrivit lui Thierry Breton, “Fondul European de Apărare este o contribuţie absolut esenţială la o mai mare suveranitate europeană”, Uniunea Europeană trebuind să devină “progresiv un actor al securităţii la nivel mondial”. Fondul este menit să finanţeze, împreună cu statele membre, proiecte de cooperare care promovează inovaţii tehnologice şi se adresează atât marilor grupuri din industria apărării, cât şi micilor întreprinderi şi start-up-uri.

            Acordul politic preliminar pentru crearea Fondului European de Apărare a fost încheiat încă din februarie 2019 de Parlamentul European, Consiliul și Comisia Europeană după negocieri tripartite.

            SUA susțin crearea armatei europene

            Oficialii Administraţiei Joe Biden au anunțat pe 21 noiembrie 2021 că susţin planurile Uniunii Europene de consolidare a capabilităţilor strategice și că încurajează înființarea unei armate europene[6]. Preşedintele Joe Biden susţine „în mod absolut” dezvoltarea capabilităţilor militare europene, afirmă Derek Chollet, consilier în cadrul Departamentului de Stat de la Washington. De asemenea, Derek Chollet a exprimat preocupările SUA privind ritmul lent al programelor UE pentru dezvoltarea capabilităţilor militare, avertizând că există riscul apariţiei unui decalaj în raport cu Statele Unite: „Am asistat la multe reuniuni ministeriale în domeniul apărării atât la Pentagon, cât şi la Bruxelles, iar fiecare ministru insista vehement pentru alocarea mai multor fonduri pentru apărare, pentru armate mai capabile. Dar, apoi, toţi aceşti miniştri erau nevoiţi să meargă în parlamentele țărilor lor, la guvernele lor să susţină acele bugete şi nu aveau success”.

            În acest context, oficialul american a precizat că Statele Unite manifestă disponibilitatea de a oferi consultanţă aliaţilor europeni pentru dezvoltarea capabilităţilor militare: „Noi manifestăm disponibilitatea, Statele Unite vor să ofere consultanţă, vrem o Europă mai puternică. Este în interesul SUA ca Europa să aibă capabilităţi militare mai dezvoltate. De aceea, administraţiile SUA, preşedinţii din ambele partide, secretarii Apărării au insistat despre alocarea a 2% din PIB ca standard bugetar pentru apărare. Este important să depăşim discuțiile teoretice”, a concluzionat Derek Chollet…


[1] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/pesco-cele-17-proiecte-de-aparare-comuna-la-care-au-aderat-25-de-state-membre-ue.html, postat și vizitat pe 7 martie 2018

[2] Vezi site-ul UE vrea să creeze o armată modulară cu 5.000 de militari, până în 2025, cu care să intervină rapid în crize, fără să se bazeze pe SUA | Digi24, postat și vizitat pe 16 noiembrie 2021

[3] Vezi site-ul Avertismentul agenţiei de apărare UE: SUA nu vor putea proteja tot timpul Europa – Stiri pe surse – Cele mai noi stiri, postat și vizitat pe 17 decembrie 2022

[4] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/busola-strategica-detalii-din-prima-strategie-militara-a-ue.html, postat și vizitat pe 11 noiembrie 2021

[5] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/fondul-european-de-aparare-lansare-oficiala-prima-alocare-bugetara-ue.html, postat și vizitat pe 1 iulie 2021

[6] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/oficial-american-sua-sustin-infiintarea-unei-armate-europene-237842, postat și vizitat pe 21 noiembrie 2021

By IFIMES

The Russian invasion of Ukraine began on February 24, 2022. A year after the start of the war, the mystery surrounding its course is more intense than ever. In the first six months of the war Russia had the initiative, and the key questions were when, where and what kind of success it would achieve in attacks on the 2,500 kilometer long frontline. In the next five months, Ukraine took the initiative, and analysts tried to predict the location and possibilities of future counterattacks. It is difficult to predict what might happen and who will advance. Both sides are preparing for new attacks and face increasing losses on the battlefield, while expecting new reinforcements in weapons and manpower.

Russian President Vladimir Putin believes that time is his best ally and that if he continues to destroy Ukraine’s infrastructure and keeps what he has won on the battlefield, he may be able to create the conditions for an end to the war and emerge from it as a relative winner. On the other hand, Ukraine sees time as its enemy, where it must take advantage of the current weakness of Russian forces and the lack of weapons before the arrival of fresh Russian forces, which are mobilized on the battlefield, and before the pace of Russian military production increases. Ukraine is in a race against time, before the Western allies reduce their support for Kyiv for economic and/or strategic reasons, or even force Ukraine to make a partial peace with Russia in which the fate of its territories will be decided.

Western analysts are cautiously optimistic about the development of the situation in Ukraine. So far, the Ukrainians have achieved easy and symbolic victories at the expense of the exhausted Russian army. However, as Russia plans to continue waging war on shorter fronts with larger forces, it will be even more difficult to reclaim every meter of Ukrainian territory occupied by Russian forces. 
 

Changes in American politics


The US, as Ukraine’s biggest ally and donor, is constantly adjusting its strategy for the Ukrainian war. U.S. Secretary of State Anthony Blinken said that the U.S. is committed to helping Ukraine liberate the territories it has lost since February 2022, and not necessarily to regain every centimeter of its occupied territory since 2014. Washington’s goal is the survival of Ukraine as a state capable of defending itself militarily, being politically independent and economically prosperous. Therefore, it does not necessarily include the return of the areas difficult to return under Ukrainian control, such as the Donetsk region or the Crimean Peninsula.

Although these changes in US policy seem to contradict earlier policy, there is a logic to that policy towards war. The US does not want an endless war, because it turns Ukraine into a wasteland and is a burden on the West, economically, militarily and politically. Therefore, the US administration is seeking to help Ukraine increase pressure on Russian forces, and will send additional aid as a means of opening the way for negotiations, after the next round of fighting between the Russians and Ukrainians ends in the spring of 2023.
 

Russian extensive and decisive attacks before the arrival of Western military aid


Military analysts expect a major Russian attack in the spring to break the partial status quo on the fronts, before the promised Western military aid to Ukraine arrives in tanks and possibly planes. Russia used the winter period to reorganize its forces on the ground after the setbacks in Kherson and Kharkiv. Recruiting and sending hundreds of thousands of reservists to the front is the last step before a decisive major offensive. Analysts predict that the potential Russian attack will be on two fronts, in the east where Russia wants to occupy the entire Donetsk region, and in the south especially around the strategic city of Vuhledar. 

The Russian attack will be on several fronts, the goal is to maintain pressure on the Ukrainian forces, which are also preparing to launch a counterattack, in order not to leave them any freedom of action. There will not be a general attack on Ukraine, because Russian President Putin has certainly understood that he is no longer able to occupy the whole of Ukraine and overthrow the government in Kyiv; what is possible is that he will occupy the entire territory of the Luhansk and Donetsk regions.
 

Is the end of the Russian-Ukrainian war in sight in 2023


Uncertainty and preparations for the worst scenario, which is yet to come, are common to all analyses when talking about the prospects of the continuation of the war. Neither side in the conflict has the possibility of military victory and no one has yet managed to force the conflicting parties to sit down at the negotiating table.

What almost all analysts agree on when talking about the perspective of that war in 2023 is the big divergence in the vision of the conflicting parties regarding the end of the war. Russia, as the one who made the decision to start the war, has maximalist demands to stop the armed conflict.

The Russian conditions for stopping the war consist of the following basic demands:

  • Amending the Ukrainian constitution, which would contain a provision on the renunciation of joining any military alliance.
  • Recognition of the sovereignty and independence of the five regions of Crimea, Donetsk, Luhansk, Kherson and Zaporozhye, which joined Russia in 2014 and 2022 as constituent parts of the Russian Federation, and thus the recognition by official Kyiv of the new borders that are emerging between Russia and of Ukraine.
  • The disarmament of Ukraine from heavy weapons and the elimination of “Nazism, nationalism and chauvinism” tendencies there.
  • Constitutional renunciation of the possession and deployment of nuclear weapons and the prohibition of the presence of foreign military bases on its territory.
  • Ensure that the Ukrainian side pays compensation “to all citizens of the Russian Federation, including five new regions, for loss of life, injuries, partial or total destruction of their homes, as well as critical infrastructure, starting from the end of February 2014.”
  • Kyiv to pay all debts and financial, commercial and economic loans borrowed from Russia since 1991 after the collapse of the Soviet Union. 


Ukrainian President Volodymyr Zelensky presented the Ten-Point Peace Plan, which he discussed with US President Joseph Biden, among others, and calls on world leaders to hold a global peace summit based on that plan. Zelensky first announced his formula for peace at the G-20 summit in November 2022, and the plan consists of the following ten conditions[2]:

  • Radiological and nuclear security with a focus on restoring security around Europe’s largest nuclear power plant, the Zaporozhye nuclear power plant in Ukraine, which is currently under Russian control.
  • Food security, including the protection and guarantee of Ukrainian grain exports to the world’s poorest countries.
  • Energy security, focusing on limiting the price of Russian energy resources, and helping Ukraine repair and restore its electricity infrastructure, about half of which has been damaged in Russian attacks.
  • Release of all prisoners and deportees, including prisoners of war and children deported to Russia.
  • The restoration of Ukraine’s territorial integrity and its affirmation by Russia under the UN charter, in a clause that Zelensky said was “non-negotiable”.
  • Withdrawal of Russian forces, cessation of hostilities and restoration of borders between Ukraine and Russia.
  • Justice, including the establishment of a special tribunal to hold war criminals from Russia accountable.
  • Preventing the destruction of the natural environment and the need for environmental protection by focusing on demining and repairing water treatment facilities.
  • Preventing the escalation of conflicts and building a security structure at the Euro-Atlantic level, including guarantees for Ukraine.
  • Confirmation of the end of the war by the signing of the document by all interested parties.


Militarization of Germany in the shadow of the Nazi past


Historically speaking, Germany has played the role of the “sleeping” European giant. It has been reluctant to act as a regional leader, due to its Nazi past. Political analysts, analyzing the policy of German Chancellor Olaf Scholz, believe that it indicates that the Germans are looking for a greater global role in the future and a different role in the struggle for dominance in Europe after a long period of hesitation.

The historical moment when the Russians entered Ukraine can be described as the collapse of the Berlin Wall, because the Germans decided to turn into a European global pillar and it was no longer acceptable for them to hesitate in their attempt to dominate Europe.

In the immediate aftermath of the fall of the Berlin Wall, followed by the collapse of the Soviet Union, Germany turned into the country with the largest economy and demographics in Europe, but suffered many economic problems and challenges arising from the unification, leading The Economist to call it “The sick man of the euro” (1999)[3].

Despite these problems, Germany has become the dominant power in Europe, although it has always emphasized that it will remain a pacified power, relying in its foreign policy on values, which it believes to be unchangeable, such as avoiding the use of military force and supporting European regional integration, Western orientation and multilateral diplomacy. It has also confirmed that the regional role of a united Germany will only be a continuation of the approach established in West Germany after 1949.

Germany continued to play the role of a “sleeping” European giant, unwilling to act as a regional leader due to difficulties in overcoming its Nazi past, because it suffered from structural weaknesses in the sense of high dependence on exports, an increasingly aging population, in addition to a lack of labor force, and “relative” military weakness and unwillingness to increase military expenditures.

After Federal Chancellor Angela Merkel (CDU/EPP) came to power in 2005, Germany began to rise slowly and assume a leading role in Europe. In the decade following 2009 (the start of the euro crisis), the role Germany played in the Greek debt crisis and the intransigence with which it confronted the Greeks and called on them to “temporarily leave the EU, or else submit to its terms”, its influence and power became a reality at the expense of other EU member states, especially France, after the UK left the EU.

Due to the German historical complex, in order not to show dominance, Franco-German cooperation was a kind of modus vivendi in which “France needs Germany to hide its weakness, and Germany needs France to hide its strength” (The Economist 2011)[4].

After the Russian invasion of Ukraine, German Chancellor Olaf Scholz announced the decision to transform Germany into a militarily powerful nation, and the German parliament summarily approved the allocation of 100 billion euros for defense. Germany has committed to allocating 2% of GDP for military expenditures according to NATO requirements. This means that starting this year, Germany will spend around 85 billion euros per year on defense, which positions it in third place in the world after the USA (770 billion), China (254 billion) and ahead of Russia (61 billion). This decision represents a radical shift in German and Western policy, which has prevailed since the end of the Second World War and envisages limiting arming of Germany, as the country that pushed Europe into three major wars in less than a century (the war with France in 1870 and the First and Second World wars). This decision will have major repercussions for Europe and the world, as it changes the balance of power on the “Old Continent” and threatens to return it to the power politics that characterized its modern history.

With this new orientation, the idea of ​​Lebensraum (Living Space), which moved the Germans on the eve of World War II in order to expand and dominate their neighbors, has returned. Lebensraum is a theory, which says that the state is like a living organism; it has its own needs and requirements for life and must expand to meet the needs of its population, if its capabilities exceed its geographical space. This theory was put forward by the German geographer and ethnographer Friedrich Ratzel in his book “Politische Geography 1897”[5], and Adolf Hitler used it to justify German expansionist policy.

Germany’s decision to send 88 Leopard tanks to Ukraine only inflamed the debate about the military status of a united Germany since its unification in 1990. Russian President Vladimir Putin compared Russia’s operation in Ukraine to the fight against Nazi Germany, in a speech marking the 80th anniversary of the end of the bloodiest battle in World War II, the Battle of Stalingrad 1942.

Through the Ukrainian crisis, the US has achieved one of its most important strategic goals in Europe, which is the direct confrontation of Germany with Russia, so that it can devote itself to opposing another, more important threat in the Indo-Pacific region (China) 

Although it is practically impossible for Germany to threaten Europe militarily, Germany’s historical path indicates that it will (economically and militarily) dominate Europe. This is a reality that cannot be ignored and can lead to resistance, which will cause problems within the EU. The question remains, what will be the reaction of France in these new circumstances?

The main question remains: What if there are developments such as economic stagnation (decline in industrial exports and reduced investment… etc.) due to the loss of Russian energy sources and the Russian market for German products? Will Germany return to the idea of ​​living space Lebensraum with sophisticated moves, at least?
 

America’s Strategy: Escalating Conflict to End the War 


The war in Ukraine has entered a new phase in which the American strategy is undergoing radical changes. The fear of a nuclear war is decreasing, and the fear of a long-term war, which will exhaust all allies of Ukraine, is increasing. Therefore, the administration of US President Joseph Biden is increasing its support for Ukraine, hoping that a diplomatic solution to the crisis will later be reached, based on the strategy of “escalation for pacification”. 

The public position of the USA is that diplomacy is the only way to end the war once and for all. Until Russian President Putin changes his position, the best way to improve the prospects for a just and lasting peace is to continue to provide military support to Ukraine, while repeating the words “in accordance with the vision of the Ukrainian president, with the emphasis that the decision to end the war rests with Ukraine“. But, U.S. officials are mulling over what the terms for ending the war might look like when the time comes, far from what President Biden says, that it is up to Ukrainian President Zelensky “to decide how he wants the war to end”. Biden’s statements disregard the fact that without American support the Ukrainian army cannot withstand on the front lines and that the signal to stop the war comes from Washington and Moscow, not from Kyiv.

In early February 2023, the Swiss-German daily newspaper Neue Zürcher Zeitung (NZZ) announced that CIA Director William Burns had secretly traveled to Moscow in January 2023 and that there was a peace proposal presented by the CIA Director on behalf of the White House, offering Russian President Vladimir Putin 20% of Ukrainian territory to end the war. The White House and the CIA responded to the news saying that the information was “completely false”.[6]

At the end of December 2022, the doyen of American diplomacy, Henry Kissinger[7] in an editorial written for the British magazine The Spectator, suggested that Ukraine should establish official ties with NATO, Russia should withdraw from the territory it has conquered since the start of the invasion, and the voice of the people should potentially decide the fate of the territory occupied by Moscow before the current war (Crimea 2014). “I have repeatedly expressed my support for the allied military effort to thwart Russia’s aggression in Ukraine,“ Kissinger wrote and emphasized, “but the time is approaching to build on the strategic changes which have already been accomplished and to integrate them into a new structure towards achieving peace through negotiation.”

In May 2022, Kissinger said the two sides should agree to a “line of demarcation” and a return to the “previous status quo”, essentially asking Ukraine to cede territory including the Crimean Peninsula and parts of the Donetsk region in exchange for peace, adding that the control of those territories will be decided after the cease-fire agreement.

Analysts believe that the American administration expects to reach a critical point in this war when the Russians and Ukrainians realize that there is no winner, and when the Russians are ready to negotiate and not escalate, as well as when the Ukrainians are ready to accept what is offered and possible, and not what they want or deserve. Then the end of the Russian-Ukrainian war will be in sight.

Ljubljana/Washington/Brussels/Kyiv, 15 February 2023                                                                            


Footnotes:
[1] IFIMES – International Institute for Middle Eastern and Balkan Studies based in Ljubljana, Slovenia, has a special consultative status with the Economic and Social Council ECOSOC/UN since 2018.
[2] Proposals for peace by President of Ukraine at the G20 Summit, Bali, Indonesia 15-16.November 2022., link: www.president.gov.ua/en/news/ukrayina-zavzhdi-bula-liderom-mirotvorchih-zusil-yaksho-rosi-79141
[3] The Economist: The sick man of the euro, 03.06.1999., link:  www.economist.com/special/1999/06/03/the-sick-man-of-the-euro
[4] The Economist :Behind the smiles , The meaning of the Franco-German deal to salvage the euro Dec 5th 2011., link:  www.economist.com/charlemagne/2011/12/05/behind-the-smiles
[5] Friedrich Ratzel: An edition of Politische Geographie (1897), link: https://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/lookupid?key=ha100364821
[6] Joe Biden Offered Vladimir Putin 20 Percent of Ukraine to End War, link:  www.newsweek.com/joe-biden-vladimir-putin-ukraine-territory-end-war-nzz-report-1778526   
[7] Henry Kissinger: How to avoid another world war, link:  www.spectator.co.uk/article/the-push-for-peace/

 

Emilian M. Dobrescu

5.000 de militari NATO în România

Numărul de militari NATO prezenți în România este de peste 5.000, a declarat pe 6 iunie 2022 șeful Statului Major al Apărării, Daniel Petrescu: “Soldații aliați au luat parte la activități privind consolidarea vigilenței, poliție aeriană și se antrenează alături de soldații români”, a afirmat șeful SMAp, cu ocazia ceremoniei de schimbare a comenzii Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-Est (HQ MND-SE). Generalul-maior Cristian Dan, comandant al HQ MND-SE în perioada iunie 2020-iunie 2022, a predat comanda generalului de brigadă Dorin Toma, locțiitor al Șefului Statului Major al Forțelor Terestre din aprilie 2020.

Daniel Petrescu a apreciat că existența HQ MND-SE “este mai importantă decât anticipam în 2014, când a fost luată decizia de a crea un comandament aliat în România. Atunci ne confruntam cu provocări structurale, create de Federația Rusă, împotriva echilibrului de securitate european și am fost martori ai provocărilor acesteia care aveau ca scop o nouă ordine mondială; anul acesta (2022-n.n.), echilibrul a fost din nou pus la încercare de brutalitatea atacului Federației Ruse împotriva Ucrainei, iar Aliații au dat dovadă de unitate și hotărâre pentru a proteja pacea din Europa de orice agresiune, NATO luând noi măsuri pentru a crește capacitatea sa de apărare și descurajare”.

Ministrul Apărării, Vasile Dîncu, a vorbit despre sporirea efectivelor în țara noastră după începerea războiului în Ucraina. “Comandamentul Național de Divizie Sud-Est are misiunea de a fi în măsură să asigure comanda și controlul unei operațiuni NATO de tip articol 5, apărare colectivă, contribuind la consolidarea apărării pe Flancul Sud-Est al Alianței, la asigurarea securității teritoriale și a populației statelor din zona de responsabilitate”.

În cadrul diviziei NATO din țara noastră activează militari din 15 țări, inclusiv România; noul comandant, Dorin Toma, a spus cu acest prilej: “Dislocarea acestor structuri multinaționale pe teritoriul României, contingentele diferitelor națiuni care se instruiesc în comun cu militarii români pregătesc din perspectivă militară inclusiv acest eveniment la nivel politico-militar. Armata României și structurile NATO dislocate pe teritoriul României sunt gata pentru îndeplinirea misiunii oricând”. În privința prezenței aliate la Marea Neagră, Dorin Toma a afirmat că “din perspectiva forțelor terestre există această prezență și misiunile de descurajare sunt vizibile”.

Armata NATO

NATO va crește masiv numărul forțelor sale de înaltă pregătire, de la 40.000 la peste 300.000 de soldați, a declarat pe 27 iunie 2022, secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg[1]: „Vom transforma forța de răspuns a NATO și vom crește numărul trupelor de înaltă pregătire la peste 300 de mii; vom face provizii de armament, vom spori capabilitățile de apărare aeriană, vom moderniza planurile de apărare în privința unor aliați”, a declarat Jens Stoltenberg, înaintea summit-ului NATO de la Madrid.

La summitul de la Madrid din 29-30 iunie 2022, NATO și-a schimbat și conceptul cu privire la Rusia, care în ultima strategie a alianței din 2010 era încă descrisă ca un partener strategic. La 25 februarie 2022, cu prilejul summitului extraordinar al NATO, desfăşurat prin videoconferinţă, pe fondul situaţiei militare din Ucraina, liderii Consiliului Nord-Atlantic au stabilit, pentru prima dată în istoria Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, desfăşurarea unor elemente ale Forţei de Reacţie Rapidă a NATO.

Cine greșește: NATO sau Rusia? Diferențe majore în perceperea securității în Europa

”Divergențele dintre NATO și Rusia pe tema Ucrainei vor fi dificil de rezolvat”, a declarat pe 12 ianuarie 2022, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, în urma celor patru ore de discuții în cadrul Consiliului NATO-Rusia care a avut loc la Bruxelles, dar ”este un semn pozitiv că toți aliații NATO și Rusia s-au așezat în jurul aceleiași mese și s-au angajat în discuții pe teme substanțiale”[2]. Cele două părți au convenit să continue discuțiile, dar nu a fost stabilit niciun calendar oficial în acest sens; totodată, niciuna dintre cele două părți nu au făcut concesii față de pozițiile de negociere anunțate anterior. Astfel, NATO a reiterat că nu va renunța la prezența trupelor în flancul estic, dar și-a exprimat disponibilitatea de a se întâlni din nou cu Rusia, de a crește transparența exercițiilor militare, de a discuta politicile nucleare și limitarea amplasării de rachete.

Secretarul general al NATO a mai susținut că țările membre au propus „un set de întâlniri pentru a trata un set de probleme”, lucru la care „Rusia nu a fost în măsură să fie de acord cu această propunere, chiar dacă nu a respins-o”.

”Reuniunea de astăzi (12 ianuarie 2021 –n.n.), a fost dedicată în mod precis analizării factorilor care contribuie la degradarea securităţii europene, pe care noi i-am observat în ultimii ani”, a declarat, la rândul său, reprezentantul Rusiei, Aleksandr Gruşko: discuțiile dintre cele două părți au avut loc în contextul în care Rusia a adunat aproximativ o sută de mii de soldați la granița cu Ucraina, fosta republică sovietică având aspirații de aderare la NATO, în contextul în care NATO a anunțat că va continua amplasarea de rachete cu rază medie de acțiune pe flancul estic al NATO; Rusia a negat orice planuri de invazie și a solicitat o serie de garanții de securitate, legate de extinderea NATO și retragerea forțelor alianței din Europa Centrală și de Est.

NATO și Rusia au reluat dialogul în cadrul Consiliului NATO-Rusia, după doi ani de la ultima reuniune oficială din 2019. Reuniunea, la care delegația rusă a fost reprezentantă de viceministrul de externe, Aleksandr Gruşko, iar cea americană de subsecretarul de stat Wendy Sherman, a fost prezidată de Jens Stoltenberg, celelalte țări membre NATO participând la nivel de ambasadori. Ultimul Consiliu NATO-Rusia a avut loc la 5 iulie 2019, discuțiile de atunci axându-se pe Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (INF) care și-a încetat efectele în august 2019, după retragerea SUA și Rusiei din acest tratat.

