ÎNTRE CASA ALBĂ ŞI PALATUL ALB (AK SARAY): O ALIANŢĂ CAPRICIOASĂ

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

Este o realitate lesne de sesizat aceea  că, în ultima perioadă de timp, relaţíile dintre Casa Albă, ocupată, în prezent, de preşedintele  Donald Trump şi aliatul său de la Cornul de Aur, Recep Teyyp Erdogan, nu au lipsit momentele tensionate a căror dinamică a căpătat un ritm mai alert îndeosebi după angajarea militară a  Turciei în conflictul intern din  Siria, justificat de liderul de la Palatul Alb prin necesităţI ţinând de protejarea securităţii naţionale a turcilor şi eliminarea terorismului, în general,  şi a “terorismului kurd”, cu deosebire.

Este îndeobşte cunoscut că, după prăbuşírea Imperiului Otoman, la sfârşitul primului Război Mondial şi, apoi, pe toată durata Războiului Rece, Turcia republicană  s-a impus, ascensional, ca un punct de atracţíe şi convergenţă a intereselor active pe eşichierul geostrategic şi geopolitic global. Mai întâi pentru că, prin situarea sa în geografie, Turcia avea controlul asupra navigaţíei prin Bosfor, putând, în orice  moment, să blocheze strâmtorile şi accesul la Marea Mediterană. În al doilea rând, Turcia oferea lumii occidentale un bastion de apărare împotriva avansului ideologiei comuniste şi al stindardului sovietic al acesteia către apele calde şi către “lumea liberă”. Apoi pentru că, privită dinspre Vest, noua republică post – imperială era puntea cea mai accesibilă de legătură între Occident şi Orientul Mijlociu. În plus, prin testamentul părintelui fondator, Mustafa Kemal Atatϋrk, Turcia, chiar musulmană fiind, era un stat pro-occidental şi aliat al Apusului. Şi, nu în ultimul rând, cu începere din 1952, Turcia devenea membru al structurilor transatlantice, un regim adept al sistemului pluripartid şi deschis valorilor definitorii ale democraţiei, cu principalele componente şi segmente ocidentale ale acestui concept, chiar dacă,  din acest punct de vedere, imperfecţiunile nu au lipsit, mai ales prin interferenţele, nu de puţine ori brutale,  ale instituţíei militare în sfera politicului şi a mecanismelor guvernării. Decenii de-a rândul, trecând cu vederea repetatele derapaje ale guvernelor turceşti de la normele democraţiei,  libertăţilor cetăţeneşti şi umane, Pentagonul a fost, între toate instituţíile administraţiilor de la Washington, cel mai generos şi activ sprijinitor al aliatului de la Bosfor, incusiv prin susţinerea indirectă a îndelungatei şi sângeroasei campanii desfăşurate de către structurile turce de forţă împotriva separatiştilor  etnici kurzi.

Numai că încheierea Războiului Rece şi trecerea, fie şi vremelnică, a ordinii globale la mult aşteptata epocă a monopolarismului reprezentat de comunitatea occidentală în frunte cu Statele Unite ale Americii a însemnat, pentru geostrategia euro-atlantică, o diminuare substanţială a interesului pentru Turcia ca factor militar şi securitar. Nici după prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice şi a sistemului său ideologic satelitar şi  nici după ce Noua Rusie a început să-şi regăsească suflul politico-economic şi militar,  nimeni din tabăra occidentală nu – şi mai  imagina că versiunea federativă a defunctei URSS mai are potenţíalul de a  mai emite ameninţări militare, expansioniste şi  de securitate la adresa Bosforului şi a Mediteranei şi, cu atât mai puţin, împotriva regiunii strategice şi energetice a Orientului Mijlociu.

În atari conjuncturi, Turcia însăşi a iniţiat un proces de detaşare şi distanţare progresivă de Statele Unite şi de dinamica Alianţei Atlanticulu de Nord, astfel încât astăzi Ankara se străduieşte să menţină, mai degrabă, o aparenţă de aderenţă la Aliaţă, decât să se manifeste ca membru dinamic al acestei organizaţíi.

