ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A COMERȚULUI ÎN ERA GLOBALIZĂRII

Emilian M. Dobrescu

               OMC este succesoarea mult amânată a Organizației Internaționale a Comerțului (acronim OIC), care, inițial, a fost planificată a fi urmașa Acordului General pentru Tarife Vamale și Comerț (GATT). Carta Internațională a Organizației Internaționale a Comerțului a fost stabilită în cadrul Conferinței Națiunilor Unite asupra Comerțului și Ocupației, organizată la Havana în martie 1948, însă a fost blocată de Senatul american. Unii istorici au presupus că nereușita e posibil să fi rezultat din temerile venite din interiorul comunității de afaceri americane, acelea că Organizația Internațională a Comerțului, (ITO acronim la denumirea în limba engleză) ar fi putut fi folosită pentru a regulariza, mai degrabă decât pentru a liberaliza marile afaceri.

               Preliminarii

               Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este o organizație internațională care supervizează un număr mare de acorduri care definesc regulile comerciale dintre statele membre[1]. OMC este succesoarea de la 1 ianuarie 1995, a Acordului General pentru Tarife Vamale și Comerț (General Agreement on Tariffs and Trade, GATT) și operează în direcția reducerii și abolirii barierelor în comerțul internațional. GATT a cuprins o serie de tratate comerciale încheiate la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu scopul de a facilita comerțul liber. Principiile și acordurile GATT au fost adoptate de OMC care a fost însărcinată cu administrarea și extinderea acestora. Spre deosebire de GATT, OMC are o structură instituțională substanțială.

            Sediul OMC se află la Geneva, în Elveția. Primul director general al OMC a fost italianul Renato Ruggiero (1995-1999), urmat de americanul Mike Moore (1999-2002) și indianul Supachai Panitchpakdi (2002-2005). Între 2005-20013, director general al OMC a fost francezul Pascal Lamy. China a aderat la OMC în 2001, Vietnamul în 2007, iar Rusia în 2012. În 2005, 148 state erau membre OMC. Tuturor membrilor OMC li se recomandă să-și ofere reciproc statutul de națiunea cea mai favorizată, astfel încât, cu mici excepții, concesiuni comerciale oferite de un membru OMC unei țări trebuie să fie oferite tuturor membrilor OMC.

            Efectiv, OMC este succesoarea mult amânată a Organizației Internaționale a Comerțului (acronim OIC), care, inițial, a fost planificată a fi urmașa GATT-ului. Carta Internațională a Organizației Internaționale a Comerțului a fost stabilită în cadrul Conferinței Națiunilor Unite asupra Comerțului și Ocupației, organizată la Havana în martie 1948, însă a fost blocată de Senatul american. Unii istorici au presupus că nereușita e posibil să fi rezultat din temerile venite din interiorul comunității de afaceri americane, acelea că Organizația Internațională a Comerțului, (acronim la denumirea în limba engleză, ITO) ar fi putut fi folosită pentru a regulariza, mai degrabă decât pentru a liberaliza marile afaceri.

Procesul schimbării

Discuţiile privind liberalizarea comerţului au fost lansate în anul 2001, la întâlnirea de la Doha, din Quatar, când OMC a hotărât pentru prima dată să pună în centrul atenţiei chestiunile care preocupă ţările în curs de dezvoltare. O chestiune deosebit de controversată este însă cea a agriculturii. Ţările în curs de dezvoltare încearcă să obţină un acord prin care ţările bogate să se angajeze să reducă subvenţiile consistente acordate fermierilor, dar negocierile nu fac nici un progres. Aceleaşi ţări în curs de dezvoltare vor ca Europa şi Statele Unite să reducă tarifele la importuri, precum şi subvenţiile acordate fermierilor. În schimb, Washingtonul şi Bruxellesul doresc acces mai mare pe pieţele statelor în curs de dezvoltare. În pofida a cinci ani de negocieri, rămân încă diferenţe de opinie semnificative în privinţa nivelului până la care statele bogate ar trebui să-şi reducă subvenţiile pentru agricultură, precum şi în privinţa măsurilor pe care ar trebui să le ia statele în curs de dezvoltare pentru a-şi deschide pieţele pentru bunuri industriale.

