„Singura cale către un viitor sigur și în securitate, pentru poporul din Orientul Mijlociu și pentru întreaga lume – pentru poporul evreu, pentru creștini cât și pentru musulmani, începe cu credința că fiecare viață umană are aceeași valoare și se încheie cu două state, Palestina și Israel, împărțind pământul și pacea, de la râu (Iordan n.n) până la mare.”

Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei, discurs la Conferința pentru pace, Cairo, 21 octombrie 2023

Corneliu PIVARIU

Pe la mijlocul anilor 1980, aflat deja de câțiva ani într-o țară din Orientul Mijlociu, trimiteam în țară o analiză a evoluției situației în problema palestiniană și concluzionam că aceasta va mai dura încă decenii. Într-o apreciere primită ulterior am fost aspru criticat privind această opinie (reamintesc că în acea perioadă România era, la cel mai înalt nivel, intermediar/mediator în negocierile de pace israeliano-palestiniene și israeliano-arabe). Iată că ne apropiem de mijlocul secolului XXI și opinia mea de atunci s-a dovedit a fi corectă, ba chiar aș putea spune că și în momentul de față, problema palestiniană este încă departe de a-și găsi o rezolvare în timp scurt. Consider că, fără să mă hazardez, pot aprecia că mijlocul acestui secol va găsi problema palestiniană incomplet rezolvată, chiar dacă nu voi mai putea asista personal la confirmarea acestei aprecieri. Oare cum să progreseze către soluționare o situație, care de peste 70 de ani, este tratată în același fel? Adică prin războaie!

Pentru a înțelege cât de cât situația și evoluțiile din Orientul Mijlociu, mai ales în ceea ce privește problema palestiniană, ar trebui pornit de la celebra declarație Balfour[1]. Ce constatăm după înființarea statului Israel în 1948, și războaiele care au urmat? Că toate încercările (mai mult sau mai puțin sincere) de a găsi o soluție viabilă a problemei palestiniene s-au lovit de poziții ireconciliabile de ambele părți. Dacă până spre sfârșitul secolului XX situația, deși complexă, era oarecum simplificată prin existența Războiului Rece și a celor două societăți, capitalistă și socialistă, destrămarea sistemului socialist a complicat și mai mult situația globală.

Asistăm astfel la un conflict care se desfășoară în condițiile competiției dintre “Occidentul Colectiv” si „Sudul Global”, la care se adaugă  interesele și influențele celor denumiți generic “Cei 5 Mari” (The Big 5)[2]. Apariția și dezvoltarea Inteligenței Artificiale (AI) complică și mai mult această evoluție, în condițiile când, destul de timid, se dezvoltă și un curent naționalist/suveranist, care alături de extrema dreaptă, este apreciat ca ar reprezenta actualmente aproximativ 10% din opțiunile electoratului actual pe plan global.

Cum ar putea fi soluționat un conflict, când pentru aceasta, de peste 70 de ani se folosește, cu aceleași rezultate, doar soluția forței? Enunțul și soluția a două state, Israel și Palestina, spre care, după acordurile de la Oslo[3], părea că evoluează situația, a intrat într-un con de umbră, timp în care Israelul a continuat politica sa de dezvoltare a noi implantări în teritoriile ocupate, concomitent cu preocuparea de a împiedica o acțiune unitară a palestinienilor (crearea HAMAS în 1987 se înscrie în această direcție). Abia după tragicele evenimente din 7 octombrie 1987, declanșate de acțiunile teroriste ale Hamas[4] în Israel, în comunitatea arabă și internațională a început să se repună pe tapet, cu mai multă tărie, problema existenței celor două state, Israel și Palestina, susținută declarativ de președintele SUA Joe Biden, dar și de numeroși alți șefi de stat.

Ar fi incorect și neproductiv să începem analiza conflictului israeliano-palestinian numai de la 7 octombrie 2023. Istoria este lungă, dar trebuie să menționăm că, în ceea ce privește Gaza, după părăsirea sa de către forțele israeliene în 2005, au mai avut loc ciocniri majore în 2006, 2008, 2012, 2014 și 2021, care au implicat raiduri aeriene israeliene și tiruri de rachete palestiniene și, uneori, incursiuni transfrontaliere de ambele părți, soldate cu pierderi de ambele părți[5]

Cum a fost posibilă acțiunea teroristă a Hamas din 7 octombrie 2023?

