ÎNTRE  CЛABA  УKPAÏHI  ŞI  PRINCIPIILE  LUI  KISSINGER

Ambasador prof. Dumitru  CHICAN

Războiul  ucrainean, aflat în  cea de-a treia lună, pare a fi intrat într-o nouă fază a violenţelor, distrugerIlor şi victimelor umane produse. Cu toate acestea, sunt încă prea puţine şi neconvingătoare semnalele  că orizontul păcii şi al normalităţii este mai aproape. Printre ruine, lacrimi şi sacrificii, ucrainenii nu obosesc să reziste,  să arate cu degetele semnul simbolic al victoriei şi să rostească, în acelaşi timp, cele două vocabule la fel de sacralizate  ca şi drapelul naţional: “Slava Ukraini!”- Glorie, slavă Ucrainei! De partea cealală, la Kremlin, Vladimir Putin nu osteneşte nici el să lanseze, tot mai vocal şi tot mai caustic, avertismente şi ameninţări adresate statelor care ar acorda ajutor ucrainenilor. Dincolo de Atlantic, preşedintele Joe Biden anunţă aproape cu o ritmicitate cotidiană, sporirea alocaţiilor financiare şi trimiterea de mijloace militare pentru Ucraina. Între ameninţările preşedintelui Putin şi asistenţa umană şi materială pe care o primeşte din partea Americii, a Europei şi a unei bune părţi a comunităţii internaţionale,  Volodimir Zelenski  nu conteneşte ca, într-un ritm tot atât de alert, să ceară arme şi subzistenţă.

Îndârjirea cu care şi una şi alta dintre tabere – Rusia şi comunitatea vestică –  au ajuns la un nivel la care omul obişnuit este îndreptăţit să se întrebe dacă în  acest război din Ucraina, cu retorica sa  politicianistă şi propagandistică, asistăm, în realitate, la o înfruntare pe viaţă şi pe moarte între Rusia şi comunitatea occidentală în frunte cu Statele Unite ale Americii – o înfruntare în care Ucraina nu este decât miza şi mielul de sacrifIciu.

Că acest război va avea un  sfârşit este neîndoielnic. Dar întrebarea care se pune este pe cât de simplă, pe atât de greu rezolvabilă:  când şi cum se va termina?

Cel puţin în această  fază, un posibil răspuns rezonabil se află în strânsă dependenţă de două elemente afate, ele însele, într–o continuă schimbare şi remodelare.

Este vorba, în primul rând, despre rezilienţa, calitatea, cantitatea şi promptitudinea  aprovizionării Ucrainei cu materialul necesar  menţinerii echilibrului dinamic al frontului şi chiar  realizării unei superioaritate a acestuia în raport cu dinamica frontului inamic.

Şi este vorba, în egală măsură, de  remanenţa şi funcţionarea eficientă şi coerentă a sistemului de sancţiuni internaţionale impuse statului atacator.

Dacă Ucraina are  nevoie existenţială de o soluţie  care să – i asigure supraveţuirea şi morfologia identitară naţională, Federaţia Rusă şi, personal, Vladimir Putin are nevoie de  o victorie pentru a-şi afirma prestigiul şi a dovedi propriilor concetăţeni că  politica liderului nu a fost eronată, şi să-şi asigure astfel continuitatea în  fotoliul de la Kremlin şi autoritatea de a conduce Rusia atât cât îi îngăduie constituţia amendată după voinţa sa. În paralel cu intensificarea acţiunilor militare pe front, decidenţii, Ideologii şi politicienii moscoviţi vorbesc de configuraţia viitoarei ordini a lumii care nu va putea să fie realizată şi durabilă decât prin eliminarea unipolarismului (adică a dominaţiei americane) şi instituirea ordinii multipolare. Iar această aserţiune trimite semnalul cât se poate de  clar că, în primul rând, Rusia va continua şi va escalada amploarea şi duritatea ‘misiunii speciale” pentru a obţine cu orice preţ o victorie de care Vladimir are acută nevoie,  şi mai semnalează că liderul de la Kremlin şi sfetnicii săi rămîn inflexibili şi ostili principiului compromisului ca tactică majoră a oricărui proces de negociere a păcii. Iar din aceasta derivă şi poziţia părţii ucrainene  pentru care compromisul  în faţa ursului rus ar însemna un fatidic joc cu viitorul naţional şi teritorial al ţării.