Întâlnirea statelor membre OMC din 2003, de la Cancun (Mexic), a marcat un început al schimbării relaţiilor dintre ţările membre ale organizaţiei. Pe 17 mai 2005, Comitetul de selecţie al OMC l-a numit pe fostul comisar european al Comerţului, Pascal Lamy, candidat pentru funcţia de director general. Rivalul lui Lamy pentru aceasta functie, Carlos Perez del Castillo din Uruguay, s-a retras pe 13 mai, lăsându-i francezului calea liberă. Lamy este succesorul lui Supachai Panitchpakdi din Tailanda, începând cu 1 septembrie 2005. În calitate de comisar european al Comerţului, între 1999 şi 2004, Lamy a sprijinit reducerile subvenţiilor pentru exporturile de produse agricole europene. Reprezentanţii ţărilor în curs de dezvoltare îl văd ca un protecţionist excesiv al intereselor Europei şi SUA. Ei vor cere concesii în domeniul agriculturii, în timp ce occidentalii vor încerca să aplice strategia organizaţiei restabilită în decembrie 2004 la Doha (Arabia Saudită). Tot felul de înţelegeri între statele membre animă activitatea OMC: astfel, potrivit termenilor acceptaţi de China, la intrarea în această organizaţie, în anul 2001, statele membre o pot trata drept o “ţară fără economie de piaţă” până în 2016.

Agricultura a fost una dintre principalele probleme care a blocat runda de negocieri începută în 2001 la Doha; la reuniunea celor şapte ţări dezvoltate, plus Rusia (G8) de la Gleneagles (Scoţia), de la începutul lunii iulie 2005, Marea Britanie a lansat ideea – destul de utopică, de altfel, de a elimina subvenţiile pentru agricultură, iar liderii statelor membre G8 şi-au luat angajamentul de a « reduce substanţial spijinul intern, care afectează comerţul cu produse agricole ».

Alte reprize ale schimbării

La summitul OMC din Hong Kong – aşa numitul G20 – din decembrie 2005, o serie de ţări în curs de dezvoltare au solicitat aprobarea de reforme în domeniile agriculturii, subvenţiilor şi comerţului cu alimente. Statele europene dezvoltate au fost acuzate că, prin subvenţiile pe care le acordă fermierilor proprii şi prin taxele pe care le impun la importuri, subminează agricultura ţărilor mai puţin dezvoltate. Iată în ce consta înţelegerea la care s-a ajuns între G8 şi G20:          

• subvenţiile pentru fermieri: UE a fost de acord să elimine subvenţiile pentru exportul de produse agricole, până în 2013. Ţările în curs de dezvoltare şi SUA au încercat să impună ca termen anul 2010, dar UE a fost de acord doar să facă reduceri substanţiale ale subvenţiilor până atunci;
• ajutoarele pentru dezvoltare: s-a căzut de acord asupra unui pachet de ajutorare, care să fie acordate celor mai slab dezvoltate ţări. Restricţiile asupra importurilor de bunuri din cele 50 mai puţin dezvoltate ţări urmează să fie ridicate – nu s-a mai precizat până când – şi să crească ajutorul tehnic acordat acestor state;
• bumbacul: SUA vor purta discuţii cu naţiunile africane în ceea ce priveşte reducerea subvenţiilor acordate pentru bumbac. SUA nu au fost de acord cu reducerea tarifelor vamale la textile importate din Bangladesh şi Cambodgia.

