AŞA GRĂIT-A FUKUYAMA. ŞI DUPĂ?

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

După fiecare calamitate din lungul şir de fracturi şi seisme catastrofice care au marcat istoria comunităţii umane, indiferent de sectoarele de viaţă socială,  militară economică, sanitară , identitară sau culturală în care aceste clivaje au apărut, mentalul şi conştiinţa umană, la nivel individual sau comunitar,  au găsit energia de a-şi ridica stindardul căzut, vremelnic, în pulbere pentru a proclama, în chip de învăţătură şi efigie atitudinală, , că  ”aşa ceva nu trebuie să se mai intâmple vreodată”!”

Şi, de fiecare dată, ca un  mereu reluat ca un exerciţíu de uitare, acest legământ cu sinele, a fost” trecut în paginile  istorii, atunci când nu a fost păstrat în arhiva sentimentală până când “aşa ceva”  a erupt într-un nou ciclu al fracturilor şi al calamităţii.

La încheierea primului Război Mondial, lumea, încă neglobalizată, a rostitit la unison “Aşa ceva nu trebuie  să se mai repete”. Ceea ce nu a împiedicat ca, la mai puţin de două decenii, aceeaşi  lume să fie târâtă în cea de-a doua conflagraţie planetară care a lăsat în urmă ghilotina cortinei de fier care a segmentat Europa şi comuintatea umană între blocuri ideologice  mercantile i şi a aruncat planeta în iarna unui păgubos şi acerb război rece.

Marii crize economice din 1929 i-au urmat prăbuşírile economico-financiare din 1987, din 2000  şi din 2008, precedate, în plan geopolitic, de prăbuşírea Zidului din Berlin şí deconstrucţía fostei Uniuni Sovietice şi sistemului statal socialist, primite, cu aceeşí stupoare a aceleiaşi profesiuni de credinţă a lui “aşa ceva nu se va mai repeta”. Aceleaşi cuvinte fuseseră rostite şi în anii cenuşíi ai prigoanei naziste, ceea ce nu a împiedicat, mai târziu, nici nostalgiile neo-naziste şi anti-semite, nici stigmatizarea altor categorii de oameni, motivatâ de culoarea pielii, apartenenţéle etnice sau religioase ale acestora. A fost, în acest serial cronologic, epidemia de SIDA, iar ipostaza adoptată a fost repetarea inerţială a aceluiaşi  slogan devenit cutumă prin repetiţie: “aşa  ceva…”

Iar anul 2020 a proiectat comunitatea umană globală în tornada pandemică numită Covid Este istoria familiei noastre umane o succesiune de cicluri? Este vorba de o perpetuă avalanşă de noi începuturi? Trăim, fără a conştientiza, într-o stare consistentă de amnezie colectivă? Sau este vorba de câte ceva din toate acestea? Şi, dacă da, cum va fi lumea noastră de după?

În 1992, japonezul american Francis Fukuyama  publica o carte care avea să devină, cu rapiditate un best seller câutat şi apreciat pe toate meridianele. Lucrarea purta titlul “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”( The end of History and the Last Man).  Departe de a oferi cititorului o nouă meditaţie asupra sfârşitul lumii sau al veacurilor, aşa cum este acesta diseminat în termenii escatologici şi  apocaliptici ai religiilor avraamice, dar şi al altor teologii,  autorul dezvoltă ideea fundamentală potrivit căreia istoria sincronică şi diacronică a comunităţii umane, văzută ca pe o perpetuă confruntare între sisteme ideologice, a luat sfârşit o dată cu încheierea Războiului Rece şi, ipso facto, cu victoria democraţiei liberale asupra ideologiei şi  sistemului materialist de gândire. Este vorba, alfel spus, de triumful liberalismului politic, economic şi  filosofic al paradigmei capitaliste a economiei de piaţă. Iar toate acestea, ne spune Francis Fukuyama, vor conduce la impunerea ireversibilă a stilului de viaţă capitalist ca limită de apogeu al evoluţiei socio-culturale a societăţii umane. O dată atins acest apogeu, istoria “clasică” îşi va fi încetat, evoluţia şi conflictele, iarparadigma liberală va oferi singura şi  eterna formă – liberală[- de guvernanţă globală.