Consiliul NATO-Rusia s-a reunit de zece ori începând din 2016, când a fost convocat pentru prima dată după intervenția rusă în Ucraina în 2014, care a dus la anexarea peninsulei Crimeea. După acest al zecelea Consilu, NATO a decis să-și suspende orice cooperare cu Moscova și a pus în aplicare cea mai importantă consolidare militară a flancului său estic după Războiul Rece, dar a decis să mențină deschise și canalele de dialog.

          Expulzarea a opt diplomați ruși

NATO a expulzat opt diplomați ruși, membri ai Misiunii Rusiei la NATO, acuzându-i că au calitatea de ofițeri de informații[3]. În plus, alianța nord-atlantică a anunțat că reduce la jumătate (de la 20 la 10), începând cu 1 noiembrie 2021, dimensiunea misiunii Rusiei care lucrează în sediul său din Bruxelles. Ultima oară când NATO a luat astfel de măsuri împotriva Moscovei a fost în 2018, când a expulzat șapte diplomați ruși membri ai misiunii ruse ca replică la atacul cu neurotoxină de la Salisbury (Marea Britanie). În replică, oficialii ruși acuză Occidentul că folosește Moscova pe post de sperietoare: „Occidentul, colectiv, își continuă politica de confruntare diplomatică cu Rusia”, a declarat vice-ministrul rus de externe Alexander Grushko.

Expulzările au venit „ca răspuns la presupuse activități rusești, inclusiv crime și spionaj: ”Putem confirma că am retras acreditarea a opt membri ai misiunii ruse la NATO, care erau ofițeri de informații ruși nedeclarați. Politica NATO față de Rusia rămâne consecventă. Ne-am întărit descurajarea și apărarea ca răspuns la acțiunile agresive ale Rusiei, în același Timp rămânând deschiși pentru un dialog semnificativ”, a declarat pentru BBC un oficial NATO.

Leonid Slutsky, președintele Comisiei pentru afaceri externe din camera inferioară a parlamentului rus, a respins acuzațiile formulate împotriva diplomaților și a avertizat că decizia NATO va degrada și mai mult relațiile bilaterale. Slutsky a declarat agenției de știri Interfax că Moscova poate răspunde în represalii, fără să detalieze afirmația sa.

Flancul estic al NATO în 2022

Pe 24 martie 2022, Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a reconfirmat în avanpremiera summit-ului NATO, că Alianța va înființa patru noi grupuri de luptă în România, Bulgaria, Ungaria și Slovacia[4]. Decizia militară a fost luată încă din februarie 2022, comanda grupului din România fiind asumată de Franța. ”Sunt convins că aliații vor decide în unanimitate”, a spus secretarul general când a fost întrebat despre opoziția Ungariei. Cele patru noi grupuri de luptă multinaționale, vor avea în componență fiecare între 1.000 și 2.000 de militari: grupul din România are în componență militari francezi și belgieni. Grupul va primi și militari polonezi și va avea ”o importantă componentă națională”, a explicat Jens Stoltenberg. Aceste patru noi grupuri dublează practic prezența și reacția rapidă a NATO pe flancul de Est, primele patru grupuri fiind deja consolidate în Polonia, Estonia, Letonia și Lituania. Adică în nordul flancului estic: ”Elemente ale noilor grupuri sunt deja stabilite acolo și sunt din ce în ce mai integrate. Este reacția imediată a NATO, iar grupurile vor rămâne pe poziție atât timp cât este necesar: am început resetarea pe termen lung pentru că NATO trebuie să se adapteze unei noi realități”, a spus Jens Stoltenberg.

Precizările secretarului general apar în contextul în care Estonia a cerut public resetarea concentelor NATO și constituirea de grupuri de luptă permanente pe flancul de est al Alianței. Organizația este presată și de Canadă să întărească și flancul nordic din cauză că Rusia a reocupat bazele arctice părăsite după Războiul Rece. În contextul războiului în Ucraina, unii lideri ai țărilor aliate NATO și-au exprimat dorința de a prelungi contractul Secretarului General Jens Stoltenberg cu cel puțin încă un an – până în septembrie 2023. NATO demarase în primăvară campania de identificare a unui succesor. Jens Stoltenberg, fost prim-ministru norvegian, are deja un nou loc de muncă din această toamnă, șef al Băncii Centrale a Norvegiei. Liderii aliați erau așteptați să anunțe un înlocuitor până la sfârșitul lunii iunie, la un summit-ul de la Madrid. Dar războiul Rusiei inițiat parțial din cauza dorinței Ucrainei de a adera la NATO, a modificat calcululele, au declarat diplomați europeni.

Fondul de inovare 2021

Pe 22 octombrie 2021, Aliații au lansat Fondul de inovare al NATO pentru a investi în tehnologii de ultimă oră[5]. Fondul este de așteptat să investească 1 miliard de euro cu inovatorii din cadrul Alianței care lucrează la tehnologii emergente și perturbatoare. În tandem, NATO creează un Accelerator de Inovare în Domeniul Apărării pentru Atlanticul de Nord, cu acronimul DIANA, care va oferi o rețea de centre de testare tehnologică și locuri de accelerare pentru a valorifica mai bine inovația civilă pentru securitatea noastră. 

Miniștrii Apărării NATO au convenit, de asemenea, asupra primei strategii de Inteligență Artificială a Alianței, care include standarde de utilizare responsabilă a Al, în conformitate cu dreptul internațional. Cu ocazia lansării Fondului de inovare, miniștrii apărării din țările membre NATO s-au întâlnit, de asemenea, cu partenerii apropiați ai NATO, Finlanda, Suedia și Uniunea Europeană, pentru a discuta despre provocările globale și despre cum să ne consolidăm în continuare cooperarea. Referitor la cele de mai sus, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg a spus următoarele: ”Mă aștept ca acest fond să investească 1 miliard de euro cu inovatori din întreaga Alianță, care lucrează pe tehnologii emergente și disruptive[6]. Noile tehnologii ne remodelează lumea și securitatea, iar noul Fond al Inovării al NATO va asigura Aliaților să nu rateze cele mai noi tehnologii și capabilități care vor fi esențiale pentru securitatea noastră. Fondul de inovare al NATO este o parte a unui tablou de ansamblu. Un exemplu de astfel de tehnologii este propulsia supersonică, care este dezvoltată şi de China şi Rusia; altele sunt aparatele de zbor autonome, precum şi sistemele robotice. Acordul cu privire la înființarea acestui fond a fost semnat de miniştrii de externe din Belgia, Republica Cehia, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia şi Regatul Unit.

Apoi pe 30 iunie 2022, liderii țărilor NATO prezenți la summit-ul alianței de la Madrid au semnat Scrisoarea de angajament privind Fondul de Inovare al NATO, primul fond  multinațional de investiții cu capital  de risc din lume, potrivit unui comunicat al organizației[7]. Fondul va investi 1 miliard de euro în start-up-uri aflate în stadiu incipient și în alte fonduri cu capital de risc, care dezvoltă tehnologii cu dublă utilizare, prioritare pentru NATO. Țintele de plasament sunt start-up-urile care se concentrează pe: inteligența artificială, prelucrarea marilor baze de date, tehnologii cuantice, autonomie, biotehnologie și îmbunătățire umană, materiale noi, energie, propulsie și spațiu.

„Acest fond este unic, timp de 15 ani, Fondul de inovare al NATO va contribui la geneza acelor tehnologii în curs de dezvoltare, care au puterea de a ne transforma în deceniile următoare, consolidând ecosistemul inovației al Alianței și asigurând securitatea miliardului de cetățeni ai noștri”, a spus secretarul general NATO, Jens Stoltenberg.

„România va participa cu două centre de testare, două institute care au fost selectate de către NATO pe baza criteriilor stabilite. Aceasta înseamnă că şi România va fi implicată în acest proces de modernizare tehnologică, de avans tehnologic al NATO”, a declarat ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu…

Fondul va completa Acceleratorul NATO de Inovare în Domeniul Apărării pentru Atlanticul de Nord  (DIANA), lansat în aprilie 2022, o rețea de laboratoare de cercetare și testare, care reunesc eforturile corporatiste și academice. DIANA va sprijini dezvoltarea și adaptarea tehnologiilor emergente cu dublă utilizare la provocările critice de securitate și apărare.

„Și pentru DIANA s-au înregistrat progrese semnificative la Summit-ul de la Madrid din 2022, unde Aliații au convenit că inovatorii care participă la programele DIANA vor avea acces la o rețea de site-uri de accelerare și peste 63 de centre de testare din Europa și America de Nord”, potrivit comunicatului NATO.

Linia roșie declarată de Rusia în noiembrie 2021

Extinderea infrastructurii militare a NATO în Ucraina reprezintă „o linie roşie”, a declarat președintele rus Vladimir Putin pe 30 noiembrie 2021, înaintea reuniunii miniștrilor de Externe din statele membre NATO, la care s-au discutat tensiunile de pe flancul estic al alianței[8]. De cealaltă parte, NATO și SUA au avertizat că Rusia va plăti un preţ mare pentru orice nouă agresiune militară împotriva Ucrainei; tensiunile au fost în creştere de săptămâni întregi, Rusia, Ucraina şi NATO organizând exerciţii militare pe fondul reproşurilor reciproce.

Vladimir Putin a mers mai departe decât anterior, explicând ”liniile roşii” ale Rusiei referitoare la Ucraina, spunând că va trebui să răspundă dacă NATO va desfăşura sisteme avansate de rachete pe teritoriul vecinei sale. „Dacă pe teritoriul Ucrainei apar sisteme de atac, timpul de zbor către Moscova va fi de 7-10 minute şi de cinci minute în cazul unei arme hipersonice care este desfăşurată. Imaginaţi-vă, ce trebuie să facem într-un astfel de scenariu? Va trebui să creăm apoi ceva similar în raport cu cei care ne ameninţă în acest fel. Şi putem face asta acum”, a spus el, arătând spre testarea recentă de către Rusia a unei arme hipersonice, despre care a spus că ar putea zbura cu de nouă ori viteza sunetului.

Tot pe 30 noiembrie 2021, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a acuzat NATO că a desfăşurat o cantitate semnificativă de echipament militar greu în apropierea graniţelor Rusiei şi a spus că Moscova ar putea să răspundă ameninţărilor de securitate din partea ţările occidentale şi a Ucrainei dacă este necesar.

Oficiali americani, NATO şi ucraineni au tras un semnal de alarmă în luna noiembrie 2021 din cauza a ceea ce spun ei că sunt mişcări neobişnuite de trupe ruseşti în apropierea graniţei cu Ucraina şi au sugerat că Moscova s-ar putea pregăti să lanseze un atac; Moscova a negat orice planuri de a face acest lucru. Ministrul Lavrov a spus că manevrele militare ucrainene şi utilizarea dronelor în estul ţării, deţinut de separatişti proruşi, reprezintă o ameninţare la adresa Rusiei care este gata să răspundă dacă va fi necesar. „Pur şi simplu nu putem exclude posibilitatea ca Kievul să pornească într-o aventură militară”, a declarat el într-o conferinţă de presă la Moscova. „Preşedintele Putin a subliniat că nu avem nevoie de conflict, dar dacă Occidentul nu poate reţine Ucraina – şi dimpotrivă o încurajează – bineînţeles că vom face toţi paşii necesari pentru a ne asigura securitatea”, a mai spus el.

Răspunzând preocupărilor legate de masarea de trupe, Rusia a spus în repetate rânduri că este liberă să şi le mute pe propriul teritoriu şi că astfel de mişcări nu ar trebui să fie un motiv de alarmă. Moscova a informat Washingtonul că nu are nici un plan de agresivitate împotriva Ucrainei, dar că va continua să monitorizeze îndeaproape activitatea trupelor NATO şi ucrainene în apropierea graniţelor Rusiei, a declarat în aceeași zi și Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului Securităţii Rusiei.

Noul concept strategic 2022 al NATO

            A fost lansat la summitul NATO de la Madrid și conține 49 de puncte, structurate în patru capitole mari[9]: scopul și principiile, mediul strategic, obiectivele de bază ale NATO (cu subcapitolele descurajare și apărareprevenirea și managementul crizelor și securitatea cooperativă) și asigurarea succesului continuu al Alianței.

                  ”În zona euro-atlantică nu este pace”, este propoziția cu care se deschide    capitolul dedicat mediului strategic. ”Federația Rusă a încălcat normele și principiile care           au contribuit la o securitate europeană stabilă și previzibilă. Nu putem ignora posibilitatea      unui atac împotriva suveranității și integrității teritoriale a Aliaților”. Documentul descrie       amenințările și provocările ce decurg din strategiile subversive ale regimurilor autoritare,           precum și tacticilor hibride utilizate tot mai des, de tipul dezinformărilor, a atacurilor          cibernetice sau chiar a coerciției economice.

                  Cu privire la Rusia, documentul prevede că Alianța nu vizează o confruntare           directă cu Federația Rusă, dar aceasta reprezintă cea mai semnificativă amenințare directă            la securitatea, pacea și stabilitatea zonei euro-atlantice: ”Consolidarea militară a   Moscovei, inclusiv în regiunile Mării Baltice, Mării Negre și Mării Mediteraneene, împreună cu integrarea sa militară cu Belarus, ne amenință securitatea și interesele”, se       arată în noul concept strategic.

                  Documentul abordează apoi problema terorismului: ”Conflictul, fragilitatea și        instabilitatea din Africa și Orientul Mijlociu ne afectează în mod direct securitatea și          securitatea partenerilor noștri. Vecinătatea sudică a NATO, în special Orientul Mijlociu,    Africa de Nord și regiunile Sahel, se confruntă cu provocări de securitate, demografice,    economice și politice interconectate. Acestea sunt agravate de impactul schimbărilor       climatice, al instituțiilor fragile, al urgențelor sanitare și al insecurității alimentare;           situația oferă teren fertil pentru proliferarea grupărilor armate nestatale, inclusiv            a          organizațiilor teroriste. De asemenea, permite interferența stabilizatoare și coercitivă a    concurenților strategici”, se arată la punctul 11 din document.

                  China este menționată direct la două dintre cele 49 de puncte strategice. Liderii             NATO susțin că ambițiile și politicile coercitive ale Republicii Populare Chineze (RPC)       afectează ”interesele, securitatea și valorile” Alianței, care avertizează și cu privire la        parteneriatul dintre Beijing și Moscova. ”RPC urmărește să controleze sectoare    tehnologice și industriale cheie, infrastructură critică, materiale strategice și lanțuri de       aprovizionare. Își folosește pârghia economică pentru a crea dependențe strategice și          pentru a-și spori influența. Se străduiește să submineze ordinea internațională bazată pe reguli, inclusiv în domeniul spațial, cibernetic și maritim”, susține noul Concept Strategic NATO.

                  Documentul face referire și la provocările de securitate ce decurg din adoptarea        noilor tehnologii, uneori foarte disruptive. Este semnalată eroziunea mecanismelor de         control a armelor (punctul 18). Este menționat, de asemenea, impactul schimbărilor            climatice, care ”pot exacerba conflictele, fragilitatea și competiția geopolitică”.

                  Subcapitolul ”descurajare și apărare” descrie principiile pe baza cărora își   propune Alianța să asigure securitatea zonei euro-atlantice, prin recalibrarea modului în       care sunt distribuite forțele armate și echipamentele (punctele 20-23). Se face referire la       importanța securității cibernetice, dar și a altor amenințări ”non-militare”. ”Vom lucra       pentru a identifica și atenua vulnerabilitățile și dependențele strategice, inclusiv în ceea           ce privește infrastructura noastră critică, lanțurile de aprovizionare și sistemele de      sănătate. Ne vom spori securitatea energetică și vom investi într-o aprovizionare,        furnizori și surse de energie stabile și fiabile”, se arată la punctul 26: cu privire     la capabilitățile nucleare, se reiterează că acestea sunt menite să asigure pacea.

                  În ceea ce privește prevenirea și managementul crizelor, aliații se angajează să         asigure ”resursele, capacitățile, pregătirea și aranjamentele de comandă și control pentru      desfășurarea și susținerea operațiunilor militare și civile de gestionare a crizelor,          

                  La subcapitolul ”securitate cooperativă”, documentul subliniază sprijinul NATO    pentru ”independența, suveranitatea și integritatea teritorială” a statelor care doresc să       adere la Alianța Nord-Atlantică.

                  Documentul subliniază totodată ”importanța strategică” a Balcanilor de Vest și a regiunii Mării Negre. ”Vom continua să sprijinim aspirațiile euro-atlantice ale țărilor         interesate din aceste regiuni. Vom spori eforturile pentru a le consolida capacitățile de a   aborda amenințările și provocările distincte cu care se confruntă și le vom spori rezistența       împotriva interferențelor și constrângerilor din partea unor terți”, se arată la punctul 45,        care adresează și importanța strategică a Orientului Mijlociu, Africii de Nord și Indo-           Pacificului.

                  Ultimele trei puncte ale documentului se referă la alocarea resurselor necesare          asigurării obiectivelor de securitate menționate, respectiv ”creșterea cheltuielilor            naționale de apărare și finanțarea NATO proporțional cu provocările de securitate”.

          Mandatul și rolul NATO

NATO a fost creat în lumina Războiului Rece și mandatul său ar fi trebuit să se supună Cartei Națiunilor Unite[10]. Deși Războiul Rece s-a terminat, rolul NATO ar fi trebuit și el să se termine. Și totuși ca marile puteri sunt interesate să extindă NATO și mai mult, lucru care ar rezulta în mai multe țări care se înarmează cu arme mortale sub numele de „securitate”. Această expansiune face ca unele companii americane să producă și mai multe arme.

Exista multe motive pentru care NATO nu ar trebui să se extindă. NATO este pur și simplu o nebunie. Contrazice absolut orice viziune a unei lumi în care încercăm să interacționăm ca persoane civilizate, să rezolvam conflictele prin negocieri și respect mutual și să ne dedicăm energiile demilitarizării, societății civile, democrației, justiției, dezvoltării durabile, păcii și co-existenței în diversitate.

NATO nu trebuie lăsată să conducă și să monopolizeze securitatea globală. Prioritățile sale militare și nucleare în particular fac din NATO o parte a problemei Umanității și nu un instrument în explorarea noilor politici pentru pace care ar trebui să se desfășoare în această eră absolut nouă.

            O versiune reorientată a Ghidului de Planificare a Apărării într-un raport al  Pentagonului din 1994-1999 sfătuiește că Statele Unite « trebuie să caute să prevină apariția aranjamentelor de securitate exclusiv europene care ar putea submina NATO… Astfel, este de o importanță fundamentală să se păstreze NATO ca și instrumentul principal al apărării și securității vestice, un canal pentru ca influența și participarea SUA să ajungă la chestiunile europene de securitate.          

NATO a fost de mai multe ori în posibilitatea de a acționa fără autorizarea Consiliului de Securitate al ONU auto-numindu-se forță a păcii. Nici ONU nu este foarte aproape de perfecțiune, are mult mai multă experiențăa în activități de păstrare a păcii, dar a fost în mod constant subminată sau folosită de mai puternicile națiuni atunci când le-a convenit lucrul acesta. În Europa funcționează, de asemenea, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), compusă din 55 de state membre; aceste două organizații ONU și OSCE – au mai mulți membri decât NATO și, astfel, pot oferi o diversitate mai mare de experiențe.

 NATO ar trebui să rămână sub jurisdicția ONU sau/și OSCE mai mult decât să încerce să le dedubleze, acolo unde surclasează ONU și/sau OSCE la capacitate militară, care nu este de ajuns când este vorba de păstrarea păcii ; ca efect al continuării procesului de globalizare, marile puteri ale lumii își vor folosi adesea suportul militar pentru a-și atinge scopurile globalizatoare și alte interese pentru a-și maximiza profitul de pe urma altor țări.

Planul de acțiune al NATO pentru Femei, Pace și Securitate

Primul Plan de acțiune NATO pentru Femei, Pace și Securitate (WPS) a fost lansat în 2010 pentru perioada 2010-2015[11]: pe 21 octombrie 2021, miniștrii apărării NATO au aprobat al treilea Planul de acțiune al NATO 2021-2025 pentru Femei, Pace și Securitate (WPS).

Plan de acțiune WPS sprijină angajamentul Aliaților NATO, reafirmat la summitul de la Bruxelles din 21-22 ocotmbrie 2021, de a promova în continuare egalitatea de gen și de a integra perspectivele de gen în tot ceea ce face NATO, în structurile politice, civile și militare, de la politici și planificare, instruire și educație, până la misiuni și operațiuni.

În cadrul noului Plan de acțiune, cooperarea cu partenerii, organizațiile internaționale și societatea civilă va fi extinsă și îmbunătățită în continuare. Perspectivele de gen vor fi integrate în domenii precum inovarea și noile tehnologii, schimbările climatice și reziliența. Pregătirea și educarea personalului civil și militar al NATO, a Aliaților și a partenerilor va fi sporită în continuare, în special în prevenirea și răspunsul la violența sexuală legată de conflict, în conformitate cu noua politică aprobată a NATO în această problemă. Planul de acțiune WPS ghidează activitatea personalului din cadrul NATO, precum și a tuturor Aliaților NATO în Timp ce aceștia implementează politica NATO. 

”Războiul de uzură” din Ucraina

Urmează un lung „război de uzură” în Ucraina, iar țările occidentale trebuie să se pregătească, a avertizat secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, după întrevederea din 1 iunie 2022, cu preşedintele american Joe Biden, de la Washington[12]. „Trebuie să fim pregătiţi pe termen lung. Pentru că ceea ce vedem este că acest război a devenit acum un război de uzură”, a declarat Jens Stoltenberg. Războiul din Ucraina „s-ar putea termina mâine, dacă Rusia pune capăt agresiunii sale… Dar, nu vedem nici un semn în această direcţie în acest stadiu, a declarat secretarul general al NATO în cadrul unei conferinţe de presă alături de şeful diplomaţiei americane, Antony Blinken.

Secretarul general NATO s-a aflat în capitala americană pentru a pregăti summit-ul NATO din 28-30 iunie 2022, de la Madrid. Războiul declanşat de Rusia în Ucraina va dura încă „multe luni”, a afirmat la rândul său Antony Blinken. Invazia rusă în Ucraina s-a soldat, până acum, cu preluarea controlului unor regiuni din sudul Ucrainei – cea mai mare parte din Herson şi a unei părți din regiunea Zaporojie. Rușii avansează lent în Donbas după cucerirea portului Mariupol din sud-est.

Relația NATO-Rusia

Jens Stoltenberg a susținut pe 6 octombrie 2021, o conferinţă la Universitatea Georgetown din Washington DC (SUA), în care a afirmat: „Cred că trebuie să conştientizăm că relaţia dintre familia transatlantică şi Rusia se află în punctul cel mai de jos de la sfârşitul Războiului Rece”. Secretarul general al NATO a spus că punctul de cotitură a fost anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014 şi „destabilizarea care a continuat în estul Ucrainei”. În ultimii ani, Moscova şi-a sporit „semnificativ” cheltuielile militare, iar drept consecinţă a devenit „mai agresivă” în exterior şi mai „represivă” în interior. „Imaginea este gravă”, a avertizat el.

Întrebat despre posibilitatea extinderii NATO cu ţări precum Georgia sau Ucraina, lucru respins de Moscova, Jens Stoltenberg a spus că aderarea la Alianţa Nord-Atlantică reprezintă o „decizie suverană” a fiecărei naţiuni. Secretarul general al NATO a fost primit pe 25 octombrie 2021 la Casa Albă de preşedintele american Joe Biden, care şi-a exprimat „sprijinul total” faţă de Alianţă şi strategia convenită la summitul din iunie 2021 al ţărilor membre. NATO a decis atunci să demareze un proces de adaptare pentru a-şi îmbunătăţi răspunsul la provocări precum agresivitatea Rusiei, atacurile cibernetice şi schimbările climatice, poziţionând clar China drept o ameninţare la securitatea sa.

Rusia a dorit să intre în NATO

Vladimir Putin și-a dorit, la începutul primului său mandat de președinte al Rusiei, ca țara sa să intre în NATO, dar fără să treacă prin procesul obișnuit de aderare. Lordul George Robertson, fost secretar general al alianței nord-atlantice, a declarat pe 4 noiembrie 2021, că Vladimir Putin a considerat la acel moment inacceptabil ca Rusia să fie obligață să parcurgă procesul de aderare la fel ca ”multe alte țări care nu contează”[13]. Fost ministru laburist al apărării, lordul Robertson, care a condus NATO între 1999 și 2003, a spus că Vladimir Putin i-a transmis clar la prima lor întâlnire că dorește ca Rusia să fie o parte a Occidentului. „Au vrut să facă parte din acel Occident sigur, stabil și prosper în care Rusia nu era în acel moment”.

