Category: ORIENTUL MIJLOCIU

Home / Category: ORIENTUL MIJLOCIU

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

Cu o relativă ciclicitate, cuprinsă între 8 ani şi un deceniu, istoria  post-belică a Orientului Mijlociu, marcată de întemeierea şi proclamarea statului Israel la 14 mai 1948, a fost una conflictuală în al cărei cronograf sunt înscrise patru războaie de anvergură şi cu actorii statali între statul evreu şi lumea arabă a Orientului Mijlociu.

Pe lângă războaiele arabo-israeliene în care protagoniştii au fost entităţile statale, acestora li s-a adăugat, odată cu crearea, în 1964, a Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, componenta revoluţionară a rezistenţei palestiniene ca o componentă dinamică a conflictului arabo-israelian sau a “Conflictului din regiunea Orientului Mijlociu”. Şi dacă, o vreme, s-a coagulat ideea că războiul din octombrie 1973 a fost ultima conflagraţie armată regională între Israel şi lumea arabă, la doar 6 ani de la acest “Război din Ramadan pentru arabi” şi “Războiul de Yom Kippur” în narativul israelian, arealul extins al Orientului Mijlociu extins avea să  fie zguduit, în 1979, de un nou seism ale cărui consecinţe şi extensii se manifestă cu acelaşi dinamism al confruntării până în contemporaneitatea zilelor noastre. A fost  explozia revoluţiei islamice din Iran animată şi condusă de ayatollahul şi imamul Ruhollah Khomeini. Eliminarea dinastiei monarhice a ultimului şahinşah Reza Pahlavi Aryamehr şi proclamarea Republicii Islamice Iran, cu un regim puternic teocratic şi teologic, diseminarea regională a spiritului confesional şiit din secta duodecimană şi ostilitatea vituperantă faţă de Statele Unite ale Americii, rebotezate prin cognomenul de “Marele Satan”. Dar, la acestea s-a adăugat şi o altă coordonată caracteriologică, doctrinară şi ideologică, discursivă şi faptică: ostilitatea ireductibilă faţă de statul evreu şi acţiunea continuă pentru distrugerea şi  ştergerea Israelului de pe faţa pământului şi din geografia acestuia. Era începutul unui lung şi  complex război iraniano-israelian, acutizat de orientarea susţinută a mollahilor către o febrilă preocupare pentru înarmare şi, în aces cadru, pentru accesul  statului iranian la un arsenal nuclear.

Pentru Israel, membru al clubului nuclear şi unicul stat regional  dotat cu un arsenal atomic şi decis să-şi menţină acest statut cu orice preţ, programele nucleare ale Iranului au devenit un coşmar transformat, cu rapiditate, într-un casus belli  în  care guvernele israeliene nu au ezitat să-şi declare deschis decizia şi disponibilitatea de a iniţia un atac armat de distrugere a programelor şi infrastructurilor nucleare iraniene.

Între Israel şi Iran, mai ales în contextul “primăverii arabe“, forţe militare iranene ale Gardienilor Revoluţiei sunt desfăşurate masiv în Siria. Pentru statul evreu, Iranul devenea o acută chestiune de securitate şi supravieţuire naţională. Un acerb război din umbră se desfăşoară. De la asasinarea tehnicienilor şi savanţilor atomişti persani, la bombardarea aeriană a amplasamentelor militare iraniene în teritoriul sirian, până la atacarea cibernetică a instalaţiilor nucleare iraniene şi la pirateria şi confruntarea navală în mările adiacente – nici un mijloc combativ posibil nu este neglijat.

Mobilizarea pârghiilor şi negocierilor  diplomatice la nivel internaţional se finalizează, la 18 octombrie 2018, cu semnarea controversatului acord nuclear JPCOA (Joint Comprehensive Plan of Action), cu scopul fundamental de prevenire a unei nuclearizări militare iraniene, documentul purtând semnătura Iranului, de o parte,  fiind semnat, de cealaltă parte, de cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, plus Germania de conivenţă cu Uniunea Europeană. Pentru guvernanţii de la Tel-Aviv, în frunte cu ex-premierul Banjamin Netanyahu, semnătura americană pe agrementul realizat a însemnat nu doar o trădare din partea preşedintelui Barack Obama, dar şi o radicalizare a hotărârii de a-şi asuma, de unul singur, distrugerea ireversibilă a planurilor persane de înarmare atomică. O “consolare”, a venit, totuşi, din partea fostului preşedinte Donald Trump care, în campania sa de “dezobamizare”,  a decis, la 8 mai 2018, retragerea SUA din Acordul JPCOA. O consolare care s-a dovedit vremelnică, dat fiind că, instalat la Casa Albă în 2020, noul preşedinte Joe Biden, având şi el de înfăptuit propria “detrumpizare”, a decis angajarea de negocieri cu Iranul, pentru revenirea la  vechiului acord din 2015. În pofida opoziţiei insistente a guvernanţilor israelieni, inclusiv actualul premier Neftali Bennett, negocierile au fost reluate în 2021, la Viena, iar după aproape un an de discuţii dificile, preopinenţii părţi la acord, manifestă un optimism mai vizibil cât priveşte finalizarea, cu consensul unanim, a tratatului.

Cu un ochi la Kiyiv, cu celălalt la Viena

Pentru premierul israelian Neftali Bennett, începutul acestei primăveri a adus în atenţia două teme în aparenţă fără o legătură, dar în egală măsură îngrijorătoare. Şi este vorba, în primul rând, de momentul 24 februarie când Vladimir Putin a ordonat declanşarea invaziei militare ruseşti în Ucraina.  Interesul liderului israelian are o motivaţie  în care se regăsesc, pe de o parte, considerente legate de soarta celor cca. 50.000 de coreligionari ucraineni evrei, în frunte cu însuşi preşedintele Volodimir Zelensky. Şeful guvernului de la Tel-Aviv şi-a declarat public disponibilitatea şi posibilitatea de a primi în Israel câteva mii de ucraineni mozaici care ar alege calea exilului din faţa brutalităţii “operaţiunii miilitare speciale” desfăşurată  de armata rusească. Totodată, Naftali Bennett a oferit să găzduiască la Ierusalim un proces de contacte şi negocieri de pace între Kyiv şi Moscova, oferta sa nefiind finalizată în fapt. Pe de altă parte, în această perioadă, atenţia conducerii israeliene este focalizată către capitala austriacă Viena unde este aşteptată finalizarea negocierilor în problema noului acord nuclear cu Iranul, care ar putea să aducă surprize pe care Israelul le consideră dăunătoare intereselor sale de securitate.   În acelaşi timp, duo-ul Naftali Bennett- Yair Lapid se tem că evoluţiile din Ucraina ar putea să acapareze şi să monopolizeze atenţia cercurilor politice internaţionale, în general şi americane, cu precădere, amenințând să treacă problema iraniană într-un con de umbră şi de ignorare care ar  facilita o finalizare lacunară şi păgubitoare pentru Israel a lungilor târguieli la masa negocierilor cu regimul teocratic iranian. Iar în acest context euforic creat de cvasi-simultaneitatea în timp între războiul ucrainean şi obsesia securitară generată de dosarul iranian, par a fi readus în luminile rampei israeliene discursul despre opţiunile de acţiune ale Israelului, opţiuni între care, pe un loc de primă mărime îl ocupă  alternativa unei iniţiative marţiale a statului evreu împotriva Iranului aspirant la un loc în clubul puterilor nucleare.

Războiul dintre Israel şi Iran – o temă recurentă

La 1 martie a.c., în a şasea zi a conflictului din  Ucraina, primul-ministru Naftali Bennett a convocat o reuniune restrânsă cu  oficiali şi  responsabili ai Agenţiei israeliene de informaţii (Mossad), cadru în care şeful guvernului de la Tel-Aviv a ţinut să reitereze legământul categoric de a acţiona statornic pentru a zădărnici programele iraniene de înarmare atomică şi de dotare a armatei iraniene cu un arsenal convenţional de rachete de ultimă generaţie. “Un ochi al nostru urmăreşte, ca şi restul lumii,  evoluţiile din Ucraina, dar  celălalt ochi trebuie să urmărească cu atenţie ceea ce se întâmplă în vestul Ucrainei, adică în Austria, la Viena”, a afirmat Naftali Bennett, accentuând, pentru participanţii la întrevedere, că “sarcina lor fundamentală este aceea de a împiedica Iranul să se doteze cu capacităţi nucleare. Această sarcină pe care o îndeplinim de atâţia ani, este importantă mai ales acum, când a sosit momentul adevărului şi când, mai mult ca niciodată, suntem aproape de acest ceas al adevărului”. În aceeași conjunctură, ministrul Apărării, Benny Gantz a avertizat că, indiferent de rezultatul cu care se vor încheia negocierile din capitala austriacă, Israelul nu va ezita să acţioneze,  inclusiv prin recursul la arme, pentru a bloca proiectele şi demersurile Iranului de a intra în posesia unui arsenal nuclear şi alte arme convenţionale pe care să le pună  în mâinile grupărilor palestiniene din Gaza.

Asemenea avertismente şi ameninţări nu sunt, în esenţa lor, nici noi, nici inedite, ele preluând asemenea discurs paradigmatic reiterat, ca promisiune, ori de câte ori, liderii politici şi militari de la Teheran şi-au revărsat la fel de obişnuitele ameninţări cu distrugerea Israelului. Şi acestea nu au fost deloc puţine.

Armata israeliană  nu este lipsită de experienţă în ceea ce priveşte efectuarea reuşită de operaţiuni împotriva unor ţinte situate la mari depărtări georafice. Sunt, asfel, de notorietate raidul aerian din 3-4 iulie 1976 împotriva aeroportului din capitala ugandeză Entebbe, pentru eliberarea unui avion Air France, cu 246 pasageri la bord, deturnat de fedaini ai Frontului Popular de Eliberare a Palestinei, sau distrugerea, prin bombardament aerian a reactorului nuclear Osirak din Irak, la 7 iunie 1981 Dar  în vremea trecută de la ugandezul Idi  Amin sau de la  irakianul Saddam Hussein   lumea a cunoscut uriaşe prefaceri, progrese, notabile, inclusiv în ce priveşte arta războiului. Mai mult decât dificultăţile acţiunii propriu-zise, astăzi o pondere considerabilă are elementul politic într-o lume globalizată şi mai atentă la ceea ce i se întâmplă sau ameninţă să i se întâmple.

 Dacă în faţa proiectelor şi a discursului israelian există un obstacol de luat în seamă acesta  nu este unul strategic, tactic şi logistic, ci unul eminamente politic şi acesta ţine de poziţia Statelor Unite ale Americii, aliat pe care nu de puţine ori planificatorii şi politicienii israelieni s-au străduit zadarnic  să  îl atragă şi ca aliat militar într-o ofensivă conjugată împotriva Iranului. Este greu de prevăzut că Israelul se va angaja, singur, într-un război anti-iranian, fără încuviinţarea şi susţinerea multilaterală din partea Administraţiei de la Washington. Or este îndoielnic că, după retragerea mai puţin glorioasă din  Afghanistan şi după redirecţionarea atenţiei dinspre Orientul Mijlociu către spaţiul chinez, liderul de la Casa Albă va accepta aprinderea unui nou incendiu în această parte a lumii. Desigur, această afirmaţie are variabilele sale care, probabil, se vor contura cu mai multă acuraţe după o perioadă de examen al timpului de după reînvierea acordului JPCO. Deocamdată, pentru Joe Biden un acord cu Iranul, fie şi perfectibil, este mai bun decât nimic.

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

Încă în primele zile ale “operaţiunii militare speciale” în Ucraina, pe fondul manifestărilor ascendente şi expansive de condamnare a intervenţiei ruse, şi în paralel cu multele şi variatele forme de penalităţi interneţionale individuale sau colective impuse Federaţiei Ruse, Liga Statelor Arabe a convocat un summit de urgenţă al liderilor din regiunea Orientului Mijlociu şi Africii de Nord (MENA), având înscrisă în fruntea agendei de lucru situaţia creată în estul continentului european şi adoptarea unei poziţii panarabe faţă de conflict şi măsurile colective de evitare a consecinţelor posibile ale războiului înplan politic, securitar, economic, comercial şi în alte domenii.

Departe de a ajunge la un consens “panarab”, Conferinţa arabă la Nivel Înalt a fost, în final, un forum care nu a realizat  consensul asupra unei declaraţii comune, înalţii participanţi preferând, cu puţine excepţii, să păstreze tăcerea şi să evoce, discursiv necesitatea generică de respectare a principiilor de drept internaţional. O notă aparte a venit din partea Kuwaitului care, având încă vie memoria afectivă a invaziei lşi ocupării sale de către armatele irakiene ale lui Saddam Hussein, a pledat, cu reţinere, pentru preempţiunea negocierilor şi a instrumentelor diplomatice pentru soluţionarea diferendelor dintre state. Alături, Emiratul Qatar şi regatul Bahrein s-au abţinut de la orice critică la adresa Rusiei. Arabia Saudită şi sultanatul Oman au păstrat liniştea.

O asemenea reticenţă este lesne de înţeles dacă se are în vedere amploarea şi importanţa mizelor politice, strategice, energetice, economice pe care consecinţele posibile ale crizei ucrainene le incumbă inclusiv pentru sistemul de alianţe şi sisteme de securitate care interesează ansamblul regiunii Orientului arab cu Mashrequl şi cu Maghrebul său.

Dar, în acelaşi context, această “neutralitate” ad-hoc  pune în lumină şi o altă faţetă a “cubului magic”, nu mai puţin importantă ca şi celelalte  şi anume o tendinţă deja coagulată a comunităţii şi a regimurilor arabe – a monarhiilor de pe malul apusean al Golfului Persic, mai ales,  către o mai largă emancipare vizavi de relaţiile cu Administraţia de la Casa Albă, în paralel cu menţinerea şi consolidarea diversificată a acestora cu Federaţia Rusă. “Într-o declaraţie pentru CNN, profesorul emiratez de ştiinţe politice Abulkhalek Abdullah, afirma, în acest sens, că “Emiratele Arabe Unite nu trebuie să fie privite ca o marionetă a Statelor Unite. Noi vrem să  acţionăm în conformitate cu propriile noastre priorităţi, menţinând, totodată, cele mai bune relaţii cu guvernanţa americană”.

Nu este necunoscut faptul că, în ultimii ani, în relaţiile dintre monarhiile arabe din Golf şi Statele Unite aleAmericii nu au fost nici puţine, nici lipsite de dramatism episoadele de tulburenţă şi dificultate de comunicare între regatul wahabit şi Casa Albă,  care s-au accentuat după 2018, după controversata implicare a ambiţiosului moştenitor al tronului saudit, Mohammed Bin Salman, în asasinarea jurnalistului Jamal Khashoggi,  viitorul rege fiind şi în prezent o persona non grata pentru preşedintele Joe Biden.. În acelaşi context, alături de Arabia Saudită, monarhia de la Abu  Dhabbi, condusă de prinţul  moştenitor Mohammed Ibn Zayd a dat, în februarie,  vot negativ unui proiect de rezoluţie a Consiliului de Securitate iniţiat de America şi Albania, rezoluţia fiind, în fond, o poziţie de condamnare a Rusiei pentru intervenţia armată în Ucraina..Monarhiile arabe din estul Peninsului Arabice,

La sorgintea acestor pete cenuşii, se regăseşte şi decizia preşedintelui american  prin care, ca pârghie de influenţă şi presiune în  a procesului de negociere a  dosarulului nuclear al Iranului, mișcarea insurgenţilor yemeniţi Houthi  susţinuţi de regimul teocratic de la Teheran a fost radiată din lista americană a entităţilor teroriste. O mişcare resimţită la Ryad ca o umilinţă inacceptabilă. Nu cu multă vreme înainte de declanşarea intervenţiei ruse în Ucraina, presa arabofonă informa că, succesiv acestei rezoluţii prezidenţiale a lui Joe Biden, o delegaţie a coducerii insurgenţei yemenite pro-iraniene a efectuat o vizită în Rrusia. i Astel, prin implicarea în conflictul yemenito-saudito-iranian, Vladimir Putin mai făcea un pas înainte către mediul arab şi către inimile regelui saudit Salman şi ale monarhiilor din orbita Ryadului.

Pentru comunitatea arabă, criza ucraineană a impulsionat şi, probabil,va accentua  mai vechea tactică a diversificării şi paletei de parteneriate după dictonul care evidenţiază evitarea punerii tuturor ouălor într-un singur coş. La aceasta ar putea să contribuie şi  faptul că Rusia nu este un herald al obsesivei chestiuni a libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti. Ceea ce nu va însemna nici ponderea pe care o deţine America în domeniul securitar şi de apărare , după cum nu va însemna nici ostracizarea ostentativă a  Rusiei ca furnizor de mărfuri ( grâu, cu deosebire, ca partener comercial important (în anul trecut volumul schimburilor dintre Rusia şi statele membre ale Consiliului Golfului s-a cifrat la 5 miliarde dolari),  partenerul rus fiind, în a celaşi timp, membru al Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPAEP +).  Rămâne de văzut în ce măsură atuurile parteneriale ale Rusiei vot fi afectate de complexul sancţiunilor internaţionale aplicate ca răspuns la invazia militară din Ucraina

Criza ucraineană pune lumea arabă în faţa unei paradigme pe cât de dificile, pe atât de importante şi complicate: și este vorba de  a balansa, asemenea unui echilibrist pe odgonul întins între principalii poli de putere ai lumii contemporane, Statele Unite şi comunitatea occidentală, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, partener în egală măsură  util şi dorit din varii şi presante motive,  şi Statele Unite, tratiţional furnizor de securitate şi actor crucial pe scena geopoliticii actuale şi previzibile. Numai că în această ecuaţie  se află complicatul nod gordian al rupturii şi non-comunicării între cei doi poli, ceea ce face şi mai dificilă opţiunea, şi păstrarea unei egale echidistanţe între Kremlin şi Casa Alba – o situaţie care ar putea să aibă o durabilitate care să schimbe imprevizibil relaţia dintre factorii ecuaţiei.

Este vorba în definitiv de confruntarea îndoielilor exprimate, în narativul sapienţial popular al distribuirii ouălor în mai multe coşuri şi a al trecetii apei cu  capra şi varza,  cu garanţia că pe malul celălalt nu aşteaptă lupul tensiunilor şi conflictului.

Deocamdată, se poate spune că, prin tradiţie şi cu rare excepţii, (Siria lui Bashar All-Asad, de pildă), regimurile arabe ale Orientului Mijlociu sunt mai tentate de relaţiile lucrative cu Statele Unite şi lumea occidentală, în general. Dar aceasta nu înseamnă că acelaşi areal geopolitic arab  este  ostil Kremlinului şi lui Vladimir Vladimirovici Putin.

Privită dinspre Orientul Mijlociu arab, Rusia este văzută ca un pol al ordinii mondiale şi o putere care are şi influenţă, şi prezenţă în lumea arabă şi care poate fi utilă şi susţinătoare a proiectelor şi intereselor arabe. În egală măsură, Rusia este spaţiu de refugiu şi de jocuri strategice favorabile atunci când pe cerul relaţiilor cu Occidentul se adună norii disensiunilor şi lacunelor. Iar, la nevoie, se recurge la exhibarea neutralităţii şi tăcerii – o tactică de poziţionare care ar putea să-şi piardă eficienţa şi credibilitatea în “lumea care, după Ucraina, nu va mai fi cum a fost”.. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum se poate constata fără dificultate, comunitatea occidentală pare a fi tot mai ofensiv angajată într-un proces de redefinire şi restructurare a modului său de angajare globală în gestionarea ordinii universale. Iar aceasta  se va reflecta şi în relaţionarea cu Orientul Mijlociu. Şi este logic să credem că  un proces similar, cu un ritm şi cu maniere de lucru specifice va fi valabil şi în ceea ce priveşte Rusia de după conflict, şi proiectele sale arabe.

Emilian M. Dobrescu

            2 decembrie este ziua naţională a Emiratelor Arabe Unite, care în această zi din 1971 și-au declarat independenţa faţă de Marea Britanie. Tot pe 2 decembrie 1971, Abu Dhabi, Ajman, Fujairah, Sharjah, Dubai şi Umm Al Quwain au întemeiat Emiratele Arabe Unite. Abu Dhabi este capitala şi cel mai mare emirat din Emiratele Arabe Unite.

            Abu Dhabi: creșterea producției de petrol

            Compania de stat Abu Dhabi va investi 448 miliarde de dirhami (122 miliarde de dolari) în petrol și gaze naturale până în 2025 pentru a crește capacitatea de producție[1]: bugetul Companiei Naționale de Petrol Abu Dhabi (ADNOC) a fost aprobat de organul suprem al politicii energetice al emiratului, Consiliul Suprem al Petrolului. Planul de investiții va contribui la creștere și extindere „în toate domeniile de afaceri”, inclusiv producția, rafinarea și tranzacționarea, a anunțat compania.