Gaza, o fâșie de teren cu o lungime de circa  41  km si o lățime între 6 și 12  km, în total 360 km², una din cele mai populate zone din lume (circa 2,2 milioane locuitori, adică aproximativ 6.100 locuitori pe km² – media globală fiind de 54 locuitori pe km²), mai este cunoscută și cu supranumele de “închisoare sub cer deschis”, dat fiind ca atât frontierele terestre cât și cele maritime sunt controlate de Israel, spațiul aerian fiind sub control israelian total. Mai mult, limita spațiului maritim în care era permis accesul palestinian pentru pescuit s-a diminuat continuu, de la 20 mile nautice (Acordurile Oslo II din 1995) la 12 mile nautice prin Acordul Bertini din 2002 și apoi limitată la 6 mile nautice (11 km) – impusă de armata israeliană (IDF) în octombrie 2006.

Pentru a-și proteja teritoriul de atacuri teroriste pornite din Gaza, în urmă cu circa 30 de ani, Israelul a început construirea unei linii fortificate, perfecționate permanent, cunoscută sub denumirea de „Zidul de Fier”. În prezent aceasta are patru zone: o primă zonă interzisă cu lățimea de 100 metri și care se termină cu un gard simplu de sârmă ghimpată; o a doua zonă, lată de 20 m, care cuprinde o șosea de patrulare și se termină cu un gard de sârmă ghimpată cu senzori electronici (Hoovers A); a treia zonă interzisă cu lățimi între 70 și 150 m, în care sunt montați numeroși senzori de mișcare și seismici (pentru sesizarea pașilor), care se termină cu un gard de senzori electronici de 7 m înălțime, prelungit în subteran cu un zid de beton, pentru construcția căruia s-au folosit 140.000 tone de fier beton (Hoovers B).

O linie de turnuri de pază, din 2 în 2 km, dotate cu sisteme radar, camere video și mitraliere controlate de la distanță completează această linie fortificată.

În caz de atac primele ar fi trebuit să intervină mitralierele teleghidate, apoi patrulele pe vehicule blindate, care ar fi trebuit să respingă agresiunea[6].

Presa israeliană citează un fost purtător de cuvânt al armatei israeliene (Tsahal): “Întregul sistem a eșuat. Nu numai o componentă, ci întreaga noastră arhitectură de apărare a eșuat în mod vădit, nereușind să asigure protecția de care aveau nevoie civilii israelieni”.

Se pare că Hamas a reușit să culeagă numeroase informații de-a lungul timpului (unele surse menționează că pregătirea operației a durat circa doi ani[7]) folosind palestinieni care aveau permisiunea de a lucra în Israel, dar a mai fi beneficiat și de informații primite din partea Iranului și chiar a Rusiei.

Un general în rezerva israelian spunea – într-o discuție privată – că după o inspecție la mai multe unități militare pe când era în activitate, a tras concluzia că armata israeliană nu este pregătită pentru un atac terestru surpriză, că sunt delăsători și mult prea încrezători în tehnologie, că au devenit mult prea aroganți, și că petrec mai mult timp cu mobilul în mână, decât cu arma din dotare. Raportul sau, inclusiv cu aceste constatări, înaintat ministrului apărării, a fost luat în derizoriu. După 7 octombrie generalul a fost reactivat de urgență.

Personal am fost oarecum surprins de faptul că cei peste 1.500 de militanți Hamas (după unele surse circa 3.000) au pătruns destul de adânc în teritoriul israelian și mai ales că au rezistat, în unele locuri, mai mult de 48 de ore la atacurile armatei israeliene.

Ca o scurtă concluzie a primei etape a conflictului Hamas-Israel din 2023, aceasta a fost posibilă ca urmare a unei foarte bune pregătiri a acțiunii de către Hamas, care a beneficiat și de sprijin extern în acest sens, cât și ca urmare a neajunsurilor manifestate la nivelul serviciilor de informații și a armatei israeliene, despre care am amintit de scurt mai sus.