Lordul George Robertson a vorbit despre una din primele întâlniri cu Vladimir Putin, după ce acesta a devenit președinte, în anul 2000. Putin a întrebat: „Când ne vei invita să ne alăturăm NATO?”, iar Robertson i-a răspuns: „Noi nu invităm Oamenii să adere la NATO, ei solicită să se alăture”. Replica lui Putin a fost: „Ei bine, nu vrem să stăm la coadă cu o mulțime de țări care nu contează”.

Afirmațiile lordului Robertson corespund cu declarațiile făcute de Vladimir Putin într-un interviu acordat lui David Frost pentru BBC, cu puțin timp înainte să-și fi început primul mandat de președinte, în urmă cu 21 de ani: Vladimir Putin a spus atunci că nu exclude aderarea la NATO „dacă și când opiniile Rusiei sunt luate în considerare ca ale unui partener egal”.

Președintele rus mai spunea atunci că „Nu îmi pot imagina ca propria mea țară să fie izolată de Europa și de ceea ce numim adesea lumea civilizată”. Comentariile Lordului Robertson au fost făcute la podcastul One Decision, care este prezentat de Michelle Kosinski, fost jurnalist CNN și de Sir Richard Dearlove, fost șef al M16. Aceste comentarii pun în evidență modul în care viziunea pro-europeană a lui Putin a evoluat în timpul celor 21 de ani de conducere neîntreruptă a Rusiei.

După protestele din timpul Revoluției Portocalii din Ucraina din 2004, Vladimir Putin a devenit din ce în ce mai reticent față de Occident, pe care l-a acuzat de finanțarea ONG-urilor pro-democrație. El a fost și mai deranjat de expansiunea continuă a NATO în Europa Centrală și de Est: România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Letonia, Estonia și Lituania au ales să se alăture alianței în 2004; au urmat Croația și Albania în 2009; Georgiei și Ucrainei li s-a promis aderarea în 2008, dar au rămas în afara NATO.

Strategia pentru Inteligență Artificială

La întâlnirea din octombrie 2021, miniștrii aliați ai apărării au adoptat în mod oficial o strategie de inteligență artificială pentru NATO[14]. Nu trebuie să privim departe pentru a vedea cum inteligența artificială (AI) – capacitatea mașinilor de a îndeplini sarcini care necesită de obicei inteligență umană – transformă mediul internațional de securitate în care operează NATO. Datorită naturii sale transversale, AI va prezenta un set larg de provocări de securitate internațională, care afectează atât capacitățile militare tradiționale, cât și domeniul amenințărilor hibride și, de asemenea, va oferi noi oportunități de a le răspunde. AI va avea un impact asupra tuturor sarcinilor de bază ale NATO de apărare colectivă, management al crizelor și securitate cooperativă.

AI va avea un impact asupra tuturor sarcinilor de bază ale NATO, așa cum sunt definite în Conceptul strategic 2010 al Alianței, și anume apărarea colectivă, managementul crizelor și securitatea cooperativă.

Având în joc noi oportunități, riscuri și amenințări la adresa prosperității și securității, promisiunea și pericolul asociate cu această tehnologie fundamentală sunt prea mari pentru ca un singur actor să le poată gestiona singur. Ca rezultat, cooperarea este în mod inerent necesară pentru a atenua în mod egal riscurile de securitate internațională, precum și pentru a valorifica potențialul tehnologiei de a transforma funcțiile întreprinderii, sprijinul misiunii și operațiunile.

pe măsură ce concurenții și potențialii adversari investesc în IA în scopuri militare, asigurarea faptului că Aliații dezvoltă răspunsuri comune pentru a asigura securitatea lor colectivă va deveni doar mai urgentă.

Odată cu adoptarea oficială a Strategiei NATO AI, Aliații s-au angajat să coopereze și să colaboreze necesare pentru a face față chiar acestor provocări atât în ​​domeniul apărării, cât și al securității, desemnând NATO drept principalul forum transatlantic. Scopul Strategiei AI a NATO este de a accelera adoptarea IA prin îmbunătățirea factorilor cheie de AI și prin adaptarea politicii, inclusiv prin adoptarea Principiilor de utilizare responsabilă pentru IA și prin protejarea împotriva amenințărilor provenite de la utilizarea rău intenționată a IA de către actori statali și nestatali.

Acționând colectiv prin NATO, guvernele aliate asigură, de asemenea, un accent continuu pe interoperabilitate și dezvoltarea standardelor comune. În ansamblu, având în vedere ecosistemele de inovare care implică diferiți actori și cicluri de viață mai rapide ale tehnologiei decât cele incluse în mod obișnuit în sistemele tradiționale de dezvoltare a capacităților, Strategia NATO AI este, de asemenea, o recunoaștere a faptului că exploatarea IA va necesita noi eforturi pentru a stimula și valorifica potențialul de inovare al Alianței, inclusiv prin noi parteneriate. si mecanisme; luate împreună, aceste eforturi vor întări, la rândul lor, capacitatea Alianței de a continua eforturile de cooperare în materie de securitate și de a se angaja cu parteneri internaționali și alte organizații internaționale în probleme de securitate internațională.

NATO – umbrela implicării SUA în Războiul din Ucraina

Motivul implicării SUA în Războiul din Ucraina a fost explicat de secretarul american pentru Apărare, Lloyd Austin, astfel[15]: „Dorim să vedem Rusia slăbită în asemenea grad încât să nu mai poată face lucrurile pe care le-a făcut invadând Ucraina.”

Printre cuvinte, motivul Washingtonului se putea citi clar: anihilarea capacității de mare putere militară a Rusiei. (Nota Bene: Rusia are cel mai mare arsenal nucear din lume – 6.257 de focoase, față de 5.550 – Statele Unite). Cât de mult este dispusă administrația Biden să se implice în Războiul din Ucraina pentru a-și realiza acest scop? Cât de departe este pregătită să meargă? Cu fiecare zi ce trece, răspunsul devine tot mai evident: foarte departe!

Pe 4 mai 2022, un articol din New Yok Times dezvăluia, citând surse oficiale din comunitatea de informații americană,  implicarea directă a serviciilor SUA în lichidarea de către ucraineni a 12 generali ruși; până atunci, Washingtonul dăduse doar explicații vagi cu privire la natura informațiilor pe care le transmite armatei ucraiene. Acum, pentru prima oară de la începutul războiului, Statele Unite recunosc că este vorba despre informații de primă mână „oferind localizarea și alte detalii privind cartierele generale mobile ale Rusiei, care își schimbă frecvent amplasamentul”.

Era de-abia începutul bombelor de presă: a doua zi, pe 5 mai, NBC News a venit cu o altă deflagrație: „Informații transmise de Statele Unite au ajutat Ucraina să scufunde crucișătorul rus Moskva, au declarat oficiali SUA pentru NBC News, confirmând rolul jucat de americani în, probabil, lovitura cea mai jenantă suferită de Vladimir Putin de la invadarea Ucrainei”. Crucișătorul purtător de rachete teleghidate Moskva, echipat cu rachete S-300 și având la bord un echipaj format din 510 oameni, era nava amiral a flotei ruse din Marea Neagră. La jumătatea lui aprilie 2022, când Moskva a fost scufundată de ucraineni cu un tir cu rachete Neptun, au existat mai multe voci care s-au îndoit de capacitatea forțelor militare ale Kievului de a realiza singure o asemenea performanță… Opinia a fost confirmată și de alți analiști, care au susținut că un avion de spionaj de tip P-8 al marinei americane a localizat Moskva și a transmis în Timp real informațiile armatei ucrainene.

 Însă, acestea erau doar analize ale unor experți independenți, care, până la urmă, nu dovedeau nimic. Dar, când două zile la rând, presa americană, citând oficiali de la Washington, dezvăluie că Statele Unite au avut o implicare directă în lichidarea a 12 generali ruși și a navei amiral a flotei ruse din Marea Neagră, lucrurile iau o turnură periculoasă. Vladimir Putin a plasat forțele nucleare ale Rusiei în stare de alertă maximă încă din 27 februarie 2022, la câteva zile după ce a început invadarea Ucrainei. După 2020, Vladimir Putin a revizuit politica nucleară a Rusiei – acum, ea permite utilizarea armelor nucleare ca răspuns la o agresiune convențională.

La sfârșitul lui aprilie 2022, ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a avertizat că riscul unui război nuclear este „serios”, „real” și „nu trebuie subestimat”. El a estimat acest risc mai mare decât cel din 1962, din timpul crizei rachetelor cubaneze. Cu aceeși ocazie, Lavrov, care este un vulpoi al diplomației și își măsoară foarte bine cuvintele, a acuzat: „NATO poartă practic un război împotriva Rusiei prin interpuși (Ucrainenii)”. Acum, regimul Putin are dovada pentru asta, oferită chiar de adversari.

            Concluzie: dezvăluirea brutală, în cascadă, a implicării Statelor Unite în uciderea celor 12 generali ruși și a scufundării navei amiral ruse Moskva nu poate avea decât două scopuri: 1.   Punerea într-o situație umilitoare a lui Vladimir Putin în preajma zilei de 9  mai (2022 – n.n.) pentru a-l provoca să facă un gest necugetat – utilizarea armelor de distrugere în masă în Ucraina, care să justifice o implicare și mai mare a SUA în război. Aeriană sau chiar terestră. 2.   Pregătirea terenului mediatic pentru o operațiune sub steag fals a Washingtonului în Ucraina, prin care Putin să fie acuzat de folosirea armelor de distrugere în masă. Indiferent de variantă, lui Putin i s-a pregătit soarta lui Saddam Hussein. I s-a pregatit, dar Vladimir Putin nu a fost, nu este și nu mai poate fi Saddam Hussein… pentru că Rușii nu sunt Irakieni.


[1] Vezi site-ul Forța de reacție rapidă a NATO va fi majorată la peste 300.000 de soldați (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 27 iunie 2022

[2] Vezi site-ul Consiliul NATO-Rusia: ”Diferențe majore privind securitatea în Europa” (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 12 ianuarie 2022

[3] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/nato-a-expulzat-8-membri-ai-misiunii-rusiei.html, postat și vizitat pe 7 octombrie 2021

[4] Vezi site-ul 4 noi grupuri de luptă NATO pe flancul estic – Alianța își dublează forța de reacție rapidă (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 23 martie 2022

[5] Vezi site-ul https://www.nato.int/cps/en/natohq/news_187605, postat și vizitat pe 22 octombrie 2021

[6] Vezi site-ul https://www.nato.int/cps/en/natohq/opinions_187634.htm, postat și vizitat pe 22 octombrie 2021

[7] Vezi site-ul NATO și-a lansat Fondul de Inovare, de investiții de capital de risc (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 30 iunie 2022

[8] Vezi site-ul Vladimir Putin: Extinderea infrastructurii NATO în Ucraina este o linie roşie (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 1 Decembrie 2021

[9] Vezi site-ul Document / Revoluția Conceptului NATO și noutățile pe care le aduce viitorul deceniu (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 29 inie 2022

[10] Laura Stanciu. Editorial, Jurnalul Pacii, nr. 1, editia a II-a, 31 octombrie 2003

[11] Vezi site-ul https://www.nato.int/cps/en/natohq/news_187547, postat și vizitat pe 22 octombrie 2021

[12] Vezi site-ul Avertisment NATO: Urmează un lung „război de uzură” în Ucraina (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 3 iunie 2022

[13] Vezi site-ul Vladimir Putin dorea, în 2000, ca Rusia să adere la NATO (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 4 noiembrie 2021

[14] Zoe Stanley-Lockman, Edward Hunter Christie, An Artificial Intelligence Strategy for NATO, pe site-ul https://www.nato.int/docu/review/articles/2021/10/25/an-artificial-intelligence-strategy-for-nato/index.html, postat și vizitat pe  25 octombrie 2021

[15] Vezi site-ul https://www.activenews.ro/opinii/Acum-stim-ce-vrea-America-in-Ucraina-Lui-Putin-i-a-fost-pregatita-soarta-lui-Saddam-Hussein-174208, postat și vizitat pe 6 mai 2022

Ukraine 2022:

October 14, 2022 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, MILITAR, RUSIA | No Comments

The International Institute for Middle-East and Balkan Studies (IFIMES)[1] from Ljubljana, Slovenia, regularly analyses developments in the Middle East, the Balkans and around the world. IFIMES has prepared an analysis of the situation eight months after Russian invasion on Ukraine. The most relevant and interesting sections from the comprehensive analysis entitled “Ukraine 2022: Russia’s nuclear sabre-rattling” are published below. 

Russia’s nuclear sabre-rattling 

With the Russian-Ukrainian war entering its eighth month and a stalemate along the front lines, Russian President Vladimir Putin ordered on September 21, 2022, the first military mobilization in the country since World War II, warning the West that if it continued what he called its “nuclear blackmail” Moscow would respond with the might of all its vast arsenal. “If the territorial integrity of our country is threatened, we will use all available means to protect our people – this is not a bluff,” Putin said in in his speech, which was broadcast on Russian television.

Russian Defence Minister Sergei Shoigu presented the new Russian military tactics, with the partial mobilization of 300,000 reservists and the implied use of nuclear weapons during operations in Ukraine.

The escalation of menacing rhetoric started a day after the pro-Russian authorities in the four Ukrainian regions of Luhansk, Donetsk, Kherson and Zaporizhzhia announced that referendums on annexation to Russia would be held from 23 to 27 September 2022. First Vice-Chair of the Foreign Affairs Committee in Russia’s Federation Council Vladimir Dzhabarov responded to the West’ first reaction, which came from Germany, stating that the opinion of the Europeans had no value and that the unification of East and West Germany should be regarded as illegitimate, because there had been no referendum and no one had asked the citizens of East Germany for their opinion.

The “referendums” in the Russian-dominated regions of Ukraine were organized in great haste, and within three days of implementing those measures, Moscow announced that a 99% majority of the population of those regions had voted to join Russia. On September 30, 2022, three days after the referendum, Vladimir Putin announced the annexation of the four regions to Russian federation. At the ceremony Putin said the residents of annexed regions have become “Russian citizens forever”, demanding Ukrainian government (which he described as “the Kyiv regime”) “to respect the will of the people”, or else “We will defend our land with all our strength and all our means.”

Phrases such as “the will of the people” and “the right to self-determination” have no meaning when put aside the pictures of mass graves discovered in areas from where the Russian army has withdrawn and pictures of Russians fleeing mass conscription into any country that accepts them. The statements made by Russian officials have been mainly focused on threats to use nuclear weapons.

Thus, Russian President Vladimir Putin has stated on several occasions during the Russian-Ukrainian conflict that Russia has nuclear weapons and will use them in a moment of extreme necessity, i.e. if the territorial integrity of the Russian Federation is threatened by the West. Putin keeps reminding the world that Russia possesses nuclear weapons, though with an emphasis on Russian nuclear doctrine. This is not a new doctrine, but goes back decades, to the period when the USSR produced its first nuclear bomb, and carried out the first testing on August 29, 1949. Moscow renewed this doctrine on March 1, 2018 when President Putin delivered a speech in which he confirmed that Russia was ready to use its nuclear weapons to defend against any aggression that threatens the existence of Russia and its allies. Among its allies there are also two Arab states: Algeria and Syria.

There were some preliminary indications, such as Russia’s intervention in Syria to prevent the collapse of Bashar al-Assad‘s regime and breakup of the country. Another goal was to provide Algeria with advanced weapons, including Iskander and Kalibr missiles, and S-400 missile systems, as a deterrent against any Western intervention in this North African country after the fall of Muammar Gaddafi‘s regime in 2011, during the “Arab Spring” period, where Russia lost its traditional ally.

In turn, the US promotes a similar nuclear doctrine as Russia: Washington would use nuclear weapons to defend not only the US but also its allies. During his visit to Tokyo in May 2022, US President Joseph Biden stated that the US would defend Japan with nuclear weapons if Japan was attacked.

The nuclear deterrence policy

Russia’s repeated threats to use nuclear weapons is regarded as a part of the deterrence policy it inherited as a result of the new world order that emerged after World War II, when the victors and wartime allies split their paths to become rivals and even potential enemies, dividing the world into the West and the East. At the end of 1940s Washington and London were analysing the possibility of waging a war against Russia in order to eliminate the communist regime. The Commander of the Strategic Air Command, the United States General Curtis LeMay[2]., designed a hellish plan to throw 300 nuclear bombs and 30 000 conventional bombs on Russia and some eastern Europe capitals, to destroy 85% of the industrial power of Russia and the countries in its orbit. The plan was frozen after Moscow carried out its first nuclear test in 1949. Thus for the West nuclear weapons were no longer offensive weapons, but became its capacity for defence and deterrence, while launching a nuclear attack on any country became a difficult, if not impossible task. The use of nuclear weapons would mean the death of millions of people in the first moments and in the following decades, and the destruction of most centres of human civilization. Therefore the use of nuclear weapons remains unfeasible and no country would dare to mobilise them unless its very existence was at stake.

The use of tactical nuclear weapons

However, there is quite high probability of using tactical nuclear arms either by the US, Russia or any other state that possesses tactical nuclear weapons. The destructive power of tactical nuclear weapons is far more limited as they are designed to be used against strong military fortifications, troop formations or large warships, unlike strategic nuclear weapons that destroy entire cities. For example, the US threatened Iran with the use of tactical nuclear arms to destroy underground nuclear laboratories should Tehran continue with its military nuclear programme.

The West believes that Putin’s threat to use nuclear weapons was primarily aimed at targeting military infrastructure in Ukraine, if the West provides the Ukrainian army with ballistic missiles for targeting Russian territory. That means that Moscow would respond with dozens of times larger destructive power should those ballistic missiles be used. The US rushed to calm Kremlin that the West would not provide Ukraine with ballistic missiles. Some European countries refused to send even classic weapons to Ukraine. For example, Germany does not want to provide the Ukrainian army with Leopard tanks.

Western media have been dramatically overemphasizing the situation by talking about Kremlin’s nuclear threats, showing that Russian forces in Ukraine are surrounded and that there is no escape for them except to resort to classic nuclear or at least tactical weapons. Independent analysts believe that nuclear weapons for now remain part of the policy of showing military superiority, deterrence and intimidation (Deterrence theory)[3]. Nevertheless, the question remains whether Russia will use it.

Putin’s messages to the world

Putin has sent two messages to the West. Firstly, he called for the recognition of the referendums in four annexed regions (Luhansk, Donetsk, Kherson and Zaporizhzhia) in order to end the war, and secondly, he mentioned the possibility of expanding this war, especially to eastern Europe. Thorough consideration should be given to the timing of Putin’s escalation of rhetoric, bearing in mind that the US is preparing for elections for the House of Representatives and a third of the Senate seats in November this year, so at this stage it is possible to put pressure on Biden’s administration. Putin’s statements also came about a week after Putin and his Chinese counterpart Xi Jinping announced that they reached an agreement on certain issues during their meeting on 16 September, 2022 on the margins of Shanghai Cooperation Organisation summit at Samarkand. Russia is aware that it lacks the capacities to use force against NATO, but it believes it can undermine the existing global balance (for example in the economy and energy fields). With winter approaching, Europe is already increasingly concerned about the upcoming energy and economic crisis.

From the grain export deal to war prisoners exchange: Can Turkish diplomacy efforts end the Russian-Ukrainian war?

A few weeks after its success in reaching the grain export deal[4] which saved the third world from starvation, Turkish diplomacy managed to implement the largest agreement on the exchange of war prisoners between Russia and Ukraine, amid continued efforts by Turkish President Recep Tayyip Erdoğan to reach a broad ceasefire agreement, which paves the way for a political solution to end Russian war in Ukraine.  The reached agreements bring hope for a diplomatic solution of the conflict. Is it possible to make peace?

Since the beginning of the Russian-Ukrainian war, Türkiye has embarked on a complicated diplomatic journey which requires striking a very precise balance in relations between the two parties to the conflict. Turkish diplomats managed to avoid making a single mistake that could be regarded as biased support to one country to the detriment of another one, despite the fact that Türkiye provided Ukraine with Bayraktar unmanned combat aerial vehicles which have dealt devastating blows to the Russian army. Even though it gave aircraft to Ukraine, condemned the Russian invasion of Ukraine, clearly supported Ukraine’s territorial integrity and condemned the annexation referendums in Russian-occupied parts of Ukraine, Türkiye at the same time took other pro-Russian stands such as “understanding Russian security needs”  and condemning “West’s provocations” against Russia as well as a balanced position on the implementation of obligations from the Montreux agreement[5]on the transit of Russian ships, and even rejection to participate in Western sanctions against Russia.

Besides its “balanced position” Türkiye has taken advantage of its strategic geopolitical position to showcase its importance for all sides, which prevented the two belligerents to enter into any conflict with Türkiye for the fear of losing the benefits they gain from maintaining the political, military and economic channels of communication with Türkiye, which are of vital importance to both Moscow and Kyiv.

After a series of limited agreements related to the opening of humanitarian corridors and ceasefire, Türkiye tried to bring the two belligerents to Istanbul to reach a major political agreement to end the war, but the differences and challenges were much too big, especially as regards the guarantees, even though Ankara stated that it was ready to be a guarantor to an agreement that would be acceptable to both sides.

On September 21, 2022 Türkiye managed to reach the largest agreement on war prisoners exchange since the beginning of the war, liberating about 55 Russian and more than 200 Ukrainian prisoners of war. Having succeeded in reaching agreements on grain export deal and war prisoners swap, Turkish diplomatic efforts are currently targeted at a broader ceasefire agreement which could pave the way for the major political agreement to end the war. However, recent referendums on annexation to Russia render the final solution practically impossible.

Despite Ankara’s success in proving its neutrality towards the two belligerents, and Erdoğan’s excellent relations with the leaders of the two countries, any final solution cannot be completed without the international community’s participation to find a more comprehensive formula between Russia and NATO on expansion and threats to both sides.

However, analysts believe there is a possibility of reaching bilateral agreement if Ukraine concludes that the West did not fully support it and that it lost 15% of its territory, and that the only solution would be to reach bilateral agreement with Russia, far from the wider international strategic goals, especially those of Great Britain and Poland who want to see Russia defeated for historical reasons, going back to the 18th century in the case of Great Britain and to the 16th century in the case of Poland. 

Perhaps the message from the US National Security Advisor Jake Sullivan will bring down high ambitions of Ukrainian President Volodymyr Zelenskyy. On September 30, 2022 he stated that Ukraine’s efforts to join NATO “should be taken up at a different time.” His statement contributes to alleviating Russian fears amidst Putin’s intensifying nuclear rhetoric. 

Analysts believe that Türkiye’s diplomacy should be joined by another two non-aligned countries – Qatar and Serbia.  In the past Qatar’s diplomacy has proven capable of reaching politically impossible agreements, such as the historical Doha agreement[6] of between the US and the Taliban on the withdrawal of foreign troops concluded on February 29, 2020. With the “Open Balkan” initiative developed for the past three years Serbia has managed to bring together some of the states in the region, including some NATO members, on the road to peace, stability and economic prosperity.