            Abu Dhabi, care deține deja cea mai mare parte a țițeiului din Emiratele Arabe Unite, a descoperit încă două miliarde de barili în câmpurile convenționale, aducând rezervele totale de petrol recuperabil ale EAU la 107 miliarde. Emiratul a găsit, de asemenea, 22 de miliarde de barili în plus de petrol neconvențional, care este mai greu de extras.

            ADNOC, cel mai mare producător de energie din țară, se extinde „pentru a atinge valoarea maximă posibilă din fiecare baril de petrol produs, rafinat și vândut”, potrivit comunicatului. Compania de stat intenționează să crească capacitatea zilnică de producție de petrol la 5 milioane de barili până în 2030 de la aproximativ 4 milioane de barili, chiar dacă OPEC a plafonat producția EAU la aproximativ 2,6 milioane de barili pe zi.

            La umătatea lunii noiembrie 2020, oficialii din Abu Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite, au lansat în mod privat ideea că națiunea ar putea părăsi Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol, un pas extrem de neobișnuit, care probabil ar destabiliza piețele petrolului.

            Guvernul din Abu Dhabi a dat, de asemenea, aprobarea ca ADNOC să dezvolte hidrogenul ca sursă de energie cu emisii reduse de carbon și să atribuie contracte pentru companii pentru explorarea blocurilor de petrol și gaze de pe uscat și offshore. 

            Abu Dhabi: exportul de hidrogen

            Fondul Mubadala Investment Co., compania petrolieră Abu Dhabi National Oil Co. şi Fondul Suveran de Investiţii din Abu Dhabi (ADQ) au decis să încheie o alianţă pentru a produce hidrogen pe baza utilizării gazelor naturale şi a energiilor regenerabile, hidrogen pe care să îl exporte atât peste hotare cât şi în Emiratele Arabe Unite, a informat ADQ într-un comunicat de presă[2].

            La rândul său, Ministrul Energiei din Arabia Saudită a declarat că vrea să transforme cel mai mare exportator mondial de petrol în cel mai mare exportator mondial de hidrogen. La fel ca şi Arabia Saudită, Abu Dhabi produce gaze naturale, care pot fi utilizate pentru a obține ceea ce specialiştii numesc hidrogen albastru. De asemenea, Adu Dhabi se bucură de Soare, care poate fi folosit pentru a produce o variantă de hidrogen denumită hidrogen verde…

            Abu Dhabi: testarea clinică cu Sputnik V

            Pe 7 decembrie 2020, emiratul Abu Dhabi a anunțat că începe testele clinice pe 500 de voluntari pentru vaccinul rusesc Sputnik V[3]. Dezvoltatorii vaccinului rusesc au anunţat că testele iniţiale au arătat o eficienţă de 91,4% în prevenirea infectărilor, deşi rezultatele finale ale cercetărilor nu au fost publicate într-un jurnal medical.

            Vaccinul rusesc Sputnik V costă cca 20 de dolari pe pieţele internaţionale, sumă care cuprinde două doze pentru tratament, conform datelor Fondului Rus pentru Investiţiii Directe.

            Emiratele Arabe Unite au demarat faza trei de testare şi pentru un vaccin dezvoltat de Sinopharm Group.

            Dubai – 25 milioane de turiști

            După fuziunea ministerelor Economiei și Turismului, la conducerea noului departament a fost numit Helal Al Marri, a anunţat şeicul Hamdan bin Mohamed Bin Rashid Al Maktoum, conducătorul Dubaiului[4]. Printre principalele obiective ale noului departament se numără creşterea valorii adăugate în sectorul industrial cu 150% în următorii cinci ani, extinderea cu 50% a pieţelor de export pentru produsele locale şi creşterea numărului de turişti cu 40%, a informat biroul de presă al şeicului Hamdan bin Mohamed Bin Rashid Al Maktoum.

            De asemenea, Emiratul Dubai vrea să atragă 100.000 de companii în decurs de trei ani şi să organizeze 400 de evenimente economice globale până în 2025, să încurajeze companiile din sectorul privat şi afacerile de familie să se listeze pe pieţele financiare şi bursele din Dubai.

            În 2021, World Expo 2020 a fost găzduit în Dubai – eveniment care a fost amânat cu un an din cauza pandemiei de Covid-19. Acest eveniment este aşteptat să atragă 25 de milioane de vizitatori, atât în format fizic cât şi online.

            Dubai – ajutor de stat

            Autorităţile din Dubai au sprijinit financiar compania aeriană Emirates pe perioada crizei coronavirusului, în condiţiile în care transportatorul aerian a înregistrat primele sale pierderi anuale din ultimele trei decenii[5]. Până la 31 decembrie 2020, guvernul a injectat 3,1 miliarde de dolari în Emirates de la debutul pandemiei, a anunţat compania aeriană în raportul său financiar pe 2020. Anterior, compania a dezvăluit că a mai primit o injecţie de capital de 2 miliarde de dolari de la Guvernul din Dubai: „Din cauza restricţiilor de zbor şi de călătorie, introduse în contextul pandemiei, compania aeriană a înregistrat o pierdere netă de 202,28 miliarde dirhami (5,52 miliarde de dolari) în 2020”, primele pierderi din ultimii 33 de ani, a informat Emirates într-un comunicat de presă.

            Emirates, una dintre cele mai mari companii aeriene din lume înaintea pandemiei, a precizat că veniturile sale au scăzut cu 66,4%, până la 30,9 miliarde de dirhami pe măsură ce traficul de pasageri a scăzut cu 88,3% până la 6,5 milioane de pasageri: „Nimeni nu știe când se va termina pandemia, dar știm că recuperarea va fi una dificilă”, a declarat președintele Emirates, șeicul Ahmed bin Saeed Al Maktoum.

            Dubai – problemele familiei princiare

          Cazul prințesei Latifa

            În vârstă de 35 de ani, fiica lui Mohammed ben Rached al-Maktoum, prițesa Latifa a încercat în 2018 fără a reuși, să fugă cu barca din Dubai și a fost adusă înapoi, în Emirate[6]. Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (BICNUDO) a declarat pe 15 februarie 2021 că a cerut Emiratelor Arabe Unite „dovada vieții” prințesei Latifa, fiica Emirului Dubaiului, în urma preocupărilor legate de moartea sa: „Ne-am exprimat îngrijorarea cu privire la această situație în lumina videoclipurilor deranjante care au apărut în această săptămână. Am cerut mai multe informații și clarificări cu privire la situația actuală a prințesei Latifa ”, a declarat BICNUDO la un briefing de presă la Geneva. “Având în vedere această serioasă îngrijorare cu privire la Sheikha Latifa, am solicitat ca răspunsul guvernului să fie o prioritate”, a adăugat BICNUDO. „Am cerut dovezi de viață, am cerut informații suplimentare”.

            În decembrie 2019, Grupul de lucru pentru disparițiile forțate sau involuntare a spus că „a decis să clarifice cazul prințesei Latifa Mohammed Al Maktoum, ținută în secret la domiciliul ei, în casa familiei sale din Dubai”: în documentarul difuzat de BBC și Sky News, intitulat The Missing Princess, fiica Emirului din Dubai spune că este ținută „ostatică” și se teme de viața ei.

            Pe 20 aprilie 2021, experți independenți ai ONU în domeniul drepturilor Omului au cerut ca EAU să furnizeze „informații semnificative” despre soarta prințeseii Latifa Mohammed Al Maktoum, precum și asigurări „fără întârziere”cu privire la siguranța și bunăstarea sa[7]. Sheikha Latifa, fiica Emirului din Dubai și primului-ministru al Emiratelor Arabe Unite, Mohammed bin Rashid Al Maktoum, ar fost răpită în timp ce încerca să fugă din țară în 2018. Experții independenți în drepturi, inclusiv raportorul special al ONU pentru violența împotriva femeilor, și-au exprimat îngrijorarea că, de la înregistrarea din februarie și de la cererea oficială ulterioară pentru informații suplimentare despre situația ei, „autoritățile nu au furnizat informații concrete”. Â

            „Declarația autorităților din Emiratele Arabe Unite care indică pur și simplu că a fost„ îngrijită acasă ”nu este suficientă în această etapă”, au adăugat experții în drepturile Omului ai ONU, care și-au exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la acuzațiile de încălcare a drepturilor omului împotriva Sheikha Latifa și la posibila amenințare la adresa vieții sale. Este urgent nevoie de dovezi ale bunăstării sale Potrivit informațiilor primite, Sheikha Latifa este încă privat de libertate, fără acces în lumea exterioară, au adăugat experții, menționând că „păstrarea secretului său poate avea consecințe fizice și psihologice dăunătoare și poate constitui un tratament crud, inuman. Sau degradant ”. „Sunt necesare urgent dovezi ale vieții și asigurări cu privire la bunăstarea sa”, au insistat experții în drepturile omului, solicitând o verificare independentă a condițiilor în care este deținut Sheikha Latifa și eliberarea sa imediată.

            Divorțul din familia princiară

            Mohammed bin Rashid Al Maktoum conduce Dubaiul din 2006 și are o avere estimată la 4,5 miliarde de dolari[8]. Sub domnia sa au fost concretizate proiecte precum Dubai Internet City, Dubai Media City, Palm Islands, hotelurile Burj Al Arab și Burj Khalifa, care au făcut din Dubai atracția turistică și paradisul arhitectonic care este astăzi. Mohammed a fost căsătorit 15 ani cu prințesa Haya, din 2004 până în 2019: în vârstă de 72 de ani, șeicul a avut șapte neveste (a divorțat de toate) de la care are 30 de copii.

            În iunie 2019, prințesa Haya bint Al-Hussein, soția șeicului a fugit, împreună cu doi dintre copiii ei, din Dubai în Germania unde a cerut azil politic. Prințesa a cerut în justiție custodia unică a celor doi copii, să fie protejată împotriva unui mariaj abuziv și să nu fie repatriată în Dubai. O instanță din Marea Britanie a decis în decembrie 2019, sub rezerva probabilității, că șeicul Mohammed le-ar fi răpit pe fiicele sale Shamsa și Latifa și că acestea sunt private de libertate, precum și că soția șeicului, prințesa Haya, ar fi fost supusă unei campanii de intimidare.

            La jumătatea lunii octombrie 2021, un judecător al Înalții Curți de Justiție a Marii Britanii a decis că șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, conducătorul emiratului Dubaiului, a folosit softuri de spionaj pentru a intercepta telefonul fostei soții, prințesa Haya bint Al-Hussein. Hackerii au folosit un soft denumit Pegasus, licențiat în Dubai și Emiratele Unite de o companie israeliană. Aceștia au putut astfel afla locația persoanei care folosește telefonul și să-i asculte convorbirile, să-i citească SMS-urile, e-mail-urile și conversațiile din alte aplicații. De asemenea, hackerii au avut acces la lista de contacte, la fotografii și la parole și au avut posibilitatea de a activa telefonul fără știrea prințesei, ceea ce le-a permis să o filmeze pe aceasta sau să o fotografieze pe ascuns.

            Curtea a decis că șeicul Mohammed, care este și prim-ministru și vice-președinte al Emiratelor Arabe Unite, s-a amestecat în treburile justiției, întrucât nu doar telefonul prințesei a fost urmărit, ci și cel al avocatei acesteia, baroana Shackleton de Belgravia.

            În final[9], Curtea a decis că Șeicul Dubaiului, Mohammed bin Rashid al-Maktoum, este obligat să-i plătească fostei sale soții, prințesa Haya bint al-Hussein, 650 de milioane de euro, după divorț. Cazul reprezintă cea mai costisitoare înțelegere de divorț acordată vreodată de un tribunal din Marea Britanie. Șeful guvernului Emiratelor Arabe Unite, în vârstă de 72 de ani, va trebui să plătească 251,5 milioane de lire sterline (aproximativ 300 de milioane de euro) prințesei Haya. De asemenea, șeicul trebuie să facă plăți pentru cei doi copii ai cuplului, aflați în custodia prințesei, însumând 290 de milioane de lire sterline (mai mult de 340 de milioane de euro) pentru a acoperi costurile de întreținere și securitate. În total, acordul de divorț între prințesa Haya și șeicul Dubaiului a ajuns la 550 milioane de lire sterline (646 de milioane de euro). Banii vor fi folosiți pentru a acoperi costurile de securitate ale Prințesei Haya pentru tot restul vieții, precum și costurile curente pentru cei doi copii ai cuplului, Al Jalila Bint Mohammed Bin Rashid Al Maktoum și Sheikh Zayed Bin Mohammed Bin Rashid Al Maktoum, cu o plată în avans de 333 milioane dolari până în martie 2022. Nu există o valoare fixă ​​a decontării totale, întrucât instanța a decis că șeicul Mohammed ar trebui să plătească costurile anuale de securitate pentru cei doi copii ai săi, în vârstă de nouă și 14 ani, pentru tot restul vieții lor sau până la emiterea unei noi hotărâri judecătorești

Dubai: Expo 2020 devenit 2021

Dubai Expo 2020, amânată din cauza pandemiei Covid-19, a fost deschisă oficial pe 1 octombrie 2021, fiind prima expoziție modială care se desfășoară în Orientul Mijlociu[10]. ONU a organizat evenimente și expoziții în „Centrul Națiunilor Unite”, care explică rolul central al ONU în rezolvarea problemelor lumii.

Prima Expoziție Mondială a fost organizată în 1851 la Londra, într-o clădire confecționată din fontă și sticlă și numită Palatul de Cristal, care a prezentat modul cum evolua revoluția industrială, în Timp ce Expoziția Universală din 1889 de la Paris a prezentat Turnul Eiffel, pe care unii critici l-au respins ca o construcție urâtă ce merita demontată până la sfârșitul evenimentului. De atunci a devenit din ce în ce mai ușor să călătorești în diferite părți ale lumii, dar chiar și în secolul al XX-lea, mai multe expoziții au lăsat câte o amprentă durabilă în orașele gazdă ale expozițiilor modiale: iconicul Space Needle din orașul american Seattle, ridicat pentru Expo din 1962, de exemplu, sau Bruxelles Atomium, construit pentru ediția din 1958.

Dubai Expo este considerat cel mai mare eveniment organizat vreodată în lumea arabă. A fost afectată de pandemia Covid-19, care i-a obligat pe organizatori să amâne lansarea până în 2021. Emiratele Arabe Unite speră că Dubai Expo va relansa economia emiratelor, în special turismul, care este un sector deosebit de important pentru țară.

Pentru a aduce vizitatorii în deșert a fost construit un sit imens de 4,3 kmp, care conține peste 200 de pavilioane. Sunt planificate experiențe culturale, de divertisment, expoziții și prelegeri educative. Dubai Expo continuă tradiția arhitecturii inovatoare a EAU, cu Al Wasl Dome, cea mai mare cupolă din lume și cea mai mare suprafață de proiecție de 360 ​​de grade, ca element central. Pe lângă cele 192 de pavilioane naționale, există „pavilioane speciale”, axate pe temele oportunității, mobilității și durabilității. Unul dintre ele, pavilionul „Misiunea posibilă”, găzduiește centrul ONU, care a planificat o serie de evenimente și activități la acest centru, inclusiv experiențe captivante, expoziții interactive, ateliere, proiecții de filme, campanii de advocacy, spectacole culturale, dialoguri și conversații pe teme legate de Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale mileniului actual, obiective convenite la nivel global pentru reducerea sărăciei și promovarea păcii și egalității, protejând în același Timp mediul global.

Pe parcursul celor șase luni ale Expoziției, care se desfășoară până la sfârșitul lunii martie 2022, câteva milioane de oameni din întreaga lume sunt așteptați la Dubai. Pentru ONU, aceasta este o oportunitate de a arăta activitatea Organizației și de a explica de ce este esențială depășirea provocărilor globale, cum ar fi pandemia Covid-19 și schimbările climatice, precum și îndeplinirea ODD ale Mileniului.

Comisarul general al ONU pentru Expo, Maher Nasser a descris evenimentul drept „o platformă excelentă pentru dialog și colaborare globală, oferind o oportunitate unică de a arăta nu numai puterea ingeniozității și a inovației, ci și puterea cooperării și modul în care țările lumii sunt unite într-o viziune comună pentru a atinge obiectivele de dezvoltare durabilă până în 2030”. Maher Nasser a adăugat că tema Expo 2020 – „Conectarea minților, crearea viitorului” – a fost aleasă pentru a lucra împreună pentru a construi un viitor în care toată lumea să prospere în pace, demnitate și egalitate pe o planetă sănătoasă. „Scopul nostru final este să încurajăm participanții și vizitatorii internaționali să recunoască faptul că agenda pentru dezvoltare durabilă este agenda lor; este o agendă adoptată de liderii mondiali la ONU, care poate fi realizată numai dacă toate sectoarele fiecărei națiuni se angajează să îndeplinească obiectivele și acționează pentru a îndeplini aceste angajamente” a spus Maher Nasser la deschiderea Expo Dubai 2020/2021.

Dubai: Oktoberfest 2021

            Pentru al doilea an consecutiv, autoritățile bavareze au anunțat, și în 2021, că Oktoberfest nu se organizează din cauza coronavirus. Provocând furia germanilor, Emiratele Arabe Unite au spus că introduc propria versiune a Oktoberfest în cadrul Expoziției Mondiale care se organizează în toamna lui 2021 în Dubai[11]. Evenimentul din Dubai va fi organizat după rețeta celui tradițional, din Munchen: cu corturi în care se servește bere și se ascultă muzică populară bavareză.

            Organizatorii germani sunt indignați de inițiativa arabă, considerând că nici un turist n-ar trebui să o considere drept o alternativă viabilă: ”Există un singur Oktoberfest în întreaga lume, iar acesta se organizează la Munchen. E absolut absurd să poți gândi că poți muta evenimentul în Dubai”, afirmă Clemens Baumgaertner, persoana însărcinată de capitala Bavariei să organizeze festivalul anual al berii. În mai 2021, Baumgaertner a precizat că analizează căile legale prin care să poată ”proteja” Oktoberfest.

            Cu toate acestea, organizatorii din Dubai promovează deja evenimentul cu superlative, așa cum se obișnuiește în Emirate:  ”Va fi, de departe, cel mai mare festival din lume”, scrie despre Oktoberfest wesite-ul Expoziției Mondiale, care se organizează începând cu 7 octombrie 2021 și se va întinde pe mai multe luni.

            Oktoberfest Dubai își mai propune să doboare recordul mondial cu cel mai lung bar din lume și cu cel mai mare pahar cu bere. Organizatorii se așteaptă la 4 milioane de vizitatori pe lună și la 620 de standuri care vor ocupa 400.000 de metri pătrați.

        Dubai: revoluţia agricolă

            Pandemia de coronavirus a scos în evidenţă importanţa conceptului de securitate alimentară, după ce au crescut riscurile de aprovizionare cu produse perisabile la scară mondială[12]. Emiratele Arabe Unite au resimțit această problemă mai ales în ultima perioadă, motiv pentru care mai mulți fermieri din Dubai au decis să depășească toate obstacolele oferite de condițiile meteorologice (puține resurse de apă, un mediu deșertic ostil agriculturii) ridicând ferme ultramoderne în mijlocul deșertului.

            Un exemplu în acest sens este Al-Badia, o fermă ultramodernă ridicată în mijlocul deşertului. Ferma produce diferite legume pe verticală, cu tehnici de la controlul precis al luminii şi irigaţiei, până la reciclarea a 90% din apa utilizată: “Este o revoluţie agricolă în mijlocul deşertului”, a declarat directorul fermei, Bassel Jamal. “Aducem fiecărei plante cantitatea de lumină, umiditate, căldură şi apă de care are nevoie, ca şi cum ar fi un client al unui hotel de cinci stele”, a precizat Bassel Jamal. Pentru Bassel Jamal, modelul de fermă pe care îl conduce, unde totul este controlat de calculatoare, este o “alegere pentru viitor. Nu mai vrem să depindem de importuri. Vrem să producem local, pe întreaga perioadă a anului, fără să fim preocupaţi de schimbările climatice, pluviometrie sau secetă”, a punctat fermierul.

            După modelul Al-Badia, numeroase ferme moderne încep să apară în Dubai şi în emiratele vecine. Astfel, Abdellatif al-Banna este un alt fermier indepedent care cultivă ananas în patru sere unde totul este controlat cu atenţie, iar producţia este vândută pe o platformă internet. Piscicultura se dezvoltă şi ea graţie unei ferme de somoni tot din Dubai, a cărei calitate a produselor este apreciată în emirat. În ceea ce priveşte creşterea animalelor, Dubaiul numără mai multe ferme de vaci, care alimentează fabricile locale de lactate.