Ultimele eforturi din vara anului 2006, de revitalizare a discuţiilor privind liberalizarea comerţului mondial au eşuat. Ţările în curs de dezvoltare au încercat să obţină un acord prin care ţările bogate să se angajeze să reducă subvenţiile consistente acordate fermierilor, dar negocierile din perioada 2006-2011 nu au făcut nici un progres. În schimb, Washingtonul şi Bruxellesul doresc acces mai mare pe pieţele statelor în curs de dezvoltare. În pofida a cinci ani de negocieri, au rămas diferenţe de opinie semnificative în privinţa nivelului până la care statele bogate ar trebui să-şi reducă subvenţiile pentru agricultură şi în ce măsură ar trebui statele în curs de dezvoltare să-şi deschidă pieţele pentru bunurile industriale. Acest acord clar asupra reducerii reciproce a subvenţiilor şi a taxelor vamale a fost imposibil de realizat.

Terţiul exclus

De regulă, sursa neînţelegerilor în cadrul negocierilor comerciale o constituiau părerile diferite ale celor două entităţi economice mari, SUA şi Uniunea Europeană. Şi runda Doha s-a supus acestei reguli până în 2007, când în încercarea de a debloca negocierile aflate în impas, membrii importanţi ai OMC – ţările industrilaizate au ajuns la înţelegerea cu ţările în curs de dezvltare de a încerca încheierea negocierilor comerciale ale rundei Doha, într-un oraş european cu tradiţie şi reguli pentru obţinerea succesului în negocieri – Geneva.

Dar, după nouă zile de negocieri, în intervalul 21-29 iulie 2008, preşedintele OMC, Pascal Lamy  a fost nevoit să anunţe „eşecul colectiv, regretabil” al negocierilor pentru ajungerea la un acord privind liberalizarea schimburilor comerciale. Eşecul s-a datorat, de data aceasta, neînţelegerilor dintre China, India şi SUA cu privire la regulile de import privind produsele agricole. India şi China au cerut o clauză de salvgardare, care să le permită să crească tarifele vamale la produsele cheie, precum bumbac, zahăr şi orez, în cazul în care are loc o creştere explozivă a importurilor. Cele două ţări, dar mai ales, India nu s-au înţeles cu SUA, în ceea ce priveşte pragul maxim al importurilor care să permită activarea acestei clauze: SUA voiau ca acest prag să fie 40 la sută, iar China şi India doreau un prag mult mai mic, de 10 la sută.

Neajungerea la un compromis a stârnit reacţii dure în rândul ţărilor asiatice. China a învinuit ţările vestice de „egoism”, înainte de a se uita în propria ogradă, acuzând SUA şi UE care nu doresc să micşoreze subvenţiile pe care le acordă fermierilor din ţările lor, iar Japonia a acuzat Beijingul şi New Dehi că nu şi-au asumat o mai mare responsabilitate în cadrul OMC. SUA au calificat atitudinea Chinei şi Indiei drept un „protecţionism exagerat”.

          Funcțía de negociere

            OMC are două funcții de bază: este un forum de negocieri pentru discuții asupra regulilor comerciale noi, dar și deja existente și ca și un corp de acord în privința disputelor. Acolo unde cele mai multe organizații operează pe „o țară, un vot“ sau pe baza „voturilor măsurate“, multe decizii ale OMC, cum ar fi adoptarea înțelegerilor (și a reviziilor aduse acestora) sunt determinate de consens. Acest lucru nu înseamnă însă ca s-a ajuns la unanimitate: doar că nici un membru nu găsește o decizie a fi atât de inacceptabilă, încât să insiste pe o anumită obiecție. Votul este folosit doar ca un mecanism de reducere sau în cazuri speciale.

            Avantajul consensului este acela că încurajează eforturile de a găsi decizia acceptată de către toți. Principalele dezavantaje includ cererile de alocare a unei perioade de timp mai mare și mai multe runde de negocieri, pentru a dezvolta o decizie în consens, iar tendința ca acordurile finale să folosească un limbaj ambiguu asupra părților contencioase punctează faptul că viitoarele interpretări ale tratatului vor fi dificile.