Ljubljana/Washington/Brussels/Kyiv, 13 October 2022                                                                

Footnotes:
[1] IFIMES – International Institute for Middle East and Balkan Studies, based in Ljubljana, Slovenia, has a Special Consultative status at ECOSOC/UN since 2018.
[2] Curtis Emerson LeMay (15 November 1906 – 1 October 1990) was an American Air Force general and a right-wing politician. He was one of the most prominent American military leaders during the first decades of the Cold War. LeMay commanded military operations against Japan in World War II when atomic bombs were thrown on Hiroshima and Nagasaki in 1945. He was a fierce advocate of a pre-emptive strike against the USSR, convinced of the American superiority in nuclear weapons, which was eventually rebutted.
[3] Since the consequence of a breakdown of the nuclear deterrence strategy is so catastrophic for human civilisation, it is reasonable to employ the strategy only if the chance of breakdown is zero. Schelling, T. C. (1966), “2”, The Diplomacy of Violence, New Haven: Yale University Press, pp. 1–34.
[4] The Initiative on the Safe Transportation of Grain and Foodstuffs from Ukrainian ports, also called the Black Sea Grain Initiative, is an agreement between Russia and Ukraine with Türkiye and the United Nations made during the 2022 Russian invasion of Ukraine. The documents were signed in Istanbul on July 22, 2022. Link: www.un.org/en/black-sea-grain-initiative .
[5] The Montreux Convention is an international agreement that regulates maritime traffic through the Turkish Straits of Dardanelles and Bosporus. Signed on July 20, 1936 at the Montreux Palace in Switzerland, it went into effect on November 9, 1936, addressing the long running question over who should control the strategically vital link between the Black and Mediterranean seas. Link: https://treaties.fcdo.gov.uk/data/Library2/pdf/1937-TS0030.pdf  .
[6] Agreement for Bringing Peace to Afghanistan between the Islamic Emirate of Afghanistan which is not recognized by the United States as a state and is known as the Taliban-US Agreement. Link:  www.state.gov/wp-content/uploads/2020/02/02.29.20-US-Afghanistan-Joint-Declaration.pdf  .

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

De la dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice în 1991, Rusia  a fost implicată în mod politic şi militar, atât în proximitatea geopolitică regională,  cât şi în zona nu mai puţin conflictuală a Orientului Mijlociu:

– Două războaie sângeroase în Cecenia, încheiate în 1996 şi 2000 şi urmate, până în  2009 de lupte de uzură de  o violeţă extremă.

– Intervenția armată, în 2008, în Georgia, în contextul contenciosului teritorial al enclavei Nagorno Karabah A fost un “război -fulger” de cinci zile, soldat cu capitularea fostei repubici sovietice şi cu mai multe sute de morţi, de ambele părţi

-în 2014, după revolta ucrainiană pro-europeană “Maidan”şi fuga în Rusia a fostului preşedinte Viktor Ianukovici, printr-un referendum nerecunoscut de comunitatea internaţională, peninsula Crimeea este anexată de Rusia. Îşi face apariţia mişcarea separatiştilor pro-ruşi în districtele Doneţ şi Lughansk die la frontiera estică dintre Ucraina şi Rusia,  care se vor declara republici autonome susţinute de Moscova.

– În 2015, în contextul războiului civil din Siria şi la cererea regimului Bashar Al-Assad, ameninţat cu prăbuşirea, armata rusă intervine înSiria. Regimul de la Damasc evită falimentul, dar, după 7 ani de lupte regimul sirian nu controlează întregul teritoriu naţional al ţării, iar prezenţa militară rusească  este una pe termen nelimitat, Rusia dispunând, în plus, de baze militare în porturile siriene de pe litoralul mediteranean Lattakya şi Tartous şi o mare bază aeriană permanentă la Hmeimim, în aceeaşi regiune a Siriei.

Inportanţa şi dramatismul care particularizează invazia declanşată, la 24 februarie, în Ucraina izvorăsc nu numai din a ceea că deşi, geopolitic şi tactic, această expediţie are un caracter regional,, dar şi prin faptul că potenţialul  părţilor statale implicate,  fie că este vorba de comunitatea occidentală şi structurile euro-atlantice, fie de reacţiile diverse, contradictorii şi consecinţele pe termen lung şi repercusiiunile acestui conflict,   aduc în discuţie însăşi viitorul şi configuraţia ordinii mondiale şi echilibrele de putere globală, spre a nu mai aminti  că, pentru prima oară după cel de-al doilea Război Mondial, criza ucraineană aduce în atenţie realitatea că fantoma holocaustului nuclear global nu a pierit, ci constituie o provocare majoră pentru pacea, prezentul şi soarta întregii comunităţi care populează planeta.

Nu mai puţin îngrijorătoare şi ameninţătoarer este şi  tendinţa, aflată în stadiul germinaţiei şi menifestă transfrontalier şi pe deasupra ideologiilor şi abordărilor doctrinare, de a repune în discuţie actualitatea şi funcţionalitatea unor concepte şi principii ale dreptului înternaţional ca piloni de susţinere  a oexistenţei. Şi ne referim, cu deosebire, la tabuuri şi axiome care au acumulat o vechime începută odată cu debutul istoriei post-coloniale, statale şi post-belice, precum tentativele de re-definire, contestare, răstălmăcire, negare şi reinventare conceptuală precum statul – naţiune, conceptul de  suveranitate statală şi naţională, guvernanţa dreptului înternaţional şi rolul şi utilitatea  Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Consiliului de Securitate şi a altor pârghii şi instrrumente instituţionale juridice şi penale.

 Ucraina: criza statului – naţiune?

De la declanşarea  “operaţiunii militare speciale”, a intervenției ruse în Ucraina, nu au fost nici puţine, nici lipsite de logică, analizele şi  aserţiunile potrivit cărora  acest război violent şi brutal are o semnificaţie care nu se reduce la un simplu conflict militar între două state a căror linie de demarcaţie coincide cu frontiera estică şi sud-estică a structurilor euro-atlantice, ci incumbă posibile şi  dramatice repercusiuni  care vizează viitorul ordinii mondiale globale  şi securitatea europeană, într-un moment în care comunitatea Europei al cărei sistem defensiv şi securitar consensual rămâne, în continuare, discutabil şi afectat de acutizarea disensiunilor dintre Occident şi Federaţia Rusă care, de trei decenii este angajată într-o cursă febrilă şi ascendentă pentru a impune – pe o cale sau alta – o recunoaştere a “Maicii Rassia” ca superputere supranaţională globală.

Într-un asemenea context, nu poate fi ignorat că una între problemele dilematice ale contemporaneităţii  se impune, tot mai ofensiv, dezbaterile  pe marginea statului-naţiune şi potenţialul acestuia de a gestiona şi a pune un consens între pluralism, pe de o parte, şi diversitatea istorică a identităţilor statale ca realităţi construite pe temeiuri istorice, etnice, culturale, cutumiare, lingvistice etc.

În narativul său premergător şi post-factual  de justificare şi legitimare a intervenţiei armate a Rusiei în Ucraina, Vladimir Putin nu a ezitat să proclame deschis că  statul atacat nu ar fi, de fapt, un  veritabil stat naţional  fiind,  în consecinţă, lipsit de identitate naţională, teritorială şi de atributul suveranităţii cu tot ceea ce aceasta presupune din perspetivă juridică şi morală. Ucraina, ea însăşi fragmentată din punct de vedere, politic, etnic, identitar, nu a putut să-şi proclame identitatea naţională modernă decât odată cu momentul 1991, adică după desprinderea din fosta URSS şi proclamarea independenței. Iar Rusia post-sovietică şi diplomaţia sa, vituperant ostilă expansiunii, gestionată de valorile şi criteriile Americii, a spaţiului NATO, ceea ce a făcut din Ucraina pretextul şi eşichierul confruntării între hegemonii şi obiectivele fiecăreia dintre acestea.

Problema, în cazul discutat, este, însă, aceea că Ucraina nu este un unicat. Acest narativ este valabil şi aplicabil în majoritatea, dacă nu în totalitatea entităţilor statale contemporane, fie ele mari sau mici, dezvoltate sau emergente, democratice sau totalitare, laice sau confesionale. Dilemele care gravitează pe orbita acestui subiect sunt active inclusiv în Statele Unite unde  controversele şi divizările nu s-au încheiat odată cu plecarea lui Donald Trump din Biroul Oval. Pe alte meridiane, precum  regiunea Orientului Mijlociu de după “Primăvara Arabă”. În această parte a geografiei politice globale, demersul pentru şlefuirea şi afirmarea identităţilor naţionale statale se desfăşoară în paralel cu revirimentul islamului politic, al tribalismului, al clanurilor identificate prin figura familiei sau a liderului care, în multe societăţi, surclasează orice alte considerente sociologice, politice şi naţionale. Dar, în ultimă instanţă, frământările interne, vicisitudinile sau eşecurile istorice sunt factori identitari prin excelenţă internă şi este inacceptabilă şi dezavuabilă   pretenţia unor puteri care, prin aroganţă şi coerciţie, îşi arogă dreptul de a stabili cine are dreptul la a avea şi a vieţui într-un stat naţional şi stăpân pe destinele proprii.

Suveranitatea, un concept  superfluu?

Într-o definire esenţializată, suveranitatea  este descrisă ca un drept exclusiv  de exercitare a autorităţii supreme – politică, legislativă şi executivă asupra unui teritoriu geografic, a unei comunităţi umane, asupra statului prin care aceasta se identifică şi, nu în ultimul rând, asupra însăşi comunităţii şi   a intereselor şi identităţii sale identitare,  aşa cum a fost codificată încă în secolul XVII, prin Tratatele de la Westfalia din 1648.

Circumscrisă acestui atribut juridic şi moral, criza ruso- ucrainiană  poate şi trebuie să fie privită printr-o dublă prismă ca o manifestare istorică a  importanţei şi necesităţii de respectare şi apărare  permanentă a suveranităţii ca principiu de drept, chiar şi, mai ales, în modernitatea contemporană în care în care nu lipsesc teoriile şi analizele care afirmă cu acribie că suveranitatea, într-o lume globalizară, îşi pierde actualitatea şi  dinamismul. În acelaşi siaj, războiul din Ucraina, dezvăluie şi pune în evidenţă tentinţele tot mai verbioase ale unor teoreticieni şi sisteme de guvernanţă de a reinterpreta şi a nega valabilitatea conceptului de suveranitate şi de  adaptare a conceptului într-un fel care să răspundă, tendenţios, propriilor proiecte, ambiţii şi interese ale promotorilor.

Situaţia creată în Ucraina pare a fi dat deja naştere unor schimbări şi răsturnări vizibile în retorica rusă şi în discursul academic  occidental în ceea ce priveşte poziţionarea faţă de tradiţionalul loc central al conceptului de suveranitate.

Dacă, până la declanşarea crizei ucrainene,  îi, Vladimir Putin a declarat, în chip de justificare şi legitimare a invaziei  militare fie că Ucraina “nu este un stat naţional real”, fie că ţara atacată este o entitate de extracţie nazistă, fie, în sfârşit, că “ucrainienii şi ruşii constituie un singur popor”, ceea ce, subliminal, înseamnă că, în viziunea moscovită, Ucraina nu va avea o suveranitate reală decât integrată ca parte a Rusiei înseşi.

CE  VIITOR PENTRU  O.N.U.?

Anii “90 şi prăbuşirea sistemului ideologic de guvernanţă reprezentat  de fosta Rusie sovietică a fost marcat de o intempestivă euforie a sfârşitul îndelungatului Război Rece şi de dispariţia Cortinei de Fier, evenimente cruciale pe care japonezul american Francis Fukuyama le-a salutat în în celebrul său best-seller The End of History and the Last Man,- un panegiric la mormântul lumii comuniste concentraţionare şi un elogiu  pentru victoria liberalismului occidental.

Nu a trecut, însă, prea multă vreme până când  realitatea evoluţiilor geopolitice a început să arate o altă faţetă, aceea a dezamăgirilor  şi a orizontului cenuşiu: sfârşitul Războiului  Rece nu a adus cu sine mult – aşteptatul efluviu de stabilitate, securitate şi relaţionare consensuală între marii poli ai puterii la nivel global. Dimpotrivă, în ruinele epocii revolute au prins să  germineze şi să se înrădăcineze suspiciunea, şi confruntarea ascensională între principalele sisteme de valori şi proiecte de viitor. O asemenea stare de lucruri a avut, inevitabil, şi un impact păgubos asupra instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale cruciale, cu consecinţe la fel de dăunătoare cât priveşte funcţionarea şi eficienţa acestor instrumente comunitare cu vocaţie universală în buna şi armonioasa gestionare şi influenţare constructivă a ordinii universale şi a consensului. Iar acest proces degenerativ nu a încetat să se facă resimţit până în contemporaneitatea lumii de astăzi.

La marile, complexele şi contradictoriile subiecte înscrise, de ani de zIle, pe agenda “statelor unite” – chestiuni privind protecţia mediului, resursele energetice, sau grava criză sanitară globală din ultimii doi ani, la 24 februarie, încă o provocare s-a ridicat în faţa statelor , prin brutala intervenţie armată iniţiată de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei.

Războiul ruso-ucrainean a creat sub cupola organizaţiei internaţionale o stare de confuzie şi de perplexitate. Mobilizându-se  cu apreciabilă promptitudine, Consiliul de Securitate s-a întrunit, în ideea adoptării unei rezoluţii de respingere şi dezavuare a agresiunii ruse etichetată drept act de violare a principiilor fundamentale de drept internaţional.  Veto-ul opus de Moscova a blocat adoptarea proiectului de rezoluţie. În consecinţă, a fost convocată Adunarea Generală care, cu o majoritate de 141 voturi pentru, 5 voturi împotrivă şi 35 de abţineri, a adoptat o altă rezoluţie de condamnare a Rusiei. Numai că un asemenea document are, mai degrabă, o dimensiune simbolică şi nici nu a determinat încetarea războiului şi nici nu a împiedicat statul atacator să continue şi să escaladeze violenţa operaţiilor militare pe front.

Din păcate, o atare situaţie în  care Organizaţia nu a reuşit – pentru a  câta oară? – să se poziţioneze la înălţimea atribuţiilor sale, bine şi lămurit codificate în textul  Cartei fondatoare, iar a ceasta a generat, pe scară largă, sentimentul pesimist că Organizaţia mondială este depăşită de realitate.

“Noi, popoarele Naţiunilor Unite, am hotărât să acţionăm pentru a salva generaţiile viitoare de flagelul războiului. Prin prezenta, creăm o organizaţie internaţională care va purta denumirea de “Organizaţia Naţiunilor Unite”.  Dacă aceste cuvinte din preambulul Cartei ONU trasează chintesenţa rolului atribuit Organizaţiei,  eşecul poate da naştere spontană la evaluări pesimiste şi la întrebarea dacă această entitate are sau nu nevoie de reformă şi de punerea sa în consonanţă cu imperativele momentului şi ale epocilor istorice.

International Institute for Middle East and Balkan Studies (IFIMES)[1]  from Ljubljana, Slovenia, regularly analyses developments in the Middle East, the Balkans and around the world. One week after the Russian aggression on Ukraine, IFIMES prepared an analysis discussing some of the most obvious and important aspects and characteristics of the war so far. Some of the most important parts of the text entitled “Ukraine 2022: A Test for the EU and NATO” are published below.

The aggression of Russia on the Ukraine is an event that will mark the future of Europe as well as the global international order. A week after the beginning of the aggression on the Ukraine by Putin’s regime, some of the aspects and characteristics of this military expedition are very obvious and noticeable, along with their international dimensions, reactions and parallels from history.   

The most important is the fact that a military operation, a war, is going on, what is without comparison in the modern European history after the end of the Cold War. The aggression and the consequent war present a ruthless, brutal and consciousness breach and neglect of a range of international legal, humanitarian and other rules that regulate relations between sovereign and independent states in international relations. Hence, the aggression is a military act, a precedence that has to be stopped and brought to a standstill, the international mediation and negotiation should be introduced, peace agreement has to be concluded and the responsible persons have to be brought to justice, processed for military crimes they did. European and world political, diplomatic, legal and military history have many tools at disposal for these actions. Here, also lessons learned from the recent past from the dissolution of former Yugoslavia, are highly useful for processing war criminals, as the International Court of Justice in the Hague can serve.    
 

The Aggression, the Aggressor and the Target


The regime of Vladimir Putin has demonstrated aggression on sovereign and independent Ukraine, without any reason, without casus belli and without any effort to try to solve through available international instruments and mechanisms issues they thought should justify their use of military solution. Europe does not know such example after the end of the Cold War. Wars on the territory of the former Yugoslavia that culminated with the war in Bosnia, were part of the events that accompanied the dissolution of Yugoslavia as well as of the broader context of the fall of the Berlin Wall and the dissolution of the Soviet Union. In this case no such accompanying circumstances exist that the aggressor could refer to. And if they were, war is not the way for seeking solutions. 

In addition, the aggressor to be has been continuously claiming, i.e. misleading world public and leaders of the western countries that there will be no war, that troops will pull back from the bordering areas after the end of military exercises, all these often articulated with an extreme cynical tone. When the aggression started, it was declared “a special operation” to avoid in a sarcastic and arrogant way its real meaning.

The attacked state, Ukraine, is the member of the United Nations (UN), the Council of Europe (CoE) and the participating state in the Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), to name only a few of the most important international organizations in which it is active. The aggressor, Russian Federation, is a member of the same these organizations as well. It is important to point out also, in the same frame, cooperation that NATO developed for these two countries: the NATO – Russia Council and the NATO – Ukraine Commission. With this, the North Atlantic Alliance stressed the importance of dialogue and cooperation with each of the countries and expressed its changed way of operating after the end of the Cold War, aiming at strengthening of the dialogue and the enhancement of stability, security and peace, including democracy. 

It is also important po bear in mind that Ukraine has been member of the United Nations already during the Cold War, as a part of the Soviet Union (and Belarus as well). After the dissolution of the Soviet Union, Ukraine and Russia established mutual, neighborhood cooperation that was productive and peaceful. Its peak was reached with the Minsk Agreement in 1993, according to which Ukraine handed over its huge nuclear arsenal to the Russian Federation to be given in return assurances for its security and independency. In addition to this, the signing of the Budapest memorandum under the auspices of the OSCE a year later, upon which Belarus, Kazakhstan and Ukraine became parties to the Nonproliferation Treaty (NPT), further on stressed the importance of security assurances. 

From the military and political point of view, the attack is the continuation of Putin’s politics of destabilizing the area between Russia and the EU/NATO, which is primarily being manifested in creating frozen conflicts by the use of a combined political, military and hybrid activities. With this he is bringing back to life old Brezhnev’s geopolitical doctrines (that justify interventions in fellow socialist states) and sending the message that Russia has not given away its imperialistic tendencies. One could follow the implementation of this approach in practice. The most such outstanding examples are the attack on Georgia in 2008 with the consequent proclamation of the independence of the Abkhazia and South Ossetia, the annexation of the Crimea in 2014, and the current proclamation of the independence of the Donbas and Lugansk regions. Then the de facto occupation of the Transdniestria, where the former Soviet – and the current Russian – troops remained to be stationed since the Cold War time on the territory of the independent Moldova that for this reason chose the status of neutrality as the only country after the end of the Cold War doing so. In all these cases the pretext is the same: protection of the Russian population that is supposed to be under mistreatment of all the hosting states. There is a question, though, what would have happened, if sovereign states would use this approach to attack each other, in particular in cases of multietnical societies.

However, the policy community claims something different: the real target of Putin’s regime are democratic regimes. Democracy as a type of governance is, what the autocratic Russian president can’t stand. His solution to this case is in implementation of methods and tools that were common in international relations in the late Middle Ages and the early New Age. Putin intends to introduce the czarism as a way of governance in the globalized world of the 21st Century, by using the repression of the independent media and civil society. For this purpose, he is misusing multietnical and multicultural coexistence of such heterogenous states as Ukraine is. This is a dismantling of the world order, created after the end of the WWII, which to a certain extent is outdated – but its structural adaptation should be a result of a new agreement, reflecting the changed reality of this century.
 

Putin is not Russia and Russia is not Putin


The war in Ukraine, its development and characteristics could be better understood while comparing it with experiences and consequences of the war in Bosnia and Herzegovina.

The aggressor in BiH was the regime of Slobodan Milošević, who for that purpose used the Yugoslav People’s Army that was already in the process of its meltdown and hence remained with practically only the Serb troops.

But Milošević was not Serbia and Serbia was not Milošević. This in spite of extremely strong regime propaganda machinery that was producing media manipulations, misled and dispersing lies and was to a certain extent and a certain period of time also very successful. For the very same reason it should firstly be clear that also Putin is not Russia and Russia is not Putin. Henceforth, the time will come, when Russia will get rid of its current autocrat and of his cruelty and tradition, and will start a new democratic period, what would provide its future on different background.  
 
Additionally, after a week of fighting it is obvious that the tactic of surprise and swift winning over Ukraine and its institutions with the doctrine of shock, didn’t work. Putin’s Blietzkrieg failed. This is a highly important lesson and a great deal of explanation is in a low morale of the occupying army, in its demotivation and unproper structure that is planned for short land operations. For this reason, a military takeover of Ukraine is not possible. Here, the aggressor can not make use of his some of very sophisticated niche armament that is world’s top, but not appropriate to a guerilla warfare.  And it is exactly guerilla fighting that will develop across the attacked state, provided there will be no agreement on cease fire and diplomatic solution, but the continuation of the aggression instead.  
 
If the aggression and the occupation continue, this will lead to a Vietnamization of the Ukraine. Within a military context this means the proportion 1:10 for the occupying forces to have at least theoretical chances to succeed. The American experience from Vietnam proves it not to be possible. And the Soviet – de facto Russian – experience from the Afghanistan that could be comparable with the Ukrainian one, only confirms it. 

Also, the Ukrainian authorities and the international community as well have to clearly point out and condemn the engagement of mercenaries from various previous wars in the aggression. Along with this, one should not exclude a possibility that the aggressor would encourage forming paramilitary troops. This could enable him to distant himself from the atrocities and crimes that are already in place and will for sure be processed afterwards, since there is enough of legal practice for this from the legacy of the Balkan wars. It is fully obvious that the brutality is increasing, with crimes against humanity and war crimes taking place. Those, who planned this, and those, who are executing it, will be brought to justice. Highly destructive aggressor’s activities on the battlefield are seen from destroying Ukraine’s world renown cultural heritage and from humiliation of civilian population. Killing of a young Ukrainian biathlon champion illustrates brutality beyond comprehension.  
 

Decisive and broad reaction of the EU and condemnation of war – a test for the future of the EU


The EU reacted fast, quite coordinated and decisive as never before. The scope of sanctions is broad, diverse and works. It confirms what more than hundred years ago Lenin claimed: Politics is concentrated economy. The Russian oligarchs know this the best and it is a question of time, when they will turn against Putin. A range of other activities has been launched, what all confirms that the EU has learned a lot from the past. Even more, if two, three months ago the impression was that the USA and Russia alone will discuss the European security architecture, it is clear now that the EU has become an actor and is moving ahead. All this is logical, necessary and understandable. The EU is demonstrating that with the use of soft power (diversity and scope of sanctions) it is possible to do a lot. One could be sure that its member states will increase their military spending, what the case of Germany already shows. The EU, as an economic giant, has an opportunity to become – with its activities to stop the war in Ukraine – an important factor in the international community.   

Sanctions that the EU is increasing, have also initiated a variety of similar measures on other areas of civil society. A range of world’s NGOs, associations and other institutions from culture and sport is closing doors to the Russian sportspersons, artists and others, if they do not want to distant themselves from Putin’s regime. Even not long ago highly popular tours and appearances of top Russian artists are cancelled on a daily basis. This is a clear indication that Russia is heading with this regime towards increasing world isolation. Closure of the airspace, forbidding of landing of aircrafts and harboring vessels in world ports shows the power of civil society.

All these supports and encourages the Ukrainian politics and people in their resistance against the aggressor. Highly important are also, along with this, protests and demonstrations in Russia, organized by the Russian people, civil society, artists and others.
 

Bosnia and Herzegovina, and the Western Balkans – New Putin’s Target?


The address of the Ukrainian President Volodymyr Zelensky in the European Parliament as well as his signature on the Ukraine’s request for the EU membership will give new impetus to the EU’s enlargement policy. Throughout the previous decade the EU kept on forgetting that enlargement has been a response and a solution to any of its big crises. Hence, the EU has to enhance its enlargement activities. This goes in particular for the enlargement on the Western Balkans. The intergovernmental conferences with Albania and North Macedonia have to be organized immediately and the negotiation process with both countries started. 

Also, Montenegro and Serbia should be encouraged to deeper reforms. Kosovo has to be offered much more concrete and exact benefits. Bosnia and Herzegovina is the pivotal issue for the EU because of its past mortgage, when the EU introduced arms embargo on BiH and consequently disabled its right of an independent and sovereign state, member of the UN, to defend itself in 1992. This EU’s stain could be partially removed by its fast stream membership in the EU and NATO. At the end of the day, political will of member states is of key importance for a decision on membership.

The research community believes that the Western Balkans is of even greater importance, since Putin – when he will not succeed in the Ukraine as he believes – is seeking for new targets to try to “compensate” his failure in the Ukraine. These only could be countries of the Western Balkans, namely Bosnia and Herzegovina, and North Macedonia. This possible scenario has to be prevented by all means already now. Sarajevo must not witness another siege and Kyiv must not become new Stalingrad. 