            Toate aceste unităţi agricole, care deseori sunt fructul investiţiilor private, sunt încurajate de guvernul emiratului, subliniază Omar Bouchehab, care prezidează comitetul de securitate alimentară din Dubai. Acesta a adăugat că autorităţile au lansat un plan destinat creşterii cu 15% a producţiei agricole în 2021. La fel ca şi celelalte şase state membre ale federaţiei Emiratelor Arabe Unite, Dubaiul importă 90% din necesităţile sale alimentare, potrivit datelor statistice oficiale: alimentele, în special produsele proaspete, ajung din lumea întreagă pe calea aerului, iar pe pieţele din Dubai nu lipseşte nimic comparativ cu cele din marile capitale occidentale.

            EAU: achiziționarea unor avioane F-35

          La jumătatea lunii decembri 2021 Emiratele Arabe Unite au suspendat un contract de mai multe miliarde de dolari pentru cumpărarea de avioane de luptă F-35, fabricate în SUA, într-un semn al frustrării crescânde față de încercările Washingtonului de a limita vânzările de tehnologie chineză către statul din Golf[13]. „Emiratele Arabe Unite au informat SUA că vor suspenda discuțiile pentru achiziționarea de F-35”, a declarat un oficial din EAU, care a mai spus: „Cerințele tehnice, restricțiile operaționale suverane și analiza cost/beneficiu au dus la o reevaluare: SUA rămâne furnizorul preferat al EAU pentru cerințele avansate de apărare, iar discuțiile pentru F-35 ar putea fi redeschise în viitor”.

            Departamentul de Stat al SUA a declarat că SUA rămâne „angajată” față de înțelegere, care a fost considerată o piatră de temelie a unui acord din august 2020 pentru normalizarea relațiilor diplomatice între EAU și Israel. Suspendarea acordului vine la o zi după ce premierul israelian Naftali Bennett s-a întâlnit cu liderul de facto al EAU, prințul moștenitor din Abu Dhabi, Mohammed bin Zayed, în capitala EAU. A fost prima vizită oficială a unui lider israelian în statul din Golf.

            Guvernul SUA a presat în mod repetat EAU să renunțe la compania chineză Huawei Technologies Co. în rețeaua sa de telecomunicații și a susținut că tehnologia ar putea reprezenta un risc de securitate pentru sistemele sale de armament. „F-35 este bijuteria coroanei Statelor Unite, a forțelor noastre aeriene și, prin urmare, trebuie să fim capabili să protejăm securitatea tehnologiei pentru toți partenerii noștri”, a declarat în prima parte a lunii decembrie 2021 secretarul adjunct de stat adjunct al SUA pentru securitate regională, Mira Resnick.

            Oficialii EAU au fost sceptici în legătură cu afirmațiile SUA privind potențiala încălcare a securității și și-au exprimat îngrijorarea de a fi prinși într-un „nou Război Rece” între un partener comercial de top și principalul său aliat strategic. „Ceea ce ne îngrijorează este această linie fină între o competiție acută între China și SUA și un nou Război Rece”, a declarat Anwar Gargash, consilier diplomatic al conducerii EAU, în remarcile pronunțate la Institutul Statelor Arabe din Golf, cu sediul la Washington.

            EAU: Anularea boicotului împotriva Israelului

            Preşedintele Emiratelor Arabe Unite (EAU), șeicul Khalifa bin Zayed Al Nahyan, a anulat pe 29 august 2020 boicotul împotriva Israelului; semnând decretul pentru anularea legii referitoare la boicotul împotriva Israelului se permite încheierea de acorduri comerciale şi financiare între cele două ţări. Decretul preşedintelui EAU are rolul ”să susţină cooperarea pentru a crea relaţii bilaterale”. 

            Operatorul aerian israelian El Al Airlines a efectuat pe 31 august 2020 prima cursă directă între Ben Gurion Airport din Tel Aviv şi capitala Emiratelor Arabe Unite, Abu Dhabi. La bord s-a aflat o delegaţie formată din oficiali israelieni şi consilieri ai lui Donald Trump. Președintele american a intermediat acordul anunţat pe 13 august 2020 pentru normalizarea relaţiilor din Israel şi Emiratele Arabe Unite.

            Acordul dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite va fi semnat oficial după negocieri detaliate referitoare la deschiderea ambasadelor şi a legăturilor comerciale şi de transport. Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a condamnat acordul de normalizare a realțiilor dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite şi a ameninţat că suspendă relaţiile diplomatice cu acest stat din Golf.

            Emiratele Arabe Unite au convenit normalizarea relaţiilor cu Israelul, în cadrul unui acord intermediat de Statele Unite, care a fost semnat pe 15 septembrie 2020, în cadrul unei ceremonii la Casa Albă, găzduită de preşedintele Donald Trump, la care au participat premierul israelian Benjamin Netanyahu şi președintele și ministrul de Externe al Emiratelor Arabe Unite, şeicul Abdullah bin Zayed al-Nahyan.

            Înainte de ceremonie, președintele Statelor Unite, Donald Trump, și-a exprimat convingerea că palestinienii se vor alătura în cele din urmă unui acord de pace cu Israelul, argumentând că susţinătorii lor politici și financiari din Golf merg înainte cu stabilirea de legături cu statul evreu[14]: „Altfel, vor rămâne pe dinafară”, a spus Donald Trump. „Cred că ceea ce vedeți acum este începutul sfârșitului conflictului israeliano-arab”, a spus și Jared Kushner, consilier principal al președintelui american.

            Pe de altă parte, premierul palestinian, Mohammad Shtayyeh, a spus că semnarea, la Casa Albă, a acordurilor de normalizare a relațiilor Israelului cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain, va marca o zi întunecată în istoria lumii arabe. El a adăugat, fără a intra în detalii, că Autoritatea Palestiniană intenționează să își corecteze relația cu Liga Arabă, care nu a denunțat normalizarea relațiilor între Israel și cele două monarhii din Golf.

          EAU: impozitarea profitului companiilor

            Emiratele Arabe Unite renunță la statutul de centru comercial fără taxe și vor introduce în premieră un impozit federal pe profitul companiilor, iar afacerile desfășurate aici vor fi supuse impozitării de la 1 iunie 2023[15]. Cota legală de impozitare a ţării va fi de 9% pentru veniturile impozabile care depăşesc 375.000 de dirhami şi zero pentru veniturile impozabile până la această sumă, pentru a sprijini firmele mici şi startup-urile; în acest fel, regimul fiscal al corporaţiilor din Emiratele Arabe Unite va fi printre cele mai competitive din lume.

            Persoanele fizice nu vor fi încă supuse impozitului pe veniturile salariale, proprietăţi imobiliare, investiţii în acţiuni sau alte venituri personale, care nu au legătură cu comerţul sau afacerile în EAU. Impozitul nu se va aplica nici investitorilor străini care nu desfăşoară afaceri în ţară. Impozitul pe profit se va aplica asupra profitului net contabil ajustat al afacerii. Afacerile din zonele libere, care sunt de ordinul miilor, vor putea continua să beneficieze de stimulente fiscale corporative, atât Timp cât îndeplinesc toate cerinţele necesare.

            EAU: investiții în rețeaua feroviară

            Emiratele Arabe Unite au anunțat etapele următoare pentru dezvoltarea unei rețele feroviare care să cuprindă aproape tot teritoriul țării și să ajungă la 1.200 km[16]. Până în 2030, rețeaua trebuie să ajungă la peste 35 de milioane de călătorii făcute anual, iar trenurile de pasageri să poată atinge 200 km/h și să conecteze 11 orașe ale țării, inclusiv Dubai și Abu Dhabi.

            „Etihad Rail este cel mai mare proiect de consolidare a forței uniunii în următorii 50 de ani”, a declarat șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, vicepreședinte al Emiratelor Arabe Unite, prim-ministru și conducător al Dubaiului. Pasagerii vor putea călători de la Abu Dhabi la Dubai în 50 de minute și de la Abu Dhabi la Fujairah în 1h 40min.

Prima etapă a rețelei feroviare din Emirate a fost terminată în 2016 și a constat într-o linie de 264 km către portul Ruwais, linie care transportă substanțe chimice. A doua etapă va completa cu 605 km actuala linie de coastă, până aproape de granița cu Arabia Saudită. Această etapă a început în 2018 și 70% din proiect a fost gata în doi ani.

            EAU: întâlnire istorică

          Isaac Herzog, președintele Israelului a vizitat pe 30 ianuarie 2022 Abu Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite, la invitația prințului moștenitor, şeicul Mohammed bin Zayed, în prima vizită a unui președinte israelian în această țară arabă. Întâlnirea a vizat întărirea legăturilor diplomatice ale Israelului în zona Golfului Persic, într-o perioadă de tensiuni crescute în regiune și în care puterile lumii încearcă să resusciteze acordul nuclear cu Iranul. Vizita președintelui israelian, a cărui funcție nu este executivă, a urmat celei a prim-ministrului Naftali Bennett, din decembrie 2021.

            În 2020, Emiratele Arabe Unite și Bahrein au semnat la Casa Albă acordurile numite „Abraham Accords”, de normalizare a relaţiilor cu Israelul, cu medierea SUA. Cele două state din Golf şi Israelul au îngrijorări similare în privinţa Iranului şi a aliaţilor săi din regiune.

            În drum spre Abu Dhabi, Isaac Herzog a zburat deasupra Arabiei Saudite, moment despre care șeful statului Israel a spus că este „cu adevărat foarte emoționant”. Cele două țări nu au relații diplomatice, dar Israelul și-a arătat disponabilitatea de a le stabili. Israelul a oferit pe 18 ianuarie 2022 sprijin de securitate Emiratelor Arabe Unite împotriva eventualelor noi atacuri cu  dronă, după un astfel de atac al rebelilor houthi din Yemen, care s-a soldat cu morţi, potrivit unei scrisori date publicităţii de liderul israelian.

            Președintele israelian a fost întâmpinat la sosirea în Abu Dhabi de ministrul de externe șeicul Abdullah bin Zayed Al Nahyan. A fost primit apoi de conducătorul de facto al Emiratelor Arabe Unite, prințul moștenitor al Abu Dhabi, șeicul Mohammed bin Zayed Al Nahyan, la palatul prezidențial Al Watan, alături de miniștri și oficiali din Emiratele Arabe Unite, a declarat agenția de știri de stat WAM: „Îi adresez urările mele de bine şeicului Mohammed bin Zayed şi îi sunt recunoscător pentru curajul şi stilul său de conducere curajos, pentru încheierea unui acord de pace cu Israel şi trimiterea unui mesaj către întreaga regiune că pacea este singura alternativă”, a declarat Isaac Herzog. Președintele Herzog s-a întâlnit, de asemenea, și cu comunitățile evreiești din Emiratele Arabe Unite, care este un hub comercial și turistic regional.

            EAU: puterea nucleară

            Emiratele Arabe Unite (EAU) au devenit pe 1 august 2020, prima țară arabă care posedă energie nucleară, după darea în exploatare a Reactorului nr.1 de la Uzina Barakah, în nord-vestul țării[17]. În cele din urmă, EAU vor produce un sfert din energia electrică necesară datorită celor patru reactoare de la această centrală nucleară, care au o putere totală instalată de 5.600 MW, fiind construită de un consorțiu care implică Emirates Grup Public Nuclear Energy Corporation și Coreea de Sud Coreea Electric Power Corporation.

          Investiția de 24,4 miliarde de dolari (22 de miliarde de euro) va permite celui de-al patrulea producător din Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) să-și satisfacă o cerere din ce în ce mai mare de energie electrică pentru cei 9,3 milioane de locuitori, în mare parte străini. Pentru Emirate, intrarea în clubul închis, format din 30 de țări cu putere atomică civilă confirmă angajamentul luat pentru folosirea energiilor cu emisii reduse de carbon, în Timp ce utilizarea vehiculelor mari și aerul condiționat rezidențial clasifică locuitorii emiratelor printre primii emițători de CO2 ai planetei.

 

            EAU: săptămâna de lucru de 4,5 zile

            Emiratele Arabe Unite îşi reduc săptămâna de lucru la patru zile şi jumătate şi îşi mută weekendul care tradiţional era de vineri până sâmbătă, incluzând și duminica[18]. Schimbările au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2022 şi sunt obligatorii pentru tot sectorul public. Ţara speră că noua săptămână de lucru va uşura tranzacţiile comerciale, financiare şi economice cu restul lumii. Totodată, guvernul spune că weekendul puţin mai lung este menit să crească productivitatea şi să îmbunătăţească echilibrul dintre viaţa profesională şi viața privată.

            Rugăciunile de vineri au loc după ora 13:15 pe tot parcursul anului. Weekendul în stil occidental, care era așteptat de ani de zile, a fost anunţat la mai puţin de o săptămână după ce fostul protectorat britanic a sărbătorit cea de-a 50-a aniversare a formării sale.

 

         


[1] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/abu-dhabi-planifica-investitii-de-122-de-miliarde-de-dolari-cresterea-productiei-de-petrol, postat și vizitat pe 22 noiembrie 2020

[2] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/trei-din-cele-mai-mari-companii-de-stat-din-abu-dhabi-vor-sa-transforme-emiratul-intr-un-exportador-de-hidrogeno-curat, postat și vizitat pe 18 ianuarie 2021

[3] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/abu-dhabi-va-incepe-testele-clinice-pentru-vaccinul-rusesc-sputnik-v-195397, postat și vizitat pe 8 decembrie 2020

[4] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/dubai-vrea-sa-atraga-25-de-milioane-de-turisti-2025-236172, postat și vizitat pe 6 noiembrie 2021

[5] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/guvernul-din-dubai-injectat-31-miliarde-de-dolari-compania-aeriana-emirates-218842, postat și vizitat pe 15 iunie 2021

[6] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2021/02/1089812, postat și vizitat pe 19 februarie 2021

[7] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2021/04/1094292, postat și vizitat pe 20 aprilie 2021

[8] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/divort-cu-nabadai-dubai-235158, postat și vizitat pe 28 octombrie 2021

[9] Vezi site-ul Șeicul Dubaiului îi va plăti fostei soții 650 de milioane de euro, după divorț. Ce se întâmplă cu cei doi copii | Galerie foto, Stiri, Vedete si Evenimente | Viva.ro, postat și vizitat pe 22 decembrie 2021

[10] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2021/10/1105282, postat și vizitat pe 1 octombrie 2021

[11] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/germania-anunta-din-nou-anularea-oktoberfest-emiratele-arabe-organizeaza-oktoberfest-dubai.html, postat și vizitat pe 3 mai 2021

[12] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/dubai-fermierii-pregatesc-o-revolutie-agricola-mijlocul-desertului-179134, postat și vizitat pe 19 august 2020

[13] Vezi site-ul Emiratele Arabe au suspendat achiziția de avioane F-35, pe fondul tensiunilor dintre SUA și China (descopera.ro), postat și vizitat pe 17 decembrie 2021

[14] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/documente-istorice-relatia-arabo-israeliana-au-fost-semnate-la-washington, postat și vizitat pe 16 septembrie 2020

[15] Vezi site-ul În premieră, Emiratele Arabe Unite vor impozita profitul companiilor (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 1 februarie 2022

[16] Vezi site-ul Emiratele Arabe Unite lansează un program de dezvoltare a rețelei feroviare de 13,6 miliarde de dolari – Forbes.ro, postat și vizitat pe 6 decembrie 2021

[17] *  *  *, Les Emirats, chef de file nucléaire dans les pays arabes Le premier des quatre réacteurs coréens qui seront construits à Abou Dhabi est entré en service le 1er août, în Le Monde, 5 august 2020, p. 12

[18] Vezi site-ul Emiratele Arabe Unite reduc săptămâna de lucru la patru zile și jumătate (descopera.ro), postat și  vizitat pe 11 decembrie 2021

Emilian M. Dobrescu

            2 decembrie este ziua naţională a Emiratelor Arabe Unite, care în această zi din 1971 și-au declarat independenţa faţă de Marea Britanie. Tot pe 2 decembrie 1971, Abu Dhabi, Ajman, Fujairah, Sharjah, Dubai şi Umm Al Quwain au întemeiat Emiratele Arabe Unite. Abu Dhabi este capitala şi cel mai mare emirat din Emiratele Arabe Unite.

            Abu Dhabi: creșterea producției de petrol

            Compania de stat Abu Dhabi va investi 448 miliarde de dirhami (122 miliarde de dolari) în petrol și gaze naturale până în 2025 pentru a crește capacitatea de producție[1]: bugetul Companiei Naționale de Petrol Abu Dhabi (ADNOC) a fost aprobat de organul suprem al politicii energetice al emiratului, Consiliul Suprem al Petrolului. Planul de investiții va contribui la creștere și extindere „în toate domeniile de afaceri”, inclusiv producția, rafinarea și tranzacționarea, a anunțat compania.

            Abu Dhabi, care deține deja cea mai mare parte a țițeiului din Emiratele Arabe Unite, a descoperit încă două miliarde de barili în câmpurile convenționale, aducând rezervele totale de petrol recuperabil ale EAU la 107 miliarde. Emiratul a găsit, de asemenea, 22 de miliarde de barili în plus de petrol neconvențional, care este mai greu de extras.

            ADNOC, cel mai mare producător de energie din țară, se extinde „pentru a atinge valoarea maximă posibilă din fiecare baril de petrol produs, rafinat și vândut”, potrivit comunicatului. Compania de stat intenționează să crească capacitatea zilnică de producție de petrol la 5 milioane de barili până în 2030 de la aproximativ 4 milioane de barili, chiar dacă OPEC a plafonat producția EAU la aproximativ 2,6 milioane de barili pe zi.

            La umătatea lunii noiembrie 2020, oficialii din Abu Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite, au lansat în mod privat ideea că națiunea ar putea părăsi Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol, un pas extrem de neobișnuit, care probabil ar destabiliza piețele petrolului.

            Guvernul din Abu Dhabi a dat, de asemenea, aprobarea ca ADNOC să dezvolte hidrogenul ca sursă de energie cu emisii reduse de carbon și să atribuie contracte pentru companii pentru explorarea blocurilor de petrol și gaze de pe uscat și offshore. 

            Abu Dhabi: exportul de hidrogen

            Fondul Mubadala Investment Co., compania petrolieră Abu Dhabi National Oil Co. şi Fondul Suveran de Investiţii din Abu Dhabi (ADQ) au decis să încheie o alianţă pentru a produce hidrogen pe baza utilizării gazelor naturale şi a energiilor regenerabile, hidrogen pe care să îl exporte atât peste hotare cât şi în Emiratele Arabe Unite, a informat ADQ într-un comunicat de presă[2].

            La rândul său, Ministrul Energiei din Arabia Saudită a declarat că vrea să transforme cel mai mare exportator mondial de petrol în cel mai mare exportator mondial de hidrogen. La fel ca şi Arabia Saudită, Abu Dhabi produce gaze naturale, care pot fi utilizate pentru a obține ceea ce specialiştii numesc hidrogen albastru. De asemenea, Adu Dhabi se bucură de Soare, care poate fi folosit pentru a produce o variantă de hidrogen denumită hidrogen verde…

            Abu Dhabi: testarea clinică cu Sputnik V

            Pe 7 decembrie 2020, emiratul Abu Dhabi a anunțat că începe testele clinice pe 500 de voluntari pentru vaccinul rusesc Sputnik V[3]. Dezvoltatorii vaccinului rusesc au anunţat că testele iniţiale au arătat o eficienţă de 91,4% în prevenirea infectărilor, deşi rezultatele finale ale cercetărilor nu au fost publicate într-un jurnal medical.

            Vaccinul rusesc Sputnik V costă cca 20 de dolari pe pieţele internaţionale, sumă care cuprinde două doze pentru tratament, conform datelor Fondului Rus pentru Investiţiii Directe.

            Emiratele Arabe Unite au demarat faza trei de testare şi pentru un vaccin dezvoltat de Sinopharm Group.

            Dubai – 25 milioane de turiști

            După fuziunea ministerelor Economiei și Turismului, la conducerea noului departament a fost numit Helal Al Marri, a anunţat şeicul Hamdan bin Mohamed Bin Rashid Al Maktoum, conducătorul Dubaiului[4]. Printre principalele obiective ale noului departament se numără creşterea valorii adăugate în sectorul industrial cu 150% în următorii cinci ani, extinderea cu 50% a pieţelor de export pentru produsele locale şi creşterea numărului de turişti cu 40%, a informat biroul de presă al şeicului Hamdan bin Mohamed Bin Rashid Al Maktoum.

            De asemenea, Emiratul Dubai vrea să atragă 100.000 de companii în decurs de trei ani şi să organizeze 400 de evenimente economice globale până în 2025, să încurajeze companiile din sectorul privat şi afacerile de familie să se listeze pe pieţele financiare şi bursele din Dubai.

            În 2021, World Expo 2020 a fost găzduit în Dubai – eveniment care a fost amânat cu un an din cauza pandemiei de Covid-19. Acest eveniment este aşteptat să atragă 25 de milioane de vizitatori, atât în format fizic cât şi online.