            Deși modelul conducerii prin consens a OMC oferă comerț inițial bazat pe lege, rundele comerciale se încheie prin comerț bazat pe putere, favorizând Europa și Statele Unite. Cele mai notabile nefuncționalități ale consensului de la întâlnirile ministeriale de la Seattle (1999) și de la Cancun (2003) au apărut din cauza refuzului câtorva țări în curs de dezvoltare de a acepta propunerile.

            Ca și multe alte organizații internaționale, OMC nu are o putere semnificativă pentru a întări deciziile pe care le ia atunci când un membru face o plângere împotriva unui alt membru. Dacă deciziile luate de corpul de acord în privința disputelor nu sunt îndeplinite, se pot lua măsuri de despăgubire pentru membrul care a făcut plângerea, însă nici o altă acțiune de constrângere nu este disponibilă. Asta înseamnă că state puternice din punct de vedere economic, cum sunt SUA, pot să ignore hotărârile luate împotriva lor de către state cu economii mai slabe, deoarece cele din urmă nu au puterea de a forța SUA să-și schimbe poziția.

 

Paralizarea funcţiei de negociere

Ex-directorul general al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), Pascal Lamy, avertiza în iulie 2011 cu privire la “paralizarea funcţiei de negociere”, cu care se confruntă organizaţia, menţionând “incapacitatea acesteia de a se adapta” la noul context internaţional, mai bine spus la criza financiară, economică şi monetară, care a zuduit mai ales ţările dezvoltate ale planetei[2].

În cadrul unei declaraţii prezentate cu prilejul reuniunii informale a Comitetului de Negocieri Comerciale, programate în ajunul reuniunii de două zile a Consiliului General al OMC, Lamy s-a arătat pesimist cu privire la gradul de influenţă pe care îl are organizaţia pe care o conduce, cerându-le ţărilor membre să reflecteze serios cu privire la viitorul organizaţiei: “Ne confruntăm cu incapacitatea OMC de a se adapta şi de a se mula pe priorităţile actuale ale comerţului global”, a mai spus Lamy, care a adăugat că “această situaţie de blocare la nivel instituţional poate eclipsa reuşitele obţinute prin intermediul altor funcţiuni din cadrul OMC. Este vorba de supravegherea comercială, soluţionarea diferitelor litigii economice şi chiar de sprijinirea activităţii comerciale”.

            Dacă la limitele tradiţionale se adaugă unele măsuri „indirecte“, cum ar fi taxe diferite pentru companiile locale şi cele non-locale, politici discriminatorii pentru nonrezidenţi sau măsuri favorabile pentru companii controlate sau având legătură cu statul, numărul măsurilor care distorsionează competiţia liberă şi piaţa se ridică la aproape 6.400. Această abordare este aleasă în special de ţări din G20: Statele Unite de exemplu au introdus în 2008 o măsură protecţionistă la fiecare patru zile și ocupa la începutul anului 2017 prima poziţie după numărul măsurilor adoptate. Urmează Rusia şi India. Marea Britanie ocupă poziţia a patra, urmată de Brazilia, Germania, Franţa şi Spania. China vine pe locul nouă, înaintea Japoniei, Turciei şi Arabiei Saudite. De la începutul crizei financiare până în 2016, creşterea comerţului (în medie anuală de 2,9%) s-a situat sub cea înregistrată în perioada 2000-2007 (7,3%).

            După cum subliniază şi OMC, între octombrie 2015 şi octombrie 2016, pe plan mondial au fost lansate 182 de restricţii de ordin comercial, o medie de 15 pe lună, uşor sub media de 20 pe lună înregistrată între 2014 şi 2015.

             UE a încurajat liberul schimb

               La începutul anului 2012, liderii europeni, reuniţi la Consiliul European tradițional, anunțau că, aflate în plină criză monetară, economică și financiară, țările lor încurajau iniţiativele care ”vizează ridicarea barierelor comerciale” pentru a relansa creşterea economică în Europa[3]: ”Încurajăm iniţiativele multilaterale şi bilaterale care vizează ridicarea barierelor comerciale şi facilitarea accesului pe pieţe pentru exportatorii şi investitorii europeni”, afirmau într-o declaraţie comună liderii europeni, cu excepţia ex-premierului suedez, Fredrick Reinfeldt.

