IRAN: DELA MODERATUL HASSAN ROHANI LA ULTRACONSERVATORUL EBRAHIM RAISSI. CE SE SCHIMBĂ?

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

După două mandate prezidenţiale ale moderatului preşedinte iranian Hassan Rohani, la jumătatea lunii iunie iranienii au fost chemaţi la urne pentru a-şi alege noul preşedinte al statului. Cu un procent de 62%, la o prezenţă firavă la urne, de numai 31%, scrutinul a fost adjudecat de clericul Ebrahim Raisi, fost comandant superior al Gardienilor Revoluţiei islamice, etichetat drept un ultraconservator  radical, mâna dreaptă şi posibil succesor al ghidului suprem Ali Kamenei.

Recentul eveniment electoral a prezentat dubla particularitate de a se desfăşura nu numai după o severă triere a candidaţilor la demnitatea supremă în stat, întreprinsă, personal, de ayatollahul Khamenei, dar şi de  a coincide aproximativ,  cu evoluţii sensibile  cu potenţial ridicat de influenţare a “foii de parcurs” avută în vedere de viitorul preşedinte, îndeosebi în segmentul politicii regionale şi internaţionale. Şi este vorba, cu deosebire, de faptul că negocierile între regimul teocratic şi comunitatea occidentală în frunte cu noua Administraţie Joe Biden au întrat într-o fază finală şi decisivă cât priveşte reactivarea Tratatului Nucleat JCPOA, cu implicaţii consistente asupra ridicării, diminuării sau continuării sancţiunile internaţionale instituite împotriva Iranului. Este vorba, în al doilea rând, de schimbarea majoră survenită în Israel prin plecarea din fruntea Extecutivului a lui Benjamin Netanyahu şi transferul puterii către o coaliţie majoritar de extremă dreapa şi visceral ostilă Iranului şi regimului islamic de la Teeheran. Este vorba, în egală măsură, de semnalele firave care circulă în regiunea Golfului Persic în legătură cu reconsiderarea de către veciinii arabi a relaţiilor cu Iranul, în contextul sensibil în care mai multe monarhii locale au semnat acorduri de normalizare a relaţiilor lor cu statul evreu.

Washington-Teheran: încotro?

Odată cu venirea la  Casa Albă a Administraţiei Joe Biden, în ianurie 2021, Statele Unite şi Iranul islamic s-au angajat într-o cursă contra cronometru pentru negocierea unei reînvieri a tratatului nuclear semnat în 2015 şi din  care  America lui Donald Trump s-a retras unilateral în 2018, partea americană fiind animată de intenţia de finalizare a tratativelor cât mai rapid cu putinţă şi, oricum, înainte ca fotoliul prezidenţial de la Teheran să fie ocupat de un reprezentant al conservatorismului şi radicalismului politic şi ideologic iranian. Pe acest fundal, politica “presiunilor maximale” practicată de Washington a sporit presiunea timpului prin impactul devastator asupra economiei şi societăţii iraniene. Victoria obţinută de radicalul Ebrahim Raissi nu a făcut decât să confirme aprehensiunile americane şi să impulsioneze, o dată în plus, interesul Administraţiei pentru o finalizare cât mai apropiată a “negocierilor nucleare” de la Viena.

La 21 iunie, nou alesul preşedinte Raissi  făcea primele declaraţii mai consistente, la numai o zi după încheierea celei mai recente runde a tratativelor din capitala Austriei, răspunzând cu un “nu” categoric  întrebărilor puse de jurnaliştii americani în legătură cu eventuala sa  disponibilitate de a se întâlni nemijlocit cu preşedintele Joe Biden. El a plusat, accentuând că este decis să opună acelaşi “nu”  unor negocieri cu americanii “de dragul negocierilor”. “Orice altă secvenţă a tratativelor va trebui să se finalizeze cu rezultate favorabile pentru naţiunea iraniană” a adăugat el. Un discurs îmbrăcat în muşchi, dar  care trece cu vederea –voit sau nu- faptul notoriu că desfăşurătorul cronologic al pertractărilor americano-iraniene nu este condiţionat de calendarul politic intern, ci de măsura în care preopinenţii vor avea drept numitor comun realitatea că acest “deal” este o necesitate în egală măsură susţinută  de protagonişti. În plus, nu trebuie ignorat nici faptul esenţial că, în Iran, prerogativele prezidenţiale sunt sever limitate, decizia finală fiind apanajul exclusiv al ghidului Ali Khamenei.