Evoluții după 7 octombrie, după atacul cu trupe al armatei israeliene în Gaza și până în prezent. Scurte previziuni de evoluție.

Atacul Hamas a pus capăt imediat disputelor politice interne din Israel și a dus la constituirea unui guvern de război. Premierul Benjamin Netanyahu a declarat că va distruge și va elimina complet organizația Hamas și nu se va opri până la atingerea acestui obiectiv. Al doilea obiectiv principal fiind eliberarea tuturor ostaticilor capturați la Hamas la 7 octombrie 2023.

Guvernul israelian a declarat starea de război și numai în prima săptămână au executat atacuri aeriene lansând peste 6.000 de bombe  în Gaza[8]; de asemenea au fost executate lovituri cu artileria în special asupra nordului fâșiei Gaza. Forțele de apărare israeliene (IDF) au emis o avertizare pentru populația civilă să de deplaseze în sudul fâșiei Gaza, în timp ce Hamas a dispus ca populația să rămână pe loc. În seara zilei de 27 octombrie a începutul atacul terestru propriu-zis în nordul Gaza, pe mai multe direcții.

Cele 20 de zile de la atacul Hamas și până la intrarea trupelor israeliene în Gaza reprezintă perioada necesară pentru o bună pregătire militară a ofensivei și mai puțin o întârziere a acesteia ca urmare a presiunilor internaționale asupra Israelului de a renunța la intrarea cu trupe în Gaza.

Acțiunea din Gaza deschide o nouă pagină în istoria militară ca urmare a particularităților de desfășurarea a acțiunilor de luptă, mai ales ca urmare a rețelei de tuneluri construite de Hamas, care se apreciază că ar avea o lungime totală de circa 1.000 km și ar merge până la adâncimi chiar mai mari de 30 metri. Hamas a transformat Gaza, și mai ales orașul cu același nume, într-o zonă puternic fortificată. Cel puțin sute de clădiri (în general cu 2-3 etaje) au fost fortificate și unite printr-un păienjeniș de tuneluri în care se află depozite, ateliere și cazărmi. În aparență locuite, aceste clădiri au parterul și primul etaj zidite și minate. Din pivniță, scările duc direct la etajele superioare, amenajate cu ambrazuri pentru rachete antitanc  (tancurile pot ridica țeava tunului cu cel mult 20⁰ și deci nu pot lovi mai sus de primul etaj) și mitraliere.

Când blindatele israeliene intră pe stradă, posturile de observare Hamas dau alarma și luptătorii urcă din tuneluri la posturile de luptă, la ajungerea în locul dorit primul și ultimul vehicul sunt aruncate în aer cu încărcături plasate din timp sub pavaj apoi se deschide focul timp de câteva minute, înainte ca aviația sau artileria să intervină, apoi luptătorii se retrag[9].

Contracararea acestei tactici se face de către armata israeliană prin aplicarea Protocolului Mosul[10], tehnică exersată de mai mulți ani în poligonul Tze’Elim din deșertul Neghev. Desigur și Hamas a studiat modul în care a fost lichidat Daesh la Mosul și deși rezultatul final este destul de limpede – succesul IDF, principalele necunoscute apar ca fiind soarta ostaticilor și numărul total al victimelor civile[11].

După expirarea încetării temporare a focului armata israeliană a reluat bombardamentele și atacurile în fâșia Gaza, de data aceasta cerând, începând cu 1 decembrie 2023, locuitorilor unor cartiere din orașul Khan Yunis (al doilea ca mărime din Gaza) să părăsească zona.