The EU has witnessed another experience in this situation – its populistic autocrats that have tried to incite the EU’s value system, mechanism and solidarity from within, have gone underground. All as one are condemning Putin’s aggression and try to portrait themselves as defenders of human rights. They have no other current exit, but this does not mean they have changed their beliefs. For this very reason, the EU has to be on guard towards its inner antidemocratic front and to disable it with all legal tools and mechanism that it possesses and practically hasn’t been using them.
 

How to go Ahead?


The global democratic front has to be consistent, organized and systematically broadened with an aim to disable Putin and his regime to continue brutality and trample all of the achievements of civilization. This is important not only for this aggression, but also on the long run. When another such autocrat arises, mechanism will be at disposal and ready to process. It will work as a system of deterrence.  

The EU now knows how to become a global actor and that its soft power works. Democracy, the rule of law and human rights as the most important and obvious values, that determine our lives, are at stake. It will be won. 

With the global support that is being manifested as never before in so numerous ways, the Ukraine will continue, sustain and win, while criminals will be punished. International mediation should be established to organize peace talks, conclude an agreement and implement it. The case of Milošević and his foolish non-compliance to a series of peace agreements that he just signed and nothing more, the international community now knows what to be aware of and how to organize negotiation that will be implemented in practice.
 

Does the EU have Potential for Positive Changes in the Western Balkans? 


Researchers believe that the Western Balkans is waiting for the outcome of the war in the Ukraine. The EU has therefore to introduce sanctions against all, who endanger peace and stability, using the example of introducing them against Putin’s regime. This should also be the case with those members of the Parliament of Republika Srbska that voted in favor of legislation that is targeting the constitutional order of BiH, making its dissolution possible and leading to a secession of the entity Republika Srbska. This would be similar as it was with those members of the Russian Duma that voted in favor of the independence of the so-called Peoples republic of Donjeck and Peoples republic of Lugansk on the territory of independent and sovereign Ukraine.

Destabilization of the Western Balkans started and has been intensified since the public appearance of the non-paper that attributes to the Slovene Prime Minister Janez Janša (SDS/EPP). He will for sure not be able to avoid responsibility if the armed conflict in Bosnia and Herzegovina will occur, what is becoming increasingly likely scenario after the Russian invasion of the Ukraine. At the same time, European leaders from Viktor Orban’s group have to be uncovered. Orban is the key Putin’s operational player in the EU and NATO, coordinating their numerous activities from Budapest, while their connections with Moscow are either direct or covered.

Orban’s group of associates, popularly named “The Criminal International” is now trying to hide their connections with the regime of Putin. The initiative of the Slovene Prime Minister Janez Janša and the Polish one Mateusz Morawiecki that the Ukraine as well as the Western Balkans should be accepted in the EU membership on a fast track, is plain bluffing. Janša and Morawiecki and their Governments namely all the time behave within the EU on a subversive basis. Additionally, various non-papers that brought situation in BiH to the edge of war, attribute to Janša, whereas the Polish secret service, in cooperation with the Croatian pandan SOA, continuously works against Bosnia and Herzegovina, imaginatively presenting its bare two million of Bosnjaks as the Islamic menace that is supposed to threaten the EU and its 500 million inhabitants.
  
These all confirms the fact that the EU is infected with corruptive-lobbying activities of Russia that has almost paralyzed the EU and to much extent also NATO, having in mind the traditional split of the EU because of various interests of their member states. For this sake, the corrupt circles in the EU try to manifest their illusionary adherence and loyalty to the EU and NATO with nonsense initiatives, all with an aim of hiding their cooperation with the Putin’s regime and his corrupt network. This is also supported by the fact that the same company opposes the introduction of the EU sanctions against Milorad Dodik, Putin’s proxy in this part of the world. 
 
There is a strong belief on the side of various policy experts that the EU should urgently introduce sanctions against Milorad Dodik and everybody that is threatening the constitutional order of BiH as well as against promoters of crime and corruption. The High Representative in BiH Christian Schmidt should dismiss from the office Milorad Dodik. His power rests only in the fact of being part of the state’s institutions, what enables him to be in control of enormous amount of public money, which is he using also for the corruption purposes of the EU officials and other international representatives. The High Representative Schmidt should take the decision to forbid everybody, who has been convicted for war crimes and the crime of genocide, to run for public positions.    

One issue should additionally be kept in mind here: Budapest coordinates the so-called operation Fortress with an aim of crashing the economic system of the Federation BiH and its Prime Minister Fadil Novalić. The EU and NATO have to stop the intelligence operation Fortress against Bosnia and Herzegovina, which is coordinated from Budapest, Hungary, both the EU and NATO member state. Ever since the parliamentary elections four years ago, the new Government of the Federation hasn’t been formed according to the election results from 2018. Neither new judges of the Constitutional Court of the Federation have been elected for several years nor the President and two Vice-Presidents of the Federation. In parallel, Milorad Dodik has taken care of the continuation of the intelligence operation Fortress trying to achieve that the foreign exchange reserves of the BiH Central Bank will be forwarded to entities, accomplishing that way the crash of the monetary system of BiH.

The decision of the previous High Representative Valentin Inzko to forbid the denial of genocide was only an excuse for Dodik to boycott participation of representatives of Republika Srbska in the BiH institutions as well as for the announcement of adopting the package of laws in the entity Republika Srbska with an aim to take away state prerogatives of BiH and to deliver them to Republika Srbska. 

Dodik is ready to proclaim the independence of Republika Srbska and following the example of Donjeck and Lugansk ask Russia for help and protection. Now it has become clear that this is a part of a broader and coordinated project that is directly linked with the Russian invasion of the Ukraine. The Western policy has after the Russian annexation of Crimea in 2014 witnessed a collapse that has to be stopped now. Even before this it should have a look at its own composition and check the loyalty of the EU and NATO members. Russia will get stuck in the Ukraine, what’s the reason why it is looking for a “solution” in the way to initiate new conflict, now in Bosnia and Herzegovina. It remains to be seen, who will start it – and take over the responsibility and consequences for the beginning of the war. It is time for the West and the EU to finish its failed policy towards the Western Balkans and Eastern Europe.
 
Ljubljana/Washington/Brussels/Kyiv, March 7, 2022                                        

Footnotes:
[1] IFIMES – The International Institute for Middle East and Balkan Studies (IFIMES) from Ljubljana, Slovenia, has a special consultative status with the Economic and Social Council (ECOSOC)/UN since 2018.

Ambasador prof Dumitru CHICAN

La 27 februarie, asemenea unui uriaș arc voltaic, o rece undă de şoc a străbătut meridianele lumii. Arc voltaic sau sinistră trepidaţie seismică,  sursa fenomenului a fost aflată în timp real: în a patra zi a  “operaţiiei militare speciale”  ordonată pentru “neutralizarea” şi “denazificarea” Ucrainei, preşedintele rus Vladimir Putin a  ordonat trecerea în stare de alertă a arsenalului strategic nuclear al armatei ruse, denumit, în discursul comun drept “forţă de descurajare”. Decizia ameninţătoare a liderului de la Kremlin survenea după rateurile de front înregistrate de expediţionarii ruşi în primele zile ale intervenţiei în Ucraina, dar exhibarea sperietorii atomice s-a voit a fi o reacţie agitată la uriaşul, solidarul şi  neaşteptatul  val de penalităţi decise şi puse în practică drept sancţiuni  multinaţionale aplicate Rusiei instituţionale şi individuale pentru actul de agresiune armată  executată de Federaţia Rusă împotriva vecinilor săi ucraineni de la vest. Dacă generaţiile mai tinere au văzut în decizia lui Vladimir Putin fantoma nemaicunoscută a unui Leviathan, cei mai vârstnici şi, cu deosebire, oamenii politici şi planificatorii militari, precum fostul director al CIA, Leon Panetta, păstrători în memorie a experienţelor de la Hiroşima şi Nagasaki sau criza cubaneză a rachetelor, din anii 1962, au opinat, mai degrabă, că  era vorba de un semn de slăbiciune din partea Moscovei belicoase. O judecată care într-un fel a fost susţinută de iritarea cu  care, succesiv acestei exhibări a muşchilor nucleari, Rusia  a procedat la o intensificare abruptă a  violenţei atacurilor pe front, dar şi a virulenţei  declaraţiilor şi luărilor oficiale de poziţie menite să influenţeze, în sensul diminuării,  susţinerea şi asistenţa furnizate Ucrainei de structurile euro-atlantice şi a  regimului de la Kiev.

Acest episod înscris în cronica războiului permite formularea unei întrebări nu lipsite de importanță şi gravitate: În ce măsură se poate vorbi de  prezumpția că, la aproape 80 de ani de la încheierea celui de-al doilea Război Mondial, actuala criză are potenţialul de a  readuce “chestiunea nucleară” în  perimetrul şi chiar în avanscena ordinii şi a relaţiilor internaţionale universale?

O privire retrospectivă la deceniile de după ultima conflagraţie mondială permite constatarea că, din 1945 până în modernitatea contemporană, “chestiunea nucleară” şi, segmentul militar al a cesteia cu deosebire, nu au încetat să existe şi să se manifeste ca una dintre  mizele obsesive de prim ordin ale relaţionării, securităţii şi î normelor şi principiilor de drept internațional pentru care statele reprezintă obiectele şi subiectele. Un număr de cinci state membre permanente  ale Consiliului de Securitate al ONU  ele fiind, în acelaşi timp, posesoare de arsenale atomice dar  şi, totodată, semnatare şi părţi ale Tratatului de Neproliferare a înarmării nucleare (TNP)  încheiat în 1970..

.

În cazul  invadării Ucrainei, faptul că partea invadatoare este membru al Consiliului de Securitate şi parte la aranjamente juridice din domeniul arsenalelor atomice, face ca  ecuaţia unui recurs la asemenea categorie de arme devine o chestiune complexă şi problematică în măsura în care este insuficient de clar modul de abordare şi poziţionare faţă de un stat -putere nucleară – care  îşi foloseşte propriul arsenal nuclear ca factor de descurajare în contextul unei agresiuni împotriva unui stat suveran şi independent, dar   cu un potenţial de apărare sensibil inferior în comparaţie cu capacităţile deţinute statul agresor.

Descurajarea şi arhitectura de securitate

Prin  însuşi faptul de a exista şi prin maniera în care, mai deveme sau mai târziu, se va încheia într-un punct greu de sabilit în a ceastă perioadă a evoluţiilor sale, criza ucraineană are un indubitabil potenţial de a se impune drept  factor de influenţă, în perspectivă, asupra edificiului şi funcţionării sistemului complex de securitate, producând, după toate probabilităţile, o regândire şi o reproblematizare de esenţă şi reajustare a actualului sistem construit pe moştenirea şi paradigmele  cristalizate de-a lungul unei îndelungte istorii şi  care, din mai multe puncte de vedere, se dovedesc caduce şi depăşite în raport cu contemporaneitatea de după Războiul Rece. Morfologia polarităţii  şi apariţia, la răsăritul vechiului continent a provocărilor securitare generate de schimbările profunde în raporturile dintre blocurile concurenţiale tradiţionale, vor impune, cu certitudine asemenea schimbări pentru  care criza dintre Rusia şi Ucraina sau, în realitate, dintre Vest şi Est poate să traseze linia de start.

. În 1944, Ucraina  renunţa la prezenţa pe teritoriul său a arsenalelor nuclearo-militare moştenite de la fosta URSS, primind, în schimb, asigurări de securitate din partea Statelor Unite, Rusiei şi Marii Britanii. Garanţiile s-au dovedit, însă, a nu avea rrelevanţa şi certitudinea aşteptate. Nefiind afiliată la Alianţa Atlanticului de Nord, această ţară nu putea să beneficieze decât de  umbrela conceptului de descurajare nucleară extinsă susţinută de Statele Unite ale Americii.

Pe toată durata Războiului Rece, adversarii ideologici au reuşit, de bine-de – rău, să accepte, tacit sau explicit, să respecte un cod non-ofensiv şi prudent, generat de conştientizarea interesului pentru toţi protagoniştii de evitare a recursului, chiar în momentele de tensiune accentuată, la utilizarea de facto a potenţialul militar nuclear. Astăzi, rivalităţile strategice  la  care se adaugă starea încordată care  caracterizează relaţionarea dintre Statele Unite şi China întreţin aprehensiunea că viitorul securităţii nucleare poate aduce oricând evoluţii nocive bruşte, imprevizibile şi greu evitabile.

*

Mai mult sau mai puţin vizibil, fantoma ameninţării atomice a fost prezentă încă de la începutul crizei ucraniene, dar analiştii au apreciat că, în noile condiţii strategice, credibilitatea avertismentelor şi ameninţărrilor lansate de retorica lui Vladimir Putin nu a fost mai serioasă decât propaganda similară pe care Administraţia americană a diseminat-o, în 2002 împotriva Irakului, atacat după un an, în primăvara anului 2003..Secondat de ministrul său de Externe Serghei Lavrov, Vladimir Putin  a invocat în mai multe discursuri ostentative perspectiva “descurajării atomice” mergând până la a cere generalilor săi “punerea în stare de alertă specială” a ogivelor nucleare. Iar acest caracter “special” a însemnat, de fapt, sporirea numerică a personalului tehnic de gestionare a acestor ogive şi de a deplasarea, demonstrativă a câtorva dintre acestea. La toate aceste asalturi provocatoare, comunitatea occidentală şi aliaţii au răspuns cu seninătate, dar categoric. Şeful diplomaţiei franceze, Jean-Yves Le Drian a amintit, succint că NATO este, totuşi, o alianţă posesoare de un voluminos potenţial nuclear iar un submarin atomic francez a efectuat câteva manevre în portul militar Brest. Şi cu aceasta, peste manevra de “înfricoşare” ordonată de şeful Kremlinului s-a aşternut tăcerea.. În funcţie de evoluţia  ofensivei ruse în Ucraina, nu este, totuşi, de neglijat posibilitatea ca jocul cu butonul nuclear al Rusiei să mai cunoască  episoade ale “descurajării” la frontiera geopolitică a Alianţei Atlanticului de nord, precum enclava Kaliningrad, sau în Belarusia,  Vladimir Putin  nu şi-a epuizat capacitatea de a face surprize!.

                                   Ambasador prof. Dumitru CHICAN

I

Preambul

La orele 05.00  ale dimineţii de joi, 24 februarie, preşedintele Vladimir Vladimirovici Putin, rostea o ultimă alocuţiune care prefaţa “operaţia militară specială”, aşa cum a fost titrat în discursul Kremlinului, războiul  deja anunţat al Rusiei împotriva Ucrainei, având drept  dublu obiectiv – aşa cum însuşi vorbitorul a afirmat- “demilitarizarea şi denazificarea” ţării de la Don, pe de o parte, şi reconfigurarea ordinii şi a echilibrelor de forţe la nivel strategic global. Să remarcăm, în treacăt, dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea de a  împăca între realitate şi fantezie  atunci când Putin vrea să “denazizeze” o ţară al cărei preşedinte Zelinski este un evreu  care cheamă evreimea globală să se implice în acţiunea de condamnare a invaziei ruse.

.

În cea de-a opta zi  a invaziei ruse,  nici unul din obiectivele capitale sau colaterale, nu fuseseră atinse, decredibilizând  tot mai îngrijorător prognozele potrivit cărora “operaţiunea specială” rusă- belarusă – cecenă şi mercenarială  nu va fi decât o formă specifică a unui blitzkrieg victorios şi încheiat cu victoria campaniei iniţiată şi dirijată de aspirantul la statutul de lider maximus al unei alte “lumi noi”- Vladimir Putin. 

Declaraţia de război lansată de Vladimir Putin în zorii zilei de 24 februarie se doreşte a fi o  expunere de argumente şi justificări în susţinerea deciziei de declanşare  a “operaţiunii speciale” împotriva Ucrainei şi, prin consecinţele posibile, a întregii planete, cu toate punctele sale cardinale. Textul documentului reuşeşte, însă, să trezească cititorului şi ascultătorului straniul sentiment că aude sau lecturează  o Carte contemporană a Plângerilor  biblicului Ieremia, Pentru  convingere, reproducem aici, ample extrase din narativul livrat de Vladimir Putin, autoplasat într-o dramatică victimă inocentă a Occidentului, dar o “victimă” care a citit şi faimoasa carte “Ferma Animalelor, în care autorul, George Orwell care, preluând aserţiuni  ale cartezianului filosof britanic Thomas Hobbes, dezvoltă ideea potrivit căreia statele sunt entităţi suverane, dar unele sunt “mai suverane” decât altele. Înţelegându-se că, această  categorie a celor “mai suverani” decât restul este sau ar trebui să facă parte şi Rusia -fie cea sovietică, fie cea federativă din ultimii treizeci de ani:

´”Dragi cetăţeni ruşi, dragi prieteni,

Astăzi  este necesar să  revin asupra evenimentelor tragice care se produc în Donbas şi la unele chestiuni- cheie legate de securitatea Rusiei.

Voi începe prin a reveni asupra unor aspecte la care m-am referit, deja, în alocuţiunea mea din 21 februarie şi care ne preocupă şi ne îngrijorează în mod cu totul deosebit, respectiv ameninţările la securitatea patriei noastre şi pe care, de mai mulţi ani, oamenii politici din Occident nu încetează să  le producă pas cu pas şi în mod brutal. Şi mă refer la extinderea NATO spre Est şi apropierea necontenită a infrastructurii militare a acestei organizaţii de  frontierele ţării noastre. (….)

Cunoaştem cu toţii că, în ultimii peste 30 de ani, am încercat, cu răbdare şi cu perseverenţă, să ajungem la o înţelegere cu principalele state membre ale NATO asupra principiilor unei securităţi egale şi indivizibile în Occident şi în Europa.. Drept răspuns, ne-am lovit, de fiecare dată, fie de  minciuni şi şiretenii dintre cele mai cinice, fie de presiuni şi şantaj, în vreme ce Alianţa Nord-Atlantică nu a încetat să se extindă, în ciuda tuturor protestelor şi neliniştea noastră. Maşina militară  a Alianţei nu a încetat să se apropie tot mai mult de frontierele noastre.(…) Este indubitabil că, în viaţa practică, în relaţiile internaţionale şi în regulile care le guvernează, este normal să se ţină seama de  schimbările care trebuie să se producă în ordinea mondială şi în echilibrul de forţe. Dar aceată schimbare trebuie să se facă cu profesionalism, progresiv şi cu răbdare, ţinându-se cont şi respectând interesele tuturor ţărilor, fără euforia suprematismului absolut grevată pe o slabă cultură generală şi folositoare doar celor puternici şi aroganţi. Azi, situaţia începe să evolueze după un scenariu deosebit.

Pentru ce? De unde această manieră arogantă a unora care se consideră “aleşi” şi infailibili cărora totul le este permis? De unde acest dispreţ şi această ignorare suverană  a intereselor şi cerinţelor noastre absolut legitime?

Răspunsul este pe atât de uşor, pe cât este de evident şi de clar. La finele anilor ’80, Uniunea Sovietică traversa o perioadă de slăbiciune care i-a provocat prăbuşirea  totală. Evoluţiile de atunci constituie o bună lecţie pentru noi, cei de astăzi. Ele au demonstrat cât se poate de clar că că paralizia puterii şi a voinţei sunt primii paşi către către degradarea totală şi marginalizare.  Tot ceea ce, astăzi, nu este pe placul hegemonilor omnipotenţi. Pentru URSS a fost de ajuns perioasa respectivă pentru ca, vremelnic, să ne pierdem încrederea în noi înşine şi pentru ca echilibrul global de forţe să se rupă. În consecinţă, toate acordurile şi tratatele existente la vremea respectivă şi-au pierdut funcţionalitatea. Tot ce nu este pe gustul puterilor hegemoniste este ignorat ca fiind arhaic, caduc, inutil. Iar în schimb tot ce satisface interesele puterilor respective este  declarat drept unicul adevăr şi impus cu forţa, în mod arogant şi prin toate mijloacele. Iar cei care nu sunt de acord, sunt ameninţaţi cu nimicirea.

Aspectele despre care vorbesc nu privesc numai Rusia şi noi nu suntem singurii care resimt starea de nelinişte. Aceste aspecte acoperă întregul sistem de relaţii internaţionale şi, uneori, se referă la însişi aliaţii Statelor Unite ale Americii”

II

Despre “doctrina Putin”

Războiul pe care Rusia l-a declanşat la 24 februarie poate fi privit ca o cotă de apogeu a unei istorii de trei decenii succesive prăbuşirii Rusiei sovietice şi două decenii de   domnie a lui Vladimir Putin. A fost, în acelaşi timp, o perioadă în care, cu începere din anii ’90, Statele Unite şi Occidentul european au iniţiat şi au derulat construcţia unui sistem de securitate în care Rusia a avut un rol sau o paradigmă de prezenţă marginală, sporadică şi confuză. Iar aceasta a constituit o realitate pe care Moscova lui Vladimir Putin a contestat-o în repetate rânduri Un punct de vârf pe sinusoida relaţiilor contorsionate între Rusia şi arealul Occidental pentru că, de data aceasta starea de criză nu se reduce la anexarea Crimeei, în 2014 şi la invadarea polidirecţională a a Ucrainei, ci are o miză cu mult mai amplă, respectiv punerea în discuţie a înseși actuala ordine regională şi globală, într-un sens în care, potrivit viziunii lui Vladimir Vladimirovici,  Rusia să capete “statutul pe care îl merită şi care i se cuvine pe scena geografiei şi geostrategiei globale. La 20 de ani de la ascensiunea sa în vârful piramidal  de putere al Kremlinului, şi aflându-se în confruntare cu al cincilea preşedinte locatar al Casei Albe, Vladimir Putin îşi construieşte proiectele pe temelia unei ţesături de criterii şi convingeri care, interconectate, dau esenţa  a  ceea ce poate fi identificat drept “Doctrina Putin” în centrul căreia se regăseşte obiectivul fundamental de a impune lumii occidentale, inclusiv prin constrângere, să recunoască şi să accepte Rusia de după încheierea Războiului Rece  ca putere cel puţin egală dacă nu superioară nivelului de putere, influenţă şi vizibIlitate care au caracterizat fostul imperiu sovietic. Se regăseşte aici, ca element inspirator şi motrice al “Doctrinei Putin” ideea deja amintită a lui Thomas Hobbes, potrivit căreia  doar un grup restrâns de ţări au dreptul la a constitui elita entităţilor statale suverane  – între care, desigur, trebuie să se regăsească Rusia, în vreme ce restul naţiunilor şi identităţilor naţionale având doar îndatorirea de a alcătui spaţiul “turmei” supuse intereselor, valorilor şi proiectelor susţinute de puterile elitiste.

Din această perspectivă doctrinară şi filosofică, evaluarea avută în vedere de Vladimir Putin este construită pe necesitatea şi pe dreptul natural al Rusiei post-sovietice de a avea asigurat în permanenţă un fotoliu la masa de negociere şi adoptare a tuturor deciziilor majore privitoare la prezentul şi viitotul planetei Pământ şi al ordinii sale. Este neîndoielnic că în cristalizarea şi promovarea construcţiilor sale doctrinare, liderul de la Kremlin  este dominat, pe de altă parte, de obsesiva convingere, devenită axiomă, că, faţă cu “ameninţarea occidentală”, Rusia este îndreptăţită să dispună de un “spaţiu vital”” şi zonă de exclusivitate a influenţei sale în spaţiul adiacent al fostelor republici sovietice, ceea ce înseamă că acestea trebuie împiedicate cu orice mijloc să fie “penetrate” de proiectele occidentale sau să se afilieze unor parteneriate şi alianţe cu forţe externe – îndeosebi Statele Unite, Uniunea Europeană sau Organizaţia Atlanticului de Nord. Or această paradigmă nu se limitează la Ucraina, ci trebuie să acopere, pe de o parte, – prin neutralitate politico-militară- state din vecinătatea proximă, precum Letonia, Lituania, Estonia,  şi Finlanda şi, pe de altă parte, să asigure retragerea NATO din statele care au devenit membre ale Alianţei Atlantice, adică să se întoarcă la configuraţia teritoriară existentă în 1997, adică înainte de demararea primului val de aderări europene la structurile NATO. O pârghie eficientă pentru atingerea unui asemenea obiectiv fantezist este, în “Doctrina Putin”, recursul la forţă, adică la procedura aplicată de Moscova Sovietică atunci când unele state satelitare au manifestat aspiraţii de dizidenţă, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, în 1956 şi Cehoslovacia, în 1968, şi cum acţionează, astăzi, Rusia lui Putin în Ucraina.

