Prof.univ.dr.
Dorian VLĂDEANU
- Cât de mult este prea mult
Mai poate fi scris ceva nou despre
manipulare şi fake-news? Poate că da,
poate că nu dar cu siguranţă atenţia, preocuparea, îngrijorarea şi mai ales
contra-acţiunea trebuie să intre în procedurile de
supravieţuire zilnică a oricăruia dintre noi, departe însă de excese şi
paranoia, caz în care chiar nu am mai avea soluții, nu am mai avea ce face.
Nici pentru noi, nici pentru copiii noştri, nici pentru generaţiile de mâine
(dacă ne mai interesează şi aşa ceva)…
Cine mai știe ce este opinia publică (a
avea o opinie despre opinia publică nu înseamnă a şti ce este şi ce reprezintă
acest concept complex cu multe semnificații false)? Reamintim câteva din
elementele definitorii ale acestui elaborate teoretic care este departe de a fi
de o mare şi inaccesibilă complexitate, incomprehensibil pentru marea
majoritate a… opiniei publice!
Opinia provine din
latinescul opinio (derivat din opinari) – a exprima o părere (echivalent
grecescului doxa). Şi tot din latină provine şi publicus – de la mai
vechiul populus: popor. Aşadar, opinia publică este echivalentă cu părerea
poporului.
Prin urmare este inadecvat (ca să
nu ne exprimăm mai sever) să se spună, ceea ce se aude de dimineaţă până la
următoarea dimineaţă, de decenii la rând, pe toate meridianele, că „opinia
publică cere”, „opinia publică vrea”, etc. Nu, părerea nu cere!
Ideea generală acceptată (total,
parţial sau respinsă în totalitate) a unei stări de lucruri poate fi
considerată „opinie publică” dar personalizarea acesteia şi transformarea ei
din efect în cauză (propria ei cauză) reprezintă deja primul pas manipulatoriu
din vastul arsenal de tehnici specifice acestor acţiuni.
A ridica opinia publică la rang
de judecător absolut reprezintă un risc despre care, încă de acum opt decenii,
făcea vorbire Jean Stoetzel (1943)
care avertiza lumea asupra pericolului deificării
opiniei publice.
Opinia publică nu se poate
confunda cu o sumă de opinii individuale deşi ea nu există decât legată de
persoane, de indivizi şi nu independent de acestea. Opinia publică ar putea fi considerată un fel de conştiinţă a poporului, o matrice informaţională generatoare de
atitudini comportamentale de masă, de
impulsuri şi trăiri care pot uşor degenera în aşa-zise revoluţii care, nu o
dată, s-au dovedit a fi de fapt aranjamente insurecţionale.
Opinia publică reprezintă,
alături de cultură, educaţie, tradiţii şi credinţe o componentă importantă şi
poate cea mai dinamică a cogniţiei sociale.
Puterea politică a ştiut mereu
cum se poate „juca” cu opinia publică, cu trăirile şi sentimentele unei fiinţe
gregare cum este omul. Tehnicile moderne de manipulare au la bază metodele lui S.Freud susţinute de ipoteza conform
căreia proceselor psihice inconştiente le revin un rol major în crearea modalităţilor
de manipulare subtilă a maselor în cadrul societăţilor contemporane, fie ele
democraţii sau nu.
Cu peste un secol mai înainte
(sec. 18), Immanuel Kant îndemna
populaţia afirmând: „Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii”…
– de unde atâta curaj?…
Gustave le Bon (în Psihologia mulţimilor –
1895), părintele primului tratat privind tehnicile de manipulare, scria:
„Acţiunea inconştientă a mulţimilor substituită acţiunii conştiente a
indivizilor reprezintă una din trăsăturile
distinctive ale epocii actuale”.
Pe această „trăsătură
distinctivă” s-au bazat şi Revoluţia americană dar şi Revoluţia franceză,
Revoluţia rusă şi revoluţiile anilor `90 …
A fost sau nu prea multă manipulare, a fost sau nu prea multă „opinie
publică”, a fost sau nu prea mult solicitată inconştienţa colectivă, a fost sau
nu prea mult …
A fost şi cu siguranţă va mai fi
! …
Sun
Tzu nu a avut la
dispoziţie nici conceptul de manipulare şi nici vre-un tratat despre acest
subiect dar învăţăturile lui au stat la baza tuturor tehnicilor de manipulare
şi propagandă teoretizate şi aplicate (sau invers), multe secole mai târziu.