Până la data  prezentului articol armata israeliană a reușit eliminarea fizică a unui număr important de lideri militari Hamas, a descoperit și neutralizat circa 500 km de tuneluri din zona Gaza. Reamintim că perioada 2004-2005 IDF a mai acționat pentru distrugerea tunelurilor din zona de sud Gaza, încercând astfel să blocheze legătura subterană între Gaza și Egipt, cunoscută și sub denumirea Coridorul Philadelfia[12]. De data aceasta Israelul își propune nimicirea totală a Hamas. Obiectiv pe care l-ar putea realiza în mare parte, dar nu în totalitate. Desigur, organizația este foarte posibil să fie foarte afectată și să dispară, o perioadă de câțiva ani, din peisajul politico-militar al Orientului Mijlociu, dar distrugerea acesteia va lăsa urme adânci în conștiința palestinienilor din Gaza și nu numai. Cei circa 30.000 militanți Hamas au familii, deci numai numărul rudelor apropiate ale acestora ar putea depăși cu ușurință cifra de 200.000. Israelul este cu siguranță conștient că va trebui, în următorul deceniu – cel puțin, să se confrunte cu aproximativ jumătate din aceștia.

De asemenea, reținem că Israelul a acționat militar și în afara zonei Gaza, lovind obiective din sudul Libanului, ca urmare a unor atacuri ale Hezbollahului libanez, dar și aeroporturile din Alep și Damasc la 12 octombrie, iar la 25 noiembrie a lovit din nou aeroportul internațional Damasc, care abia fusese redeschis, determinând din nou închiderea acestuia.

Există o mare doza de neîncredere între cele două părți, în afara pozițiilor ireconciliabile. Pentru Israel este clar că numai prin demonstrarea capacității sale de reacție în forță își poate asigura supraviețuirea, ceea ce a reușit în ultimii peste 70 de ani, ceea ce va face și în continuare. De asemenea, menținerea divizării palestiniene și a lumii arabe va continua să fie un obiectiv politic important al conducerii de la Tel Aviv.

În ceea ce privește partea palestiniană și susținătorii săi, aceasta va căuta în continuare să găsească metode și posibilități de contracarare a extraordinarei superiorității militare și tehnologice a Israelului, ceea ce nu cred că vor reuși decât în mică măsură. Deocamdată palestinienii nu au o conducere politică puternică și unitară, iar lumea arabă nu a evoluat pentru a realiza o unitate de acțiune în sprijinul poporului palestinian, ceea ce nu cred că va fi posibil într-un viitor previzibil.

Probabil prezența militară israeliană în Gaza va mai continua, cel puțin și în prima lună a anului 2024, după unele surse chiar până în vara anului viitor, în condițiile când va crește în mod îngrijorător numărul victimelor civile în rândul populației palestiniene. Israelul își va continua, aproape nestingherit, politica sa.

Contextul internațional și principale acțiuni ale marilor puteri și puteri regionale pentru limitarea și încetarea conflictului

Oare de ce este atât de importantă această porțiune de câteva sute de kilometri pătrați, care nu are nici o legătură terestră cu cealaltă zonă sub Autoritatea Palestiniană (Cisiordania)?

Israelul a fost obligat și a acceptat să părăsească militar Gaza în 2005, dar a acționat permanent pentru ca aceasta să nu se coordoneze cu Autoritatea Palestiniană, o bună dovadă în acest sens fiind declarația premierului Netanyahu[13] că, după încheierea prezentului conflict nu acceptă ca Autoritatea Palestiniană să preia controlul asupra zonei.

Revenind la întrebarea de mai sus, subliniez că importanța zonei Gaza este dată de poziția sa geostrategică și importanța economică. Din punct de vedere economic, este vorba despre descoperirea zăcământului de gaze naturale în apropiere de Gaza în 2002, cunoscut sub denumirea de  Gaza Marine. Acesta este situat în apele teritoriale palestiniene  și la mică adâncime (circa 610 metri); este administrat în comun de Autoritatea Palestiniană, compania Delek Drilling din Israel și Noble Energy din SUA. Unele estimări menționează că acest zăcământ conține mai mult de 400 miliarde mc de gaz. La 18 iunie 2023 guvernul israelian a acordat o aprobare preliminară pentru dezvoltarea acestuia, cerând în același timp coordonarea de securitate cu Autoritatea Palestiniană și Egipt.

Din punct de vedere geostrategic importanta este dată nu numai de ieșirea la Marea Mediterană (dacă ar exista o legătură terestră între Gaza și Cisiordania, valoarea acesteia ar crește în mod evident), vecinătatea cu Egiptul dar și posibilitatea creării unei rute maritime alternative la Canalul Suez, din golful Aqaba la Marea Mediterană[14] (paralel cu actuala frontieră israeliano-egipteană).