III

Întrebări şi concluzii preliminare

La peste 10 zile  de război şi de primele runde de negocieri  eşuate între ruşi şi ukrainieni, este prematur să se vorbească despre concluzii şi învăţăminte. Faţă cu avalanşa de comentarii, prognoze, scenarii şi evoluţii posibile şi ritmul alert şi greu  predictibil al evoluţiilor pe front, putem constata, mai degrabă, că realitatea în î mers oferă un summum de elemente-surpriză care contrazic  analizele şi pronosticurile peremptorii care au fost puse în circulaţie încă înainte ca regiunea şi eşichierul geopolitic global să se afle, brusc şi brutal, într-o criză  care ameninţă să dea  încă o  consfinţire mai vechiului addagio care vrea  ca, începând cu ziua de după, lumea să nu mai fie, cu adevărat, aşa cum a fost.

Vorbim, în primul rând, despre aceea că, răsturnând mai toate profeţiiile pre-conflict, Putin şi strategii săi au optat nu pentru o invazie de mare anvergură, optând pentru o  ofensivă limitată şi selectivă. Astfel, cucerirea de  către combatanţii invadator a unui centru urban important nu a avut loc decât după o săptămână de la începutul invaziei, cu pierderi umane, materiale,  militare  şi umanitare deloc neglijabile.

Este vorba, în al doilea rând,  de faptul că, în  acelaşi interval cronologic şi în ciuda superiorităţii sale logistice şi combatante, rezultatele obţinute de ruşi pot fi considerate a fi mediocre.

Nu mai puţin notabil este şi faptul că, în contradicţie cu gândirea planificatorilor de la Moscova, aşteptata prăbuşire rapidă a regimului şi guvernanţei de la Kiev nu s-a produs, preşedintele Zelensky a reuşit nu numai să electrizeze şi să coaguleze rezistenţa naţională, reuşind, totodată, să atragă o susţinere, simpatie şi asistenţă fără precedent nu numai din partea guvernelor ci şi a opiniei publice din numeroase state şi societăţi ale lumii contemporane.

 Este vorba, în sfârşit, de  reacţie lumii occidentale şi solidaritatea de largă amploare anti-agresivă  şi, într-o bună măsură, neaşteptată.

Toate acestea îşi au, desigur, importanţa şi simbolistica lor la fel de evident opusă agresiunii şi statului agresor, dar aceasta  nu trebuie să inspire optimismul festiv  care ar luneca pe panta abruptă şi nerealistă a proclamării, la fel de peremptorie ş pripită a înfrângerii Rusiei în campania sa ucraineană.  Propagandă sau nu, Vladimir Putin a declarat iterativ că “războiul se va încheia doar odată cu atingerea scopurilor pentru care a fost declanşat. Iar aceasta face pe deplin plauzibilă posibilitatea ca, pentru a obţine victoria – fie ea şi o “biruinţă a la Phyrrus”- Putin să forţeze lucrurile către graniţa iraţionalului  ceea ce avertizează asupra posibilităţii ca armata rusă să ridice nivelul violenţei brutale, cu consecinţe uşor de imaginat. Punerea în stare de älertă specială”a arsenalului de descurajare atomică, este un semnat grăitor în acest sens, chiar dacă invocarea “butonului nuclear” este considerată, cel puţin deocamdată, doar e demonstraţie de forţă, după cum poate fi un semn de slăbiciune, aşa cum aprecia fostul director al C.I.A., Leon Panetta.

IV

Condiţiile lui Putin

La 4 martie, la începutul celei de-a doua săptămâni de război, din iniţiativă germană, între cancelarul Olaf Scholtz şi preşedintele Vladimir Putin a avut loc un nou dialog telefonic consacrat evoluţiilor pe frontul ucrainean, prilej cu care liderul de la Kremlin şi-a reafirmat – pentru a  câta oară? –  condiţiile  revendicative în schimbul cărora partea rusă ar fi dispusă să angajeze negocieri de încheierea a “operaţiei speciale”, în Ucraina şi cu alte părţi implicate şi doritoare de revenire la pace, cu precizarea insistent repetată de convorbitorul rus, că încetarea invaziei nu va deveni realitate decât în măsura şi în momentul în care revendicările ruseşti vor fi satisfăcute in integrum. Iar acestea sunt următoarele, aşa cum le-a formulat Putin însuşi:

– Un statut neutru, demilitarizat, denazificat şi non-nuclear pentru Ucraina;

– Recunoaşterea de jure a anexării peninsulei Crimeea de către Rusia;

-Recunoaşterea  naţională şi internaţională a suveranităţii regiunilor separatiste Doneţk şi Lughansk în teritoriile lor administrative.

La începutul războiului, Vladimir Putin aprecia că prăbuşirea Fostei Uniuni Sovietice a fost o mare tragedie geostrategică pentru întreaga ordine a lumii.

Dar războiul lui Putin nu obnubilează morfologia gândirii strategice a lui Vladimir Putin, care la declanşarea invaziei în faza incipientă a intervenţiei militare ruseşti îşi punea această întrebare retorică: “Dacă Rusia nu există, de  ce am avea nevoie de această planetă?”

Emilian M. Dobrescu

            10 noi programe de înzestrare pentru Armata Română

            Pe 20 aprilie 2021, comisiile reunite pentru Apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților și Senat au aprobat în unanimitate solicitarea Ministerului Apărării Naționale pentru a demara 10 noi programe de înzestrare; acestea sunt prevăzute a se derula în următorii ani și depășesc, individual, pragul de 100 de milioane de euro pentru achiziții. Noile programe de înzestrare sunt[1]: 1. Sisteme C4I cu capabilități de integrare ISTAR; 2. Sistem UAS tactic clasa I; 3. Sistem armament individual tip NATO; 4. Aparatură optică și optoelectronică – etapa I; 5. Mașină de luptă a infanteriei, pe șenile; 6. Echipamente și sisteme de detecție, avertizare, decontaminare și protecție (individuală și colectivă) CBRN; 7. Sistem de război electronic mobil; 8. Modernizarea sistemului de artilerie antiaeriană Oerlikon Model GDF 103 la standardul sistem artilerie antiaeriană cu capacități CRAM; 9. Sistem de securitate și apărare cibernetică; 10. Autovehicule tactice blindate de tip ușor.

            Aceste programe vor fi inițiate începând cu anul 2021, în funcție de posibilitățile de bugetare și de prioritățile stabilite de către categoriile de forțe și comandamente, și au în vedere operaționalizarea țintelor de capabilități obligatorii în cadrul procesului NATO de planificare a apărării: “Ministerul Apărării Naționale urmărește sincronizarea programelor majore de înzestrare ale Armatei României cu industria națională de apărare prin adoptarea unor măsuri coerente și predictibile. Realizarea mentenanței echipamentelor militare și integrarea producției unor componente de către unii operatori economici răspund unei cerințe de securitate națională: înzestrarea cu tehnică performantă va permite adaptarea României la noile condiții ale mediului de securitate și îndeplinirea misiunilor și obligațiilor ce revin Armatei țării, în plan național și internațional”, a spus ministrul apărării naționale, Nicolae-Ionel Ciucă, în ședința comună a celor două comisii.

            Solicitarea cu privire la inițierea programelor de înzestrare a fost adresată în temeiul articolului 51 alin. (2) și (3) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 195/2012, care instituie obligația autorității contractante de a solicita aprobarea prealabilă a Parlamentului pentru inițierea procedurii de atribuire, în cazul în care valoarea estimată a contractului, fără TVA, este egală sau mai mare decât echivalentul în lei a 100 de milioane de euro.

            Acord bilateral major în sectorul Apărării

            Pe 28 septembrie 2021, Franța și Grecia au semnat un acord de apărare – un semnal că Parisul încearcă să-și consolideze legăturile militare în Europa, după eșecul diplomatic din relația cu Australia, care a anulat un contract de livrare de submarine[2].

            Noul acord include angajamentele Greciei de a cumpăra de la Franța nave de război și avioane de luptă în valoare de aproximativ 5 miliarde euro, precum și o clauză privind asistența reciprocă de apărare. La jumătatea lunii septembrie 2021, Australia, SUA și Marea Britanie au denunțat un pact militar surpriză, AUKUS, care a determinat Canberra să rupă un acord de 50 de miliarde de euro cu Parisul. Anunțul a provocat reacții dure în Franța, care a îndemnat vecinii săi europeni să se concentreze pe consolidarea propriilor capacități defensive ca răspuns.

            Marina greacă caută de mult Timp să-și modernizeze flota, nevoia devenind acută în 2020, când Grecia s-a confruntat cu Turcia în Marea Egee și în estul Mării Mediterane;

în 2021, marina greacă a primit oferte din șase țări, inclusiv din Franța, SUA, Olanda și Marea Britanie.  Franța a prezentat o ofertă îmbunătățită în ultimele zile, deși mai scumpă decât ofertele concurente, afirmă un oficial elen. „Piatra de temelie a acordului este clauza de asistență în apărare. Nu ne-am putea imagina ceva similar venind din celelalte țări”. Acordul include achiziția a șase nave de război – trei fregate și trei corvete, care urmează să înceapă să sosească în 2025 – cu opțiunea achiziției suplimentare a două sau trei nave în viitor. Grecia ar mai urma să achiziționeze și alte șase avioane de luptă Rafale. Conținutul clauzei de apărare reciprocă nu este încă disponibil, lăsând fără răspuns deocamdată marea întrebare: dacă sau cum se va angaja Franța să sprijine Grecia dacă tensiunile reapar în relația cu Turcia.

            În ianuarie 2020, Atena a lansat o comandă pentru 18 avioane de luptă franceze Rafale, 12 dintre ele la mâna a doua, într-un contract de 2,5 miliarde de euro. În septembrie 2020, premierul Kyriakos Mitsotakis a anunțat planurile de a achiziționa încă șase avioane. Atena și-a redus în mod repetat bugetul pentru apărare în urma crizei financiare din 2008: până în 2018, bugetul militar al țării era de doar 3,75 miliarde euro, în scădere față de 7,24 miliarde euro în 2008. Cu toate acestea, înainte de ultimele semnarea ultimelor contracte, Grecia cheltuia pentru Apărare 2,28 la sută din PIB, cu mult peste media UE de 1,2 la sută. Între 2019 și 2020, Atena și-a crescut de 5 ori cheltuielile militare în condițiile în care PIB-ul țării a scăzut cu un sfert în ultimul deceniu.

            Arabia Saudită

            La finalul anului 2020, Departamentul de Stat din cadrul fostei Administrației Trump a aprobat vânzarea a 3.000 de bombe GBU-39, produse de Boeing, către Arabia Saudită; contractul, în valoare de 290 milioane de dolari mai incude și achiziția de către Arabia Saudită a muniției și altor echipamente militare[3]. Fosta administraţie Trump a înaintat o licenţă care permite companiei Raytheon să vândă Arabiei Saudite, direct, 7.500 de bombe Paveway, într-un contract în valoare de 478 de milioane de dolari.

            Mai mulţi legislatori din ambele partide americane s-au opus acestor vânzări de armament către Arabia Saudită din cauza preocupărilor privind posibila utilizare a acestora în războiul din Yemen. Preocupările legislatorilor SUA s-au amplificat după moartea jurnalistului Jamal Khashoggi, în 2018, în spatele căreia s-ar fi aflat chiar Prinţul Moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman. Ex-preşedintele Trump a susţinut că înarmarea Arabiei Saudite va ajuta la combaterea ameninţărilor venite din partea Iranului.

            Arma supersonică a Rusiei

A fost dezvoltat pe baza unui nou proiect de aeronavă cu „aripă zburătoare”, fără coadă și cu fuselajul integrat în aripi: în decembrie 2020, surse militare declarau că proiectul PAK-DA a fost finalizat, iar producătorul este aproape de finalizarea primului motor prototip.

În 2021, Federația Rusă a început să construiască modelul experimental, iar modelul demonstrativ va fi gata până în 2023: PAK-DA va fi înarmat cu arme hipersonice, iar zborul său va fi ajutat de drone. Specialiștii din industria apărării au declarat ulterior că bombardierul va putea pătrunde în straturile exterioare ale apărării NATO fără a fi detectat. În plus, PAK-DA va putea lansa rachete pe distanțe lungi, în afara intervalelor de angajare eficiente ale sistemelor de apărare antiaeriană ale NATO.

Bombardierul va purta atât arme convenționale, cât și nucleare; are o capacitate de încărcare utilă de 25-30 de tone și o autonomie operațională de 12.000 km – în aceste condiții poate transporta arme hipersonice lansate în aer, incusiv derivate ale rachetei balistice Kh-47M2 Kinzhal.

PAK DA va intra în producția de serie în 2027. Deși termenele specifice de producție și livrare nu se cunosc, efortul Moscovei de a procura până la 50 de bombardiere modernizate Tu-160M2 până în 2030 sugerează că PAK-DA este încă departe de a intra în serviciu.

            Racheta hipersonică de croazieră

Într-un discurs din martie 2018, liderul de la Kremlin a afirmat că rachetele hipersonice fac parte din noua generaţie de arme ruse capabile să lovească aproape orice ţintă pe glob, iar acestea sunt nedetectabile de scutul antirachetă american[4]. Racheta hipersonică se deplasează cu o viteză de câteva ori mai mare decât cea a sunetului, urmând o traiectorie mult mai joasă şi mai plană decât rachetele balistice clasice.

În anul 2019, Moscova şi-a desfăşurat primele rachete hipersonice cu capacitate nucleară. Un prim test cu astfel de rachete a avut loc pe 6 octombrie 2020, în ajunul celei de-a 68-a aniversări a preşedintelui rus Vladimir Putin. La jumătatea lunii iulie 2021, Rusia a testat o rachetă hipersonică de croazieră Ţircon, care a reuşit să atingă o ţintă terestră din apropierea coastelor Mării Barenţ, la peste 350 km distanţă.Racheta a fost lansată de pe nava Amiral Gorşkov din Marea Albă.

Arma supersonică a SUA

            Forţele armate ale Statelor Unite au testat o armă hipersonică cu viteze mai mari de cinci ori decât cea a sunetului, marcând astfel primul test încununat cu succes al acestei clase de arme după 2013, a anunţat Pentagonul pe 27 septembrie 2021[5]. Testul de zbor al conceptului de armă aeriană hipersonică (HAWC) a avut locde curând, a transmis într-un comunicat Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată pentru Apărare (DARPA).

            Arma hipersonică a Armatei SUA se deplasează în atmosfera superioară cu viteze de peste cinci ori mai mari decât cea a sunetului, adică cca 6.200 kilometri/oră. Racheta, construită de Raytheon Technologies, a fost lansată de pe o aeronavă cu câteva secunde înainte ca motorul său Northrop Grumman scramjet (ram supersonic cu combustie ramjet) să pornească”, menţionează DARPA.

            Falem HTV-2

          Este considerat cel mai rapid avion din lume, capabil să atingă de 17 ori viteza sunetului (Mach 17), adică aproape 21.000 km/oră.

            Face parte dintr-un program miltar al SUA, al cărui obiectiv este să creeze avioane care să poată lovi orice ținte din lume în mai puțin de o oră.

            Avionul invizibil de luptă al UE

            Franța și Germania au finalizat la 30 aprilie 2021, aranjamentul politic și financiar pentru dezvoltarea de proiecte comune militare în domeniul aviației[6]: unul dintre proiecte are ca obiect realizarea unui avion de luptă invizibil, care ar urma să fie proiectat în următorii cinci ani, pentru a înlocui actualele avioane de vânătoare până în 2040. Proiectul franco-german, care va implica și Spania, presupune și dezvoltarea unui sistem de drone de luptă, care vor acționa autonom sau în coordonare cu noile avioane de vânătoare.

            Companiile alese să proiecteze și să producă aceste sisteme de luptă aeriană sunt Airbus (dezvoltatorul Eurofighter) și Dassault Aviation (dezvoltatorul Rafale). Decizia este una strategică, fără să se știe deocamdată cât va costa, chiar și aproximativ, întregul proiect. Botezat Demonstrator, primul prototip al viitorului avion european de luptă ar trebui să înceapă zborurile de testare în 2026. Cele două companii dezvoltatoare trebuie să integreze forțele de luptă ale diferitelor țări UE într-un sistem comun de apărare ce include drone și sateliți, într-un cloud militar, conceput să integreze inclusiv inteligența artificială. Noul avion va fi pe deplin operațional până în 2040, când va înlocui actuaul avion Eurofighter.

            Avionul invizibil F35C

Pe 2 august 2021, portavionul USS Carl Vinson și grupul său de atac au pornit din San Diego (California, SUA), marcând prima misiune a unui grup de atac care are la bord avioane de luptă F-35C Lightning II și Navy CMV-22B Osprey[7]. Marina americană a precizat că portavionul a fost trimis „în sprijinul operațiunilor globale de securitate maritimă”.

Portavionul USS Carl Vinson este însoțit de peste șapte mii de soldați, nouă escadrile de avioane, un crucișător și șase distrugătoare. USS Carl Vision a trecut printr-o perioadă de 17 luni în care a fost adaptat pentru decolarea și aterizarea avioanelor F-35C.

Căpitanul Tommy Locke, comandantul aripii aeriene, a declarat că această combinație de avioane de luptă de generație a patra și a cincea este „letală”.

F-35C a atins capacitatea operațională în februarie 2019, când comandantul Forțelor Aeriene Navale a anunțat că „F-35C este gata pentru operațiuni, gata pentru luptă și gata de câștig”, numind aeronava un „sistem incredibil” care „îmbunătățește semnificativ capacitatea forțelor aeriene”. Spre deosebire de variantele F-35A și F-35B, varianta C este concepută pentru operațiunile militare de pe portavion. Acesta versiune va înlocui avioanele F/A-18 Hornet ale U.S. Navy. Potrivit Marinei SUA, un avion F-35C costă aproape 100 de milioane de dolari.

Deși Marina SUA nu a dezvăluit destinația portavionului, cel mai probabil acesta va fi trimis în zona Indo-Pacific, deoarece nu mai există nici un portavion în regiune, după ce USS Ronald Reagan a fost trimis în Orientul Mijlociu, iar USS Theodore Roosevelt a sosit în iulie 2021 la Washington pentru o serie de îmbunătățiri, astfel încât să fie operațional pentru avioanele F-35. În iunie 2021, portavionul USS Carl Vinson a participat pentru două săptămâni la ”antrenamente” în apropierea Insulelor Hawaii.

Bomba Țarului

            Cea mai puternică explozie nucleară de pe Terra a fost produsă la 30 octombrie 1961, când URSS a testat bomba cu numele de mai sus, în Insula Novaia Zemlea, in Extremul Orient.

            Explozia produsă a fost de 1.500 de ori mai puternică decât exploziile bombelor nucleare detonate de Armata SUA, pe 6, respectiv, 9 august 1945, la Hiroshima și Nagasaki, însumate.

Cea mai avansată rachetă aer-aer din lume

Noua armă – numită Meteor – este gata de utilizare în cadrul flotei naționale Eurofighter Typhoon[8]: Tactical Air Wing 74 al Forţelor Aeriene Germane (Luftwaffe) a finalizat testele inițiale de zbor ale avioanelor Eurofighter, încărcate cu rachete meteorologice operaționale, încă din luna iunie 2021 la baza aeriană din Bavaria.

Construită de producătorul european de rachete MBDA, Meteor este a treia și cea mai recentă rachetă din arsenalul de arme Eurofighter al Germaniei, care include, de asemenea, rachete aer-aer (AMRAAM) avansate, cu rază medie de acțiune AIM-120 și Sistemul IRIS-T, cu rachete cu rază scurtă de acțiune. Meteor are o rază de acțiune de 200 km, măsoară cca 4 m lungime și cântărește 180 kg.

Are un sistem unic de propulsie de tip ramjet care îi permite să zboare mai departe și mai rapid decât oricare altă rachetă aer-aer. A fost dezvoltată în cadrul unui program comun cu statele NATO: Germania, Franța, Spania, Italia, Regatul Unit și Suedia – care nu este membru al NATO. Racheta Meteor este disponibilă din augut 2021 pe toate avioanele Eurofighter Typhoon ale NATO, aflate în Germania.

Cel mai mare submarin nuclear din lume

            Pe 25 iunie 2021, Rusia a testat pentru prima dată în ape deschise un nou submarin nuclear gigant, K-329 Belgorod, cel mai mare submarin dezvoltat în ultimii 30 de ani[9]. După ce va primi aprobarea pentru utilizare, nava va fi capabilă să lanseze lovituri nucleare cu şase torpile Poseidon intercontinentale. De asemenea, va acţiona ca o navă-mamă pentru submarine mai mici, capabile de scufundări adânci și dotate cu braţe robotizate care pot manipula sau chiar tăia cablurile vitale care se află pe fundul mării.

            Dimensiunile estimate ale submarinului K-329 Belgorod sunt de 178 m lungine, 15 m lățime și capacitatea de peste 19.000 tone, care sunt mai mari decât ale celor mai mari submarine Occidentale, de clasă Ohio, aflate în dotarea marinei americane. Construcția K-329 Belgorod a început în aprilie 2019, în portul Severodvinsk, regiunea Arkhangelsk.

            Royal Navy a anunţat la începutul anului 2021 că va desfăşura o navă-spion specială pentru a opri astfel de submarine, care sabotează și interesele Marii Britanii. K-329 Belgorod, ale cărui specificaţii exacte nu sunt bine cunoscute este supus testelor producătorului şi urmează să fie predat statului rus spre sfârşitul anului 2021. Acesta urmează să servească flota din ţară, au declarat pentru presa de stat surse apropiate ministerului rus al apărării. Dar există îngrijorări în Occident că va fi dislocat în Arctica şi Atlanticul de Nord, unde Moscova şi-a sporit semnificativ activitatea submarină în ultimii ani. În mai 2021, Ben Wallace, secretarul apărării din Marea Britanie, a declarat că Moscova este „ameninţarea numărul unu” a Marii Britanii şi că apele britanice au fost „vizitate în mod regulat” de navele ruseşti.

          Forța Spațială a Armatei Franței

Guvernul Franței va investi în dezvoltarea armamentului cu laser pentru a contracara eventuale atacuri lansate din Spațiu și va lansa mini-sateliți de supraveghere pentru a-și proteja infrastructura spațială”, a anunțat pe 26 iulie 2021, ministrul francez al Apărării, Florence Parly[10]: “Astăzi, aliații noștri, dar și inamicii, militarizează Spațiul. Timpul pentru a ne organiza rezistența devine din ce în ce mai scurt, deci e momentul să acționăm”, se spune în mesajul transmis de către ministrul francez al Apărării, care a confirmat informația că, începând cu data de 1 septembrie 2019, Franța deține un comandament spațial la Toulouse.

            Parisul se pregătește să fie capabil să contracareze amenințările din partea Chinei, a Rusiei și a Indiei, Florence Parly anunțând că noua legislație va fi pregătită să consolideze controlul asupra activităților spațiale ale Franței în cadrul Ministerului Apărării. Presa franceză a prezentat fragmente din planurile spațiale guvernamentale, care includ ideea de a instala armament pe sateliții lansați pe orbită, cu scopul de a putea să distrugă panourile solare instalate pe navele spațiale ale statelor rivale.

Programul de realizare a revoluționarelor arme cu laser ar urma să fie finalizat până în 2030. ”Dacă dorim să deținem capabilitatea de a lansa operațiuni militare în Spațiu avem nevoie de autonomie”, a mai afirmat Florence Parly într-un discurs susținut la o bază militară din Lyon.

Calificând Spaţiul drept „o veritabilă miză de securitate naţională, prin starea conflictuală pe care o suscită”, Emmanuel Macron a dat asigurări încă din 2020 că îşi doreşte ca Franţa să aibă „o strategie spaţială de apărare”. Și SUA au anunțat din iulie 2018 o inițiativă similar – intenția de a crea o a șasea ramură a Forțelor Armate Americane, ”o forță spațială” independentă de aviația militară.