               Anul 2012 trebuia să fie pentru țările membre UE, anul decisiv pentru a progresa în chestiunea acordurilor comerciale cu principalii parteneri – SUA, China, țările din America Latină, Africa, Caraibe și Pacific (ACP). Era necesar să fie examinate toate soluţiile posibile pentru a spori schimburile comerciale şi investiţiile între UE şi SUA pentru ”evitarea barierelor inutile în calea comerţului şi serviciilor şi pentru reducerea numărului de profesii reglementate în Europa”. La Forumul Mondial de la Davos, din ianuarie 2012, primul ministru britanic de atunci, james Cameron cerea ca Europa să fie ”mai îndrăzneaţă” pentru a-şi relansa economia examinând posibilitatea unor acorduri de liber schimb cu SUA sau cu Africa, pe exemplul Marii Britanii – vioara întâi în unicul imperiu al lumii actuale încă funcțional – Imperiul Brtitanic pe Națiuni (Commonweakth-ul). Camron mai sublinia atunci că a sosit momentul favorabil pentru o nouă abordare în comerţul mondial, inclusiv prin realizarea unei ”coaliţii a voinţei” în cadrul UE.

               În 2016, Acordul pentru comerțul transatlantic cu SUA (acordul cunoscut cu abreverile TTIP) a bătut pasul pe loc în câteva puncte esențiale, cu China s-au încheiat doar câteva acorduri bilaterale (de către Marea Britanie, Polonia și Ungaria), iar țărilor din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) – foste colonii ale Franței nu le acordă atenția cuvenită decât Franța – fosta lor metropolă.

            Germenii prăbușirii liberului schimb

            Conform unor declarații date la 1 decembrie 2016, de către Yoshihide Suga, șeful cancelariei primului-ministru al Japoniei, Shinzo Abe, în lipsa unor schimbări reale la nivelul politicilor economice ale Chinei, trei economii importante – SUA, UE şi Japonia – intenţionează să nu recunoască statutul de economie de piaţă pentru China în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC)[4].

            Potrivit regulilor OMC, la 15 ani de la accederea în organizaţie, statelor membre li se recunoaşte statutul de economie de piaţă. China a împlinit la 11 decembrie 2016, 15 ani de la aderare şi a anunţat că va solicita recunoaşterea statutului de economie de piaţă de către toţi membrii OMC (inclusiv cele trei mai economii ale SUA, UE şi Japonia).

            Guvernul de la Beijing a lansat o adevărată ofensivă în acest sens, însă poziţia puterilor occidentale a rămas neschimbată. Tratarea Chinei ca economie de piaţă ar implica reconsiderarea modului de abordare al investigațiilor anti-dumping, în condiţiile în care economiile occidentale suspectează producătorii chinezi că practică dumpingul sau că exportă la un preţ mai mic decât cel cu care vând produsele pe piaţa internă, în baza politicii încă netransparente a Chinei privind indicele preţurilor domestice.  În replică, guvernul de la Beijing a anunţat că nu exclude aplicarea reciprocităţii şi că ia în considerare majorarea tarifelor în relaţie cu statele care nu au recunoscut statutul de economie de piaţă al Chinei la 11 decembrie 2016.