            Dubai – ajutor de stat

            Autorităţile din Dubai au sprijinit financiar compania aeriană Emirates pe perioada crizei coronavirusului, în condiţiile în care transportatorul aerian a înregistrat primele sale pierderi anuale din ultimele trei decenii[5]. Până la 31 decembrie 2020, guvernul a injectat 3,1 miliarde de dolari în Emirates de la debutul pandemiei, a anunţat compania aeriană în raportul său financiar pe 2020. Anterior, compania a dezvăluit că a mai primit o injecţie de capital de 2 miliarde de dolari de la Guvernul din Dubai: „Din cauza restricţiilor de zbor şi de călătorie, introduse în contextul pandemiei, compania aeriană a înregistrat o pierdere netă de 202,28 miliarde dirhami (5,52 miliarde de dolari) în 2020”, primele pierderi din ultimii 33 de ani, a informat Emirates într-un comunicat de presă.

            Emirates, una dintre cele mai mari companii aeriene din lume înaintea pandemiei, a precizat că veniturile sale au scăzut cu 66,4%, până la 30,9 miliarde de dirhami pe măsură ce traficul de pasageri a scăzut cu 88,3% până la 6,5 milioane de pasageri: „Nimeni nu știe când se va termina pandemia, dar știm că recuperarea va fi una dificilă”, a declarat președintele Emirates, șeicul Ahmed bin Saeed Al Maktoum.

            Dubai – problemele familiei princiare

          Cazul prințesei Latifa

            În vârstă de 35 de ani, fiica lui Mohammed ben Rached al-Maktoum, prițesa Latifa a încercat în 2018 fără a reuși, să fugă cu barca din Dubai și a fost adusă înapoi, în Emirate[6]. Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (BICNUDO) a declarat pe 15 februarie 2021 că a cerut Emiratelor Arabe Unite „dovada vieții” prințesei Latifa, fiica Emirului Dubaiului, în urma preocupărilor legate de moartea sa: „Ne-am exprimat îngrijorarea cu privire la această situație în lumina videoclipurilor deranjante care au apărut în această săptămână. Am cerut mai multe informații și clarificări cu privire la situația actuală a prințesei Latifa ”, a declarat BICNUDO la un briefing de presă la Geneva. “Având în vedere această serioasă îngrijorare cu privire la Sheikha Latifa, am solicitat ca răspunsul guvernului să fie o prioritate”, a adăugat BICNUDO. „Am cerut dovezi de viață, am cerut informații suplimentare”.

            În decembrie 2019, Grupul de lucru pentru disparițiile forțate sau involuntare a spus că „a decis să clarifice cazul prințesei Latifa Mohammed Al Maktoum, ținută în secret la domiciliul ei, în casa familiei sale din Dubai”: în documentarul difuzat de BBC și Sky News, intitulat The Missing Princess, fiica Emirului din Dubai spune că este ținută „ostatică” și se teme de viața ei.

            Pe 20 aprilie 2021, experți independenți ai ONU în domeniul drepturilor Omului au cerut ca EAU să furnizeze „informații semnificative” despre soarta prințeseii Latifa Mohammed Al Maktoum, precum și asigurări „fără întârziere”cu privire la siguranța și bunăstarea sa[7]. Sheikha Latifa, fiica Emirului din Dubai și primului-ministru al Emiratelor Arabe Unite, Mohammed bin Rashid Al Maktoum, ar fost răpită în timp ce încerca să fugă din țară în 2018. Experții independenți în drepturi, inclusiv raportorul special al ONU pentru violența împotriva femeilor, și-au exprimat îngrijorarea că, de la înregistrarea din februarie și de la cererea oficială ulterioară pentru informații suplimentare despre situația ei, „autoritățile nu au furnizat informații concrete”. Â

            „Declarația autorităților din Emiratele Arabe Unite care indică pur și simplu că a fost„ îngrijită acasă ”nu este suficientă în această etapă”, au adăugat experții în drepturile Omului ai ONU, care și-au exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la acuzațiile de încălcare a drepturilor omului împotriva Sheikha Latifa și la posibila amenințare la adresa vieții sale. Este urgent nevoie de dovezi ale bunăstării sale Potrivit informațiilor primite, Sheikha Latifa este încă privat de libertate, fără acces în lumea exterioară, au adăugat experții, menționând că „păstrarea secretului său poate avea consecințe fizice și psihologice dăunătoare și poate constitui un tratament crud, inuman. Sau degradant ”. „Sunt necesare urgent dovezi ale vieții și asigurări cu privire la bunăstarea sa”, au insistat experții în drepturile omului, solicitând o verificare independentă a condițiilor în care este deținut Sheikha Latifa și eliberarea sa imediată.

            Divorțul din familia princiară

            Mohammed bin Rashid Al Maktoum conduce Dubaiul din 2006 și are o avere estimată la 4,5 miliarde de dolari[8]. Sub domnia sa au fost concretizate proiecte precum Dubai Internet City, Dubai Media City, Palm Islands, hotelurile Burj Al Arab și Burj Khalifa, care au făcut din Dubai atracția turistică și paradisul arhitectonic care este astăzi. Mohammed a fost căsătorit 15 ani cu prințesa Haya, din 2004 până în 2019: în vârstă de 72 de ani, șeicul a avut șapte neveste (a divorțat de toate) de la care are 30 de copii.

            În iunie 2019, prințesa Haya bint Al-Hussein, soția șeicului a fugit, împreună cu doi dintre copiii ei, din Dubai în Germania unde a cerut azil politic. Prințesa a cerut în justiție custodia unică a celor doi copii, să fie protejată împotriva unui mariaj abuziv și să nu fie repatriată în Dubai. O instanță din Marea Britanie a decis în decembrie 2019, sub rezerva probabilității, că șeicul Mohammed le-ar fi răpit pe fiicele sale Shamsa și Latifa și că acestea sunt private de libertate, precum și că soția șeicului, prințesa Haya, ar fi fost supusă unei campanii de intimidare.

            La jumătatea lunii octombrie 2021, un judecător al Înalții Curți de Justiție a Marii Britanii a decis că șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, conducătorul emiratului Dubaiului, a folosit softuri de spionaj pentru a intercepta telefonul fostei soții, prințesa Haya bint Al-Hussein. Hackerii au folosit un soft denumit Pegasus, licențiat în Dubai și Emiratele Unite de o companie israeliană. Aceștia au putut astfel afla locația persoanei care folosește telefonul și să-i asculte convorbirile, să-i citească SMS-urile, e-mail-urile și conversațiile din alte aplicații. De asemenea, hackerii au avut acces la lista de contacte, la fotografii și la parole și au avut posibilitatea de a activa telefonul fără știrea prințesei, ceea ce le-a permis să o filmeze pe aceasta sau să o fotografieze pe ascuns.

            Curtea a decis că șeicul Mohammed, care este și prim-ministru și vice-președinte al Emiratelor Arabe Unite, s-a amestecat în treburile justiției, întrucât nu doar telefonul prințesei a fost urmărit, ci și cel al avocatei acesteia, baroana Shackleton de Belgravia.

            În final[9], Curtea a decis că Șeicul Dubaiului, Mohammed bin Rashid al-Maktoum, este obligat să-i plătească fostei sale soții, prințesa Haya bint al-Hussein, 650 de milioane de euro, după divorț. Cazul reprezintă cea mai costisitoare înțelegere de divorț acordată vreodată de un tribunal din Marea Britanie. Șeful guvernului Emiratelor Arabe Unite, în vârstă de 72 de ani, va trebui să plătească 251,5 milioane de lire sterline (aproximativ 300 de milioane de euro) prințesei Haya. De asemenea, șeicul trebuie să facă plăți pentru cei doi copii ai cuplului, aflați în custodia prințesei, însumând 290 de milioane de lire sterline (mai mult de 340 de milioane de euro) pentru a acoperi costurile de întreținere și securitate. În total, acordul de divorț între prințesa Haya și șeicul Dubaiului a ajuns la 550 milioane de lire sterline (646 de milioane de euro). Banii vor fi folosiți pentru a acoperi costurile de securitate ale Prințesei Haya pentru tot restul vieții, precum și costurile curente pentru cei doi copii ai cuplului, Al Jalila Bint Mohammed Bin Rashid Al Maktoum și Sheikh Zayed Bin Mohammed Bin Rashid Al Maktoum, cu o plată în avans de 333 milioane dolari până în martie 2022. Nu există o valoare fixă ​​a decontării totale, întrucât instanța a decis că șeicul Mohammed ar trebui să plătească costurile anuale de securitate pentru cei doi copii ai săi, în vârstă de nouă și 14 ani, pentru tot restul vieții lor sau până la emiterea unei noi hotărâri judecătorești

Dubai: Expo 2020 devenit 2021

Dubai Expo 2020, amânată din cauza pandemiei Covid-19, a fost deschisă oficial pe 1 octombrie 2021, fiind prima expoziție modială care se desfășoară în Orientul Mijlociu[10]. ONU a organizat evenimente și expoziții în „Centrul Națiunilor Unite”, care explică rolul central al ONU în rezolvarea problemelor lumii.

Prima Expoziție Mondială a fost organizată în 1851 la Londra, într-o clădire confecționată din fontă și sticlă și numită Palatul de Cristal, care a prezentat modul cum evolua revoluția industrială, în Timp ce Expoziția Universală din 1889 de la Paris a prezentat Turnul Eiffel, pe care unii critici l-au respins ca o construcție urâtă ce merita demontată până la sfârșitul evenimentului. De atunci a devenit din ce în ce mai ușor să călătorești în diferite părți ale lumii, dar chiar și în secolul al XX-lea, mai multe expoziții au lăsat câte o amprentă durabilă în orașele gazdă ale expozițiilor modiale: iconicul Space Needle din orașul american Seattle, ridicat pentru Expo din 1962, de exemplu, sau Bruxelles Atomium, construit pentru ediția din 1958.

Dubai Expo este considerat cel mai mare eveniment organizat vreodată în lumea arabă. A fost afectată de pandemia Covid-19, care i-a obligat pe organizatori să amâne lansarea până în 2021. Emiratele Arabe Unite speră că Dubai Expo va relansa economia emiratelor, în special turismul, care este un sector deosebit de important pentru țară.

Pentru a aduce vizitatorii în deșert a fost construit un sit imens de 4,3 kmp, care conține peste 200 de pavilioane. Sunt planificate experiențe culturale, de divertisment, expoziții și prelegeri educative. Dubai Expo continuă tradiția arhitecturii inovatoare a EAU, cu Al Wasl Dome, cea mai mare cupolă din lume și cea mai mare suprafață de proiecție de 360 ​​de grade, ca element central. Pe lângă cele 192 de pavilioane naționale, există „pavilioane speciale”, axate pe temele oportunității, mobilității și durabilității. Unul dintre ele, pavilionul „Misiunea posibilă”, găzduiește centrul ONU, care a planificat o serie de evenimente și activități la acest centru, inclusiv experiențe captivante, expoziții interactive, ateliere, proiecții de filme, campanii de advocacy, spectacole culturale, dialoguri și conversații pe teme legate de Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale mileniului actual, obiective convenite la nivel global pentru reducerea sărăciei și promovarea păcii și egalității, protejând în același Timp mediul global.

Pe parcursul celor șase luni ale Expoziției, care se desfășoară până la sfârșitul lunii martie 2022, câteva milioane de oameni din întreaga lume sunt așteptați la Dubai. Pentru ONU, aceasta este o oportunitate de a arăta activitatea Organizației și de a explica de ce este esențială depășirea provocărilor globale, cum ar fi pandemia Covid-19 și schimbările climatice, precum și îndeplinirea ODD ale Mileniului.

Comisarul general al ONU pentru Expo, Maher Nasser a descris evenimentul drept „o platformă excelentă pentru dialog și colaborare globală, oferind o oportunitate unică de a arăta nu numai puterea ingeniozității și a inovației, ci și puterea cooperării și modul în care țările lumii sunt unite într-o viziune comună pentru a atinge obiectivele de dezvoltare durabilă până în 2030”. Maher Nasser a adăugat că tema Expo 2020 – „Conectarea minților, crearea viitorului” – a fost aleasă pentru a lucra împreună pentru a construi un viitor în care toată lumea să prospere în pace, demnitate și egalitate pe o planetă sănătoasă. „Scopul nostru final este să încurajăm participanții și vizitatorii internaționali să recunoască faptul că agenda pentru dezvoltare durabilă este agenda lor; este o agendă adoptată de liderii mondiali la ONU, care poate fi realizată numai dacă toate sectoarele fiecărei națiuni se angajează să îndeplinească obiectivele și acționează pentru a îndeplini aceste angajamente” a spus Maher Nasser la deschiderea Expo Dubai 2020/2021.

Dubai: Oktoberfest 2021

            Pentru al doilea an consecutiv, autoritățile bavareze au anunțat, și în 2021, că Oktoberfest nu se organizează din cauza coronavirus. Provocând furia germanilor, Emiratele Arabe Unite au spus că introduc propria versiune a Oktoberfest în cadrul Expoziției Mondiale care se organizează în toamna lui 2021 în Dubai[11]. Evenimentul din Dubai va fi organizat după rețeta celui tradițional, din Munchen: cu corturi în care se servește bere și se ascultă muzică populară bavareză.

            Organizatorii germani sunt indignați de inițiativa arabă, considerând că nici un turist n-ar trebui să o considere drept o alternativă viabilă: ”Există un singur Oktoberfest în întreaga lume, iar acesta se organizează la Munchen. E absolut absurd să poți gândi că poți muta evenimentul în Dubai”, afirmă Clemens Baumgaertner, persoana însărcinată de capitala Bavariei să organizeze festivalul anual al berii. În mai 2021, Baumgaertner a precizat că analizează căile legale prin care să poată ”proteja” Oktoberfest.

            Cu toate acestea, organizatorii din Dubai promovează deja evenimentul cu superlative, așa cum se obișnuiește în Emirate:  ”Va fi, de departe, cel mai mare festival din lume”, scrie despre Oktoberfest wesite-ul Expoziției Mondiale, care se organizează începând cu 7 octombrie 2021 și se va întinde pe mai multe luni.

            Oktoberfest Dubai își mai propune să doboare recordul mondial cu cel mai lung bar din lume și cu cel mai mare pahar cu bere. Organizatorii se așteaptă la 4 milioane de vizitatori pe lună și la 620 de standuri care vor ocupa 400.000 de metri pătrați.

        Dubai: revoluţia agricolă

            Pandemia de coronavirus a scos în evidenţă importanţa conceptului de securitate alimentară, după ce au crescut riscurile de aprovizionare cu produse perisabile la scară mondială[12]. Emiratele Arabe Unite au resimțit această problemă mai ales în ultima perioadă, motiv pentru care mai mulți fermieri din Dubai au decis să depășească toate obstacolele oferite de condițiile meteorologice (puține resurse de apă, un mediu deșertic ostil agriculturii) ridicând ferme ultramoderne în mijlocul deșertului.

            Un exemplu în acest sens este Al-Badia, o fermă ultramodernă ridicată în mijlocul deşertului. Ferma produce diferite legume pe verticală, cu tehnici de la controlul precis al luminii şi irigaţiei, până la reciclarea a 90% din apa utilizată: “Este o revoluţie agricolă în mijlocul deşertului”, a declarat directorul fermei, Bassel Jamal. “Aducem fiecărei plante cantitatea de lumină, umiditate, căldură şi apă de care are nevoie, ca şi cum ar fi un client al unui hotel de cinci stele”, a precizat Bassel Jamal. Pentru Bassel Jamal, modelul de fermă pe care îl conduce, unde totul este controlat de calculatoare, este o “alegere pentru viitor. Nu mai vrem să depindem de importuri. Vrem să producem local, pe întreaga perioadă a anului, fără să fim preocupaţi de schimbările climatice, pluviometrie sau secetă”, a punctat fermierul.

            După modelul Al-Badia, numeroase ferme moderne încep să apară în Dubai şi în emiratele vecine. Astfel, Abdellatif al-Banna este un alt fermier indepedent care cultivă ananas în patru sere unde totul este controlat cu atenţie, iar producţia este vândută pe o platformă internet. Piscicultura se dezvoltă şi ea graţie unei ferme de somoni tot din Dubai, a cărei calitate a produselor este apreciată în emirat. În ceea ce priveşte creşterea animalelor, Dubaiul numără mai multe ferme de vaci, care alimentează fabricile locale de lactate.

            Toate aceste unităţi agricole, care deseori sunt fructul investiţiilor private, sunt încurajate de guvernul emiratului, subliniază Omar Bouchehab, care prezidează comitetul de securitate alimentară din Dubai. Acesta a adăugat că autorităţile au lansat un plan destinat creşterii cu 15% a producţiei agricole în 2021. La fel ca şi celelalte şase state membre ale federaţiei Emiratelor Arabe Unite, Dubaiul importă 90% din necesităţile sale alimentare, potrivit datelor statistice oficiale: alimentele, în special produsele proaspete, ajung din lumea întreagă pe calea aerului, iar pe pieţele din Dubai nu lipseşte nimic comparativ cu cele din marile capitale occidentale.

            EAU: achiziționarea unor avioane F-35

          La jumătatea lunii decembri 2021 Emiratele Arabe Unite au suspendat un contract de mai multe miliarde de dolari pentru cumpărarea de avioane de luptă F-35, fabricate în SUA, într-un semn al frustrării crescânde față de încercările Washingtonului de a limita vânzările de tehnologie chineză către statul din Golf[13]. „Emiratele Arabe Unite au informat SUA că vor suspenda discuțiile pentru achiziționarea de F-35”, a declarat un oficial din EAU, care a mai spus: „Cerințele tehnice, restricțiile operaționale suverane și analiza cost/beneficiu au dus la o reevaluare: SUA rămâne furnizorul preferat al EAU pentru cerințele avansate de apărare, iar discuțiile pentru F-35 ar putea fi redeschise în viitor”.

            Departamentul de Stat al SUA a declarat că SUA rămâne „angajată” față de înțelegere, care a fost considerată o piatră de temelie a unui acord din august 2020 pentru normalizarea relațiilor diplomatice între EAU și Israel. Suspendarea acordului vine la o zi după ce premierul israelian Naftali Bennett s-a întâlnit cu liderul de facto al EAU, prințul moștenitor din Abu Dhabi, Mohammed bin Zayed, în capitala EAU. A fost prima vizită oficială a unui lider israelian în statul din Golf.

            Guvernul SUA a presat în mod repetat EAU să renunțe la compania chineză Huawei Technologies Co. în rețeaua sa de telecomunicații și a susținut că tehnologia ar putea reprezenta un risc de securitate pentru sistemele sale de armament. „F-35 este bijuteria coroanei Statelor Unite, a forțelor noastre aeriene și, prin urmare, trebuie să fim capabili să protejăm securitatea tehnologiei pentru toți partenerii noștri”, a declarat în prima parte a lunii decembrie 2021 secretarul adjunct de stat adjunct al SUA pentru securitate regională, Mira Resnick.

            Oficialii EAU au fost sceptici în legătură cu afirmațiile SUA privind potențiala încălcare a securității și și-au exprimat îngrijorarea de a fi prinși într-un „nou Război Rece” între un partener comercial de top și principalul său aliat strategic. „Ceea ce ne îngrijorează este această linie fină între o competiție acută între China și SUA și un nou Război Rece”, a declarat Anwar Gargash, consilier diplomatic al conducerii EAU, în remarcile pronunțate la Institutul Statelor Arabe din Golf, cu sediul la Washington.

            EAU: Anularea boicotului împotriva Israelului

            Preşedintele Emiratelor Arabe Unite (EAU), șeicul Khalifa bin Zayed Al Nahyan, a anulat pe 29 august 2020 boicotul împotriva Israelului; semnând decretul pentru anularea legii referitoare la boicotul împotriva Israelului se permite încheierea de acorduri comerciale şi financiare între cele două ţări. Decretul preşedintelui EAU are rolul ”să susţină cooperarea pentru a crea relaţii bilaterale”. 

            Operatorul aerian israelian El Al Airlines a efectuat pe 31 august 2020 prima cursă directă între Ben Gurion Airport din Tel Aviv şi capitala Emiratelor Arabe Unite, Abu Dhabi. La bord s-a aflat o delegaţie formată din oficiali israelieni şi consilieri ai lui Donald Trump. Președintele american a intermediat acordul anunţat pe 13 august 2020 pentru normalizarea relaţiilor din Israel şi Emiratele Arabe Unite.

            Acordul dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite va fi semnat oficial după negocieri detaliate referitoare la deschiderea ambasadelor şi a legăturilor comerciale şi de transport. Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a condamnat acordul de normalizare a realțiilor dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite şi a ameninţat că suspendă relaţiile diplomatice cu acest stat din Golf.