Cofondator al Partidului Dreptăţii şi Dezvoltărrii (AKP), Erdogan îşi începe ascensiunea politică odată cu alegerile din 2002 care , în anul următor, îl vor propulsa în fruntea Exectivului, cu susţinerea substanţială a liberalismlui politic turc  câruia Recep Teyyp Erdogan îi promisese reforme substanţíale precum eliminarea ingerinţelor militare în spaţiul politic, stoparea controlului etatist asupra instituţiilor eligioase  şi, nu în ultimul rând, susţinerea aquis-ului comunitar care să  facă din Turcia un candidat credibil şi salutar la a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Lucrurile evocate în discursul retoric au avut, însă, o spinoasă şi întortocheată traiectorie. Încă în 2010, Erdogan producea o reflecţie personală potrivit căreia, “democraţia este asemenea unei călătorii cu trenul. Când ai ajuns la destinaţie, trebuie să cobori din vagon”. Pornind de la acest slogan, regimul Erdogan a trecut, pe plan intern, la promovarea unei politici pe care formaţíunile şi curentele de opoziţie, dar şi  cercurile politice din spaţiul euro-atlantic nu au ezitat să o eticheteze drept dictatorială, orientare care a cunoscut o accentuare deosebită după eşecul loviturii de stat din 2016, atribuită opozantului cleric Fethullah Gϋllen, şi pe care Recep Teyyp Erdogan, devenit, deja, în 2014, preşedinte al Turciei, avea să o instrumenteze la cote maxime pentru a lichida sau descuraja orice opoziţíe, acuzaţia de “gullenism” fiind aplicată împotriva unor largi categorii şi segmente ale societăţii civile  – jurnalişi, jurişti, intelectuali, clerici, cadre didactice etc. – dar  şi asupra instituţíei militare în toate componentele sale. Potrivit datelor existente, în această “vânătoare de vrăjitoare”” cca. 600.000 de persoane au făcut obiect al anchetelor judiciare şi al detenţilor, în vreme ce aţi aproximativ 150.000 de cetăţeni şi-au pierdut locurile de muncă în cadrul unui amplu proces de epurare a instituíilor publice şi civile.

“Afacerea Brunson”

In tot acest timp, preşedintele Donald Trump a păstrat o tăcere pe care nu a întrerupt-o decât  arestarea  în Turcia a americanului Andrew Brunson, un pastor şi misionar al Bisericii evanghelice presbiteriene americane, sub acuzaţia de terorism şi simpatizare cu mişcarea pucistă din 2o16. Atunci, preşedintele Donald Trump a intervenit, personal, pe lângâ  omologul său de la Bosfor, cu cererea insistentă de eliberare a prizonierului Brunsen. O cerere la care Recep Teyyp Erdogan a răspuns cu propunerea de punere în librtate a pastorului Brunson, condiţíonată de extrădarea în Turcia a imamului Fethullah Gϋllen, rezident în  America, un troc pe care Donald Trump l-a respins, procedând, mai mult, la impunerea de sancţiuni împotriva mai multor oficiali guvernamentali turci, între care şi miniştrii Justiţíei şi Internelor şi ordonând, totodată impunerea unei serii de bariere tarifare şi  vamale asupra importurilor de produse cu provenienţă turcească. În reacţie, Erdogan a dispus măsuri similare de creştere a taxelor vamale pentru importurile provenite din  Statetele Unite.

Acest episod tensionat avea să se încheie abia după doi ani, în 2018, prin eliberarea pastorului Brunson,  dar şi printr-o adâncire suplimentară a clivajului deja existent în relaţiile turco-americane şi, în mod eal, în relaíţiile personale, nu mai puţin oscilante, între preşedintele de la Casa Albă şí cel de la  Ak Saray, pe ale căror chipuri, zâmbetele diplomatice au fost tot mai frecvent înlocuite cu crispări şi priviri ascuţíte.