            Noul război comercial internațional

            După instalarea președintelui SUA, Donald Trump la Casa Albă, premierul Marii Britanii Theresa May, can­celarul german Angela Merkel şi pre­mierul chinez Li Keqiang au definit poziţiile ţărilor lor în relaţiile comerciale internaționale, premierii german și chinez vorbind despre legături comerciale mai strânse între naţiunile lor. Germanii au nevoie de un acord de investiţii cu China sau, măcar de reglementarea investiţiilor reciproce. Investitorii chinezi au investit în 2016 în achiziţii în UE de patru ori mai mult decât au cheltuit companiile europene în China. Un raport al firmei de cercetare Rhodium Group arată că investiţiile directe ale Chinei în UE au crescut cu 76% în 2016, la 35,1 miliarde de euro. În schimb, achiziţiile companiilor din UE în China s-au diminuat pentru al doilea an consecutiv, la 7,7 miliarde de euro. „Diferenţa în creştere dintre fluxurile de investiţii alimentează per­cepţia europenilor că există o lipsă fundamentală de «reciprocitate» între UE şi China“, explică Thilo Hanemann, analist la Rhodium. „Interesele chine­zilor cresc rapid în sectoare, care rămân restricţionate în China pentru in­ves­titorii străini“.

            Poziţia lui Trump privitoare la comerţ reflectă un sentiment în creştere în rândul americanilor că acordurile comerciale internaţionale au dăunat pieţei locurilor de muncă din SUA. Trump încearcă de asemenea să renegocieze NAFTA pentru a obţine condiţii mai favorabile pentru SUA, declarând reporterilor că se va întâlni cu partenerii NAFTA, Mexic şi Canada pentru a începe procesul de renegociere.

            China este cel mai mare exportator al lumii, iar Germania este al treilea mare expostator, după SUA. Discuţiile dintre Angela Merkel şi Li Keqiang arată că încep să fie desenate liniile frontului într-o bătălie comercială în care Trump a scos SUA dintr-un tratat de comerţ liber şi investiţii îndelung negociat cu naţiunile din Pacific şi îşi intensifică retorica protecţionistă. Primul ministru chinez şi-a întărit mesajul că ţara sa susţine OMC şi acordurile comerciale multilaterale. În schimb, Trump spune lumii că „protecţionismul va conduce la prosperitate şi putere mai mari“.

            În Germania, guvernul Angelei Merkel a tras semnale de alarmă în privinţa orientării spre protecţionism, apreciind că această tendinţă reprezintă o ameninţare pentru industria exportatoare a ţării şi pentru economia mondială. „Ce vine din America şi ce auzim de la alte state este foarte, foarte periculos pentru economia mondială şi, de asemenea, pentru noi“, a afirmat în Bundestag Sigmar Gabriel, pe atunci vicecancelar. Acum, după o remaniere guvernamentală, el este ministrul de externe al Germaniei. „Până acum SUA au fost un pionier al comerţului liber. Însă actualul ton este un motiv de îngrijorare. Comentariile lui Donald Trump ar putea aduce riscuri pentru industria germană“, a afirmat la rândul său Heinrich Hiesinger, CEO-ul ThyssenKrupp, cel mai mare producător de oţel al Germaniei şi jucător de top pe piaţa internaţională.

            Concluzii. Reforma OMC

          OMC promovează globalizarea economică și comerțul liber, care sunt considerate de mulți ca fiind două teme problematice. Tratatele OMC au fost acuzate de tendințe de parțialitate față de corporațiile multinaționale și față de națiunile bogate. În timp ce parteneriatul este voluntar, criticii sunt de părere că neparticiparea plasează țările în cauză sub embargo, creând un sistem internațional de reguli economice forțate și descurajând schimbul și experimentarea.

            Procesul de luare a deciziilor în cadrul organizației și în ceea ce privește organizația a fost, de asemenea, supus criticilor. Cei trei mari membri – SUA, UE și Japonia – au fost acuzați de faptul că se folosesc de OMC pentru a exercita o influență exagerată asupra statelor membre mai puțin influente. În plus, unii cred că statele membre au adoptat tratatele OMC în mod nedemocratic sau în detrimentul propriilor cetățeni sau al mediului înconjurător.