            Emiratele Arabe Unite au convenit normalizarea relaţiilor cu Israelul, în cadrul unui acord intermediat de Statele Unite, care a fost semnat pe 15 septembrie 2020, în cadrul unei ceremonii la Casa Albă, găzduită de preşedintele Donald Trump, la care au participat premierul israelian Benjamin Netanyahu şi președintele și ministrul de Externe al Emiratelor Arabe Unite, şeicul Abdullah bin Zayed al-Nahyan.

            Înainte de ceremonie, președintele Statelor Unite, Donald Trump, și-a exprimat convingerea că palestinienii se vor alătura în cele din urmă unui acord de pace cu Israelul, argumentând că susţinătorii lor politici și financiari din Golf merg înainte cu stabilirea de legături cu statul evreu[14]: „Altfel, vor rămâne pe dinafară”, a spus Donald Trump. „Cred că ceea ce vedeți acum este începutul sfârșitului conflictului israeliano-arab”, a spus și Jared Kushner, consilier principal al președintelui american.

            Pe de altă parte, premierul palestinian, Mohammad Shtayyeh, a spus că semnarea, la Casa Albă, a acordurilor de normalizare a relațiilor Israelului cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain, va marca o zi întunecată în istoria lumii arabe. El a adăugat, fără a intra în detalii, că Autoritatea Palestiniană intenționează să își corecteze relația cu Liga Arabă, care nu a denunțat normalizarea relațiilor între Israel și cele două monarhii din Golf.

          EAU: impozitarea profitului companiilor

            Emiratele Arabe Unite renunță la statutul de centru comercial fără taxe și vor introduce în premieră un impozit federal pe profitul companiilor, iar afacerile desfășurate aici vor fi supuse impozitării de la 1 iunie 2023[15]. Cota legală de impozitare a ţării va fi de 9% pentru veniturile impozabile care depăşesc 375.000 de dirhami şi zero pentru veniturile impozabile până la această sumă, pentru a sprijini firmele mici şi startup-urile; în acest fel, regimul fiscal al corporaţiilor din Emiratele Arabe Unite va fi printre cele mai competitive din lume.

            Persoanele fizice nu vor fi încă supuse impozitului pe veniturile salariale, proprietăţi imobiliare, investiţii în acţiuni sau alte venituri personale, care nu au legătură cu comerţul sau afacerile în EAU. Impozitul nu se va aplica nici investitorilor străini care nu desfăşoară afaceri în ţară. Impozitul pe profit se va aplica asupra profitului net contabil ajustat al afacerii. Afacerile din zonele libere, care sunt de ordinul miilor, vor putea continua să beneficieze de stimulente fiscale corporative, atât Timp cât îndeplinesc toate cerinţele necesare.

            EAU: investiții în rețeaua feroviară

            Emiratele Arabe Unite au anunțat etapele următoare pentru dezvoltarea unei rețele feroviare care să cuprindă aproape tot teritoriul țării și să ajungă la 1.200 km[16]. Până în 2030, rețeaua trebuie să ajungă la peste 35 de milioane de călătorii făcute anual, iar trenurile de pasageri să poată atinge 200 km/h și să conecteze 11 orașe ale țării, inclusiv Dubai și Abu Dhabi.

            „Etihad Rail este cel mai mare proiect de consolidare a forței uniunii în următorii 50 de ani”, a declarat șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, vicepreședinte al Emiratelor Arabe Unite, prim-ministru și conducător al Dubaiului. Pasagerii vor putea călători de la Abu Dhabi la Dubai în 50 de minute și de la Abu Dhabi la Fujairah în 1h 40min.

Prima etapă a rețelei feroviare din Emirate a fost terminată în 2016 și a constat într-o linie de 264 km către portul Ruwais, linie care transportă substanțe chimice. A doua etapă va completa cu 605 km actuala linie de coastă, până aproape de granița cu Arabia Saudită. Această etapă a început în 2018 și 70% din proiect a fost gata în doi ani.

            EAU: întâlnire istorică

          Isaac Herzog, președintele Israelului a vizitat pe 30 ianuarie 2022 Abu Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite, la invitația prințului moștenitor, şeicul Mohammed bin Zayed, în prima vizită a unui președinte israelian în această țară arabă. Întâlnirea a vizat întărirea legăturilor diplomatice ale Israelului în zona Golfului Persic, într-o perioadă de tensiuni crescute în regiune și în care puterile lumii încearcă să resusciteze acordul nuclear cu Iranul. Vizita președintelui israelian, a cărui funcție nu este executivă, a urmat celei a prim-ministrului Naftali Bennett, din decembrie 2021.

            În 2020, Emiratele Arabe Unite și Bahrein au semnat la Casa Albă acordurile numite „Abraham Accords”, de normalizare a relaţiilor cu Israelul, cu medierea SUA. Cele două state din Golf şi Israelul au îngrijorări similare în privinţa Iranului şi a aliaţilor săi din regiune.

            În drum spre Abu Dhabi, Isaac Herzog a zburat deasupra Arabiei Saudite, moment despre care șeful statului Israel a spus că este „cu adevărat foarte emoționant”. Cele două țări nu au relații diplomatice, dar Israelul și-a arătat disponabilitatea de a le stabili. Israelul a oferit pe 18 ianuarie 2022 sprijin de securitate Emiratelor Arabe Unite împotriva eventualelor noi atacuri cu  dronă, după un astfel de atac al rebelilor houthi din Yemen, care s-a soldat cu morţi, potrivit unei scrisori date publicităţii de liderul israelian.

            Președintele israelian a fost întâmpinat la sosirea în Abu Dhabi de ministrul de externe șeicul Abdullah bin Zayed Al Nahyan. A fost primit apoi de conducătorul de facto al Emiratelor Arabe Unite, prințul moștenitor al Abu Dhabi, șeicul Mohammed bin Zayed Al Nahyan, la palatul prezidențial Al Watan, alături de miniștri și oficiali din Emiratele Arabe Unite, a declarat agenția de știri de stat WAM: „Îi adresez urările mele de bine şeicului Mohammed bin Zayed şi îi sunt recunoscător pentru curajul şi stilul său de conducere curajos, pentru încheierea unui acord de pace cu Israel şi trimiterea unui mesaj către întreaga regiune că pacea este singura alternativă”, a declarat Isaac Herzog. Președintele Herzog s-a întâlnit, de asemenea, și cu comunitățile evreiești din Emiratele Arabe Unite, care este un hub comercial și turistic regional.

            EAU: puterea nucleară

            Emiratele Arabe Unite (EAU) au devenit pe 1 august 2020, prima țară arabă care posedă energie nucleară, după darea în exploatare a Reactorului nr.1 de la Uzina Barakah, în nord-vestul țării[17]. În cele din urmă, EAU vor produce un sfert din energia electrică necesară datorită celor patru reactoare de la această centrală nucleară, care au o putere totală instalată de 5.600 MW, fiind construită de un consorțiu care implică Emirates Grup Public Nuclear Energy Corporation și Coreea de Sud Coreea Electric Power Corporation.

          Investiția de 24,4 miliarde de dolari (22 de miliarde de euro) va permite celui de-al patrulea producător din Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) să-și satisfacă o cerere din ce în ce mai mare de energie electrică pentru cei 9,3 milioane de locuitori, în mare parte străini. Pentru Emirate, intrarea în clubul închis, format din 30 de țări cu putere atomică civilă confirmă angajamentul luat pentru folosirea energiilor cu emisii reduse de carbon, în Timp ce utilizarea vehiculelor mari și aerul condiționat rezidențial clasifică locuitorii emiratelor printre primii emițători de CO2 ai planetei.

 

            EAU: săptămâna de lucru de 4,5 zile

            Emiratele Arabe Unite îşi reduc săptămâna de lucru la patru zile şi jumătate şi îşi mută weekendul care tradiţional era de vineri până sâmbătă, incluzând și duminica[18]. Schimbările au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2022 şi sunt obligatorii pentru tot sectorul public. Ţara speră că noua săptămână de lucru va uşura tranzacţiile comerciale, financiare şi economice cu restul lumii. Totodată, guvernul spune că weekendul puţin mai lung este menit să crească productivitatea şi să îmbunătăţească echilibrul dintre viaţa profesională şi viața privată.

            Rugăciunile de vineri au loc după ora 13:15 pe tot parcursul anului. Weekendul în stil occidental, care era așteptat de ani de zile, a fost anunţat la mai puţin de o săptămână după ce fostul protectorat britanic a sărbătorit cea de-a 50-a aniversare a formării sale.

 

         


[1] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/abu-dhabi-planifica-investitii-de-122-de-miliarde-de-dolari-cresterea-productiei-de-petrol, postat și vizitat pe 22 noiembrie 2020

[2] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/trei-din-cele-mai-mari-companii-de-stat-din-abu-dhabi-vor-sa-transforme-emiratul-intr-un-exportador-de-hidrogeno-curat, postat și vizitat pe 18 ianuarie 2021

[3] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/abu-dhabi-va-incepe-testele-clinice-pentru-vaccinul-rusesc-sputnik-v-195397, postat și vizitat pe 8 decembrie 2020

[4] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/dubai-vrea-sa-atraga-25-de-milioane-de-turisti-2025-236172, postat și vizitat pe 6 noiembrie 2021

[5] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/guvernul-din-dubai-injectat-31-miliarde-de-dolari-compania-aeriana-emirates-218842, postat și vizitat pe 15 iunie 2021

[6] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2021/02/1089812, postat și vizitat pe 19 februarie 2021

[7] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2021/04/1094292, postat și vizitat pe 20 aprilie 2021

[8] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/divort-cu-nabadai-dubai-235158, postat și vizitat pe 28 octombrie 2021

[9] Vezi site-ul Șeicul Dubaiului îi va plăti fostei soții 650 de milioane de euro, după divorț. Ce se întâmplă cu cei doi copii | Galerie foto, Stiri, Vedete si Evenimente | Viva.ro, postat și vizitat pe 22 decembrie 2021

[10] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2021/10/1105282, postat și vizitat pe 1 octombrie 2021

[11] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/germania-anunta-din-nou-anularea-oktoberfest-emiratele-arabe-organizeaza-oktoberfest-dubai.html, postat și vizitat pe 3 mai 2021

[12] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/dubai-fermierii-pregatesc-o-revolutie-agricola-mijlocul-desertului-179134, postat și vizitat pe 19 august 2020

[13] Vezi site-ul Emiratele Arabe au suspendat achiziția de avioane F-35, pe fondul tensiunilor dintre SUA și China (descopera.ro), postat și vizitat pe 17 decembrie 2021

[14] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/documente-istorice-relatia-arabo-israeliana-au-fost-semnate-la-washington, postat și vizitat pe 16 septembrie 2020

[15] Vezi site-ul În premieră, Emiratele Arabe Unite vor impozita profitul companiilor (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 1 februarie 2022

[16] Vezi site-ul Emiratele Arabe Unite lansează un program de dezvoltare a rețelei feroviare de 13,6 miliarde de dolari – Forbes.ro, postat și vizitat pe 6 decembrie 2021

[17] *  *  *, Les Emirats, chef de file nucléaire dans les pays arabes Le premier des quatre réacteurs coréens qui seront construits à Abou Dhabi est entré en service le 1er août, în Le Monde, 5 august 2020, p. 12

[18] Vezi site-ul Emiratele Arabe Unite reduc săptămâna de lucru la patru zile și jumătate (descopera.ro), postat și  vizitat pe 11 decembrie 2021

The country has squandered what potential it once had.

By: Hilal Khashan

From the time Lebanon gained its independence from France in 1943 until the beginning of its severe financial crisis in 2019, locals and foreigners alike often described the country as the Switzerland of the east. The comparison dates back to 1820, when Russian journalist Osip Senkovsky arrived at Beirut port and was impressed to see snow-capped Mount Sannine overlooking the city. Lebanon’s mountainous terrain, strong banking sector, thriving tourism, free market economy and Western-style education system separated it from other states in the region. But at the time, even Switzerland wasn’t the Switzerland we know today: The early 19th-century version was underdeveloped, plagued by sectarian civil strife and divided along ethnic-religious cleavages.

Modern Switzerland and Lebanon are worlds apart. The Swiss overcame their weakness, crafted a shared nationalist vision, and built solid institutions and a robust economy. Lebanon, on the other hand, lost the opportunity to create a model country in the turbulent Middle East, and resisted pressures to integrate all its citizens into a just and fair political system. Lebanon’s leaders preferred to be the pawns of foreign political players, eventually destroying the country’s economy and impoverishing its population in one of the worst meltdowns since the 19th century.

The Making of Switzerland

In 1815, the Congress of Vienna recognized Switzerland’s perpetual neutrality after the Napoleonic wars. The Swiss protected their country’s new status by adopting the concept of armed neutrality and building a powerful military. In 1848, the Swiss adopted a liberal constitution influenced by the American and French revolutions. It integrated the Deutsch-Schweiz, the French Romandie and the Italian speakers in Ticino canton in a representative political system that guaranteed liberty for all components of Swiss society. In 1909 Switzerland espoused secularism, and in 1912 it promulgated a civil law.

Switzerland found a niche in the Industrial Revolution and capital growth and established a banking sector that became an international financial hub. It seated the League of Nations in Geneva upon its foundation in 1920. Today, Switzerland hosts a principal United Nations office and numerous international organizations. Switzerland has an efficient and independent judiciary. It developed an excellent medical system, providing first-rate treatment for all residents.

The Unmaking of Lebanon

After gaining independence, Lebanon’s leading sectarian groups refused to integrate all sects in the newly formed state. The Maronites emerged as the dominant sect, reserving most political resources allocated for the Christians. The Maronite president and the Sunni prime minister defined the terms of the country’s political system in an unwritten national covenant that discriminated against Shiites. Most of the political and material assets allocated for Muslims – 45 percent of the total assets – went to the Sunnis.

Lebanon's Distribution of Religious Groups


(click to enlarge)

In 1976, a year into Lebanon’s civil war, the Pope sent an envoy to Lebanon to help end the conflict. He urged the Maronite Christian Phalange Party to accept Muslims into the reformed political system. Its leader told the Pope’s envoy that “social justice exists only in heaven.”

The judiciary, meanwhile, failed to develop into a reliable system, in part because the country’s confessional political system gave sectarian leaders and their functionaries immunity from prosecution. The courts superficially investigate political crimes, and criminal charges are rarely pressed. Even the international tribunal investigating the assassination of former Prime Minister Rafik Hariri in 2005 came under local pressure to close the case. After years of inquiry and hundreds of millions of dollars spent on the tribunal, it only indicted in absentia four Hezbollah members. The tribunal found only one of them guilty, and he is still at large. The Beirut port explosion in August 2020 remains unresolved as Lebanese politicians refuse to carry out a full investigation into what caused the mishap and who owned the ammonium nitrate stored at the port that triggered the massive explosion.

Lebanon’s banking sector developed over the 1950s. The spate of military coups that afflicted the Arab region and the subsequent economic nationalizations precipitated capital flight from Egypt, Iraq and Syria. The Gulf states, which had not yet developed their banking systems, invested their money in Lebanon, and Beirut emerged as the region’s banking hub. IntraBank was at the center of Beirut’s financial ascendancy. But Lebanese politicians, jealous and resentful of Palestinian founder and leading entrepreneur Yusuf Baydas, conspired against IntraBank and helped drive it into bankruptcy.

Lebanon’s social security system is dysfunctional. It provides poor end-of-service compensation for its 300,000 subscribers and inadequate medical care. Annual household compensation for eligible subscribers does not exceed $50. It is not unusual for hospitals to decline to provide medical care for social security beneficiaries unless they make additional payments under the table. A broad segment of the population isn’t covered by the meager benefits, and hospitals often demand payment in advance if recipients require emergency medical attention. Incidents of patients dying because they could not provide the necessary funds are common. Malpractice insurance is unheard of in Lebanon, physicians never admit fault, and the medical establishment stands firmly behind them.

Since the end of the civil war in 1989, financial corruption has reached unprecedented levels. Successive governments drained public finances and then conspired with the central bank and private commercial banks to deplete depositors’ life savings.

After independence, Lebanon did not build a strong army and was the only Arab country neighboring Israel that did not introduce conscription. Some politicians even argued that Lebanon’s strength was its military weakness since it did not threaten its neighbors. They lived to regret it. Had the founders of the Lebanese state constructed an integrated and secular political system, they would have laid the building blocks for a stable and prosperous country. Had they adopted a civil law and formed a liberal democracy, Sunnis would not have welcomed the Palestinian guerrilla movements in the 1960s and 1970s. The Shiites would not have turned to the Islamic Revolution in Iran and allowed it to establish Hezbollah, which grew to dominate Lebanon and transform it into an Iranian satellite state.

The civil war produced a new set of political elites, mainly from a working-class background. Corruption increased exponentially over the past three decades as rapid wealth accumulation mattered more than anything else for the elites. Ideological divisions that stalled Lebanese politics from the 1940s through the 1975-89 civil war led to ad hoc alliances that plundered public funds. For example, the Maronite Free Patriotic Movement allied with Hezbollah in a 2006 memorandum of understanding, even though the two sides had previously launched scathing attacks against each other. Jibran Bassil, son-in-law of once FPM leader and current Lebanese President Michel Aoun, won the political backing of Hezbollah and became energy minister in 2009. He quickly became one of Lebanon’s wealthiest people. During his years as energy minister, $26 billion mysteriously disappeared from the ministry’s financial transactions account.

Lebanon’s beautiful geography has also been destroyed. Its rivers are contaminated with chemical waste and raw sewage. And when activists protest against government economic, social and political failures, they often set car tires on fire, block traffic and emit carcinogenic fumes.

The architects of modern-day Lebanon created a political system in which public policy formulation and implementation went through confessional leaders who dispensed largess to maintain control over their communities. The arrangement engendered a sense of fragmentation and helplessness, coercing people to turn to their leaders for provisions, employment and services. In democratic countries, citizens connect to the political system via interest groups and political parties. In Lebanon, confessional leaders play the intermediary role.

Why Lebanon Matters

Lebanon is a land of religious minorities tormented by history. Interpersonal distrust and suspicion of outsiders are part of life. For centuries, the inhabitants of modern-day Lebanon sought foreign protection. In 1523, France declared itself the protector of the Maronites, and in the second half of the 19th century, Britain extended its protection to the Druze. Similarly, the Russian Empire presented itself as the defender of Eastern Christianity. The Sunnis identified with the Ottoman Empire, while the Shiites looked to the Iranian Revolution in 1979 for protection. This foreign sponsorship of Lebanese sects impacted the entire region.

Lebanon’s ruling elite failed to create a modern state that integrated members of the country’s myriad sects. They instead created a weak and vulnerable political system that alienated the people and denied them a decent living. The ruling elite made it easy for foreign countries to meddle in Lebanon’s domestic affairs and used it as a platform to destabilize the region. Lebanon is not the Switzerland of the East. It never was, and it never will be.

First published by Geopolitical Future, https://geopoliticalfutures.com/lebanon-the-switzerland-of-the-east/ on February, 3, 2022

Dr.Adrian SEVERIN

Pe data de 2 decembrie 2021 am participat în calitate de vorbitor principal (keynote speaker) la dezbaterile prilejuite de cea de a șaptea conferință internațională dedicată evoluțiilor din regiunea Orientului Apropiat și a Africii de Nord, în acest an animate de tema „schimbărilor necesare în așteptarea unui nou început” al istoriei popoarelor din spațiul respectiv.

Evenimentul a fost organizat de două grupuri de reflecție domiciliate în București, și anume Institutul pentru relațiile politice și economice din Orientul Mijlociu (Middle East Economic and Political Institute), prezidat de dr. Flavius Caba-Maria, și EuroDefense România, prezidat de profesorul Liviu Mureșan, în colaborare cu Institutul pentru relații politice și internaționale din Teheran (Iran). Inițial plănuită a se desfășura cu prezența fizică a participanților, din cauza măsurilor impuse de pandemia Covid 19, întâlnirea a avut loc online. Ea a constituit un adevărat maraton intelectual întinzându-se de-a lungul a peste zece ore structurate în șapte sesiuni tematice, precedate de o sesiune de deschidere cu două părți (remarci generale asupra evenimentului și discursuri fundamentale) și urmată de o sesiune de concluzii și sinteze.

Oficiali, oameni politici, diplomați, reprezentanți ai mediilor academice, experți, cercetători independenți, jurnaliști, oameni de afaceri, alți diverși reprezentanți ai societății civile, într-un număr total de 48, din (în ordine alfabetică) Afganistan, Austria, Belgia, China, Elveția, Liban, Iran, Italia, Malaezia, Palestina, Pakistan, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, România, Rusia, Siria, SUA, Turcia, Ungaria au tratat în profunzime teme privind evoluțiile mediului politic la nivel global, rivalitățile dintre actorii globali consacrați (în declin) și cei emergenți (în ascensiune), precum și impactul acestora la nivel regional, evoluțiile referitoare la starea securității globale și la garanții securității în regiunea Orientului Mijlociu extins, consecințele retragerii SUA din Afganistan și ale crizei politice și umanitare subsecvente, precum și efectele neo-otomanismului turc, geopolitica energiei (inclusiv a energiei nucleare) și sfidările economice din Orientul Mijlociu extins, rezistența (reziliența) statelor din regiune (cu privire specială la Iran) aflate sub sancțiuni economice și criza multidimensională din Liban, politica UE referitoare la Orientul Mijlociu și Africa de Nord (sau mai degrabă, așa cum s-a constatat, lipsa acesteia) etc.