Eternitatea liberalismului prezis de teoria lui Fukuyama  a fost contrazisă de dinamica evoluţíei istorice  în care gndirea politică, filosofică sau ideologică nu poate fi nici stopată şi nici impusă prin  decrete şi sisteme de teorie speculativă. În 1997, discursul elitist intelectual asimila prima dovadă în acest sens, exprimată prin terenul de  “iliberalism”, lansat de politologul şi jurnalistul american Fareed Zakaria care a pus în circulaţíe conceptul, insificient definit, potrivit căruia în întreaga lume se afirmă conştiinţa că, împotriva proorocirilor lui  Fukuyama,, libertăţile şi drepturile umane şi cetăţeneşti se afiă pe deasupra barierelor teoretice. Că aceasta este o chestiune care mai trebuie discutată şi descrisă rezultă din însuşí faptul că, până în ziua de astăzi, iliberalismul nu şi-a găsit nici el definiţa acceptată , fiind utilizate denumiri precum democraţie iliberală, democraţie parţíală sau cu intensitate scăzută şi selectivă, autoritarism, democraţie ghidată şi altele care exprimă aceeaşi realitate şi anume că nu s-a ajuns încă la momentul în care homo sapiens să poată face o distincţíe sigură între ceea ce a fost şi între ceea ce am dori să fie. Un asemenea liberalism autoritarist şi exclusivist a generat reacţía iliberală care, la rândul său, a asigurat condiţiile de germinaíe şi dezvoltare  ecloyare a altor forme de ripostă dintre care nu lipsesc, naŢionalismul, populismul, protecţíonismul, sau  multilateralismul nu mai puţin elitist. În atare context, termenul de iliberalism a fost preluat, din mers, de un om politic precum premierul ungur Victor Orbán al cărui obiectiv politic anuţat este a cela de edificare a statului iliberal care nu respinge de plano liberalismul conceput de Fukuyama, dar îl  plaseazăl într-un cadru “naţíonal, limitativ, diferit şi special” .

\

După teribilele atentate ucigaşe de la 11 Septembrie, fostul preşedinte american lăsa posterităţii sale prezidenţíale, faimoasa aserţíune potrivit căreia, “de azi înainte lumea nu va mai fi cum a fost”.

Din alte raţiuni şi cu speranţe şi  aşteptări diferite, pandemia Covid a adus pe buzele oamenilor aceeaşi paradigmă, adaptată împrejurărilor : Cum va fi lumea de după Corona?

A exercita tentaía unui răspuns înseamnă, mai degrabă, exprimarea dubitativă a vechiului refren deja amintit în a ceste rânduri: “aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple”. Iar acest “aşa ceva” trebuie conştientixat încâ de pe acum, când această calamitate este în plină desfăşurare, fără existenţa unui orizont previzibil al încheierii.

Fără teamă şi falsă pudoare, se cuvine, mai întâi, a constata şi  a exrima realitatea că pandemia Covid-19 a pus într-o lumină puternică limitele politicilor publice nu numai în materie de gestiune sanitară a fenomenului, ci şi în respectarea riguroasă şi onestă a contractului social dintre structurile de decizie şi putere guvernantă, pe de o parte, şi societatea guvernată, de altă parte. Comunitatea umană, mândrâ şi orgolioasă în etalarea prpriilor progrese către progres şi bunăstare s-a dovedit surprinzător de neputincioasă în războiul anti-pandemic. Tehnologiile de vârf, inteligenţá artificială, industria spaţíală a lui Elon Musk şi actele caritabile ale miliardarilor pioşi nu au fost actori de prim rol, mai ales într-un context în care planeta avea nevoie de spitale, de vaccinuri sau de fabrici care să producă măşti la preţuri accesibile tuturor.

Individualismul, primatul actului egoist, baricadarea statelor şi  societăţilor în spatele barierelor şi frontierelor geopolitice ar trebui să fie receptate ca tot atâtea semnale de alarmă că ordinea internaţíonală construită pe temelia hegemoniei monostatale sau a multilateralismului elitist nu se mai află în rezonanţă cu realităţile şi imperativele noului mileniu în care am intrat doar de două decenii.

Pentru Uniunea Europeană, criza Covd-19 a mai arătat că aceasta a rezistat cu eforturipenibile Târguielile feroce pentru găsirea unei solidarităţi  şi  susţineri colective a fost, mai degrabă, înlocuită cu primatul identitar care a pus pe un plan secund sensurile pe care le transmite Oda beethoveniană a bucuriei şi cercul de stele al drapelului Europei.

Ce înfăţişare va avea lumea “de după”? Va funcţíona aceeaşí paradigmă a lumii împărţite între câştigâtori şi perdanţi?

Poate că,