Organizația Națiunilor Unite (ONU) și-a dovedit și de această dată limitările și ineficiența, dar remarcăm acțiunile secretarului general Antonio Guterres, din ce în ce mai decis să determine o încetare a focului în Gaza. Consiliul de Securitate al ONU nu a reușit încă să adopte o rezoluție care să ceară încetarea focului între Israel, Hamas și aliații săi, ceea ce l-a determinat pe Guterres să invoce articolul 99 al Cartei ONU, care permite secretarului-general “să aducă în atenția Consiliului de Securitate orice problemă care, în opinia sa, poate amenința menținerea păcii și securității internaționale”. Israelul s-a declarat imediat foarte revoltat de această inițiativă. Menționez că încă de sfârșitul lunii octombrie, secretarul general ONU a avertizat că situația din Orientul Mijlociu devine din ce în ce mai gravă. Acesta a cerut o încetare imediată a focului și a avertizat că acest conflict s-ar putea extinde și în alte părți ale regiunii. “Este important să recunoaștem, de asemenea, că atacurile comise de Hamas nu au avut loc într-un vid. Poporul palestinian a fost supus timp de 56 de ani unei ocupații sufocante”, a spus Guterres, adăugând că palestinienii “și-au văzut pământul devorat în mod constant de colonii și afectat de violență”. În același timp, secretarul general al ONU a precizat că “nemulțumirile poporului palestinian nu pot justifica atacurile îngrozitoare ale Hamas”. El a adăugat, pe de altă parte, că nici poporul palestinian nu ar trebui să fie pedepsit colectiv pentru atacurile Hamas. Prin urmare, potrivit lui Guterres, toate părțile implicate în conflict ar trebui “să aibă o grijă constantă în desfășurarea operațiunilor militare pentru a cruța civilii“.

În ceea ce privește Uniunea Europeană (UE), remarcăm poziția exprimată, la mijlocul lunii noiembrie, urmare a unei deplasări în Israel, de către comisarul pentru politica externă și de apărare Josep Borell, care a spus că “o oroare nu justifică o altă oroare”. Prezența a circa 50 milioane de musulmani imigranți în UE impune Bruxelles-ului să adopte o poziție cât mai echilibrată.

 Într-o declarație comună, Franța, Germania, Italia, Spania și Marea Britanie au cerut încetarea imediată a violențelor și au condamnat atacurile cu rachete asupra Israelului.

Inițial SUA și-au exprimat sprijinul pentru Israel și au cerut Hamas să înceteze atacurile cu rachete. Treptat Washingtonul și-a nuanțat poziția, cerând Israelului să respecte legislația internațională și a menționat că soluția conflictului este crearea a două state independente, Israel și Palestina.

Pentru descurajarea unor eventuale alte acțiuni împotriva Israelului, Washingtonul a luat măsura dislocării unei importante grupări militare navale[15] în estul Mediteranei, în zona Gaza (chiar deasupra zăcământului Gaza Marine).

China a așteptat o zi după atacurile Hamas din 7 octombrie asupra Israelului, după care a cerut părților relevante să înceteze conflictul și a insistat asupra soluției a două state, fără a numi gruparea armată palestiniană și a-i menționa numele. După începerea bombardamentelor în Gaza Beijingul le-a catalogat ca o formă de pedeapsă colectivă și a insistat că dreptul Israelului la auto-apărare trebuie să respecte dreptul internațional și să nu se facă pe seama civililor inocenți. Ministrul chinez de externe Wang Yi, care a preluat conducerea Consiliului de Securitate ONU, a cerut, la sfârșitul lunii noiembrie,  urgentarea unui armistițiu durabil spunând: “Pacea nu poate fi limitată iar o încetare a focului nu poate avea o dată de expirare”. O zi mai târziu președintele Xi a reiterat sprijinul pentru aspirațiile palestiniene pentru un stat independent și a declarat: „Miezul conflictului palestiniano-israelian constă în întârzierea realizării drepturilor naționale legitime ale poporului palestinian de a înființa un stat independent”.Turcia a condamnat atacurile israeliene în fâșia Gaza și a cerut comunității internaționale să ia măsuri pentru a pune capăt violențelor. De asemenea, Turcia a trimis ajutoare umanitare și a anunțat ca va continua să ofere sprijin umanitar populației din Gaza. Se pare că Ankara are bune relații cu Hamas[16], pe care nu a numit-o organizație teroristă. Președinte Erdogan promovează o politică externă în sprijinul politicii sale interne, dar nu pot să nu remarc faptul că tratează cu o altă măsură situația kurzilor.Iranul și-a menținut poziția cunoscută privind Israelul, dar s-a delimitat de atacul Hamas din 7 octombrie, lăsând să se înțeleagă că acesta a avut loc fără să fie informat despre el.Qatarul și-a oferit bunele oficii de mediator în criza ostaticilor israelieni și pentru încetarea conflictului. De altfel Ismail Haniyeh, liderul Hamas din 2017, are reședința la Doha.Rusia caută să profite cât mai mult de pe urma acestui conflict pentru a-și atinge obiectivele în războiul cu Ucraina.