        Secvenţele care, pe durata mandatului prezideníal al lui Donald Trump, au umbrit şi chiar au întunecat relaţionarea dintre Washington şi Ankara nu au fost puţine şi ele au avut drept cauze principale evoluţiile  politico-militare pe arena Orientului Mijlociu în contextul creat de aşa-numita “primăvară arabă””, încep

ând cu abordările diferite şi chiar conflictuale ale acestora. Militarismul expansiv al Turciei în războiul civil din  Siria, în chestiunea instrumentalizării fenomenului terorist drept pretext pentru încheierea definitivă a socotelilor între regimul Erdoan şi “terorismul”” minorităţii etnice kurde susţínute, însă, chiar şi vremelnic, de către Administraţia Trump. Mai vechea şi recurenta memorie americană a refuzului opus de aliatul turc la susínerea militară a războaielor Americii împotriva lui Saddam Hussein, oscilantul joc al Ankarei între între America şi  N ATO, pe de o parte, şi tentaţíile oferite de Rusia lui Vladimir Putin, pe de altă parte, soldate cu achiziţíonarea de către acest aliat al Americii şi membru al oranizaţíei  Atlanticului de Nord, a sistemelor ruseşti de rachete S-400 şi cu replica transatlantică de încetare a cooperării cu Turcia în fabricarea avionului  F-35, până la tensiunile cu Cipru  şi Grecia, la ostilitatea întreţínută de Ankara în relaţíile cu unii dintre influeníi aliaţí regionali ai Washingtonului – Israelul, Arabia  Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt  şi, mai recent, implicarea turcă într-o nouă expediţíe militaristă în Libia, sunt doar câteva din mai lungul inventar al disfuncţíilor şi discrepanţelor care au marcat relaţiile lui Erdogan cu  Statele Unite şi, în general, cu lumea occidentală. O stare de lucruri despre care cercetătorii de la Chatham House afirmau că “dacă relaţiile la nivel de lideri ai Americii şi Turciei sunt “bune”, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre raporturile instituţíonale dintre cei doi aliaţi. Dar, crede sursa citată, “dacă, în noiembrie 2020, Donald Trump va pierde alegerile în avantajul lui Joe Biden, relaţíile americano-turce, fie ele instituíonale şi  oficiale, fie la nivel personal, riscă  să intre într-o aspră şi corosivă perioadă de glaciaţie. Un îngheţ care poate  să aducă în actualitate întrebări substanţíale privind măsura în care Statele Unite şi Alianţa Atlanticului de Nord  (dar şi Turcia) vor avea potenţíalul şi voinţa să caute împreună  şi să pună în aplicare durabilă un modus operandi capabil să asigure acel necesar modus vivendi care să apropie în loc să dezbine şi sâ clădească punţí în loc  să adâncească prăpăstiile.

Între noul liberalism şi noul otomanism

         Aşa cum Donald Trrump nu este nici inventatorul şi nici părintele fondator al gândirii şi  filosofiei liberale americane, tot aşa nici liderul Turciei, Recep Teyyp Erdogan nu îşi poate revendica patentul de inventator al sintagmei numită cu  termenul redundant de “neo-otomanism”.

În egală măsură discutate, controversate şi nu lipsite de lacune cât priveşte exactitatea interpretărilor şi sensurilor care li se atribuie, cele două şcoli de gândire politico-socială au în comun, în cazul subiectului abordat în aceste rânduri, faptul de a se afla, mai mult sau mai puţin evident, printre principalii factori care generează şi guvernează atât divergen;ele, cât şi convergenţele – atâtea câte sunt- între manifestările, deciziile şi coordonatele comportamentale, atitudinile şi deciziile celor doi lideri de la Potomac şi de la Bosfor şi  între felul în care aceştia se raportează la propriul rol în istorie, la relaţíile cu propriile lor naţíuni şi cu restul comunităţii umane globale, dacă nu chiar şi cu Divinitatea, fie ea identificată prin vocabula God, fie prin denominativul Allah.