După istoricul britanic Philip Taylor, unul din cei mai
timpurii şi reprezentativi propagandişti la nivelul Europei a fost Henric al VIII-lea, personaj istoric
controversat care şi-a planificat în detaliu coordonatele unei campanii aprige,
finanţată de stat, împotriva Romei, a papalităţii şi catolicismului (campanie
finalizată cu ieşirea definitivă a Angliei de sub tutela papală).
Câteva decenii mai târziu (1622), papa Grigore al XV-lea a înfiinţat Congregatio de Propaganda Fide
(Congregaţia pentru propaganda credinţei), instituţie care avea ca scop
sprijinirea răspândirii catolicismului în teritoriile non-catolice din lume şi
mai ales din colonii (s-ar părea că este şi prima instituţie din istoria
modernă care utilizează explicit termenul de “propagandă”). De reţinut că
activitatea congregaţiei continuă şi astăzi …
În contextul Revoluţiei Franceze, în
Alsacia s-a înfiinţat o asociaţie care se denumea, pur şi simplu, Propaganda,
şi al cărei scop era răspândirea şi “cultivarea” ideilor revoluţionare.
Promotor al libertăţii şi ideilor
Revoluţiei, Napoleon, îndată ce a
ajuns prim-consul, a introdus cenzura şi a interzis, în doar un an de zile,
(1800-1801), 64 din cele 73 de publicaţii care apăreau în Franţa acelor
timpuri. “Trei ziare ostile sunt mai de
temut decât 1000 de baionete … Dacă aş
fi avut o presă liberă, nu aş fi rezistat la putere mai mult de trei luni” – scria
împăratul în memoriile sale, pentru veacurile de după el.
De altfel, Napoleon a creat primul stat bazat pe propagandă oficială (chiar dacă nu a avut o instituţie specializată
în acest sens, acea instituţie fiind chiar el însuşi!).
Revoluţia americană a însemnat şi folosirea
unui întreg arsenal de “tehnici de comunicare” însoţite sau precedate de o suită
bogată de acţiuni subversive (de tipul afacerii ceaiului din portul Boston), de
propagarea rapidă a propriilor versiuni asupra evenimentelor, de ”bombardarea”
şi saturarea publicului cu mesaje (cu grade variabile de adevăr), pe cât mai
multe canale de comunicaţie specifice sfârşitului de secol 18.
În aprilie 1914 au izbucnit o serie de
revolte violente la minele miliardarului Rockefeller (proprietarul corporaţiei
Standard Oil), revolte înăbuşite în sânge de Garda Naţională (zeci de morţi şi
răniţi). Cu imaginea prăbuşită şi
repudiat sever de “opinia publică”, J.D. Rockefeller angajează un jurnalist
inteligent, pe nume Ivy Lee Feller cu scopul de a concepe, organiza şi
desfăşura o companie de presă care să-l readucă în “graţiile” opiniei
publice. Atunci lansează Feller
celebrele cuvinte: “Spune adevărul pentru că mai devreme sau mai târziu
publicul va afla oricum”.
În lumea presei există o unanimitate solidă
în a-l considera pe Ivy Lee drept precursor al domeniului relaţiilor publice,
mulţi considerându-l chiar fondator (Lee a utilizat acest concept – relaţii
publice – încă din 1905).
Dar rolul major în dezvoltarea tehnicilor
de propagandă şi de manipulare i-a revenit lui Edward Barnays (nepotul lui Sigmund
Freud) care a “mixat” ideile lui Gustave
le Bon şi ale celebrului său unchi astfel că rezultatul a avut ca menire “păstrarea
aparenţelor unei societăţi democratice în care oamenii credeau că deţin controlul”.
Și încă mai cred…
Ideea fundamentală, preluată de la Freud şi
aplicată “creator” de Barnays a fost aceea că nici indivizii şi cu atât mai
puţin masele nu pot fi conduşi de gânduri raţionale ci doar de dorinţe şi
impulsuri primitive şi inconştiente.