Pentru cei care au urmărit întreaga desfășurare a dezbaterilor sau cea mai mare parte a acestora, un element de surpriză a fost coerența și convergența opiniilor exprimate de participanți, în ciuda faptului că ei proveneau din state și continente diferite, aveau un statut profesional și social diferit, precum și istorii personale, afilieri politico-ideologice și experiențe diferite, dispuneau de surse de informații și de identități culturale diferite. Așa cum am avut ocazia să observ în intervenția mea din sesiunea de concluzii, cu toții au exprimat, într-un fel sau altul: a) îngrijorarea față de ideologizarea, militarizarea și unilateralizarea relațiilor internaționale; b) dezacordul față de insistența puterilor euro-atlantice, considerate a fi învingătoare în Războiul rece, de a folosi vechile strategii ale „îngrădirii și descurajării”, eficiente în confruntarea cu URSS și sateliții săi, dar ineficiente în condițiile actuale, în care „secolul Americii” se încheie și „secolul Asiei” începe, pentru a-și păstra supremația la nivel mondial; c) precum și susținerea privind reașezarea raporturilor dintre state pe temeliile unui nou drept internațional stabilit prin consensul tuturor membrilor comunității internaționale, dreptul internațional creat în condițiile ordinii mondiale bipolare fiind în mare parte obsolit iar așa numita „ordine internațională bazată pe reguli” nefiind drept internațional, ci, mai degrabă, diktat euro-atlantic.

Diferențele de opinii au avut un caracter marginal și s-au referit la detalii, ele reflectând doar împrejurarea că într-o lume a interdependențelor, care reclamă solidaritatea actorilor locali, regionali și globali, vechile motive de dezbinare și conflict sunt încă vii. Astfel de nuanțări nu au negat consensul asupra faptului că lumea se află la debutul unei noi ere, dar această perspectivă, în sine, nu este neapărat bună sau rea. În funcție de deciziile politice care se vor lua în perioada imediat următoare, istoria va putea consemna începutul unui alt război mondial, inițial rece și apoi fierbinte, sau al cooperării în definirea unei păci post-americane, caracterizată de ordinea globală a multi-polarismului simetric și a cooperării între diferite centre identitare de iradiere a doctrinelor economice și politice.

Frapantă în toată această discuție a fost revelarea adevărului că ceea ce este de făcut se știe, dar ceea ce lipsește este voința de a face ceea ce se știe că trebuie sau încăpățânarea de a nu o face, iar asta din cauza senilității frivole și a sclerozei paralizante de care suferă o ocultă retrogradă globalizată care acționează prin mâna unor imperii muribunde.

Principala mea intervenție a avut loc în sesiunea dedicată discursurilor cu caracter fundamental, la care am fost invitat, cu titlul de ex ministru al afacerilor externe al României, să iau cuvântul alături de domnii (în ordinea intervenției) dr. Muhammad Hassan Shaykh al-ISLAMI, ministru adjunct al afacerilor externe al Republicii Islamice Iran și Președinte al Institutului pentru studii politice și internaționale (IPIS), dr. Werner FASSLABEND, Președinte al Institutului austriac pentru politica europeană și de securitate (AIES) și ex ministru al apărării al Austriei, și dr. Teodor Meleșcanu, ex ministru al afacerilor externe al României.

În intervenția mea am formulat următoarele idei principale:

  1. Orice discuție despre prezentul și viitorul Orientului Mijlociu și al Africii de Nord (OMAN / MENA) nu trebuie pusă într-o perspectivă cuprinzătoare, respectiv în cadrul unei analize a fenomenelor de relevanță globală și în legătură cu ele. Chiar dacă unii dintre protagoniștii globali nu au ambiții imediate în această regiune sau proiecte care să o vizeze pe termen scurt, ea este antrenată automat în malaxorul raporturilor (conflictuale sau de cooperare) dintre ei.
  2. Sub acest aspect se remarcă trei procese majore cu semnificație globală care influențează evoluțiile din statele OMAN (MENA) și anume:
  3. Emergența „Secolului Asiei” cu China ca nouă super-putere globală;
  4. Revoluția mondială neo-marxistă bazată pe colectivizarea identităților culturale, declanșată de SUA în încercarea de a îngrădi și descuraja ridicarea Chinei și a păstra „pax americana” ca model al ordinii mondiale;
  5. Emergența neo-otomanismului și federalizarea fostelor imperii orientale (rus, otoman și persan) ca reacție la așa numitul „globalism progresist” al Americii și al aliaților săi (în principal fostele imperii multinaționale central-europene și fostele imperii coloniale vest-europene), care, cu ajutorul amintitei revoluții mondiale (posibil de definit și ca „revoluție culturală la nivel global”), caută a impune o „nouă normalitate” printr-o „resetare globală” așezată pe baze ideologice (caracterizate de dogmatism cultural).
  6. Cu privire la ridicarea Chinei și jocul său în Orientul Mijlociu mă rezum la a spune cele ce urmează:
  7. China este o super-putere cu caracteristici culturale și tradiții geopolitice diferite față de super-puterile globale care i-au premers și care au aparținut, în epoca modernă, spațiului cultural și politic european și american; spre deosebire de acestea ea este multilateralistă, non-expansionistă și consensualistă.
  8. Terapiile îngrădirii și descurajării aplicate Chinei, în logica narcisismului milenarist euro-atlantic și a vechiului Război rece, riscă să inducă, prin efectul acțiunii și reacțiunii, mutații în comportamentul geopolitic chinez, transformând China într-o super-putere naționalistă, exclusivistă și militaristă, și auto-percepția națiunii chineze ca fiind centrul de iradiere al unei ordini mondiale armonioase, într-una de putere chemată să catehizeze și să domine lumea într-o relație asimetrică de tip american. O asemenea perspectivă este înfricoșătoare.
  9. Creșterea interesului SUA pentru reglarea prin confruntare a rivalității sale cu China, a condus la reducerea interesului său pentru regiunea Orientului Mijlociu și statele OMAN (MENA), chiar dacă scăderea interesului nu înseamnă și renunțarea la prezența în regiune (cum se întâmplă și în cazul Europei centrale și de est). O asemenea situație prezintă pentru statele în cauză avantajul de a dobândi o mai mare marjă de manevră în a-și decide agendele, prioritățile și politicile, încurajându-le, implicit să își rezolve problemele, inclusiv cele dintre ele, fără intervenții străine care s-au dovedit a fi parte a problemei mai mult de cât parte a soluției. Pe de altă parte, există riscul unor presiuni suplimentare atlanticiste, ca statele OMAN (MENA) să se alinieze la exigențele strategiei transatlatice în spațiul indo-pacific.
  10. În condițiile date (în care, așa cum s-a observat, China, ca și Rusia, nu dorește și nici nu poate să ia locul SUA ca gardian al stabilității status-quo-ului geo-strategic în Orientul Mijlociu, unde are doar interese și oferte economice și tehnologice) pentru statele OMAN (MENA) ar fi de preferat să se asocieze Chinei (desigur, căutând formule reciproc-avantajoase), decât să se implice într-un război euro-atlantic împotriva ei.
  11. Confruntate cu perspectivele „Secolului Asiei” și cu noua ordine anunțată de acesta, SUA și aliații săi au două opțiuni principale:
  12. O opțiune este aceea de a renunța la pretențiile atlanto-centrice privind calibrarea ordinii mondiale și de a se asocia cu China, în context asiatic, pentru a defini împreună o ordine mondială post-americană. Aceasta ar implica:
  13. Oferta unor Planuri Marshall pentru reabilitarea economică și stabilizarea politică a statelor din care SUA se retrag în urma unor intervenții militare – Afganistan și Irak.
  14. Ridicarea sancțiunilor la care este supus Iranul, fără condiții prealabile, urmată de negocierea unui tratat global de neproliferare cu implicarea acestuia (eventual sub egida ONU / membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate).
  15. Acordarea de sprijin politic și diplomatic, fără nici o condiționare sau contrapartidă, statelor din vecinătatea imediată și apropiată a Chinei, pentru a le facilita acestora negocierea, în totală libertate și în conformitate cu interesele lor naționale, cadrului juridic bilateral al raporturilor cu China.
  16. Facilitarea transpunerii în viață a principiului unei singure Chine, prin retragerea sprijinului militar pentru Taiwan și acordarea de bune oficii în negocierile privind integrarea Taiwanului cu China continentală, pe principiul „un stat, două sisteme”, aplicat în cazul Hong Kong-ului. (Ținând seama de nivelul tehnologiei militare actuale și de situația generală a lumii, securitatea SUA nu mai depinde, la fel ca la finele celui de la Doilea Război Mondial și de-a lungul Războiului rece, de controlul asupra Taiwanului și Coreii de Sud.)
  17. Medierea americană, efectuată eventual împreună sau în cooperare ori în coordonare cu China, în vederea normalizării relațiilor între cele două Corei și, posibil, a găsirii unei formule confederative pentru unificarea Peninsulei Coreea în cadrul unui sistem de guvernare coerent.
  18. Purtarea de negocieri cu China în vederea stabilirii principiilor pentru realizarea unui parteneriat trans-pacific pentru comerț și investiții, la care să fie asociate, la timpul potrivit, toate statele interesate din regiunea Oceanului Pacific, precum și pentru un acord general privind securitatea și cooperarea în regiunea indo-pacifică, urmând ca apoi să se organizeze o Conferință generală pentru securitate și cooperare în această regiune, deschisă tuturor statelor care îi aparțin.
  19. O altă opțiune este aceea a constituirii unei coaliții globale anti-chineze, având ca nucleu dur națiunile albilor anglo-saxoni (a se vedea exemplul AUKUS), a încercuirii Chinei pe flancul indo-pacific și pe cel nipono-sud coreean, precum și a lansării unei revoluții mondiale animată de dogmatismul egalizării identitare și propagată pe calea unui nou Război rece la scară globală.
  20. SUA a ales a doua variantă, preferând militarizarea și ideologizarea relațiilor internaționale în stil sovietic; de aceea se poate vorbi despre sovietizarea SUA și, sub influența ei, de sovietizarea întregului occident euro-atlantic.
  21. „Summitul democrației”, convocat de președintele Joe Biden pentru începutul lunii decembrie 2021, este un exemplu clar cu privire la ideologizarea relațiilor internaționale.
  22. Pe agenda Summitul-ui figurează ca teme de discuție „democrația”, „drepturile omului” și … „corupția”. Cum „lupta împotriva corupției” a fost deja transformată, ca urmare a presiunilor SUA, în armă pentru eliminarea sau marginalizarea liderilor politici sau concurenților economici care împiedicau promovarea agendei geopolitice sau geoeconomice americane, adăugarea ei în ordinea de zi a întâlnirii arată intenția clară de a transforma și organizarea democratică a societății și respectul pentru drepturile omului din scopuri ale politicii în instrumente politice puse în slujba luptei cu rivalii strategici.
  23. Neinvitarea anumitor state, oficial aliate, precum Polonia și Ungaria, care nu simpatizează cu ideile globaliste așa zis „progresiste” și ale „marii resetări” promovate de SUA, dovedește că „democrația” americană nu acceptă pluralismul opiniei, în locul căreia se impune „corectitudinea politică” ca un criteriu pentru împărțirea lumii, la fel ca în trecutul Război rece, într-un bloc al „democraților veritabili”, format din cei care adoptă dogma SUA, dar, mai ales, respectă rigorile geopoliticii americane, și unul al „autoritarismului”, format din ce care refuză respectiva dogmă și respectivele rigori. Această concluzie este întărită de invitarea unor state cu performanțe democratice îndoielnice, precum Coreea de Sud.
  24. Neinvitarea Arabiei Saudite, un aliat vechi al SUA din lumea arabă și un actor important în Orientul Mijlociu,  nu este rezultatul adoptării unei atitudini critice față de deficitul democratic saudit, ci semnul faptului că țara respectivă nu este relevantă pentru strategia americană privind confruntarea cu China – strategia indo-pacifică; de aici vine o altă confirmare că lupta dintre „democrația dogmatică globalistă” (sic!) și „autoritarismul suveranist” (sic!) nu se bazează pe diferența de valori morale, ci pe aceea de interese politice și economice, ideologia fiind doar un pretext care să justifice războiul în ochii maselor. „Summitul democrației” este, astfel, de fapt, un „consiliu de război”.
  25. Politica sancțiunilor economice adoptate unilateral și subiectiv, iar nu în cadrul unor organizații internaționale cu caracter universal, practicată de SUA și aliații săi, nu a dat rezultate. Pericolele pe care a pretins că vrea să le înlăture s-au agravat. Reluarea activității Iranului în domeniul dezvoltării capacităților sale nucleare, după denunțarea JCPOA de către SUA, este un exemplu.
  26. Politica de „îngrădire”, „descurajare” și „intervenție militară” s-a dovedit a fi un eșec total. Lanțul confruntărilor provocate, al războaielor câștigate urmate de păci pierdute și apoi de state și regiuni abandonate în haos și anarhie pentru perioade indefinite de timp este rezultatul acestei politici, rezultat care se va repeta ori de câte ori acea politică va fi repetată. O asemenea politică este contrară obiectivului esențial al oricărei ordini, care este pacea; o pace care nu poate fi durabilă dacă nu este percepută ca fiind justă și nu garantează bunăstarea și respectul demnității popoarelor.
  27. Noua revoluție culturală cu caracter global amorsată și în continuare alimentată de SUA este o revoluție cu caracter „ghepardian” (de la titlul romanului „Ghepardul”, avându-l ca autor pe Giuseppe di Lampedusa); ceea ce înseamnă că, în folosul unei plutocrații globalizate oculte, care dorește ca astfel să își păstreze și amplifice profiturile, totul trebuie schimbat pentru ca, în ceea ce o privește, nimic să nu se schimbe.
  28. Asocierea urmașilor vechilor imperii orientale, în vremurile lor de glorie aflate în raporturi de rivalitate, Rusia, Turcia și Iranul, constituie reacția la politica SUA care caută confruntarea globală ca pe o ieșire din propria sa criză națională și internațională.
  29. La finele celui de al Doilea Război Mondial, superputerea emergentă, SUA, s-a asociat cu fostele superputeri vest europene pentru a contrabalansa o altă superputere emergentă, URSS (Rusia sovietică, urmașă a Imperiului țarist). Astăzi, fostele imperii orientale se alătură actualei superputeri emergente, China (care niciodată nu a fost un imperiu în sensul euro-atlantic sau euro-asiatic al termenului, și de aceea nici nu are know how-ul gestionării relațiilor globale în stil imperial, „imperiul chinez” fiind orientat exclusiv spre interior, spre dominare internă) cu scopul de a neutraliza ideologizarea, militarizarea și unilateralizarea relațiilor internaționale de către America și puterile euro-atlantice.
  30. În acest scop, neo-imperiile orientale trebuie să își depășească vechile controverse și rivalități; ceea ce nu va fi ușor. Capacitatea de a o face, va fi mai mare sau mai mică după cum presiunea sau amenințarea americană va fi mai mare sau mai mică, dar și după cum teama de concurența Chinei sau concurența propriu zisă cu aceasta vor crește.
  31. În contextul descris, politica Rusiei se remarcă printr-un balans complex între diverșii poli opuși.
  32. Apropierea tot mai amenințătoare a NATO de granițele sale (amintirea lui iunie 1941 și a angajamentelor încălcate de la Malta, 1989, obsedează pe planificatorii politici ruși) împinge Rusia către alianța aprofundată cu China și antanta cordială cu Turcia, altădată adversarii săi. Aceasta nu înseamnă, însă, că vechea rivalitate este uitată și perspectiva revenirii la rivalitate este ignorată.
  33. Astfel, mobilizarea aliaților europeni ai SUA în confruntarea cu China, nu displace cu totul Rusiei, așa cum nici blocarea SUA în Pacific nu îi este complet dezagreabilă. (După cum Chinei nu îi este complet dezagreabilă blocarea SUA în conflicte din Marea Neagră sau din Orientul Mijlociu.)
  34. Tot astfel, ciocnirea intereselor turce cu cele franceze sau italiene în Mediterana de Vest, poate servi intereselor Rusiei privind neutralizarea reciprocă a respectivelor puteri terțe și blocarea elanurilor lor în acea regiune, astfel încât ele să nu mai aibă resurse pentru susținerea ambițiilor lor în Balcani, acolo unde își au sediul tradiționalele ținte de securitate rusești.
  35. Pe linia aceleiași logici, Rusia este gata să renunțe, cel puțin provizoriu, la unele din pretențiile ei în Mediterana de est, Transcaucazia și Asia Centrală (mai puțin în Marea Neagră) și să retragă sprijinul altădată oferit unor aliați ortodocși (Grecia, Cipru, Armenia), pentru ca, pe de o parte, să țină Turcia la cât mai mare distanță de SUA și NATO (ambițiile neo-otomane ale Turciei pot fi satisfăcute mai ușor cu sprijinul Moscovei, decât cu cel al Washingtonului sau Bruxellesului), iar pe de altă parte, să așeze Turcia în calea Chinei, stăvilindu-i acesteia entuziasmele globaliste și contrabalansându-i puterea în folosul unui echilibru strategic regional.
  36. Testul de stres al relațiilor ruso-turce va avea loc în Marea Neagră, pe frontul ucrainean. Întrebarea este dacă Turcia va socoti că Ucraina merită deteriorarea parteneriatului cu Rusia, care deja i-a furnizat multe câștiguri, pentru un profit mai degrabă simbolic și care, oricum, va trebui împărțit cu SUA și Germania?
  37. Cu privire la Turcia „neo-otomană” (care se autodefinește ca fiind centrul legitim de iradiere a securității în lumea turcofonă și în statele OMAN /MENA, caracterizat, printre altele, de „autonomia strategică” în raport cu orice alt actor global sau regional), patru obiective politice sunt de maxim interes:
  38. Constituirea Organizației Statelor Turcice prin asocierea statelor din Caucaz și Asia Centrală care vorbesc limbi turcice și instituționalizarea, sub paravanul comunității lingvistice, religioase și culturale, relațiilor lor economice, politice și culturale, geocultura și geoeconomia devenind vectori ai geopoliticii. Acesta este un proiect cu adevărat imperial, pentru realizarea efectivă a căruia deocamdată Turcia nu are suficiente resurse economice, dar care, într-un viitor relativ rezonabil s-ar putea autofinanța. Pe teritoriul acestei noi entități cu potențial confederativ, geopolitica turcă se întâlnește cu geopolitica rusă, dar pentru moment Rusia se arată tolerantă întrucât estimează că atuurile sale sunt mai solide decât cele turcești și totodată vede orientarea Turciei spre Asia Centrală ca însemnând, la propriu și la figurat, o îndepărtare de alianțele sale euro-atlantice, precum și o poziționare utilă într-un sistem al echilibrului de putere cu China. (Așa se explică aparenta abandonare a Armeniei de către Rusia, în conflictul înghețat dintre aceasta și Azerbaidjan.) În ce măsură acest echilibru este stabil iar sistemul care îl generează și garantează este durabil, rămâne de văzut.
  39. Politica Turciei în Marea Neagră merită o supraveghere atentă. Aceasta privește afirmarea și gestionarea intereselor turce în Crimeea și Găgăuzia, poziționarea în războiul civil din Ucraina și fidelitatea față de regimul strâmtorilor stabilit prin Tratatul de la Montreaux, în condițiile lansării proiectului privind construirea unui canal paralel cu Bosforul și Dardanelele. De acordul fin al politicii pontice și de rezonabilitatea acesteia s-ar putea să depindă succesul agendei neo-otomane în ansamblul său.
  40. Perspectivele „patriei albastre” (afirmarea priorităților turce în Marea Mediterană) sunt încă neclare. Și în acest cadru interesele ruse și turce se ciocnesc. Pasul înapoi făcut de Rusia în chestiunea libiană demonstrează că deocamdată parteneriatul cu Ankara este mai prețios pentru Moscova decât interesele sale în Nordul Africii. Acolo Turcia este lăsată să se lupte cu Franța și eventual Marea Britanie.
  41. Implicarea Turciei în geopolitica zonelor părăsite de SUA (Afganistan, Irak, Siria etc.) constituie o altă expresie a comportamentului neo-imperial turc, care poate aduce Ankara în conflict de interese cu Moscova și Teheranul. De asemenea, această implicare ar putea fi un obiectiv prea îndepărtat în raport cu resursele de care dispune Turcia în prezent. Dimpotrivă, o cooperare rafinată dintre cele trei, și a lor cu China, ar putea menține echilibrul strategic și status-quo-ul geopolitic regional pe care, cel puțin China, Rusia și Iranul le doresc.
  42. Analiza schimbărilor în mediul strategic al Orientului Mijlociu nu poate fi completă fără abordarea problematicii acordurilor abrahamice dintre Israel și o serie de state arabe. Aceasta consolidează securitatea tuturor statelor părți, oferind, pe de o parte, perspective de dezvoltare pașnică actorilor statali din regiune, iar pe de altă parte, permițând SUA să își concentreze eforturile în alte zone de mai mare interes pentru ea. Cum în Orientul Apropiat optimismul nu a fost, însă, niciodată durabil, așteptările trebuie totdeauna moderate. Timpul nu îmi permite să elaborez mai mult pe această temă și să o aprofundez. Ea este, oricum, în atenția foarte multor experți.