*

În etapa în care se află, escaladarea dinamicii ofensive ruseşti şi fireasca intensificare a contraofensivei ucrainene este determinată de interesul şi dorinţa fecăruia dintre protagoniştii beigeranţi de a-şi construi o poziţie  cât mai solidă în perspectiva viitoarelor negocieri de pace. Este, de altfel, o realitate pe  care şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, o exprima deschis atunci când afirma că “totul se va încheia cu semnarea unui acord, dar termenii acestui acord vor depinde de situaţia de luptă pe teren”.

Se înţelege că, în calitatea deţinută în conflictul ucrainean, va trebui ca şi Administraţia de la Washington şi, împreună cu ea, guvernul ucrainean să accepte principiul compromisului realist, chiar dacă, faţă cu sacrificiile făcute de poporul ucrainean şi  plătitorul american de impozite ar putea să ridice obiecţii.

Realismul ca atitudine şi metodă este o condiţie sine qua non pentru orice negocieri iar acest principiu trebuie să fie conştientizat şi instrumentalizat de toţi negociatoriii  şi, mai ales în acele negocieri a căror miză o reprezintă reinstaurarea post-conflictuală a păcii. Este un adevăr pe care Henry Kisssinger îl sublinia în 2014, în contextul crizei  Crimeei, asumându-şi riscul reacţiilor critice din partea  susţinătorilor părţii ucrainene.

După anexarea peninsulei din sud-estul  Crimeei, fostul  secretar de stat şi consilier pentru securitate naţională Henry Kissinger cerea  Administraţiei să manifeste reţinere şi realism şi abţinere de la supralicitări care nu servesc intereselor naţionale americane.

Ideea pe care o susţinea Kissinger era aceea că “adevăratele  abilităţi politice se reflectă nu în declanşarea războiului, ci prin modul de încetare a acestuia, iar în legătură cu chestiunea ukraineană, cerea decidenţilor de la Wasington să dea dovadă de realism şi reţinere, dat fiind  că o supralicitare a interesului pentru implicarea americană în dosarul ucrainean ar însemna o riscantă perspectivă  de a declanşa o inutilâ confruntare cu Rusia, “în condiţiile în  care importanţa strategică a Ucrainei, raportată la interesele americane, este irelevantă”.

 Din acest punct de vedere, Henry Kissinger a dezvoltat, la vremea respectivă, patru criterii principiale de abordare a diferendelor dintre Moscova şi Kiev, principii care, în viziunea autorului lor, ar fi fost în măsură, pe de o parte, să menţină integritatea şi identitatea ucraineană fără recursul la pâghia intervenţiei militare şi, pe de altă parte, să  evite deteriorarea climatului relaţionar şi degadarea acestuia într-o confruntare amplă între Occident şi Federaţia Rusâ.

Explicându-şi cvartetul principiilor sale, Kissinger începe prin a afirma dreptul Ucrainei de a-şi decide liber şi independent  politica  internă, alianţele şi parteneriatele, inclusiv în ceea ce priveşte aderarea la Uniunea Europeană.

Al doilea “principiu Kissinger”, stipulează că, din mai multe considerente geopolitice, strategice şi naţionale, Ukraina nu este şi nu trebuie să fie eligibilă pentru o afiliere la Alianţa Atlantic/ului de Nord.

În cel de-al treilea  principiu, omul politic Kissinger formulează opinia potrivit căreia guvernanţa ucraineană ar trebui să preia  şi să implementeze exemplul oferit de Finlanda şi poziţia acesteia faţă cu echilibrul relaţionar cu marile puteri, ceea ce, practic, înseamnă o apropiere multidirecţională de Occident fără ca aceasta să creeze sfidări şi antagonisme în raporturile cu Federaţţia Rrusă.

În al patrulea şi ultimul rând, Henry Kissinger crede că  Moscova trebuie să accepte suveranitatea ucraineană asupra Crimeei, cu instituirea unui statut special pentru flota maritimă rusească în baza navală de la Sevastopol.

Fără a pretinde că ideile sale oferă soluţii perfecte, Kissinger  precizează că, avansând aceste considerente, el a dorit să ofere o opţiune perfectibilă şi eficientă pentru menţinerea unui echilibru funcţional şi non-conflictual între protagoniştii direct implicaţi..

 Astăzi, în Ucraina războiul produce ravagii, dar nimeni nu este dispus să-şi asume  o cât de măruntă răspundere pentru o asemenea evoluţiei. Poate că, dându-se ascultare , fie şi parţială, poveţelor lui Kissinger, nu s-ar fi ajuns la un asemenea deznodământ dramatic. Dar niciodată nu este prea târziu pentru un răgaz de meditaţie asupra îndreptării erorilor şi repunerii realismului şi a raţiunii pe făgașul firesc.