Edward Barnays merge mai “departe” (nu
degeaba a fost numit “noul Machiavelli”) şi susţine cu argumente “ştiinţifice”
că, în opinia lui, propaganda reprezintă o procedură necesară de “iluminare a
maselor” deoarece aceasta canalizează energia şi dorinţele maselor, fiind o
componentă obligatorie a societăţilor democratice, o garanţie a trăiniciei
acestora.
S-a născut la Viena (1891), a studiat și a
trăit în SUA și nu a avut o pregătire superioară în domeniul în care a devenit
ulterior “mare maestru” (era inginer agronom la bază ca şi, mai târziu, alt
“mare maestru”, Heydrich Himmler, care la bază, era inginer zootehnist,
devenind ulterior din casap de animale, casap de oameni).
Şi-a desăvârşit “stagiatura” promovând
campanii de popularizare pentru o serie de artişti ai vremii după care a fost
cooptat într-un grup de lucru guvernamental al cărui scop principal era să
obţină susţinerea populară pentru intrarea Statelor Unite în Primul Război
Mondial (grupul fiind condus de George
Creel).
Comitetul
de Informare Publică
(denumirea oficială a grupului) şi-a îndeplinit magistral rolul astfel că E.
Barnays a fost răsplătit cu onoarea de a fi printre participanţii la Conferinţa
de Pace de la Paris (1919), având în vedere şi faptul că, tot datorită
campaniei lui de propagandă bine articulată, Woodrow Wilson, preşedintele SUA, era deja asimilat în conştiinţa
publică drept “eliberator al popoarelor” (nu peste mult timp, istoria se va
reîntâlni cu acest apelativ dar de această dată atribuit lui I. V. Stalin – ce
amare sunt lecţiile neînvăţate ale istoriei!) …
Lui Barnays nu-i plăcea însă termenul de
“propagandă” deoarece avea deja conotaţii negative prin utilizarea lui de către
“colegii” lui germani astfel încât s-a încetăţenit sintagma “relaţii publice”;
sintagmă apărută odată cu afirmarea statului-naţiune…
Treptat şi beneficiind şi de imensul
avantaj de a fi nepotul lui S. Freud, Barnays a reuşit să-l pună în umbră pe
Ivy Lee (“binefăcătorul” lui Rockefeller în armonizarea imaginii miliardarului
cu restul lumii), orientând problematica relaţiilor publice de la simpla
informare către înţelegerea structurală a publicului.
Între timp şi-a făcut simţită prezenţa în
spaţiul public şi Walter Lippmann cu
al său eseu, Opinia Publică, şi în
care îşi afirmă dorinţa de a fi nu doar un analist (ca Barnays) ci şi un factor
de influenţă invizibil, un regizor de mare taină pentru opinia publică
… În 1925, W. Lippmann în lucrarea The Phantom Public sublinia foarte explicit
şi convingător: “Cetăţeanul obişnuit a ajuns să se simtă asemenea unui
spectator surd, aflat în rândul din spate, care este nevoit să privească la un
spectacol misterios, abia abţinându-se să nu doarmă”.
Deosebit de prolific, în 1928, Lippmann publică celebra lui carte Propaganda în care se prezintă explicit
şi fără dubii modul de manipulare realizat de un grup restrâns de oameni – un guvern invizibil – care modelează
minţile, formează opiniile şi orientează gusturile cetăţenilor (a fost una din
primele şi cele mai explicite recunoaşteri a existenţei unui guvern din umbră –
sau stat paralel, cum i se mai spune astăzi).
Odată cu Lippmann, a apărut pe scena
propagandistică un nou termen – consumerismul,
care este principalul mod prin care oamenilor
li se dă iluzia că ei deţin controlul, în fapt fiind vorba de transformarea
acestora din cetăţeni activi în consumatori pasivi (altfel spus, consumerismul
a transformat cetăţenii din oameni liberi şi sănătoşi într-un fel de sclavi
“fericiţi” şi bolnavi).
E.
Barnays şi-a adus şi el
aportul în dezvoltarea “culturii” consumerismului, în care: “oamenii cumpără ceea ce nu-şi doresc şi
îşi satisfac nevoi pe care nu le au”.