LEBANON – Quo vadis?

December 5, 2021 | ORIENTUL MIJLOCIU | No Comments

Moto: Lebanon is the Titanic without the  orchestra” – Jean-Yves Le Drian – French minister of Foreign Affairs[1]

Corneliu PIVARIU

40 years have passed this fall since my first travel to Lebanon and it happened ever since to return there many times and to spend more than four years in the beautiful Cedars country; I had during the time the opportunity of meeting relevant Lebanese personalities such as the late prime minister  Rafik Hariri, the Maronite Patriarch Nasrallah Sfeir, president Michel Aoun (before being elected) and many others.

Lebanon is an iconic country for the Middle East and could be considered a true barometer of the regional geopolitical situation and also for the fact that what happened in Lebanon during the last decades until now is absolutely true for numerous countries of the world, countries with no resources of their own, withstanding multiple foreign influences that are confronted with a massive emigration, have on their territories numerous refugees and are overcome by corruption.

Even if on October 31st, 2016, the Lebanese parliament brought to an end the longest period of the country’s history without a president (29 months since the end of president Michel Suleiman’s mandate –May 2014) by electing – after 45 parliamentary sessions in which no candidate could obtain the legal quorum – General Michel Aoun, the following period witnessed many political and social convulsions, numerous demonstrations and popular protests and a continuous deterioration of the economic situation. The August 4th, 2020 explosion in the Port of Beirut (the biggest explosion of the last decades in an urban area in the world) aggravated the economic crisis Lebanon is witnessing and provoked a new political crisis. It was only in September 2021 when a new government was formed under the leadership of Najib Mikati (prime minister for the third time).

Lebanon is the prisoner of a sectarian political system whereby the power is shared by the three main religious communities: the Maronites Christians, the Sunnis and the Shia; nevertheless the political system reached its limits and the present Lebanese political class proved it is not able and ready to find an alternate solution.

New parliamentary elections are scheduled for March 27th, 2022 and in the autumn of the same year the parliament is to elect a new president. It would be no surprise if the parliamentary elections are postponed and a new political crisis emerges. In fact, the politicians’ hesitations to reform the present political system are emphasized by the initial promise of granting six seats in the parliament to the diaspora (out of the more than 8 million Lebanese ex-pats, only 1.2 million have the right to vote and a record number of more than 200,000 voters registered for the 2022 elections), a promise nowhere to be found in the final form of the electoral law.

It is worth mentioning that the last official census in Lebanon took place in 1932 while the unofficial estimates of 2020 indicate a population of 6.8 million inhabitants and a research of a Lebanese consultancy of 2016, quoted by the US Department of State, shows that the Lebanese population was made up of 45% Christians, 48% Muslims and 5.2% Druze. According to some official data, almost a million Syrian refugee (944,613) and almost 200,000 registered Palestinian  refugee are to be added up to the said population. Most probably, the real figures of the refugee are much bigger, at least double in what the Palestinian refugee are concerned.

From an economic standpoint, Lebanon is witnessing the most severe crisis of the last 150 years as the GDP shrunk from $ 55 billion in 2018 to $ 33 billion in 2020 and a further decrease to $ 20.5 billion is expected in 2021 (World Bank estimates, October 2021) and the per capita GDP  decreased by around 40%. The unemployment increased from 28% in February, 2020, to 40% by the end of the same year. According to UN data, 78% of the Lebanese live under the poverty threshold and 36% in extreme poverty.

According to a Reuters research, the food index price increased in September 2021 by 557% as compared to October 2019 and the economy contracted by 30% as compared to 2017. The Lebanese Pound lost around 90% of its value as compared to October 2019.

As far as corruption is concerned, the latest data published by Pandora Papers mention the name of prime minister Najib Mikati, of the Governor of the Central Bank Riad Salameh and that of the former prime minister and  minister of Education, Hassan Diab. The clientelistic political system and the way the public contracts are assigned domestically may be the subject of an extensive debate.

Under such circumstances, from 2019 until now only, 300,000 Lebanese citizens who lost any hope that the domestic situation could improve emigrated and were looking for a solution outside the country. Unfortunately, those who left the country and those who will, have a good professional training and a financial status that can assure them a new beginning in a new country. Such events will further diminish the possibilities of Lebanon’s recovery. A people who, for a long period of time went through serious crises and had its stamina diminished by numerous emigration waves, subjected, at the same time, to the immigrationist pressures and foreign interests is not an inexaustable reservoir  and might be seriously affected by such events.

The sectarian and group interests are overwhelming and are used by foreign influences (France, Iran, Israel, Turkey, USA, Saudi Arabia, other Gulf countries, China, Russia) for attaining their own goals and for testing solutions for the area’s related issues. Such circumstances made the Maronite Patriarch Beshara Boutros Al-Rai to declare on August 15th, 2020 that ”We will not allow for Lebanon to become a compromise card between nations that want to rebuild ties amongst themselves”.

I consider that on a short run, the economic situation in Lebanon will continue to deteriorate – if that is still possible without a further dissolution of the state. On a longer run, the forecasts of the evolutions in the Middle East and especially in Lebanon are  extremely indefensible. Yet the country of the Cedars fully deserves the characterisation of a barometer of the geopolitical developments in the area. Unfortunately, the Lebanese brought the country where it is now ”helped”, of course, by foreign interests. The 2022 elections do not seem to bring in optimism and, in the spirit of the Lebanese tradition, they are to be postponed without a clear time horizon. Timing is not the issue but finding a viable solution for replacing the present sectarian political system yet I do not see a firm political will in this respect.

An improvement of the general situation in the Middle East could have a favourable influence on Lebanon but I believe it depends first and foremost on the Lebanese. Is it possible that the diaspora come with a political solution that can be successfully implemented? Do the rich Lebaneser emigration want to have a country where to return fondly and with  nostalgia? Or will Lebanon continue to sink itself into the conflicts without a forseeable end of the Middle East? To use the title of today’s webinar, I do not see a change for a new beginning in Lebanon. The answer should come from the Lebanese themselves!

Presentation in Webinar on December 2nd,  2021 “Middle East and North Africa: the Changes for a New Beginning” event organized by Bucharest-based think-tanks MEPEI (Middle East Political and Economic Institute) and EuroDefense Romania in partnership with IPIS (the Institute for Political and International Studies), Tehran.

The webinar invited speakers are experts from Afghanistan, Austria, China, Hungary,Lebanon, Iran, Italy, Malaysia, Palestine, Pakistan, Portugal, Romania, Russia, Syria, Turkey, UK, USA.

The webinar brings together more that 200 diplomats, officials, academics, business leaders, politicians, as wel as independent retearchers, think-thank representatives, journalists, and other civil society representatives.


[1] Interview to Le Figaro, December 13th,  2020.

Orbit

by Burak Bekdil

  
  • Sanctions are mandated by law for “any entity that does significant business with the Russian military or intelligence sectors” — Office of the U.S. Senate Foreign Relations Chair Robert Menendez, Daily Sabah, September 28, 2021.
  • “Any new purchases by Turkey must mean new sanctions.” — U.S. Senate Foreign Relations Committee, referring to a December 2020 U.S. decision to impose CAATSA (Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act) on Turkey for its acquisition of the S-400 missile system, Twitter, September 28, 2021.
  • In addition, Ankara and Moscow would discuss Russian know-how and construction of two more nuclear energy plants for Turkey, in addition to a $10 billion nuclear reactor already being built on Turkey’s Mediterranean coast.
  • All that strategic planning will further increase NATO ally Turkey’s dependence on Russia, also Turkey’s biggest supplier of natural gas.
  • “Putin and his administration are well aware of Turkey’s weaknesses: a) economy goes from bad to worse; b) the Pandemic is not under control; c) gas prices on increase but Russia is ready to offer a friendly discount to Turkey; d) military acquisitions facing a hostile U.S. Senate.” — Eugene Kogan, a defense and security analyst based in Tbilisi, Georgia; to Gatestone.
  • “The Turkish president will continue to play a spoiler role within NATO and provide Putin further opportunities to undermine the transatlantic alliance and its values.” — Aykan Erdemir, former member of Turkey’s parliament and now based in Washington D.C., email to Gatestone.
  • [Erdoğan] will not step back from…. the Russia card in his hand, unless he sees that his love affair with Russia will come with a punishing cost.
Turkish President Recep Tayyip Erdoğan is trying to make Turkey a unique example of political oxymoron: An “invaluable” NATO ally also in a deep strategic and military alliance with Russia. He will not step back from his horse trading with the West, the Russia card in his hand, unless he sees that his love affair with Russia will come with a punishing cost. Pictured: Erdoğan (right) with Russian President Vladimir Putin. (Image source: kremlin.ru)

Turkey has been a NATO ally since 1952. On October 6, NATO’s childishly naïve secretary-general, Jens Stoltenberg, praised Turkey as “an important ally [that] played an important role in defeating Daesh.” Both of his suggestions are grossly incorrect: Turkey is becoming an important Russian ally, not a NATO ally, whose irregular militia allies in Syria are the jihadist remnants of Daesh (Islamic State).

Like a spurned lover, deeply offended by President Joe Biden’s refusal to meet him on the sidelines of September’s UN General Assembly meeting in New York, Turkey’s Islamist President Recep Tayyip Erdoğan rushed to the Black Sea town of Sochi, Russia, on September 29 for a tête-a-tête with Russian President Vladimir Putin. On his way back from New York, Erdoğan told reporters, “the signs are not good in Turkey’s relations with the United States.”

In an interview with CBS’s “Face the Nation,” Erdoğan said that the U.S. refusal to deliver F-35 fighter jets that Turkey agreed to purchase and Patriot missiles it wished to acquire gave Turkey no choice but to turn to Russia for its S-400 anti-aircraft missile system. This dispute has been a point of contention between Turkey and the NATO alliance during both the Trump and Biden administrations.

“In the future, nobody will be able to interfere in terms of what kind of defense systems we acquire, from which country at what level. Nobody can interfere with that. We are the only ones to make such decisions,” Erdoğan said. Turkey is planning to buy a second batch of S-400 systems from Russia, and would also demand the U.S. to pay $1.4 billion for the F-35s Turkey did not receive after it was expelled from the U.S.-led multinational consortium that builds the aircraft.

The stakes are now higher. Erdoğan is gambling by using the Russia card to avoid further U.S. sanctions in his S-400 bid. Meanwhile, the office of the U.S. Senate Foreign Relations Chair Robert Menendez has said that sanctions are mandated by law for “any entity that does significant business with the Russian military or intelligence sectors.” The U.S. Senate Foreign Relations Committee wrote on Twitter: “Any new purchases by Turkey must mean new sanctions,” referring to a December 2020 U.S. decision to impose CAATSA (Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act) on Turkey for its acquisition of the S-400s.

In Sochi, Erdoğan met with Putin only in the presence of interpreters (without an official delegation) defying diplomatic jurisprudence. Both leaders described the meeting as “useful” while smiling to cameras. He said that Turkey and Russia agreed to cooperate on critical defense technologies, including aircraft, engines, submarines and space. In addition, Ankara and Moscow would discuss Russian know-how and construction of two more nuclear power plants for Turkey, in addition to a $10 billion nuclear reactor already being built on Turkey’s Mediterranean coast.

All that strategic planning will further increase NATO ally Turkey’s dependence on Russia, also Turkey’s biggest supplier of natural gas.

“Turkey’s turn from the West at large continues uninterrupted,” Eugene Kogan, a defense and security analyst based in Tbilisi, Georgia, told Gatestone Institute.

“Putin and his administration are well aware of Turkey’s weaknesses: a) economy goes from bad to worse; b) the Pandemic is not under control; c) gas prices on increase but Russia is ready to offer a friendly discount to Turkey; d) military acquisitions facing a hostile U.S. Senate.”

Aykan Erdemir, a former member of Turkey’s parliament and now based in Washington, D.C., wrote in an email to the author, that Erdoğan’s stance serves as a wake-up call to Biden administration officials. Erdemir wrote:

“Erdoğan’s statements about purchasing a second batch of the S-400 air defense system from Russia should be a wakeup call for Biden administration officials, who have referred to Turkey as an ‘invaluable partner’ and an ‘important NATO ally’ in the last month.

“Erdoğan’s insistence on a second S-400 batch reflects the impunity the Turkish president has been feeling since he offered in June to assist the Biden administration during and after the U.S. withdrawal from Afghanistan.

“Erdoğan’s impunity also stems from the delay with which Trump imposed CAATSA sanctions against Ankara during the last month of his presidency only after bipartisan congressional pressure and his preference for relatively lighter sanctions that have failed to provide any meaningful deterrence.

“The Turkish president will continue to play a spoiler role within NATO and provide Putin further opportunities to undermine the transatlantic alliance and its values.

“Given the Biden administration’s dependence on the Erdoğan government in Afghanistan severely restricts Washington’s ability push back against Ankara’s transgressions, a bipartisan congressional action is necessary to rebuild U.S. and NATO deterrence against the challenges posed by the Turkish and Russian presidents.”

Erdoğan is trying to make Turkey a unique example of political oxymoron: An “invaluable” NATO ally also in a deep strategic and military alliance with Russia. He will not step back from his horse trading with the West, the Russia card in his hand, unless he sees that his love affair with Russia will come with a punishing cost.

Burak Bekdil, one of Turkey’s leading journalists, was recently fired from the country’s most noted newspaper after 29 years, for writing in Gatestone what is taking place in Turkey. He is a Fellow at the Middle East Forum.

Firs published by GATESTONE Institute on November 9, 2021 at 5:00 am, https://www.gatestoneinstitute.org/17890/turkey-russia-orbit

Dr Mohamad Zreik 
International Institute for Middle East and Balkan Studies (IFIMES)[1] from Ljubljana, Slovenia, regularly analyses developments in the Middle East, the Balkans and around the world. Dr Mohamad Zreik, PhD of International Relations prepared comprehensive analysis entitled “Lebanon 2021: The Geopolitics of Water Series, Part One: UN Convention on the Law of Non-Navigational Uses of International Watercourses (1997)” in which he analyses the UN convention on International Watercourses and how Lebanon can benefit from this agreement.

On May 21, 1997, the United Nations General Assembly issued Resolution 51/229, approving the International Convention on the Use of Watercourses for Non-Navigational Purposes. One hundred and three countries voted in favour of the agreement, and only three (Burundi, Turkey and China) voted against it, with twenty-seven abstentions.

The Convention is divided into seven chapters, consisting of 37 articles. The main areas covered by the Convention include the definition of the term watercourse, watercourse agreements, equitable and reasonable utilization, the obligation not to cause significant harm, notification of planned measures, protection, conservation and management, and the settlement of disputes can arise.

Since the United Nations General Assembly passed its resolution, this convention has governed the use, protection and management of international watercourses. In May 2014, the required thirty-five instruments of ratification, acceptance and approval of the Convention were completed.

This study touches on some of the new concepts in this agreement that came to light after many years of delicate and complex discussions between the various parties that drafted it. It will be pointed out how Lebanon can benefit from this agreement.

The history of the agreement and its main features

There were no specific laws in the field of states’ rights to water, but rather a set of principles and norms that later became a source for resolving disputes related to the water issue.

The absence of a clear and accurate international legal source has led to a lack of progress in negotiations regarding the outstanding water issues in the Middle East. In every problem, the parties refer to the norms that are in their favour. For example, the Tigris and Euphrates rivers, where the Arab countries considered these rivers as international rivers whose water must be shared, while Turkey was arguing with the logic of national sovereignty because it is the country of the source, and it considered the two rivers to cross the border.

The United Nations International Law Commission adopted a reading of a draft international convention on the use of international watercourses for non-navigational purposes in 1994. It was made up of more than 20 articles whose objectives were to define and clarify some points that were not clear in the purely legal sense in international agreements.

The International Law Commission had difficulty in drafting the law and this was evident in the long period of time to reach a final draft of the Convention. The Committee faced difficulties in defining the terms international watercourses, trans-boundary groundwater, existing watercourse agreements and their relation to this international agreement, and the relationship between the principle of fair and reasonable use and the principle of the obligation not to cause any harm.

The definition of the international watercourse has been established and the principle of notification has been defined when projects are to be implemented on the watercourse in the event that they may result in harm to other watercourse countries, and in the event of opposition by one of these countries, they enter into negotiations with the aim of reaching an agreement.

The agreement is considered complementary to the bilateral or regional agreements that regulate the uses of shared waters, and it is not a substitute for it.

It can be considered a framework agreement because it deals with some basic procedural aspects and a few substantive aspects. As for the small details, it is left to the riparian states to formulate them in bilateral agreements that take into account the specific characteristics of the watercourse.

The Convention aims to ensure the use, development, conservation, management and protection of international watercourses and to promote their optimal and sustainable use.

Article 3 indicates that the Convention does not affect the rights or obligations of a watercourse state arising from agreements in force. However, the article requires the parties to consider, when necessary, how these agreements conform to the basic principles of the international agreement. In addition, the article states that if some, but not all, of a particular international watercourse state are parties to an agreement, nothing in such agreement shall affect the rights and obligations of watercourse states that are not parties to it under this agreement.

Thus, the Convention attempts to reconcile the right of states to conclude agreements with the equality of the right of other riparian states to the common watercourse.

Article 5 of the Convention states the right of each watercourse state to make use of the international watercourse in its territory in an equitable and reasonable manner. States are obligated to use and develop an international watercourse with a view to optimizing and obtaining benefits from it, taking into account the interests of the watercourse States concerned, in a manner consistent with its adequate protection.

Article 6 explains specific factors and circumstances that should be taken into account in determining the concept of equitable and reasonable utilization. The Convention also addresses, in Article 7, the issue of the obligation not to cause significant harm to other watercourse States.

It is difficult to agree on which of the two rules (equitable and reasonable utilization or not causing significant harm). This preoccupied the International Law Commission throughout its work on the Convention, and each rapporteur dealt with this issue differently, either by equating the two principles or by subordinating one to the other. The lower riparian states tend to prefer the no-harm rule, because this rule protects existing uses from the effects of the activities of the upstream states. In contrast, the upper riparian states tend to prefer the principle of equitable and reasonable utilization, because it allows more room for states to benefit from their share of the watercourse through activities that may affect the states located downstream.

Some experts in international water law believe that the Convention has made the obligation not to cause significant harm subject to equitable and reasonable utilization.

The agreement also addressed the principle of prior notification, and detailed in several articles the duties of the state that intends to establish the project to notify the rest of the riparian states and provide them with information related to the project, including the environmental assessment report. It must be clarified that the obligation to notify applies to all states, whether they are downstream or upstream. The agreement also dealt with the issue of protecting the environment of the international watercourse and preventing, reducing and combating pollution.

The agreement concluded with a lengthy article on the methods of settling disputes. It includes negotiation at the request of one of the parties, or the good offices, mediation or conciliation of a third party, or the use by those parties of any institutions of a common watercourse that the parties have established, or they agree to submit the dispute to arbitration, or to the International Court of Justice.

These are all methods up to the parties to the conflict to choose between them. However, the agreement obliges the parties in the event of their failure to agree on a means of resolving the dispute, such as submitting that dispute, at the request of any party, to an impartial fact-finding committee. The agreement details the work procedures of the impartial committee, and the committee decides to adopt its report by a majority of votes.

At first, the majority of Arab countries agreed to the agreement, while five countries were absent: Iraq, Lebanon, Mauritania, Somalia and Comoros. Egypt abstained from voting, and it was the only Arab country to take that position because it believed that the agreement did not clearly protect historical rights because of its focus on the principle of equitable and reasonable utilization.
  How Lebanon can benefit from the international agreement
The agreement will help protect Lebanon’s rights from attempts by Israel (which abstained from voting in favour of the agreement) to control as much of waters as possible.

https://mcusercontent.com/49309a7aac1a5dddd2d12f6e0/images/425e3f85-3e46-f13f-f857-d5eb45205879.png

   
Based on the figure shown, Israel has water ambitions, especially since the majority of its water use goes to agriculture (more than 2 billion m3).

Before diving into the details of Lebanon benefiting from the international agreement, we have to take a look at some striking numbers.