Ce este, în definitiv, acest otomanism post-otoman?

El ar fputea fi identificat, din perspectiva factorilor determinanţi şi a finalitâţilor urmărite, prin demersul de căutare, identificare şi afirmare a multiplelor faţete identitare ale naţíunii turce, demers aflat în opoziţíe cu doctrina lui Mustafa Kemal Atatϋrk ca susínător doctrinar şi pragmantic al caracterului unitar, omogen şi monolitic al republicii turce  succesoare şi depozitară a moştenirii imperiului otoman, pios  şi puternic. Patrimoniul otoman trebuie să asigure Turciei contemporane o perspectivă globală care sâ îmbine  orizontul laic european cu cel oriental şi cu revivalismul coordonatei religioase islamice, deziderat care presupune imperativul ca relaţíonarea şi  politica externă a a Turciei moderne  sâ se distingă prin dinamism ofensiv şi prin larga sa cuprindere geopolitică desfăşurată din spaíul occidental, Orientul Mijlociu, Fostele “lacuri turceşti” din care nu lipsesc bazinul Mediteraneï şi al mârilor adiacente, Balcanii şi Caucazul, spaţiul geografic islamic, până la alte coordonate geografice care s-au aflat odată  sub influena şi controlul fostului imperiu otoman, în care Turcia să fie model de existenţă şi liderism  constituie  un crez intim al lui Erdogan, chiar dacă acesta îşi are precedentele sale istorice şi chiar actuale, de la “Deutschland ϋber alles” elogiat pe note de Joseph Haydn,  până la “America first” şi “America greater again” atât de dragi lui Donald Trump.

Trecând dincolo de Atlantic, nu va fi dificil de constatat trăinicia şi insistenţa cu care se manifestă acest leit-motiv al liderismului global ca aspiraţie perenă a mentalului politic american, o coordonată definitorie a sistemului, supralicitată până până la sacralizare şi la ideea , subtil inoculată în conştiiná comună, că, fără ordinea liberală, impusă, la nevoie, chiar prin recursul la forţă, fără leadership-ul  Americii, lumea întreagă va fi condamnată să se prăbuşească, ireversibil,  în haos.

În lumina considerentelor de mai sus, este lesne de înţéles că noul otomanism al lui Recep Teyyp Erdogan – voluntarist, naţionalist excusivist şi independentist în raporturile sale cu alte sisteme de ordine, se află în contradicţie şi într-o dinamică centrifugă faţă”,de “restul lumii” şi, mai ales, în raport cu viziunile şi abordările lui Donald Trump care se doreşte a fi proverbialul “monarh universal” profund convins că de puterea şi de voinţa sa depind fericirile şi  nefericirile speciei omeneşti. Or în mod  reciproc, între un asemenea moharh universal  şi un “sultan global” având viziuni şi abordări similare şi animat de acelaşi “hegemonism paternalist” nu poate să funcţíoneze armonios  logica alterităţii şi filosofia egalităţii, cărora li se substituie interesele conflictuale, amintind de vechiul addagiu despre imposibilitatea ca două săbii să încapă, simultan, într-o singură teacă.

Un NATO islamizat?