În loc de concluzii

Nu am mai analizat aici problemele de ordin religios, cultural, tradiții, cutume, deoarece articolul ar fi trebuit să devină o carte.

Un prieten cu care am colaborat intens mai bine de 15 ani, mi-a trimis câteva gânduri la câteva zile după acest nou conflict din Gaza, pe care mi s-a părut foarte potrivit să le includ la încheierea acestui articol:

Întotdeauna mi-am dorit să cred că toți oamenii, indiferent de religie și rasa, pot avea aceleași calități morale, intelectuale și empatice.

Consider că familia, mediul, educația și, mai ales, experiența personală a fiecăruia dintre noi, ne formează și ne dezvoltă în viață, alături de esențiala Providență (întâmplare, coincidență, noroc, destin, etc.)

Nu sunt islamofil, absolut deloc nu aplaud tradiționalismul tâmpit, îndobitocirea și fundamentalizarea în numele oricărei credințe.

Găsesc și ridicole și periculoase (prostia nu e niciodată nevinovată!) atitudinile de superioritate morală și religioasă ale oricăror credincioși “pătrunși”, din întreg spectrul religios sau cultural.

În fapt, la fel cum orice om întreg la minte respinge și condamnă atacurile teroriste, mi se pare firesc să nu ne declasăm justificând genocidul sau violența punitivă nediscriminatorie, e la fel de inumană.

Tot ce se întâmplă în și despre acest conflict mi se pare oglinda cea mai hidoasă și îngrijorătoare a naturii animalice a omului, care după atâtea mii de ani de „evoluție” și dezvoltare, e aproape tot la fel, sau mai rău.

*

Așadar, nu din pesimism, ci din concluziile pe care numai o analiză bazată pe “realpolitik”  și nu pe mult propovăduita azi „corectitudine politică” le poate desprinde, pot spune, fără teama de a greși că, conflictul israeliano-palestinian este încă departe de a-și găsi o soluționare de durată, după peste 70 de ani în care rănile din ambele părți nu s-au cicatrizat, ba chiar au apărut unele noi.

Prezentat la Cercul Militar Brașov, 10 Decembrie 2023. Publicat în limba engleză de Diplomat Magazine –Olanda și republicat de IFIMES.

---

[1] Pe 2 noiembrie 1917, în mijlocul haosului Primului Război Mondial, Lordul Balfour, ministrul de externe britanic, a făcut publică o scrisoare în care propunea instituirea unui “cămin național evreiesc” în Palestina.

[2] Sub această denumire se grupează cele mai importante corporații multinaționale din domeniile: financiar (Big Finance), tehnologic (Big Tech), media (Big Media) militar (Big Mill), medical/farmaceutic (Big Pharma).

[3] Încheiate la 20 august 1993, stipulau înființarea Autorității Naționale Palestiniene (ANP). Autoritatea Palestiniană urma să aibă responsabilitatea administrării teritoriului aflat sub controlul său. Acordurile au cerut și retragerea Forțelor Israeliene de Apărare din părți ale Fâșiei Gaza și ale Cisiordaniei.