Astfel, el a demarat şi finalizat cu succes o mulţime de acţiuni de
“emancipare consumeristă” cum au fost popularizarea fumatului în rândul
femeilor (ţigările şi fumatul fiind prezentate ca simboluri esenţiale ale
independenţei femeilor), promovarea unor mărci de automobile prin inserarea de
simboluri sexuale în reclame, şi alte multe asemenea exemple de… emancipare!
…
Pornind de la ideile lui Gustave le Bon enunţate
în lucrarea Psihologia mulţimilor, privind “legea unităţii mintale a maselor”
dar şi de la ideile lui Kunczik,
conform căruia “indivizii inteligenţi păstrează stabilitatea societăţii şi
împiedică, spre avantajul tuturor, haosul”, Barnays şi-a construit teoria şi
metodologiile de lucru având la teză trei principii:
- ateismul;
- freudianismul
(ca nepot al lui S. Freud);
- ocultarea
manipulatorilor opiniei publice (acţiune ascunsă a manipulatorilor opiniei
publice, prin care trebuiau mânate “turmele umane în staulele potrivite”).
În cadrul Institutului de Analiză a Propagandei, înfiinţat la Chicago în 1927, propaganda era
definită ca “managementul de atitudine colectivă obţinut prin manipularea unor
simboluri semnificative în conştiinţa publică”.
Dacă ar fi să propunem o definiţie a
propagandei atunci aceasta ar avea un enunţ mult mai actualizat, fiind în fapt
suma tehnicilor aplicate de manipulare a convingerilor şi comportamentelor
iraţionale ale populaţiei sau a unor segmente importante ale acesteia prin utilizarea
de simboluri şi discursuri de către centrele
de putere interesate.
Harold
Lasswell, politolog şi
teoretician al comunicării, specializat în analiza propagandei, profesor la
amintitul institut al propagandei din Chicago, în lucrarea sa Enciclopedia Ştiinţelor Sociale a
explicat o serie de aspecte şi elemente teoretice esenţiale:
- managerii
sociali trebuie să se orienteze spre “o tehnică complet nouă de control, în
principal prin propagandă”;
- trebuie
să se recunoască “ignoranţa şi prostia maselor şi să nu cedîm dogmatismului
democratic în care oamenii, publicul sunt cei mai buni judecători ai propriului
interes”.
Dogmatism democratic – o etichetă pe care
nu au utilizat-o nici cei mai mari adversari comuniști…
Theodor
Adorno (filozof, psiholog
şi sociolog german al secolului trecut dar al cărui teorii sunt şi astăzi
aplicate) şi Herbert Marcuse au
identificat trei probleme, trei “potenţialităţi” ale industriei culturale:
- reducerea
fiinţelor umane la starea de masă cu plasticitate controlabilă prin blocarea, împiedicarea apariţiei şi
dezvoltării de indivizi emancipaţi, care sunt capabili să ia decizii
raţionale şi altruiste;
- înlocuirea
dorinţei legitime de autonomie şi conştiinţă de sine prin siguranţa
conformismului, mimetismului şi pasivităţii;
- susținerea
și validarea permanent a ideii că oamenii încearcă să fugă, să evadeze, să
scape de lumea absurdă, dureroasă, nedreaptă şi crudă în care trăiesc prin
transferul către o lume ireală, hipnotică, iluzorie a satisfacţiilor de sine şi
a satisfacţiilor materiale.
Aldous
Huxley nota concluziv şi
cinic în cartea sa, Minunata lume nouă:
“Într-un cuvânt, avocaţii timpurii ai alfabetizării universale şi ai presei
libere nu au luat în considerare apetitul aproape infinit al omului pentru a i
se distrage atenţia”. Şi continuă cu un
avertisment fără echivoc:”Forţele impersonale asupra cărora nu avem aproape
nici un control par să ne împingă pe toţi în direcţia coşmarului Minunatei Lumi
Noi; iar această împingere impersonală este accelerată conştient de
organizaţiile comerciale şi politice care au dezvoltat o serie de noi tehnici
de manipulare a gândurilor şi sentimentelor maselor în interesul unor
minorităţi”.
Propaganda
democratică nu a fost
construită având la bază lupta de clasă, antagonisme rasiale şu/sau religioase,
culturale, etc ci pe interese.
Propaganda
totalitară avea (şi are)
ca axă ideologică fie lupta de clasă, fie diferenţele de rasă, religie, etc fie
câte ceva din toate.