            Măsurile protecţioniste au repre­zentat un element constant în tacticile comerciale din ultimii ani ale eco­nomiilor mari. Raportul „Map of Risks 2017“ al agenţiei de credit italiene SACE arată că numai în ţările care alcătuiesc G20 barierele comerciale ridicate în pe­rioada cuprinsă între anul de criză 2008 şi primele luni ale anului 2016 depăşesc 3.500, „campioane“ la protecţionism fiind SUA, Rusia şi India[5]. „Astfel de măsuri au cea mai mare contribuţie la procesul de încetinire la nivel internaţional. Adesea, acestea sunt dificil de cuantificat, iar impactul real pe care îl au din punctul de vedere al costurilor pentru companii şi sisteme este greu de estimat“, spune Alessandro Terzulli, economist-şef al SACE.

            Prezent la tradiționala Conferință de la Davos, în ianuarie 2017, președintele Chinei, Xi Jinping, a insistat că un război comercial nu ar fi în interesul nimănui. El a criticat protecţionismul ca ase­mănându-se cu auto­izo­larea într-o cameră întu­necată. Potrivit liderului celei de-a doua economii ca mă­ri­me a lumii, „nu are nici un sens“ să se dea vina pe glo­ba­lizare pentru toate relele din lume, iar un război comercial nu ar avea nici un câştigător… Globalizarea trebuie să aibă un caracter „mai inclusiv, să fie mai sustenabilă“, pentru că actualele insti­tuţii globale sunt „inadecvate“ fiind necesar să fie mai „reprezentative“.

            De aceea se impune găsirea unui răspuns comun la problemele comune, iar OMC trebuie adusă la standardele secolului 21, inclusiv la revoluția digitală. Negociatorii tuturor membrilor acestei organizații trebuie să vină la Geneva. Toți au propriile lor nemulțumiri, toți au o listă de subiecte de reînnoit. Soluția trebuie să vină dintr-un dialog între toți!

          Bibliografie selectivă

• Apostoiu, Cătălina, Studiu: măsurile protecționiste se întorc contra țărilor care le adoptă, în Ziarul Financiar, 8 februarie 2017, p. 2
• Braithwaite, John and Drahos, Peter (2000), Global Business Regulation, Cambridge University Press
• *  *  * (2016), Conjunctura economică şi financiară globală, Buletin operativ al MAE, Direcţia Diplomaţie Economică, 19 noiembrie – 9 decembrie, p. 5-6 (selectiv)                          
• Dunkley, Graham (2000)The Free Trade Adventure, Zed Books.
• Jawara, Fatoumata and Kwa, Aileen (2004), Behind the Scenes at the OMC: The Real World of International Trade Negotiations/Lessons of Cancun, Zed Books
• Khor, Martin et al (2005), OMC and the Global Trading System: Development Impacts and Reform Proposals, Zed Books
• Popescu, Sorin (2012), Uniunea Europeană doreşte să relanseze creşterea economică încurajând liberul schimb, sursa: Agerpres, 31 ianuarie
• Steinberg, Richard H. (2002), In the shadow of law or power? Consensus-based bargaining and outcomes in the GATT/OMC. International Organization 56 (2), pp. 339–374
• Tănăsescu, Magdalena (2011), Pascal Lamy avertizează cu privire la paralizarea funcţiei de negociere a OMC, sursa: Agerpres, 26 iulie

---

[1] De la Wikipedia liberă, site vizitat pe 31 ianuarie 2017, orele 5:42

[2] Magdalena Tănăsescu, Pascal Lamy avertizează cu privire la paralizarea funcţiei de negociere a OMC, sursa: Agerpres, 26 iulie 2011

[3] Sorin Popescu, Uniunea Europeană doreşte să relanseze creşterea economică încurajând liberul schimb, sursa: Agerpres, 31 ianuarie 2012

[4] *  *  *, Conjunctura economică şi financiară globală, Buletin operativ al MAE, Direcţia Diplomaţie Economică, 19 noiembrie – 9 decembrie 2016, p. 5-6 (selectiv)                           

[5] Cătălina Apostoiu, Studiu: măsurile protecționiste se întorc contra țărilor care le adoptă, în Ziarul Financiar, 8 februarie 2017, p. 2