În discursul rostit la Lyon, ministrul Florence Parly a precizat că se impune ”consolidarea intențiilor noastre” împreună cu alte state membre UE, enumerând Germania și Italia ca posibili parteneri de investiții în realizarea de tehnologie militară modernă. ”Contez în special pe Germania să fie inima programului de supraveghere spațială”, a afirmat Florence Parly.

Forța Spațială a Armatei SUA (SFSUA)

SFSUA încearcă să dezvolte parteneriate cu țările europene pentru a contracara amenințările pe orbita Pământului din partea Rusiei și Chinei, potrivit generalului John W. Raymond, șeful operațiunilor spațiale din Pentagon[11]: “Am văzut ce au făcut China și Rusia în dezvoltarea unei suite de capabilități menite să ne interzică accesul la spațiu”, a declarat jurnaliștilor Raymond, în urma unor întâlniri în Luxemburg, Belgia, Spania și Olanda, cu scopul de a găsi sprijin pentru măsurile de asigurare a “stabilității ” pe orbita terestră.

Generalul John W. Raymond a spus că atât Beijingul cât și Moscova au dezvoltat sisteme de bruiaj, arme energetice de precizie și sateliți dotați cu arme ofensive, dar și rachete capabile să doboare nave spațiale: „Domeniul spațial se schimbă, dintr-un domeniu pașnic, benign într-unul mult mai aglomerat, mai competitiv și mult mai contestat”, a spus oficialul american. El afirmă că ”obiectivul Forței Spațiale a SUA – lansată la sfârșitul anului 2019 – este acela de a descuraja începerea sau extinderea unui conflict în Spațiu, dar a precizat că țările democratice trebuie să se alieze pentru a rămâne întotdeauna ”înaintea unei amenințări care crește tot mai mult”.

Franța și Marea Britanie au constituit la rândul lor unități spațiale militare în ultimii ani și generalul Raymond a spus că SUA poartă deja un dialog cu ambele țări. Planul este de a extinde acum această cooperare pentru a include și alte națiuni aliate. În iulie 2021, și Germania a lansat oficial o unitate militară care are ca misiune protejarea spațiului terestru.

Forța Spațială Americană are în prezent 6.400 de angajați activi – toți supranumiți oficial „gardieni” – care ajută la operarea și apărarea sateliților militari și a sistemelor de navigație și observare GPS. În 2019, NATO a desemnat oficial Spațiul – cel de-al cincilea teatru oficial al conflictelor după aer, mare, uscat și cibernetic.

Întâmplare sau premeditare

        Aproape 2 milioane de înregistrări dintr-o listă de supraveghere a teroriștilor au stat expuse și nesecurizate pe internet, Timp de trei săptămâni: lista de supraveghere este a Terrorist Screening Center (TSC), un centru cu mai multe agenții administrat de Biroul Federal de Investigații (FBI) din SUA și a fost la îndemâna oricui, nefiind nevoie de autentificare[12]. Baza a fost descoperită de cercetătorul de securitate Bob Diachenko pe 19 iulie 2021, care a raportat imediat situația la Departamentul de Securitate Internă (DHS).            În Timp ce DHS a recunoscut incidentul și i-a mulțumit cercetătorului pentru fapta sa, nu a fost aprofundat mai departe acest subiect. Serverul expus a fost indexat și de motoarele de căutare Censys și ZoomEye, ceea ce ar putea sugera că cercetătorul nu a fost singurul care a văzut lista: „Clusterul Elasticsearch expus conținea 1,9 milioane de înregistrări. Nu știu în ce măsură a stocat lista completă de urmărire TSC, dar pare plauzibil că întreaga listă a fost expusă”.

            TSC a fost creat în 2003, după atacurile din 11 septembrie 2001, ca o modalitate pentru diferite agenții guvernamentale și departamente de a împărtăși informații despre teroriștii suspectați. Centrul este responsabil pentru gestionarea și operarea bazei de date teroriste de screening (TSDB) și împărtășește informațiile cu Securitatea Internă, forțele de ordine și agențiile de informații, inclusiv Departamentul de Stat (DOS), Departamentul Apărării (DOD), Transportation Security Administration (TSA), Vama și Protecția Frontierelor (CBP) și, în unele cazuri, selectează și parteneri internaționali.

Poseidon 21

            Exerciţiul multianual „Poseidon 21” s-a desfăşurat în Marea Neagră, sub comanda Forţelor Navale Române în perioada 27 februarie-6 martie 2021[13]. Peste 700 de militari din Bulgaria, România, Grecia, Spania, SUA, Turcia și Franța au fost implicați în acest exercițiu, participând cu 13 nave și 9 avioane. Exercițiul face parte din programul multinațional de instruire comună îmbunătățită a NATO. Scopul este de a utiliza în mod optim capacitățile NATO pentru a consolida abilitatea alianței de a reacționa rapid în fața schimbărilor în curs în mediul regional de securitate. 

            Scenariul exercițiului a inclus episoade ale luptei împotriva amenințărilor submarine, în Timpul cărora au avut loc operațiuni de recunoaștere hidrografică, detectarea și eliminarea minelor maritime și a dispozitivelor explozive improvizate, echipaje mixte care s-au antrenat în lupta împotriva aeronavelor, navelor de suprafață și submarinelor inamice, precum și remorcarea navelor avariate, alimentarea pe mare și primul ajutor. O acțiune comună a efectivelor Ministerului Apărării și ale Ministerului Afacerilor Interne este planificată la fața locului în contextul simulării unei explozii a unei platforme de exploatare a hidrocarburilor, pe litoralul românesc.

            Din România a participat plasatorul de mine “Viceamiral Constantin Bălescu”, nava hidrografică “Cpt.cdor Alexandru Cătuneanu”, nava rapidă de scufundari “Venus”, două aeronave MiG-21, precum și elicopterele IAR 330 MEDEVAC și Puma Naval. Participanții străini sunt reprezentați la exerciții de puitorul de mine “Tsibar” (Bulgaria) și “Evropi” (Grecia), un robot subacvatic controlat de la distanță (Turcia), scafandri (SUA), avioane de luptă Rafale (Franța) și Eurofighter Typhoon (Spania).

            Comandamentul Maritim Aliat al NATO a aprobat participarea la manevrele grupului permanent de acțiune a mai multor nave NATO, incluzând nava de antrenament “Sokullu Mehmet Pașa” (Turcia), “Locotenent Lupu Dinescu” (România) și Priboy (Bulgaria), precum și puitoarele de mine “Tajo” (Spania) și “Ayvalik” (Turcia).

            Presa rusă a semnalat că forțele flotei ruse a Mării Negre urmăresc navele marinei spaniole și grecești care au intrat în Marea Neagră; navele țărilor NATO intră periodic în Marea Neagră. La sfârșitul lunii ianuarie 2021, Flota rusă a Mării Negre a urmărit, de asemenea, acțiunile distrugătoarelor americane “Porter” și “Donald Cook”.

            Ministerul rus de Externe a menționat în repetate rânduri că prezența militară în apele Mării Negre a navelor puterilor din afara regiunii nu contribuie la consolidarea stabilității. Statele Unite insistă că acționează în cadrul Convenției de la Montreux, care reglementează trecerea navelor de război prin Bosfor și Dardanele. Comandamentul flotei din Constanța a condus activitățile de instruire planificate în cadrul exercițiului.

România și rachetele Patriot modernizate

            Primul stat care va putea folosi pe teren cea mai nouă versiune a sistemului de apărare antiaerian și anti-rachetă Patriot, produs de Raytheon Missiles & Defense, o divizie a companiei Raytheon Technologies, este România[14]. Astfel, din 2022, țara noastră va putea folosi noua configurație a sistemului care este una mult mai flexibilă în ceea ce privește interceptarea tuturor tipurilor de pericole, de la rachetele balistice la cele de croazieră şi drone.

            România a primit primul sistem Patriot în toamna anului 2020: achiziţionarea acestuia a fost stabilită prin Legea nr. 222/2017 pentru realizarea „Capabilităţii de apărare aeriană cu baza la sol”, aferentă programului de înzestrare esenţial „Sistem de rachete sol-aer cu bătaie mare (HSAM)”.

            Viitorul război va fi foarte diferit

            Statele Unite trebuie să se pregătească pentru un potenţial conflict viitor asemănător un pic cu “vechile războaie”, care au devorat mult Timp Pentagonul, a declarat pe 30 aprilie 2021, secretarul apărării SUA, Lloyd Austin în primul său discurs politic semnificativ după numirea în această funcție[15]. Austin a cerut valorificarea progreselor tehnologice şi o mai bună integrare a operaţiunilor militare la nivel global pentru a “înţelege mai repede, a decide mai repede şi a acţiona mai repede. Modul în care luptăm în următorul război major va fi foarte diferit de modul în care am luptat în războaiele din trecut”, a mai spus acesta în Timpul unei călătorii la Comandamentul SUA din Zona Pacific, cu baza în Hawaii.

            Secretarul apărării nu a menţionat în mod explicit rivali precum China sau Rusia, dar remarcile sale au venit în Timp ce Statele Unite încep o retragere necondiţionată din Afganistan, la ordinele preşedintelui Joe Biden, care vizează încetarea celui mai lung război al Americii şi restabilirea priorităţilor Pentagonului. Lloyd Austin a recunoscut că a petrecut “majoritatea ultimelor două decenii participând la ultimul dintre vechile războaie”. Criticii spun că retragerea din Afganistan nu va pune capăt conflictului intern din ţara asiatică, nu va elimina ameninţarea terorismului şi nu va face irelevantă experienţa de 20 de ani de război contra-insurgenţilor, întrucât organizaţii militante precum Stat Islamic s-au răspândit în întreaga lume.

            “Nu putem prezice viitorul: ceea ce avem nevoie este amestecul potrivit de tehnologie, concepte operaţionale şi capabilităţi, toate legate între ele într-un model de reţea atât de credibil, atât de flexibil şi atât de formidabil încât va face ca orice adversar să se oprească. Prevenirea unui conflict ar însemna crearea de avantaje pentru noi şi dileme pentru adversari: răspunsurile Statelor Unite ar putea fi indirecte, a spus el, descriind un scenariu în care războiul cibernetic ar putea fi folosit pentru a răspunde la un incident de securitate maritimă aflat la sute de kilometri distanţă”, a mai spus Lloyd Austin.


[1] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/drone-blindate-sistem-de-razboi-electronic-10-programe-de-inzestrare-a-armatei-avizate-de-parlament.html, postat și vizitat pe 20 aprilie 2021

[2] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/franta-vinde-greciei-nave-de-razboi-si-avioane-rafale-contract-de-5-miliarde-euro-cu-clauza-de-asistenta-reciproca-de-aparare.html, postat și vizitat pe 28 septembrie 2021

[3] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/arabia-saudita-cumpara-bombe-gbu-39-valoare-de-290-milioane-de-dolari-de-la-administratia-trump-198235, postat și vizitat pe 30 decembrie 2020

[4] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/rusia-testat-o-noua-racheta-hipersonica-de-croaziera-223294, postat și vizitat pe 19 iulie 2021

[5] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/statele-unite-au-testat-o-arma-hipersonica-stare-sa-atinga-viteze-de-cinci-ori-mai-mari-decat-cea-sunetului-231476, postat și vizitat pe 28 septembrie 2021

[6] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/avionul-invizibil-de-lupta-al-ue-franta-si-germania-pun-la-punct-ultimele-detalii-pentru-debutul-proiectului-comun.html, postat și vizitat pe 24 aprilie 2021

[7] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/grupul-de-atac-uss-carl-vinson-pleaca-in-misiune-cu-noile-avioane-invizibile-f-35c.html, postat și vizitat pe 4 august 2021

[8] Vezi site-ul https://pages.md/ro/germania-cutremura-europa-au-cea-mai-avansata-racheta-aer-aer-din-lume-capital/, postat și vizitat pe 7 august 2021

[9] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/rusia-k-329-belgorod-cel-mai-mare-submarian-nuclear-din-lume-lansat-pentru-teste.html, postat și vizitat pe 28 iunie 2021

[10] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/franta-armament-laser-si-mini-sateliti-de-supraveghere-ministrul-apararii-ofera-detalii-ale-planului-spatial-de-aparare.html, postat și vizitat pe 26 iulie 2019

[11] Vezi site-ulhttps://cursdeguvernare.ro/armata-spatiala-americana-cauta-aliati-in-europa-pentru-a-pazi-orbita-terestra-de-rusia-si-china.html, postat și vizitat pe 23 iulie 2021

[12] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/aproape-2-milioane-de-inregistrari-dintr-o-lista-de-supraveghere-teroristilor-stat-expusa-si-nesecurizata-pe-internet-227071, postat și vizitat pe 19 august 2021

[13] Vezi site-ul https://www.bursa.ro/peste-700-de-militari-din-sase-tari-nato-participa-la-un-exercitiu-in-marea-neagra-60732248, postat și vizitat pe 23 februarie 2021

[14] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/romania-primul-stat-care-va-primi-versiunea-modernizata-sistemelor-de-rachete-patriot-215551, postat și vizitat pe 24 mai 2021

[15] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/secretarul-de-stat-al-apararii-viitorul-razboi-va-fi-foarte-diferit-sua-trebuie-sa-se-regateasca-pentru-asta.html, postat și vizitat pe 2 mai 2021

Emilian M. Dobrescu

            Achiziții făcute de armata australiană

            Armata australiană și-a anunțat intenția de a achiziționa 200 de rachete Javelin FGM-148E de la SUA[1]. Conform Agenţiei de Cooperare pentru Securitate în Apărare (DSCA), acest contract este estimat la 46 milioane de dolari a anunțat Monitorul Apărării și Securității.

            „Acest contract susţine obiectivele SUA privind politica externă şi securitatea naţională: Australia este unul dintre cei mai importanţi aliaţi din Pacificul de Vest. Poziţia strategică a acestei puteri economice şi politice contribuie la asigurarea păcii şi a stabilităţii economice din regiune”, se arată pe site-ul DSCA.

            Reprezentanții DSCA au mai ținut să precizeze faptul că achiziționarea de rachete americane nu va afecta balanţa militară din regiune, rachetele provin din inventarul armatei SUA, neexistând offset-uri asociate cu acesta.

            Cea mai numeroasă Marină militară din lume

            De la 1 august 2020, China operează cea mai numeroasă Marină militară din lume, compusă din aproximativ 350 de nave, potrivit unui raport al Departamentului Apărării al SUA[2]. Acum pe locul doi ca număr de nave militare, Marina Statelor Unite, include 293 de nave. SUA are avantajul unei tehnologii superioare și deține 11 portavioane mari, de aceea tonajul navelor americane este mai mare decât cel al vaselor deținute de Beijing. În ceea ce privește tehnologia, China recuperează rapid teren: Beijingul a testat în iulie 2020 două rachete care pot pune în pericol portavioanele americane. „Marina chineză este o forță tot mai flexibilă și modernă”, potrivit raportului citat.

            China operează deja două portavioane de mari dimensiuni, iar un al treilea este în construcție. Dintre cele funcționale, unul, de origine sovietică, este folosit pe post de navă școală. Beijingul vrea să construiască cel puțin alte patru noi portavioane. Unii analiști se tem că după ce forța aceasta va fi finalizată, China va lansa o invazie asupra Taiwanului, insulă pe care o consideră o parte a sa. Taiwanul, condus de un guvern democratic, este recunoscut ca stat de doar 20 de țări.

            Totodată, statul asiatic este unul dintre puținele din lume care dispun de submarine care transportă rachete balistice nucleare. Precizia atacurilor a fost sporită semnificativ prin finalizarea BeiDou, cel mai precis sistem de poziționare globală din lume, care permite Chinei să lanseze nu doar atacuri nucleare precise, ci și unele cu rachete de croazieră de tipul Tomahawk deținute de americani. În caz de război cu SUA, statul asiatic ar putea ataca cu aceste arme bazele americane din Guam sau Japonia.

            Cele 10 mai puteri militare ale lumii

            Potrivit Globalfirepower, marile 10 puteri militare ale lumii sunt[3]: SUA, Rusia, China, India, Franța, Japonia, Corea de Sud, Marea Britanie, Turcia și Germania.

            Cele 100 mai companii militare ale lumii

            În clasamentul primelor 100 mari firme militare, realizat de Defense News  primele cinci sunt americane[4]: Lockheed Martin, Boeing, General Dynamics, Northrop Grumman și Raytheon.Cele cinci au venituri totale de 176,4 trilioane dolari.SUA dețin 41 de companiiintrate în Top 100,ultima din acest clasament fiind fiind Telephonics Corporation – locul 100, cu venituri de 295 milioane dolari în 2019.

            Lockheed Martin este cea mai puternică firmă la nivel global din industria de apărare – în 2019 compania a raportat venituri exclusiv în domeniul Apărării de 56, 6 miliarde de dolari.

            Prima companie rusească din Top 100 este Almaz-Antey, clasată pe locul 17, cu venituri în 2019 de 9,1 miliarde dolari. A doua și ultima companie rusească din Top 100 este Tactical Missiles Corporation JSC, locul 35, cu 3,4miliarde dolari venituri în 2019.

            China, a treia cea mai mare putere militară a lumii are o companie clasată pe locul șase în Top 100: Aviation Industry Corporation of China (25 miliarde dolari venituri în 2019). China are 8 companii în Top 100, toate clasate în prima treime a clasamentului.

            India are cea mai mare companie din domeniu clasată pe locul 47: Hindustan Aeronautics Ltd., cu 2,7 miliarde dolari venituri realizate în 2019.

            Prima reprezentantă a Franței în Top 100 este Airbus (deținută în parteneriat cu Țările de Jos), clasată pe locul 12, cu venituri de 11,2 miliarde dolari în 2019. A doua companie franceză este Thales, clasată pe locul 16, cu 9,2 miliarde dolari venituri în 2019.

            Locul 7 în Top 100 este ocupat de o companie britanică (considerată a opta mare putere militară): BAE Systems (venituri în 2019 de 21 miliarde dolari). După americani, britanicii au cele mai multe companii – 10 – intrate în Top 100

            Turcia are 7 companii în Top 100, cea mai bine plasată fiind Aselsan A.S., locul 48 cu 2,1 miliarde dolari venituri.

            Germania are 3 reprezentante în Top 100: Rheinmetall AG (locul 33, 3,9 miliarde dolari venituri), Hensoldt (locul 67, cu 1,3 miliarde dolari venituri) și Diehl Group (locul 86, cu 577 milioane dolari venituri realizate în 2019).

            Cele mai puternice armate

            Organizația Global Firepower alcătuiește anual un clasament al celor mai puternice armate din lume[5]. Pentru 2020, primele poziții sunt ocupate în continuare de Statele Unite, Rusia și China, urmate de India, Japonia (nu are armată, ci, forțe de autoapărare!), Coreea de Sud, Franţa şi Marea Britanie.

            Dintre ţările din jurul României, Ucraina este clasată pe locul 25, în timp ce vecini precum Bulgaria, Serbia sau Ungaria ocupă pozițiile 67, 61 și, respectiv, 55 în topul Global Firepower. Țara noastră a coborât două poziții, aflându-se în acest moment pe locul 41 în acest clasament al statelor cu cele mai puternice armate, ocupând un loc între Argentina și Singapore.

            Contractul Space X-Pentagon

            Compania SpaceX deținută de Elon Musk şi consorțiul United Launch Alliance vor furniza rachete pentru toate lansările din programul spațial militar american până în 2027, conform unei decizii a Pentagonului[6]: SpaceX și United Launch Alliance au concurat cu asocierea dintre compania lui Jeff Bezos, Blue Origin, şi Northrop Grumman. United Launch Alliance este un consorţiu format de Boeing şi Lockheed Martin şi va furniza 60% dintre rachete, celelate 40 de procente fiind repartizate SpaceX.

            Valoarea exactă a contractului nu a fost precizată: în 2013, Pentagonul a cumpărat rachete de 11 miliarde de dolari; SpaceX a mai înregistrat o premieră și în mai 2020, când împreună cu NASA a lansat cu succes o capsulă cu doi astronauți americani la bord către Staţia Spaţială Internaţională. Este o misiune istorică, pentru că este prima oară când NASA trimite în spaţiu astronauţi la bordul unei navete aparținând unei companii private și, de asemenea, este primul zbor cu echipaj uman al companiei lui Elon Musk. Contractul de 2,6 miliarde de dolari pe care Elon Musk îl are cu NASA prevede furnizarea a șase zboruri cu oameni la bord până la stația spațială. Primul dintre ele s-a desfășurat la sfârșitul lunii august 2020, zborul din luna mai 2020, cu astronauții Hurley și Behnken, fiind unul demonstrativ. Și compania Boeing are un contract asemănător, dar este cu un an în urmă față de programul SpaceX…

            La începutul lunii octombrie 2020, compania SpaceX și Armata Statelor Unite au semnat un acord pentru construcția unei rachete – transportor capabilă să atingă viteze de aproximativ 12.000 km pe oră și să transporte încărcături de 80 de tone pe care să le livreze în mai puțin de 60 de minute, oriunde pe glob[7].

            Conform prevederilor contractului dintre SpaceX și armata americană, compania lui Musk va evalua costurile și provocările tehnologice care vor fi întâmpinate în realizarea proiectului, urmând ca testele inițiale să înceapă în 2021, a spus generalul american Stephen Lyons în cadrul unei videoconferințe.

            O călătorie de peste 12.000 km din Florida până în Afganistan ar urma să fie realizată în aproximativ o oră cu ajutorul acestei rachete de mare viteză. Prin comparație, aeronava C-17 Globemaster, folosită în prezent de SUA pentru a transporta armament, atinge aproximativ 950 kilometri pe oră și realizează o astfel de călătorie în 15 ore. În proiect va fi implicată și compania aerospațială americană Exploration Architecture Corporation (XArc)

            SpaceX a obținut un contract de 149 de milioane de dolari pentru construcția unor sateliți capabili să urmărească rachete balistice, aceștia urmând să fie folosiți de Pentagon; SpaceX colaborează și cu NASA și a realizat capsula Crew Dragon şi racheta Falcon 9, ambele reutilizabile.

          Cosmodrom plutitor pentru lansări de rachete

            Proiectul „Eastern Aerospace Port” este dezvoltat pe coasta orașului Haiyang de către China Aerospace Science and Technology Corporation (CASC), cel mai mare contractor pentru apărare al Chinei[8]. În afară de lansarea rachetelor mai mici, cosmodromul va fi folosit pentru construirea și mentenanța rachetelor, sateliților și a altor vehicule spațiale. Wang Xiaojun, directorul China Academy of Launch Vehicle Technology (CALT), parte din CASC, a notat că deja s-au făcut „progrese semnificative” în construirea cosmodromului.

            Prima lansare de pe apă în China a avut loc în iunie 2019. O rachetă Long March 11 a decolat de pe o platformă mobilă, aflată în Marea Galbenă; racheta avea peste 20 m lungime și transporta sateliți de monitorizare meteorologică.

            Lansarea de pe apă are numeroase avantaje: are loc mult mai departe de orice zonă populată. Momentan, toată platformele de lansare ale Chinei sunt situate pe uscat, la Jiuquan, Taiyuan, Xichang, precum și la Wenchang, pe insula Hainan. La lansările din aceste locuri, cad diverse componente înapoi pe Pământ, punând în pericol viața unor locuitori aflați în zonele respective.

            Drona Wing Loong

            Este un avion fără pilot ce poate fi dotat cu o gamă largă de sisteme de armamente, inclusiv bombe sau rachete cu ghidare prin laser, rachete de diverse tipuri capabile să atace ţinte terestre sau aeriene, armament automat ce poate trage peste 3.000 cartuşe cu o precizie de 90%. De asemenea, are echipamente electro-optice montate în partea inferioară a fuzelajului, senzori şi camere de luat vederi, inclusiv în infraroşu, pentru culegere de date şi informaţii despre obiectivele inamicului ce trebuie distruse.  Propulsia este asigurată de un motor turbo de 100 CP (cai putere) ce pune în mişcare o elice cu trei palete ce asigură zborul cu o viteza de 280 km/h. Raza de acţiune este de 4.000 km şi poate atinge o înălţime maximă de aproximativ 5.000 m. Aceasta înseamnă că poate executa misiuni neîntrerupt o perioadă mai mare de 20 ore şi poate transmite date de la o distanţă de 200 km.  „Wing Loong” poate executa atât misiuni de luptă, cât şi misiuni umanitare, intervenţii la dezastre, protecţia mediului şi evaluări meteorologice.