Propaganda totalitară are şi o serie de
caracteristici comune oricărei forme de dictatură:
- centru
unic de comandă;
- este
absolută, în sensul că acoperă toate segmentele sociale şi întreg spectrul de
activităţi;
- este centrată
pe cultul personalităţii;
- este purtătoarea
celor mai severe mijloace de cenzură;
- rareori
are efecte dincolo de graniţele propriilor ţări.
Care din cele două tipuri de propagandă au
o “părere” mai bună despre opinia publică?
După cum s-a arătat deja şi în aceste
câteva rânduri, democratică sau nu propaganda considera şi consideră masele,
opinia publică, cetăţenii etc. un fel de turme mai mult sau mai puţin
vorbitoare şi rareori cugetătoare.
Democraţia nu înseamnă nici respect mai
mare (respect, nu teamă) faţă de opinia publică şi nici lipsa cenzurii ci doar
mascarea ei în forme mult mai greu de depistat (şi cu atât mai eficace).
Modelul
propagandei corporatiste a
fost fundamentat şi teoretizat de Noam
Chomscky şi Herman Edwards care
au arătat că datorită organizării în corporaţii a instituţiilor media, a apărut
şi aici, ca şi în alte sectoare economice, pivotarea întregii activităţi şi a
tuturor valorilor dragi presei (independenţă, adevăr, obiectivitate,
deontologie, etc) în jurul criteriului suprem al eficienţei economice:
profitul. Urmarea “firească” a apărut
imediat: întreaga media a fost infestată de false vedete, fake-news-uri,
senzaţii “tari”, cuvinte multe şi informaţii puţine.
Aşa se face că foarte repede media a fost
asociată cu propaganda, cu fake-news-ul, cu mediocritatea, “modernismul”
post-industrial, “adevărul” părtinitor etc.
Că şi propaganda a devenit albă, neagră sau
gri era cât se poate de firesc în contextul în care şi în presă, ca şi în alte
domenii, luptătorii pentru adevăr şi independenţă sunt pe cale de dispariţie
dar se încăpăţânează să nu moară.
Încheiem acest paragraf cu un citat din
înţelepciunea lui Walter Lippmann: “Nu mai este posibil să credem în dogma
originală a democraţiei” (din cartea sa, Opinia publică) – şi aşa ceva se scria
imediat după Primul Război Mondial chiar de unul din fondatorii CFR (Consiliul
pentru Relaţii Externe) – guvernul din umbră al Statelor Unite ale Americii.
Este greu de evaluat dacă bucuria
prăbuşirii Zidului Berlinului şi a lagărului socialist se păstrează şi astăzi
dar, conform opiniei gen (r) Mihai Mărgărint (fost şef al Direcţiei de
Informaţii a Armatei), manipularea opiniei publice a continuat şi după anii `90
, cu alţi termeni, cu alte scopuri, cu altă intensitate şi cu un arsenal de
mijloace net superior.
La trei decenii de la victoria
globală a capitalismului lui Milton Friedman, Wolfgang Streeck publică o carte, Timpul cumpărat: criza amânată a capitalismului democratic.
Am scris în nenumărate rânduri că,
în opinia mea, mişcările politice de „eliberare ideologică” demarate în
perioada 1987-1989, au avut ca resorturi profunde salvarea şi prelungirea
vieţii capitalismului democratic dar, de la un timp, s-a observat pe toate palierele
vieţii sociale, economice şi politice că democraţia
încurcă serios vectorii purtători ai puterii iar manipularea presei,
controlul media şi fake-news-ul sunt argumente temeinice în sprijinul acestei
ipoteze.
Standardele duble, integrarea cu
mai multe viteze, jocurile justiţiei în „curăţarea” pieţei și lumii politice de
„indezirabili”, ofensiva mediatică împotriva statului, instituţiilor acestuia
şi proceselor de reglementare sunt toate forme prin care democraţia va fi
următoarea victimă a pieţei, noua construcţie ideologico-religioasă în faţa
căreia trebuie să cadă întreaga suflare omenească într-o metanie adâncă,
admirativă, absolută, fără crâcnire şi fără sfârşit …
A apărut, s-a dezvoltat şi
impregnat în viaţa fiecăruia, zi şi noapte, o nouă (deşi veche) activitate, de
cuprindere generală, totală şi cu mici posibilităţi de ocolire: supravegherea, fără ca mulţi dintre noi
să ştim că aceasta rareori înseamnă mai multă siguranţă dar întotdeauna
înseamnă mai mult control.