De la 1362 la 1389, cu otomanizarea Peninsului Balcanice,  trecând prin căderea Constantinopolului, în 1453”, până  la 1924, când  “omul bolnav al Orientului Mijlociu” şi-a dat obştescul sfârşit,  istoria universală şi imperială a Turciei  a parcurs 662 de ani de imperiu turc otoman, numit, în limba turcă, Devlet – i Aliye Osmaniye, tradus prin “Sublimul Stat Otoman”, sau, într-o formă succintă,”colocvială,  “Inalta sau sublima Poartă”. De la sfârşitul primului Război Mondial, cu Mişcarea “Junilor Turci” ridicaţí împotriva absolutismului sultanului, apoi cu, marile reforme kemaliste postbelice care au dus la decesul imperiului otoman şi  intrarea Turciei republicane în competiţía modernă pentru reformă şi alăturarea la marile sisteme de valori ale veacului XX, Turcia a vut o evoluţie pe cât de ascendentâ pe atât de contorsionată care, chiar desfăşurată sub deviza kemalistă Yurta Bariş, Dûnyada Bariş – Pace în ţară, pace în lume – nu a fost ocolită de probleme interne şi de tensiuni transfrontaliere. Căutarea “adevăratei identităţi a Turciei” a fost preocuparea de căpetenie a celor 10 preşedinnţi care s-au succedat la conducerea ţării după Kemal Atatϋrk şi până în 2014, când Recep Teyyp Erdogan şi-a început primul mandat ca al 11-lea şef suprem al statului turc. Căutările identitare au fost continuate asiduu, cu diferena că dublul univers în care acestea s-au desfăşurat a fost reprezentat, pe de o parte, de moştenirea istorică lăsată de Mehmet Cuceritorul întemeietor al califatului imperial şi, pe de altă parte, de renaşterea dimensiunii religioase islamice şi concilierea între aceasta şi conceptul democraţíei, dar o democraţie pe care doctrinele islamiste, în frunte cu ideologia Frăţiilor Musulmane o consideră a nu fi altceva decât “progenitura bastardă a Occidentului decăzut şí acaparator”

După reintroducerea limbii turce otomane cu grafie arabă ca obiect de studiu obligatoriu în şcoli, au urmat o serie compactă de măsuri vizând o redeşteptare a cultului pentru trecutul glorios ,până , la 10 ulie, cu  decizia prezidenţíală de conversie în moscheie a marii catedrale Aya  Sofia din Istanbul în moscheie, un eveniment  care a stârnit reacţii seculare şi  clericale externe, dar a declanşat aprinse dezbateri contradictorii în interiorul societăţii şi  elitelor politice turce, puse sub semnul vechii confruntări între adepţii reformismului kemalist şi cei ai neo-otomanismului promovat de Recep Teyyp Erdogan şI Partidul Dreptăţiiii şi   Dezvoltării condus de acesta. La 24 iulie, în cadrul rugăciunii colective inaugurale a “Moscheii” Aya  Sofiya, preşedintele Erdogan, la unison cu şeful Organismului turc pentru probleme religioase – Diyanet- sub autoritatea căreia a fost trecută catedrala-moscheie, au anatemiyat cu blestem  pe toţí cei care au deformat sau ar mai încerca să deformeze apartenenţă musulmană a bazilicii – o străvezie trimitere la Mustafa Kemal  Atatϋrk şí la kemalism.

La două zile după “rebotezarea” bisericii, revista Gerçet Hayat- Adevărata viaţă– considerată a fi un purtător de cuvând al partidului de guvernământ,publica, titrat în vechea grafie arabă, o vibrantă chemare – fără precedent în peisajul editorial turc – la renaşterea şi proclamarea califatului Turcia. “Dacă nu acum, atunci când?  Dacă nu noi, atunci cine? Veniţí, adunaţi-vă să reclădim  califatul!”, scria publicaţia amintită.

După toate aparenţele, evenimentele din iulie, legate de “dosarul  Sfânta Sofia” au tendinţá de a declanşa în societatea turcă aprinse dezbateri pe marginea tot mai vocal evocatei perspective de cristalizare a unui curent susţinător al ideii de reconfigurare a organizării de stat a Turciei după un tipar inspirat de paradigma statului califal. Este riscant şi prematur să se elaboreze scenarii legate de un asemenea orizont. Dar nu tot atât de dificil este să se imagineze măsura în care va fi viabilă şi funcţíonală, de pildă,  o coabitare între “Califatul Turcia” şí şi structurile instituíţonale şi  doctrinare occidentale europene şi  euroatlantice, în frunte cu NATO

Deocamdată, pandemia  Corona şi calculele electorale nu au permis nici americanilor nici comunitătii europene  să-şi facă timp pentru a medita la viitorul lui Erdogan şi la visele sale otomane duupă stil nou.