            Drona „Wing Loong” încorporează inteligenţă artificială (IA), care îi permite concomitent navigaţia, analiza câmpului tactic, identificarea ţintelor şi luarea deciziilor privind angajarea acestora fără intervenţia Omului[9]. Integrarea IA capabilă să ia aceste decizii fără intervenţie umană constituie un subiect de intens dezbătut de către specialiştii militari, în prezent fiind suficiente argumente atât în favoarea cât şi împotriva transferării complete a deciziei către un robot.

            În viziunea specialiştilor chinezi, domeniul aviaţiei fără pilot se pretează mai bine decât alte domenii militare la acest tip de transfer de autoritate. IA rămâne un domeniu în care pot fi dezvoltate numeroase tehnologii de bază ce pot fi integrate la avioanele fără pilot. Realizarea acestui obiectiv aduce o contribuţie însemnată la eficienţa şi siguranţa folosirii dronelor în câmpul tactic deoarece, în prezent, acestea sunt operate manual, prin comandă transmisă pe frecvenţe radio de la o staţie terestră, ceea ce înseamnă că semnalul poate fi interceptat sau bruiat şi conducerea aparatului poate fi preluată oricând de inamic. Analizând comparativ situaţia rezultă că implementarea IA devine o cerinţă fundamentală pentru dezvoltarea dronelor militare, mai ales a acelora ce sunt trimise la mare distanţă.

            Armata Chinei a fost înzestrată cu avioane fără pilot „Wing Loong” şi a livrat pentru export cel puţin 100 de astfel de aparate. 

            Enclava Kaliningrad

            Rusia își întărește forțele din enclava Kaliningrad și a format deja o divizie de asalt motorizată, care include un regiment de tancuri: decizia Federației Ruse este ”răspunsul necesar la acumularea de forțe NATO în apropiere”[10].

            Kaliningrad, deja puternic militarizată, este o regiune rusă la Marea Baltică, dispusă între membrii UE Lituania și Polonia – Moscova a capturat regiunea Kaliningrad de la Germania spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar azi Kaliningrad găzduiește centrul de comandă al Flotei ruse de la Marea Baltică.

            Amiralul Flotei Baltice Alexander Nosatoveste, citat de Steaua Roșie, publicație a Armatei, a explicat că decizia de întărire a efectivelor militare rusești este o consecință a faptului că NATO a detașat în apropierea granițelor Rusiei o unitate  de tancuri și mai multe unități tactice multinaționale. ”Ca răspuns la aceste amenințări, conducerea forțelor armate a fost obligată să ia contramăsuri; una dintre acestea o reprezintă detașarea unei divizii motorizate de atac, care se alătură Corpului de armată al Flotei Baltice. Noua unitate are în componență artilerie și un regiment de tancuri”, a afirmat amiralul Alexander Nosatoveste. Amiralul Flotei Baltice a mai precizat că în Kaliningrad vor fi trimise 30 de tancuri T-72B3M, o corvetă dotată cu rachete de croazieră și avioane de vânătoare Sukhoi SU-30SM.

            Lockheed F-117 Nighthawk

            A fost un avion american de atac stealth cu un singur scaun, cu două motoare, dezvoltat de divizia secretă Skunk Works a lui Lockheed și operat de Forțele Aeriene ale Statelor Unite. A fost primul avion operațional proiectat în jurul tehnologiei stealth. A fost introdus în octombrie 1983 și retras pe 22 aprilie 2008;  viteza sa de deplasare era de 1.000 km/oră, iar costul per exemplar cuprins între 42,6 și 111,2 miliarde de dolari; au fost construite 64 de astfel de avioane[11]… 

          Proba sa în luptă cea mai grea nu a trecut-o la 27 martie 1999, în Războiul din Kosovo, atunci când un F-117 Nighthawk – unicul caz de avion „invizibil” doborât cunoscut – a fost lovit de sârbi cu o rachetă dintr-un sistem din anii ‘60[12]. F-117 a apărut pe radarul sârbilor doar când a deschis lăcașul pentru bombe…

          ”Noi idei pentru NATO 2030”

            NATO ar trebui să anaizeze modul în care îşi poate alimenta tancurile, avioanele şi navele de luptă cu energie alternativă, cum ar fi panourile solare, pentru a reduce emisiile de carbon, a declarat secretarul general al alianței, Jens Stoltenberg[13]. Reducerea dependenței de combustibilii fosili ar face, de asemenea, trupele mai puțin vulnerabile la atac, deoarece nu ar trebui să se bazeze pe liniile lungi de aprovizionare folosite pentru transportul combustibilul în prima linie, a explicat Jens Stoltenberg la un seminar online intitulat ”Noi idei pentru NATO 2030”.

            Șeful NATO a sugerat că armatele ar trebui să avanseze cercetarea vehiculelor cu emisii reduse din cauza avantajelor pe care le aduc: “NATO ar trebui să își facă partea pentru a analiza modul în care putem reduce emisiile din Timpul operațiunilor militare. Știm că tancurile grele de luptă sau avioanele de luptă și navele consumă mult combustibil fosil și emit gaze cu efect de seră și, prin urmare, trebuie să analizăm cum putem reduce acele emisii prin combustibili alternativi, panouri solare sau alte modalități de a ne conduce misiunile”. Emisiile de carbon provenite de la un tanc de luptă american Abrams de 60 de tone sunt estimate a fi echivalentul a 10 mașini Mercedes-Benz.

            Stoltenberg a spus că plasarea panourilor solare pe tancuri ar fi bună pentru mediu și ar spori, de asemenea, rezistența trupelor la operațiunile militare: “Știm că una dintre cele mai mari vulnerabilităţi a oricărei operațiuni militare este furnizarea de combustibili fosili de-a lungul liniilor de aprovizionare… deci, dacă putem să depindem mai puțin de asta, reducem emisiile, dar în același Timp sporim eficacitatea militară”, a comentat oficialul NATO. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a lansat şi în trecut apeluri la sporirea eforturilor Alianţei în vederea combaterii schimbărilor climatice: ”Schimbările climatice ne ameninţă securitatea. De aceea, NATO trebuie să facă mai mult pentru a înţelege mai bine schimbările climatice şi pentru a le include în toate aspectele sarcinilor noastre, de la planificare militară la modul în care ne pregătim şi ne educăm forţele armate”.

            Jens Stoltenberg a subliniat că Alianţa Nord-Atlantică şi membrii săi au şi responsabilitatea de a contribui la protecţia mediului prin reducerea emisiilor poluante şi a dependenţei de combustibili fosili. NATO trebuie să fie pregătită pentru a răspunde la dezastre legate de mediu, ”aşa cum am făcut în timpul crizei COVID-19”, a spus secretarul general al organizaţiei. Potrivit lui Stoltenberg, în 2020, în Timpul crizei COVID statele membre NATO au furnizat sute de tone de echipament medical, au construit aproape 100 de spitale mobile şi au transportat pacienţi şi personal medical.

          Noua rachetă aer-sol

            Arma se află în dotarea Amatei Chineze și are caracteristicile de design ale rachetelor glisante produse de Raytheon, inclusiv o coadă aproape identică, cu șase aripioare mici[14]. Capătul frontal al armei chineze pare mai puțin sofisticat decât omologul său din SUA, care include și un alt profil al vârfului conceput pentru a nu fi detectat de către radare. Arma, al cărei nume de cod rămâne necunoscut, „poate elibera sute de submuniții”, care ar putea „paraliza eficient un aerodrom dintr-o singură lovitură”. Un inginer al China North Industries Group Corporation, producătorul acestei rachete, a explicat faptul că la bordul acesteia pot fi amplasate șase tipuri de muniții.  Printre aceste submuniții se pot afla proiectile care penetrează blindajele și mine care pot fi dispersate într-o zonă extinsă, cum ar fi un aerodrom sau un punct militar critic.

            Informațiile despre această rachetă aer-sol specifică faptul că are o autonomie de aproximativ 60 de km, o acuratețe crescută, dar și capacitatea de a distruge peste 6.000 de metri pătrați cu ajutorul tuturor munițiilor care pot fi adăugate. Distribuitorul de muniții obișnuit ca acesta poate scoate din uz un câmp aerian pentru o perioadă extinsă cu o singură lovitură, deoarece numărul de subunități înseamnă că toată pista va fi distrusă și este posibil ca unele dintre muniții să fie mine, ceea ce va face ca încercările de reparare a pistei sunt foarte riscante, explică expertul militar chinez.

            Corpul armei include o configurație cu mai multe fețe pentru a-i reduce semnătura radar, plus aripile care pot ieși din corpul rachetei pentru a-i crește raza de alunecare. Ca și racheta JSOW, din dotarea Armatei SUA, racheta chineză permite un atac de precizie la distanță lungă, fără ca aeronavele de lansare să fie nevoite să intre în zonele de apărare din jurul unei ținte importante, cum ar fi un aerodrom.

            Noul angajat în Forța Spațială a SUA

          Din 2019, Forța Spațială a SUA a recrutat un nou angajat pentru misiunea sa de a menține Pământul în siguranță[15]. Numele calului este Ghost, un mustang de cinci ani și cea mai recentă achiziție a programului Militar de Conservare a Cailor, pe care Forța Spațială l-a moștenit recent de la Forțele Aeriene ale SUA. Potrivit unei filmări distribuită pe Twitter de către Space Force, Ghost tocmai s-a alăturat unei herghelii de la baza aeriană Vandenberg, o proprietate de peste 40.000 de hectare aflată pe coasta Californiei.

            Ghost nu va trimis în Spațiul Cosmic și nu va fi antrenat nici pentru luptă. Potrivit lui Michael Terrazas, manager în cadrul programului și unul dintre supraveghetorii lui Ghost, calul are cu totul alt scop. Ghost și alți cai ca el îi ajută pe Oamenii din program să traverseze dealurile și plajele vaste de la Vandenburg, monitorizând multe dintre speciile protejate ale zonei și potențialii intruși care ar îndrăzni să se aventureze pe proprietate: „Avem reguli stricte, iar caii ne ajută să mergem pe drumuri mai puțin folosite pentru a ne duce misiunile la bun sfârșit; am intervenit chiar și în cazul unor vânători pierduți și animale rănite”, a spus Terrazas în 2019, într-un comunicat de presă.

          Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC)

            Vă rugăm să fiți sinceri: câți dintre Dv știați că există această organizație, ce scop are și ce reacții au caracterizat-o în ultimii ani…

            OTSC este un bloc politico-militar creat în 2002 şi format din Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia şi Tadjikistan. OTSC este o structură ce regrupează cinci foste republici sovietice, în frunte cu Rusia, ce se doreşte a fi o contrapondere la NATO.

            La sfârşitul lunii aprilie 2014, OTSC a anunțat suspendarea cooperării cu NATO ca urmare a divergenţelor dintre cele două organizaţii cu privire la conflictul din Ucraina. Secretarul general al OTSC, Nikolai Bordiuja, confirma atunci că Moscova şi Alianţa Nord-Atlantică au ajuns într-o stare de ”confruntare directă”.

            OTSC a reconfirmat pe 5 noiembrie 2014 că îşi suspendă eforturile de restabilire a dialogului cu Alianţa Nord-Atlantică ca urmare a demersurilor ”distructive şi ostile” ale NATO faţă de Moscova[16]: ”eforturile vizând relansarea unui dialog cu Alianţa au fost suspendate”, a declarat secretarul general al OTSC, Nikolai Bordiuja, în cadrul unei reuniuni la Moscova a organizaţiei dominate de Rusia. El a precizat că OTSC va continua cooperarea cu OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) şi va întări relaţiile cu statele membre ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (China, Rusia, Tadjikistan, Kazahstan, Uzbekistan şi Kârgâzstan), cu ţările din America Latină, precum şi cu Iranul.

          Programul Eurodrone

            Miniștrii apărării din Germania și Franța au anunțat că doresc realizarea cât mai rapidă a Programului Eurodrone[17]. Aceștia au cerut statelor membre UE să iniţieze construcţia unor drone ale UE până la finalul anului 2020.

            Cei doi miniștri vor să vadă cât mai curând rezultate în cadrul programului Viitorul Sistem de Luptă Aerian (Future Combat Air System). Sistemul aerian fără pilot „European MALE RPAS” (Medium-Altitude, Long-Endurance, Remotely piloted aircraft system) ar urma să intre, pentru început, în dotarea Germaniei, Franţei, Italiei şi Spaniei.

            Programul sistemului aerian fără pilot trebuie să primească primul certificat pentru integrare completă în spaţiul aerian civil din partea autorităţilor europene.

          Programul francez de supraveghere spațială

            Guvernul Franței va investi în dezvoltarea armamentului cu laser pentru a contracara eventuale atacuri lansate din Spațiu și va lansa în Spațiu mini-sateliți de supraveghere pentru a-și proteja infrastructura spațială, a anunțat la jumătatea lunii iulie 2020, ministrul francez al Apărării, Florence Parly[18]: “Astăzi, aliații noștri, dar și inamicii, militarizează Spațiul. Timpul pentru a ne organiza rezistența devine din ce în ce mai scurt, deci e momentul să acționăm”, a mai spus ministrul francez al Apărării, care a confirmat informația ca, începând cu data de 1 septembrie 2020, Franța deține un comandament spațial, la Toulouse. Parisul se pregătește să fie capabilă să contracareze amenințările din partea Chinei, a Rusiei și a Indiei, Florence Parly anunțând că noua legislație va fi pregătită să consolideze controlul asupra activităților spațiale ale Franței în cadrul ministerului apărării.

            Presa franceză a prezentat în ultima perioadă fragmente din planurile spațiale guvernamentale, care includ ideea de a instala armament pe sateliții lansați pe orbită, cu scopul de a putea să distrugă panourile solare instalate pe navele spațiale ale statelor rivale. Programul de realizare a armelor cu laser ar urma să fie finalizat până în 2030. ”Dacă dorim să deținem capabilitatea de a lansa operațiuni militare în Spațiu avem nevoie de autonomie”, a mai afirmat Florence Parly într-un discurs susținut la o bază militară din Lyon. Oficiali germani au manifestat scepticism față de planurile Franței de a implementa acest plan, în special față de graba Franței de a realiza singură acest obiectiv, menționat de președintele Emmanuel Macron în discursul rostit cu ocazia Zilei Naționale a Franței.

            Calificând Spaţiul drept „o veritabilă miză de securitate naţională, prin starea conflictuală pe care o suscită”, Macron a dat asigurări încă din 2019 că îşi doreşte ca Franţa să aibă „o strategie spaţială de apărare”. În discursul rostit la Lyon, ministrul Florence Parly a precizat că dorește ”consolidarea intențiilor noastre” împreună cu alte state membre UE, enumerând Germania și Italia ca posibili parteneri de investiții în realizarea de tehnologie militară modernă.

          Racheta hipersonică DF-17

            La parada militară organizată pe 1 octombrie 2019, cu ocazia Zilei Naţionale a Chinei, specialiştii militari au fost surprinşi să vadă defilarea a 16 sisteme de rachete hipersonice, denumite DF-17[19]. Prezentarea acestei rachete a produs multă îngrijorare în rândul strategilor militari occidentali deoarece, pentru că deocamdată, nici SUA nici Japonia nu posedă un mijloc de apărare eficient pentru combaterea acestei arme. Concluzia care s-a impus a fost aceea că nivelul tehnologic atins de specialiştii chinezi în domeniul rachetelor nu este cu nimic mai prejos decât cel al specialiştilor din SUA sau Rusia şi că este posibil ca Beijingul să finanţeze concomitent mai multe programe de realizare a armelor hipersonice.

            Această concluzie este întărită de unele informaţii din surse chinezeşti potrivit cărora o altă rachetă hipersonică, Xingkong-2, a testată cu succes în august 2018 şi  operaţionalizată deja în cadrul Armatei chineze. Au fost exprimate opinii precum că DF-17 ar fi varianta finală a rachetei Xingkong-2, dar acestea sunt contrazise de deosebirile majore de aspect dintre cele două tipuri de rachetă şi de perioada mult prea scurtă, chiar şi pentru chinezi, de testare şi operaţionalizare.

            DF-17 este propulsată în Spaţiu de către o rachetă DF-16, care îi asigură la desprindere o viteză de minimum 5 Mach, după care îşi continuă zborul cu viteză hipersonică, modificându-și unghiul către ţintă și făcând manevrele necesare pentru corecţia traiectoriei sau chiar pentru evitarea apărării antiaeriene a inamicului. Nu se ştie dacă DF-17 are un cap de luptă (încărcătură explozivă). Probabil este configurată ca un vector convenţional, iar efectul distructiv derivă din energia cinetică a rachetei hipersonice. Cu o rază de acţiune de aproximativ 1.500 km racheta hipersonică DF-17 poate lovi orice obiectiv american sau al unui aliat al SUA din zona Oceanului Pacific.  DF-16 este o rachetă balistică cu rază medie de acţiune care se află în arsenalul Armatei chineze de mai mult Timp.

            În decembrie 2018, preşedintele Federației Ruse, Vladimir Putin, anunţa că a fost testată racheta supersonică „Avangard” şi că testul a fost reuşit.  Specialiştii americani fac eforturi susţinute pentru a recupera această rămânere în urmă şi sunt şanse ca Armata SUA să achiziţioneze prima baterie de rachete hipersonice în anul 2023. Încă din 2018 au fost lansate ordinele de achiziţie în valoare de 700 milioane dolari către concernele Dynamics şi Lockheed Martin, pentru 20 de rachete hipersonice şi 8 sisteme de ghidare, fiecare cu câte 4 lansatoare.

            Australia urmează să dezvolte împreună cu Statele Unite rachete de croazieră hipersonice, cu scopul de a contracara China şi Rusia, care dezvoltă armament similar, a anunţat pe 1 decembrie 2020 ministrul australian al Apărării, Linda Reynolds. Ministrul Apărării din Australia nu a dezvăluit nici costul şi nici calendarul construirii acestor rachete. Australia alocat în 2020 până la 6,8 miliarde de dolari unor sisteme de apărare antirachetă cu rază lungă de acţiune.

            Sporirea prezenței militare a Chinei la granița cu India

         Potrivit Hindustan Times[20], China și-a modernizat în secret, infrastructura militară în zona frontaliera cu Statul Indian Sikkim și a efectuat un transfer clandestin de unități militare și arme suplimentare la frontiera Indiei, în regiunea respectivă, precum și în sectoarele central și estic ale Liniei de Control Actual (ALC), care servește ca graniță între cele două țări.

            Armata Populară de Eliberare a Chinei din imediata vecinătate a ALC, a creat noi baze pentru rachetele sol-aer, la aerodromurile Kashgar, Khotan și Lhasa din Tibet, a desfășurat escadrile suplimentare de drone militare și avioane de transport militar și a construit noi locuri de desfășurare a personalului, precum și a bazelor de sprijin tehnico-militar. La 60 km de granița cu statul indian Arunachal Pradesh, în punctul Nyanglu, chinezii au desfășurat un centru de război electronic, conceput să blocheze semnalele sateliților de comunicații indieni GSAT. Cercurile militare indiene au observat, de asemenea, intensificarea activităților de informații ale armatei chineze de-a lungul întregii linii de frontieră, lungă de 3.488 km. „Activitatea militară sporită a Armata Populară de Eliberare a Chinei de-a lungul liniei de frontieră obligă India să mențină o pregătire sporită pentru luptă a trupelor sale la granița cu China”, mai subliniază Hindustan Times.

            SUA – bugetul militar 2021

            Pe 11 decembrie 2020, Congresul SUA a adoptat definitiv bugetul de 740,5 miliarde de dolari pentru apărarea ţării în 2021, sfidând ameninţarea unui veto al lui Donald Trump[21]. Legea bugetului apărării, care a fost deja aprobată pe 8 decembrie 2020 de Camera Reprezentanţilor cu o majoritate zdrobitoare, a obţinut 84 de voturi pentru şi 13 împotrivă în Senat. Textul de lege stipulează căo retragere militară din Germania, “într-o perioadă de ameninţări crescânde în Europa ar constitui o eroare strategică gravă care ar slăbi interesele de securitate naţională ale SUA şi ar fragiliza NATO”.

            Înainte de a intra în vigoare, legea trebuie trimisă la Casa Albă pentru a fi semnată, dar Donald Trump ameninţă că-şi va folosi dreptul de veto, în special pentru că textul nu include abolirea unei legi, aşa-numitul “articol 230”, care protejează statutul juridic al reţelelor sociale, pe care le acuză că sunt părtinitoare împotriva lui. Legea de finanţare a Pentagonului prevede redenumirea bazelor militare care-i omagiază pe generalii taberei confederate, care luptau pentru menţinerea sclaviei; textul se opune şi planului lui Donald Trump de a reduce prezenţa militară americană în Germania. Acesta impune Pentagonului un termen de cel puţin 120 de zile înainte de orice reducere a efectivelor sale în Germania, ceea ce înseamnă că nici o retragere americană nu ar putea avea loc înainte de începerea mandatului lui Joe Biden, pe 20 ianuarie 2021.


[1] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/australia-contract-de-46-milioane-de-dolari-pentru-achizitia-de-rachete-javelin-fgm-148e, postat și vizitat pe 2 noiembrie 2020

[2] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/lumea-digitala/19470495-china-este-cea-mai-mare-putere-militara-din-lume, postat și vizitat pe 6 septembrie 2020

[3] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/primii-100-jucatori-globali-ai-industriei-de-aparare-locul-1-are-venituri-de-215-ori-mai-mari-decat-pib-ul-romaniei.html, postat și vizitat pe 24 septembrie 2020

[4] idem

[5] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/romania-coboara-doua-pozitii-topul-statelor-cu-cele-mai-puternice-armate, postat și vizitat pe 3 februarie 2021

[6] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/spacex-devine-furnizor-al-pentagon-in-programul-spatial-militar-al-sua.html, postat și vizitat pe 8 septembrie 2020

[7] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/un-nou-contract-al-spacex-cu-pentagon-racheta-transportor-care-ajunge-in-orice-punct-al-globului-in-cel-mult-60-de-minute.html, postat și vizitat pe 10 octombrie 2020

[8] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/dnews/19482899-china-construieste-un-cosmodrom-plutitor-pentru-viitoarele-lansari-de-rachete, postat și vizitat pe 19 septembrie 2020

[9] Revista Dincolo de orizonturi, anul V, nr. 9, aprilie 2020, pp. 133-134

[10] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/rusia-isi-intareste-puterea-militara-in-kaliningrad.html, postat și vizitat pe 7 decembrie 2020

[11] Sursa: https://www.google.com/search?q=f-117+nighthawk, site vizitat pe 4 decembrie 2020

[12] Vezi site-ul https://incredibilia.ro/curiozitate/ce-armata-a-doborat-un-avion-invizibil-cu-ajutorul-unui-sistem-din-anii-60/, postat și vizitat pe 1 decembrie 2020

[13] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/jens-stoltenberg-nato-ar-trebui-sa-treaca-pe-armament-eco-de-la-tancuri-la-avioane-de-lupta.html https://cursdeguvernare.ro/jens-stoltenberg-nato-ar-trebui-sa-treaca-pe-armament-eco-de-la-tancuri-la-avioane-de-lupta.html, postat și vizitat pe 6 februarie 2021

[14] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/dnews/19456177-china-a-prezentat-o-noua-racheta-aer-sol, postat și vizitat pe 28 august 2020

[15] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/dnews/19432626-forta-spatiala-a-statelor-unite-va-trimite-un-cal-acolo-unde-rachetele-nu-pot-ajunge, postat și vizitat pe 23 august 2020

[16] Sursa: Agerpres, 6 noiembrie 2014

[17] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/germania-si-franta-solicita-realizarea-de-drone-europene-cat-mai-curand-posibil, postat și vizitat pe 21 septembrie 2020

[18] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/franta-armament-laser-si-mini-sateliti-de-supraveghere-ministrul-apararii-ofera-detalii-ale-planului-spatial-de-aparare.html, postat și vizitat pe 26 iulie 2020

[19] Revista Dincolo de orizonturi, anul V, nr. 9, aprilie 2020, pp.137-138

[20] Hindustan Times, november 20, 2020

[21] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/congresul-sua-a-aprobat-bugetul-militar-nu-se-prevede-retragerea-prezentei-militare-din-germania.html, postat și vizitat pe 12 decembrie 2020

Translate »