Cenzura (forma cea mai cunoscută
de supraveghere a presei) nu înseamnă în primul rând blocarea informaţiilor considerate
incomode sau prea „elevate” pentru urechea cetăţeanului de rând, ci infestarea
conştiinţei publice cu dezinformări, şi acţiuni care să distragă de la
evenimentele cu adevărat semnificative şi importante.
Epidemia ştirilor false este una din cele mai teribile boli ale democraţiei, împotriva căreia nu
există încă vaccin şi care nu reprezintă altceva decât o stare permanentă de
comă indusă a libertăţii. Marea problemă a ştirilor false o reprezintă faptul
că, precum orice expresie a răului, este infinit mai uşor de inoculat, de
cultivat, de dezvoltat decât de combătut.
Pe partea cealaltă, adevărul este
infinit mai greu de propagat, de asimilat, de tolerat, de căutat, de prezentat
(nu produce raiting!…) şi infinit mai uşor de trimis în derizoriu, de ignorat,
de etichetat ca fals! …
Aşa se face că fake-news-ul
devine câştigătorul absolut în orice luptă comercială, politică, ideologică sau
militară. Gen. (r) M. Mărgărit arată că „problema existenţei şi lansării
ştirilor false, ca fenomen social, continuă să fie o ameninţare majoră şi în
perioada post Război rece”.
Putem afirma fără riscul de-a
greşi că fake-news-ul este terorism mediatic fiind indispensabil pentru
regimurile politice, de la stânga la dreapta, de la dictaturi la democraţii
(sau ce a mai rămas din el) şi invers.
Pe cale de consecinţă nu există
media independentă. Nici dacă ar vrea nu ar putea exista, pentru simplul motiv
că fiecare ştire parcurge un mediu „contaminat”, fiecare ştire pleacă dintr-o
sursă interesată (sau „otrăvită”), are ataşată de la naştere un apendice de tip
fake-news, tocmai ca rezultat al infestării generalizate şi generale a
fluxurilor de „ştiri”, simultan sau eşalonat, de cele mai insondabile
instituţii şi centre de putere, vizibile dar mai ales invizibile, bine şi atent
protejate de însăşi instituţiile puterii „legitime” (justiţie, servicii,
armată, etc).
Prin urmare, cum am putea defini
fake-news-ul? Fără pretenţia de a enunţa
o definiţie universal valabilă, fake-news-ul
reprezintă un ansamblu de proceduri media şi de comunicare specifice
structurate în acţiuni şi operaţiuni planificate în vederea cooptării,
prelucrării, stocării, evaluării şi furnizării de informaţii parţial sau în
totalitate false, în raport cu un program sau o strategie prestabilită, în
scopul manipulării interesate a opiniei publice şi centrelor de putere
concurente.
Să nu confundăm însă fake-news-ul
cu propaganda şi propaganda cu manipularea (primele două alcătuind fundamentul
celei de-atreia). Alături de acestea
trebuie amintite şi publicitatea subliminală, desensibilizarea, saturarea
accelerată a conştiinţei publice, etc. De exemplu, temele care au necesitat
tehnici de desensibilizare (sau programare psihică predictivă) au fost dintre
cele mai complexe: de la acceptarea intervenţiilor militare în Irak (pe motive
de arme chimice şi sprijin pentru terorism – ambele acuzaţii dovedite ulterior
ca fiind false), la opoziţia făţişă împotriva dictaturii (Sadam Hussein,
portretizat ca satrap) până la acceptarea tacită a clonării umane,
transhumanismului şi a altor experimente, mai mult sau mai puţin recunoscute,
pe subiecţi umani (inclusiv „piaţa” de organe umane) …
Simbolismul ocult nu reprezintă o
noutate în materie de manipulare a opiniei publice (decât prin prisma faptului
că-i este tot mai dificil să rămână ascuns, ocult)…
Cunoaşterea ocultă se consideră a
fi sacră, atemporală şi imposibil de accesat de plebea iraţională, dominată de
cantitate şi de instinctul de conservare a speciei şi proprietăţii, de votanţii
anonimi (chiar dacă temeiurile şi fundamentele ei iniţiale sunt de mult
pierdute, chiar şi pentru cei mai iniţiaţi sau cu adevărat iniţiaţi).