[4] HAMAS este acronimul în limba arabă a denumirii “Mișcarea de rezistență Islamică”, sau HAMAS înseamnă în traducere entuziasm. Pentru detalii despre organizație vezi și Corneliu Pivariu “Terorismul – de la amenințarea locală la pericol global”, Editura Pastel 2005, pag 117-123.

[5] În total, în perioada 2008-2023 și-au pierdut viața circa 6.500 palestinieni și 308 israelieni. În ciocnirile din 2014 au murit circa 2.400 palestinieni și 89 de israelieni. Conflictul izbucnit la 7 octombrie 2023 s-a soldat, până la 10 decembrie 2023, cu peste 17.000 de palestinieni morți, și circa 1.800  israelieni (din care aproximativ 1.200 civili în primele zile ale atacului Hamas și aproximativ 600 militari – circa 340 uciși în primul atac Hamas).

[6] Pentru mai multe detalii vezi articolul Cum a fost găurit Zidul de Fier de Tudor Păcuraru.[7] La 2 decembrie 2023, The New York Times a publicat un articol cu titlul “Intelligence errors prompt scrutiny of Israeli generals, but little backlash” în care se menționa că armata israeliană a obținut cu aproximativ un an înainte un document de circa 40 de pagini, care conținea planul acțiunii Hamas declanșate la 7 octombrie, dar nu l-a luat în considerație. Mai mult, în iulie 2023, un comandant a respins, de asemenea, avertismentul unui subordonat care raporta că grupul făcea exerciții și își construia capacitatea de a pune planul în practică.

 

[8] Comparativ, SUA au lansat, în Afganistan, circa 7.400 de bombe, pe parcursul întregului an 2019.

[9] Nu este o tactică nouă, a fost folosită cu succes de Al Qaida în luptele de la Falujah din 2004.

[10] Protocolul Mosul (2016-2017) contracarează tactica folosită la Falujah, printr-o strategie în mai mulți pași: Izolarea câmpului de luptă – pentru a nu mai obține nici un ajutor extern (muniție hrană, echipamente, informații); apoi bombardamente continui mai mult timp, care duc la afectarea psihică a efectivelor care au reacții întârziate); distrugerea sistematică a clădirilor fortificate (demolarea se face prin implozie, proiectilul trece prin 3-4 planșee și explodează la parter, etajele se prăbușesc unul peste altul blocând accesul și aerisirea subteranelor; pătrunderea terestră; fragmentarea; lichidarea.

[11] Din totalul de circa 250 de ostatici deținuți de Hamas, până la data prezentului articol au fost eliberați 110, cei mai mulți cu ocazia încetării temporare a focului din perioada 24-30 noiembrie 2023, ca urmare a negocierilor purtate de Qatar, Egipt și SUA, iar 125 se mai află încă în Gaza. Israelul a eliberat în schimb 240 palestinieni (din care 107 copii). Conform Al Jazeera, pentru fiecare palestinian eliberat Israelul a arestat cel puțin un alt palestinian.

[12] Vezi și Corneliu Pivariu ”Geopolitica actuală descoperită în 200 de episoade”, Editura Pastel 2011, pag 288-289

[13] “Nu voi face greșeala de a permite ANP să conducă în Gaza pentru că va fi la fel” ca Hamas, a declarat premierul izraelian, într-o conferință de presă televizată în noiembrie 2023, în care a pledat pentru o “nouă viziune, o schimbare” în enclava palestiniană, care să implice “securitatea şi controlul israelian“.

[14] Proiectul “Ben Gurion Canal”, care datează din anii 1960, care ar fi mai scurt cu circa 90 km decât canalul Suez; proiectul este încă în stare de proiect.

[15] Două portavioane, USS Gerald R. Ford și USS Dwight Eisenhower, cu peste 150 de avioane de lupta la bord, navele de escortă ale grupărilor respective, precum și un submarin din clasa Ohio (USS Panama), care dispune de 154 de rachete de croazieră Tomahawk. Este cea mai mare grupare navala americană dislocată în estul Mediteranei după 1983.

[16] Se pare că doi din fii liderului Hamas, Ismail Haniyeh, au strânse și importante legături de afaceri cu Ankara.