Ce poate să schimbe Raissi?

În spaţiul regional, nu sunt puţini analiştii care împărtăşesc aprecierea că, în conjuncturile date,  succesorul lui Rohani la conducerea statului nu va fi aducător al unor schimbări şi reorientări fundamentale în gândirea şi strategia politică a regimului islamic din Teheran. Raissi provine din “statul profund” al “uliilor” politici din ţara sa, ceea ce, pragmatic, s-ar materializa prin încurajarea unui dialog mai susţinut cu Washingtonul, dar în condiţiile în care diplomaţia şi retorica iraniană va fi mai refractară, mai puţin dipusă la compromis, cel puţin în comparaţie cu stilul promovat de şeful diplomaţiei iraniene, Mohammad Javad  Zarif.

Deocamdată, Teheranul a ridicat, deja, stacheta revendicărilor, solicitând din parea Administraţiei garanţii că nici actuala echipă a lui Joe Biden şi nici o altă Administraţie nu vor avea posibilitatea juridică şi legală de a sumbina, după exemplul lui Donald Trump, acordul final la care se va ajunge în dosarul programelor nucleare iraniene. O cerere greu acceptabilă în măsura în care Administraţia nu se angajează să cauţioneze acţiunile şi faptele viitoarelor guverne americane. În replică şi preocupat de sensibilităţile aliaţilor săi israelian şi saudit, Joe Biden insistă pentru ca, la rândul său, Iranul să garanteze în scris angajamentul de a negocia chestiunea arsenalelor sale balistice şi reviziuirea susţinerii pentru entităţile politico-militare pe care le stipendiază în regiunea Orientului Mijlociu. O cerinţâ la fel de greu acceptabilă, dat fiind că dosarul rachetelor şi al miliţiilor pe care le finanţează, constituie pentru Iran tot atâtea linii roşii care nu pot să fie depăşite sub nici un motiv.

Oricum, noul preşedinte va trebui să gândească de mai multe ori înainte de a decide fără riscul de a repeta experienţa predecesorului său Rohani în relaţiile torsionate ale acestuia cu conservatorii, clericii şi radicalii activi pe eşichierul politic intern.

În postările sale pe reţelele de comunicare electronică, încă în perioada campaniei electorale, candidatul prezidenţabil Ebrahim Raissi a expus în mai multe rânduri o serie de consideraţii privitoare la concepţia sa legată de politica externă a îranului, expuneri în care preşedintele ales sintetizează trei principii călăuzitoare care să confere poziţionării externe coordonatele fundamentare : precedenţa securităţii  în raport cu implicarea autoritarismului, promovarea păcii bazată mai puţin pe instrumentele forţei şi confruntării şi recursul primordial la dialog şi la diplomaţia negocierilor şi, în al treilea rând, servirea prioritară a demnităţii şi intereselor naţionale ale Iranului, cu nuanţa că această demnitate naţională şi promovarea intereselor proprii ar urma să se realizeze prin două pârghii prioritare respectiv dezvoltarea şi consolidarea vechiului concept al “rezistenţei şi împotrivirii”, pe de o parte, şi confruntarea sionismului şi a politicii de subminare plurimorfă a Iranului. “O strânsă cooperare şi schimb de beneficii cu toţi vecinii pentru a aprofunda realizările şi a consolida pacea şi stabilitatea regională vor fi priorităţi ale politicii noastre în relaţiile cu ţările arabe şi statele din vecinătate”, scria Raissi, adăugând că “politica externă a regimului este aceea a relaţionării prietenoase şi demne cu toţi cei care nu intenţionează să ne fie duşmani”.

Dincolo de narativul electoral, se poate spune că în politica externă şi pe eşichierul relaţiilor internaţionale nu este de aştepta o schibare majoră de giruetă, iar o confirmare sau infirmare a afirmaţiilor şi intenţiilor discursive nu este de aşteptat mai devreme de o finalizare a procesului de negociere cu Statele Unite şi comunitate occidentală, şi aceasta va depinde în bună măsură de dimensiunea şi operativitatea cu care se va ajunge la o soluţie acceptabilă a barierei pe care o reprezintă sistemul multilateral de ancţiuni externe împotriva regimului de la Teheran.