Manly P. Hall se întreabă, în Secret Teaching of
All Ages (Învăţăturile secrete din toate timpurile) dacă: „Artele şi
ştiinţele pe care rasa umană le-a moştenit de la naţiunile şi civilizaţiile
lumii mai în vârstă ascund sub un exterior echitabil un mister atât de mare
încât numai inteligenţa cea mai iluminată îi poate înţelege importanţa şi
subtilităţile?”. „Codul” simbolistic cel
mai accesibil maselor dar şi cel mai criptat a fost şi este religia susţinută
de o suită de tradiţii din vremuri imemoriale, religie practicată în mod
organizat, instituţional, de secole şi milenii.
Dar acum, prin noul „templu”
numit succint Mass-Media, cu noul zeu, banul, cu noua religie, economia
de piaţă se predică sistematic şi insistent demolarea valorilor
tradiţionale, fie ele morale, religioase
sau politice dar şi materialismul extrem, egoismul primitiv, vidul
spiritual, existenţa strict individualistă, reducţionistă şi redusă la bunuri
de larg consum, fără educaţie prea multă şi cultură minimală, adică exact ce
trebuie pentru a fi cât mai democrat (dar şi cât mai puţin liber).
Căci cine mai este liber când
este „legat” de atâtea expresii ale unui materialism pentru care termenul în
sine a devenit insuficient şi blând în a defini şi caracteriza prezentul şi
aglutinarea, osmoza absolută dintre om şi materie? …
Michael A. Hoffman, în cartea sa, Secret Societes and
Psyhological Warfare (Societăţile secrete şi războiul psihologic), sublinia
următoarele: „Acestor orbi li se spune că sunt liberi” şi cu „educaţie înaltă”
chiar în timp ce mărşăluiesc în spatele însemnelor care l-ar face pe orice
ţăran medieval să fugă de ele, cu groază şi panică”. Ca să parafrazăm aceste cuvinte şi să le
adaptăm puţin la specificul nostru să spunem că nu se cade totuși, să porţi
campanii furibunde și fără sfârşit împotriva unor băbuţe care sărută cu
veneraţie icoanele sau moaştele unui sfânt.
Oricum, cine crede că aceste femei sunt mai ignorante decât un stol de
tineri care traversează strada cu căştile în urechi şi cu ochii în smart-phone
sub asaltul a sute de claxoane şi „binecuvântări” strigate cu 100 dB, se înşală
amarnic.
Și poate ne aducem aminte şi de
cuvintele de învăţătură ale marelui om, Petre
Ţuţea: „O babă care se roagă în genunchi face cât o mie de filozofi care
cugetă pe vârfuri” …
Nu am reuşit niciodată să găsesc
o explicaţie, despre cum a fost posibil ca milioane de oameni care nu s-au
văzut niciodată unul cu altul, care nu aveau nimic de împărţit unii cu alţii,
să se ucidă cu atâta cruzime, ani la rând, în Primul Război Mondial.
Și iarăși, nu am reuşit niciodată
să găsesc o explicaţie, care să prezinte şi urme de raţiune, despre cum a fost
posibil ca zeci de milioane de oameni care nu s-au văzut niciodată unul cu
altul, care nu şi-au vorbit niciodată, care nu aveau de împărţit nimic unii cu
alţii, să se ucidă în masă, cu atâta cruzime, unii pe alţii, în Al Doilea
Război Mondial.
Dacă propaganda şi manipularea în
masă au fost instrumentele prin care s-au declanşat şi desfăşurat crime la o
asemenea dimensiune înseamnă că nu există altă cale decât să ne reconsiderăm de
urgenţă poziţia de fiinţe superioare, de civilizaţie fără de care planeta ar
muri şi alte asemenea iluzii și apelative care se speră că ridică omul de la
starea lui de fapt, făcându-l să creadă că este ce n-a fost niciodată …
Şi dacă, după asemenea
cataclisme, crede cineva că am învăţat câte ceva, se înşeală. Amarnic ! …
În 2014, strategii NATO au fost
complet luaţi prin surprindere de apariţia „de nicăieri” a zeci de mii de
soldaţi, fără însemne militare, înarmaţi până-n dinţi, care au ocupat Crimeea
în cel mai autentic tip de blitz-krieg (în paralel Kremlinul vitupera împotriva
regimului fascist de la Kiev, regim care tocmai îl exilase pe Ianukovici la
Moscova).
Nu vrem să spunem că războaiele
din Coreea, Vietnam, Irak, Afganistan, Siria etc au avut argumentare
imbatabilă, pur altruistă, pentru pacea și binele etern al omenirii, ci doar să
notăm momentul naşterii unui nou tip de război, război în care propaganda şi
manipularea au avut un rol cel puţin la fel de important ca şi armele
propriu-zise.
Intervenție a conglomeratului
politico-militar rus, războiul hibrid (sau non-liniar) este un tip de război
post-modern (după cum precizează şi profesorul Mark Galeotti de la New-York
University), un război care se desfăşoară tot timpul dar nu este declarat
oficial niciodată.
Mijloacele utilizate includ, pe
lângă armele propriu-zise (şi care oricum nu mai sunt singurele vedete ale
războiului) şi mijloace non-militare: operaţiuni masive de lobby, atacuri
cibernetice, propagandă, manipulare, intoxicarea opiniei publice, „orbirea”
informaţională a centrelor de putere concurente, mijloace media etc.
Sintetizând informaţiile, într-un
minim de rânduri se pot prezenta principalele caracteristici ale acestui tip de
război:
- Lipsa declaraţiilor oficiale de
război (ceea ce oferă avantajul unor permanente şi ample manevre diplomatice şi
politice, al înţelegerilor tacite etc).
- Legile internaţionale ale
războiului sunt ignorate (dereglementarea atât de solicitată de corporaţii în
domeniul financiar-bancar acţionează astfel şi în sfera conflictelor militare)
…
- Componenta financiară (manifestă
prin sancţiuni, embargouri, fluctuaţii provocate ale preţurilor la energie şi
materii prime strategice) are o dimensiune majoră.
- Propaganda ce însoţeşte războiul
hibrid îmbracă toate formele şi acoperă toate punctele sensibile (mesaje
naţionaliste, religioase, rasiste etc) dar nu au un reper ideologic consacrat.
Despre rolul manipulării şi
fake-news-urilor în lumea financiară şi impactul lor asupra vieţii întregii
planete nu mai trebuie vorbit decât într-un singur sens – nici de aici nu s-a
învăţat nimic ! …
Să nu-l uităm însă pe E. Barnays şi mai ales, a spuselor sale: „Manipularea conştientă şi
inteligentă a obiceiurilor organizate şi a opiniilor maselor este un element
important al societăţii democratice. Cei care manipulează mecanismul nevăzut al
societăţii reprezintă guvernul invizibil care este adevărata putere în ţara
noastră (SUA – n.a.), omnipotent şi intangibil. Guvernatorii noştri invizibili nu cunosc, în
multe cazuri, identitatea colegilor lor din cabinetul interior” …
Şi atunci opinia publică pe cine
să mai creadă? Pe cei câţiva comentatori
rătăciţi pe te miri ce ecrane TV care numai că nu-şi smulg plămânii să convingă
că nu există nici un „stat paralel” sau pe unul din fondatorii Consiliului
pentru Relaţii Externe al Statelor Unite ale Americii.
Închidem acest succint material
despre manipulare, fake-news şi propagandă cu două citate „avertisment”:
- Walter Lippmann: Nu mai este posibil să credem în dogma originală a democraţiei.
- Thomas Jefferson: Dacă o naţiune se aşteaptă să fie ignorantă
şi liberă, ea se aşteaptă la ceva ce nu a existat şi nu va exista
niciodată.
Nu prea îmi vine să trag concluzia finală
dar nu am încotro: am intrat în epoca în care puterea este mai tare decât frica!
Vremea speranţelor a trecut; “binele” nu mai învinge nici în filme!
Pentru prima dată în viaţa mea m-aş bucura să fi fost manipulat şi să nu am
nici un strop de dreptate…