These figures are issued by the Lebanese Ministry of Water Resources. The amount of rain and snow falling on Lebanese territory is 9700 million cubic meters per year, and the following is lost from this amount of rain: 5070 million m3 by evaporation 600 million m3 seepage into the ground 415 million m3 to Syria through the Orontes (Assi) River 95 million m3 to Syria through the Nahr al-Kabir al-Shamali 140 million m3 to Palestine through the Hasbani River
Thus, the net amount that Lebanon can use 9700-(5070 +600+415+95+140) = 3375 million m3

With regard to Lebanon’s right to the quantity of water, there is no text in international law that gives countries a specific percentage of water. Rather, the law sets general principles that all countries benefiting from a single watercourse must observe, and leave it to the experts, whether they are from the countries directly concerned or from the United Nations, in order to reach a common understanding, just as it is proposed on the Wazzani River issue, because the armistice agreement governs the relationship between Lebanon and Israel.

The dispute over water has existed for a long time between Palestine and its neighboring countries, and it is based on how to exploit the Jordan River. In 1953, the United Nations put in place a project to share the waters of the Jordan River, but unfortunately it did not give Lebanon a drop of it, and then the Arab League responded to it with another project, Lebanon participated in its development, taking a share of 35 million cubic meters from the waters of the Hasbani River, while Syria got 132 million m3 from the Banias rivers and the waters of Al-Wadaya and Yarmouk.
Israel responded to this project with another third, in which it introduced the Litani River into the Jordan River system and gave Lebanon 450 million m3, knowing that the Litani alone gives about 800 million m3 and 140 million m3 from Hasbani, thus Israel has given Lebanon half of the share to take the largest share.

This project aims at economic and political normalization with Israel, and recognition of the Zionist entity and its rights in Arab waters.

Legally, there is no treaty between Lebanon and Israel that determines the amount of water for each party. Lebanon only took its right to water in the Johnston project, which is 35 million m3. The Arab countries rejected Johnson’s project, which the Israelis also rejected.

Based on the Convention’s definition of the term watercourse, I will present some information regarding the Jordan River or the so-called Jordan Basin.  
https://mcusercontent.com/49309a7aac1a5dddd2d12f6e0/images/27ea75f7-f9d3-d875-cd11-8e8e59a607fc.png  

Its length is 252 km and its basin area is 40,000 km2, which is four times the area of Lebanon. 60% of this basin is located in the Kingdom of Jordan. Although the area of the Jordan River Basin, which is located in Syria and Lebanon, is small and does not exceed 5% of the area of its basin, it receives the largest amount of water from the basin. In the area where the Allenby Bridge is located, and until the end of the basin in Lebanon, it receives about 13 billion m3 of rain annually. It is in this region that the main tributaries of the Jordan River are located.

In the upper river basin, where Lake Hula was formerly (and was drained by the Israelis), the important tributaries of the river come from Jabal al-Sheikh and the Golan. These rivers are: Al-Hasbani, its capacity is about 150 million m3 and it originates in Lebanon, then Banias, and it originates from Jabal al-Sheikh in Syria, and it feeds Jordan with about 160 million m3. In this area of the upper basin of the river, the Al-Baragheth River flows with a capacity of 20 million m3, and the Hula springs feed the river with about 130 million m3. That is, the river is fed in this range by a total of 820 million m3.

These previously mentioned quantities flow into Lake Tiberias, which is the largest reservoir in Palestine to collect fresh water and distribute it on Palestinian lands up to the Negev. After the river exits Lake Tiberias and for a short distance it meets with its most important tributary, the Yarmouk River, in which water collects from the Hauran plains, the Golan Heights, and the northwestern Jordan, where it feeds the Jordan River by about 490 million m3. The Jordan River continues its flow until it flows into the Dead Sea. Meanwhile, its tributaries meet in the East Bank, which feeds it with about 270 million m3, the most important of which are in Jordan: Wadi Al-Arab, Wadi Al-Yabis, Zarqa River and Wadi Shuaib, and from the streams of the occupied West Bank, the river feeds in its course with about 250 million m3.

Thus, the water revenue of the Jordan River consists of about 1900 million m3, mostly from Syria, Jordan, and then Lebanon.  
https://mcusercontent.com/49309a7aac1a5dddd2d12f6e0/images/46951bbe-8df8-3177-df41-73fae051ca53.png  

What is the area occupied by Al-Wazzani in the Jordan River network, and what Al-Hasbani constitutes for Jordan, and Al-Wazzani for Al-Hasbani:

The Hasbani River is one of the upper tributaries of the Jordan River, in which there are more than one tributary, and it is the “head” of the Jordan River – if it is correct to say – or its beginning. Al-Hasbani starts from the upper part of eastern Lebanon in the Rashaya region (Yanta and Aita al-Fakhr), and penetrates Lebanon with a length of 55 km and 21 km from the Hasbani spring. The average rate of this river (ie its annual level or discharge) varies from one reference to another, with 138 and 140 million m3.

As for the springs that flow into this river, they are: Al-Hasbani Spring, which gives it 31 million m3 Sareed Spring 20 million m3 Two springs that come from Shebaa, namely the Jouz spring and the Maghara spring, and they give it 10 m3 Al-Wazzani spring gives it 4.61 million m3 As for the remaining 18 m3, it comes from valleys, small springs, and a torrent.

International law defines in its articles the principles on which the rights of states in international waters are determined, which are seven. Based on Article VI of the Convention, which relates to factors related to equitable and reasonable utilization, which are:
A. Geographical, hydrological, climatic and ecological factors and other factors that have a natural character.
B. The social and economic needs of the concerned watercourse states.
C. The population that depends on the watercourse in each watercourse country.
D. Effects of the use or uses of a watercourse in one of the watercourse countries on other watercourse countries.
E. Existing and potential uses of the watercourse.
F. Preserving, protecting, developing and economizing the water resources of the watercourse and the costs of the measures taken in this regard.
G. The availability of alternatives of comparable value for a specific intended or existing use.
In the case of Wazzani, Lebanon is the country of the source, which means that the head of the Jordan River is the Hasbani, and it is known that the country of the source is able to control if it has the capabilities, which is a set of geographical, hydrographic (watercourses), hydrological (water characteristics), climatic and ecological factors, and all these mentioned factors are available.

In addition, the water is fresh, but it becomes saline by an increase of 20 per cent when it flows into Lake Tiberias, so this water is strategic because it mitigates the nature of the salty water, especially the springs adjacent to the Sea of Galilee. It is worth noting that the lake’s water evaporates, as it is located 210 meters below sea level, which leads to a loss of about 270 million m3 of its water.

Paragraph “e” supports Lebanon’s position in terms of restoring the Wazzani water, which stipulates the existing and various uses in terms of Lebanon’s compelling to implement agricultural projects along the river in the presence of about 4,000 hectares suitable for agriculture, in addition to Lebanon having to build a dam to generate electricity provided that the water is not cut off about Israel.

Then paragraph “f”, which stipulates the preservation, protection, development and economy of the water resources of the watercourse, and of course Lebanon, will preserve them as it is its only wealth.

In addition to that, Article 7 refers to the issue of the obligation not to cause significant harm to other watercourse states, and this protects Lebanon from any action that Israel might take to harm its waters.

  https://mcusercontent.com/49309a7aac1a5dddd2d12f6e0/images/f0b6a137-9396-2631-6a70-c9eabd33cfa9.png
 
Previously, the practical response by the Lebanese government to Israeli ambitions was the construction of the Qaraoun Dam and related projects. This response is not without a political dimension. Now it is expected to complete the second phase of the Litani project, construct the Khardali Dam, and distribute the river’s water to the land and people of the south.

By reviewing the terms of the agreement, Lebanon, for example, alone or in cooperation with Syria and Turkey, since there is more than one common river (the Orontes ‘Assi’ with Syria and Turkey, and the Great River with Syria), based on Article 19 and 20, can take measures to prevent pollution and protect the sewage ecosystem aquatic. Through these measures, the environment is preserved, and this is a benefit to Lebanon.

I note that Article 24 relating to management has a clause related to cooperation between the states of the same watercourse for the sustainable development of the watercourse. Thus, through sustainable development, future generations can benefit from this watercourse, and this certainly has a benefit for Lebanon.

Article 26 emphasizes that the stream states must cooperate to maintain the facilities connected to the stream, and this is another benefit for Lebanon in the event that it requests Syria’s assistance in maintenance work in the event that the Lebanese state is not able to carry out these works alone.

Watercourse states shall develop plans to confront a natural emergency (earthquakes, floods) or as a result of industrial action, to ensure facing the dangers that may occur and may affect the watercourse states. These steps are binding according to Article 28.

With regard to waterways in times of armed conflict, they enjoy a kind of protection guaranteed by the principles of international law, provided that these waterways are not used to violate these international rules. Lebanon benefits from this immunity, especially in the Wazzani area, which has long threatened the Israelis to take measures hostile to the Lebanese sovereignty. I recall that the Israeli army built dirt roads near the Wazzani resort that are suitable for military use to cross the vehicles in order to do any aggressive act. In addition, this army penetrated the technical strip at the Wazzani point and repeatedly threatened the owners of the tourist resort there, as long as Lebanon does not use that area in a way that contradicts the principles of international law, then Lebanon benefits from the international protection of the Wazzani watercourse.

With regard to national security, Lebanon is not obligated to provide vital information related to its national security to Israel as stipulated by Term 31.

As we have seen, Lebanon can benefit from the agreement that suits its interests in a number of matters, and thus proves its right before the international community and has a legal basis in the face of Israeli ambitions.
  Conclusion
The States that acceded to the Convention affirmed their conviction of the necessity of cooperation and collective action in the field of international watercourses in order to protect them and to promote the optimal use of international watercourses.

The entry into force of the United Nations Convention on International Watercourses is a major achievement of international law. It is also a confirmation of the principle of cooperation on international watercourses, and the theory of equitable and reasonable utilization.

The international law of water is the law of cooperation. Cooperation is the only way to make the most of, manage and protect a shared watercourse.

The Lebanese state must be alert to all the points that serve its interests and that harm it, in order to face all the upcoming challenges. It should not be overlooked that international law obliges states to announce their projects to the countries concerned, and to the United Nations in the event of hostility, as is the case between Lebanon and Israel, so that the relationship between them is governed by the armistice agreement.

Israel’s failure to sign the agreement does not absolve it from its non-compliance with the principles of international law, because the latter is customary law.

Finally, Lebanon and the Arabs have a binding legal text that is considered a strong card in their hands, but unfortunately regional and global conditions or pressures will remain the strongest in the process of determining sharing water between countries.

About author:
Dr. Mohamad Zreik has PhD of International Relations, he is independent researcher, his area of research interest is related to Chinese Foreign Policy, Belt and Road Initiative, Middle Eastern Studies, China-Arab relations. Author has numerous studies published in high ranked journals and international newspapers.

The views expressed in this article are the author’s own and do not necessarily reflect IFIMES official position.

Ljubljana,7 November 2021

Footnotes:
[1] IFIMES – International Institute for Middle East and Balkan Studies, based in Ljubljana, Slovenia, has Special Consultative status at ECOSOC/UN, New York, since 2018.
 

First published by IFIMES and republished whith organisation permission

Emilian M. Dobrescu

            Cel mai scump număr de telefon din lume este 666-6666[1]. A fost vândut cu 2,7 milioane dolari de compania Qtel, din Qatar, în 2006.

         Bahrain

         Bahrain: Acordul cu Israelul

              Bahrainul[2] a încheiat pe 11 septembrie 2020 un acord pentru normalizarea relaţiilor cu Israelul, după modelul Emiratelor Arabe Unite, o mişcare menită în teorie să reducă tensiunile din Orientul Mijlociu[3]. Preşedintele Donald Trump a făcut anunţul referitor la înțelegerea Bahrein – Israel într-o declarație făcută în Biroul Oval, după ce a discutat la terlefon cu regele Bahrainului, Hamad bin Isa Al Khalifa, şi cu premierul israelian Benjamin Netanyahu, a anunţat Casa Albă.

            ”Este un progres istoric pentru promovarea păcii în Orientul Mijlociu. Deschiderea unui dialog direct şi a legăturilor într aceste două societăţi dinamice şi economii avansate va continua transformarea pozitivă a Orientului Mijlociu şi va creşte stabilitatea, securitate şi prosperitatea în regiune”, au anunţat Statele Unite, Bahreinul şi Israelul într-un comunicat comun.

            “Este o nouă lovitură pentru eforturile depuse în apărarea cauzei palestinene şi care va face Israelul mai puternic în practicile sale ilegale faţă de Palestina şi în tentativele de a ocupa permanent teritoriile palestiniene”, a declarat Ankara într-un comunicat, ministrul turc al Afacerilor Externe Mevlut Cavusoglu. Acest acord, a subliniat ministrul, este contrar iniţiativei de pace arabă, care cere retragerea completă a Statului evreu din teritoriile arabe ocupate din 1967 în schimbul unei normalizări, precum şi din rezoluţiile Organizaţiei de Cooperare Islamică.

            “Conducătorii din Bahrain vor fi de acum complici la crimele regimului sionist, care reprezintă o ameninţare constantă pentru securitatea din regiune şi lumea musulmană”, se arată și într-un comunicat al Ministerului iranian al Afacerilor Externe; Teheranul a mai acuzat Israelul de “decenii de violenţă, masacre, război, teroare şi baie de sânge în Palestina şi în regiune”.

 

        Bahrein: Parcul subacvatic de distracții

            Parcul subacvatic are câteva caracteristici neobişnuite, dimensiunea lui fiind de 100.000 de metri pătraţi[4]. Atracţia principală a parcului este un avion Boeing 747, plasat pe fundul mării. Aeronava, cu o lungime 70 de metri, este dezafectată şi a fost special pregătită pentru acest proiect subacvatic.

            O agenţie de ştiri din Bahrain a anunţat că parcul are şi o replică a casei unui negustor de perle, recifuri de corali şi sculpturi şi obiecte de artă. Parcul a fost deschis în vara anului 2019 și nu este primul când un avion este scufundat intenţionat pentru a crea o atracţie turistică. În SUA, un Boeing 727 a fost scufundat în regiunea Miami în 1993: doi ani mai târziu a suferit stricăciuni din cauza uraganului Gordon. Scafandrii pot explora un avion Boeing 737 şi în Canada, în Canalul Stuart din apropierea oraşului Chemainus, din British Columbia. De asemenea, Turcia a coborât un avion Airbus în apele Mării Egge cu doar câţiva ani în urmă, scopul fiind crearea unui recif de corali.

            Kuweit în incapacitate de plată

          Kuweitul a anunțat că va intra în incapacitate de plată, dacă preţul petrolului nu îşi va reveni şi dacă statul nu se va putea împrumuta de pe pieţele locale şi internaţionale[5]. Deficitul bugetar al Kuweitului, una dintre cele mai puternice țări din Golf, a crescut cu 69% până la 5,64 miliarde de dolari în anul fiscal, 31 martie 2019- 31 martie 2020, iar în anul fiscal, încheiat la 31 martie 2021, deficitul bugetar al țării a crescut până la 14 miliarde dinari.

            Și alte state din Golful Persic care se confruntă cu probleme similare au recurs din ce în ce mai mult la împrumuturi, iar analiştii Standard & Poor’s susţin că regiunea va contracta împrumuturi record în anii care vin. Arabia Saudită, Bahreinul şi Qatarul se bazează și ele tot mai mult pe împrumuturi pentru a-şi acoperi deficitele.

            Omanul – un punct vulnerabil în regiune ca urmare a creşterii datoriilor sale – ar putea înregistra o contracţie economică de 5,3%, în Timp ce deficitul bugetar cumulat s-a agravat până la 16,1% din PIB în 2020, de la 9,4% din PIB în 2019.

            Oman

            Sultanatul Oman este o țară arabă din sud-vestul Asiei, situat pe coasta de sud-est a Peninsulei Arabe[6]. Are suprafața de 309,5 kmp și capitala Muscat; ocupă o poziție strategică importantă la intrarea în Golful Persic. Se învecinează cu Emiratele Arabe Unite la nord-vest, Arabia Saudită la vest și Yemen la sud-vest și are frontiere maritime cu Iran și Pakistan. Coasta este formată din Marea Arabiei la sud-est și Golful Oman în nord-est. Enclavele Madha și Musandam sunt înconjurate de Emiratele Arabe Unite la frontierele lor terestre, iar coasta enclavei Musandam este formată de Strâmtoarea Ormuz și Golful Oman.

            Din secolul al XVII-lea, Omanul a avut propriul imperiu și s-a întrecut cu Portugalia și Marea Britanie pentru influență în Golful Persic și Oceanul Indian. La apogeu, în secolul al XIX-lea, influența și controlul Omanului s-au extins peste strâmtoarea Hormuz din Iran și Pakistanul de azi până în sud, în Zanzibar (astăzi parte din Tanzania. Deoarece puterea sa a scăzut în secolul al XX-lea, sultanatul a intrat sub influența Marii Britanii, deși Oman-ul nu a făcut niciodată parte, în mod oficial, din Imperiul Britanic sau nu s-a aflat sub protectorat britanic. Religia oficială este Islamul.

            Omanul este o monarhie absolută, în care sultanul își exercită autoritatea supremă, dar Parlamentul are anumite puteri legislative și de supraveghere. Omanul este membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, al ONU, al Orgaanizației Cooperării Islamice și al Ligii Arabe. Are legături politice și militare strânse cu Marea Britanie și SUA; în comparație cu vecinii săi, Omanul dispune de rezerve de petrol modeste, clasându-se pe locul 25 la nivel global. 

          Qatar

            Statul Qatar – denumirea oficială – este un emirat arab în sud-vestul Asiei, care ocupă teritoriul Peninsulei Qatar, aflată pe coasta de nord a Peninsulei Arabe[7]. Are graniță terestră doar cu Arabia Saudită la sud, în rest teritoriul fiind înconjurat de apele Golfului Persic. Este o țară bogată în gaze naturale și petrol. În 1916, emirul a fost de acord ca întregul Qatarul să devină protectorat britanic.

            Populația Qatarului – în anul 2010 – era de 1,85 milioane locuitori, repartizați pe o suprafață de 11,4 mii kmp. Capitala țării – Doha – avea tot în 2010 o populație de 999 mii locuitori, a căror componență etnică era următoarea: arabi (40%); indieni (20%); nepalezi (13%); filipinezi (10%); pakistanezi (7%); srilankezi (5%); alții (5%). Culte religioase practicate: islamismul și hinduismul – aflat în minoritate. Locuitorii Qatarului au unul din cele mai mari venituri pe cap de locuitor din lume. În 1971 Qatar a fost la un pas de a deveni parte a Emiratelor ArabeUnite, dar, atât Qatar cât și Bahrain s-au împotrivit fuziunii și au format state independente.

            Qatar a permis forțelor internaționale să folosească regiunea ca bază militară în timpul Războiului din Golful Persic din 1991. În 1994, Qatar a semnat un pact de apărare cu SUA, devenind al treilea stat din Golf care a făcut acest lucru. În iunie 1995, Prințul Hamad bin Khalifa al-Thani l-a detronat pe tatăl său, principalul motiv invocat fiind că regele rămăsese în urmă cu reformele economice ale țării. Noul emir a desființat cenzura presei și a instituit alte reforme liberale, inclusiv alegeri democratice și dreptul la vot al femeilor în 1999.

            În Qatar se află și sediul televiziunii arabe Al Jazeera; Qatar a prezentat prima sa constituție pe 9 iunie 2005; aceasta garantează libertatea de exprimare, de întrunire și religie și pune bazele unui parlament cu 45 de locuri; 30 dintre aceste locuri sunt ocupate prin alegeri democratice, iar emirul numește deputații pentru locurile rămase.

            De la descoperirea țițeiului în 1940, și, îndeosebi după 1950, economia Qatarului s-a bazat, preponderent, pe producția și exportul acestei resurse: vulnerabilitatea economiei la fluctuațiile de prețuri ale petrolului, precum și resursele petroliere limitate au schimbat optica guvernului, Qatarul începând să exploateze rezervele însemnate de gaze naturale, precum și să promoveze investițiile în sectoarele nonpetroliere ale economiei. Resursele de gaze naturale situează Qatarul pe locul trei în lume, după Rusia și Iran. Uriașul rezervor de gaze neasociate din nord continuă să atragă investitori majori din țările dezvoltate. Câmpul de gaze Nord al Qatarului a fost descoperit în 1971 și se constituie în cel mai mare rezervor de gaze naturale neasociate din lume; rezervele descoperite sunt apreciate la aproximativ 164 miliarde barili de țiței, ceea ce reprezenta 20% din totalul mondial și exprimă suficiența de producție în domeniu pe un termen de 200 de ani.

            Aproximativ 85% din veniturile Qatarului provin din exporturi de țiței. Qatarul a înregistrat constant în primul deceniu din secolu al XX-lea unul din cele mai inalte ritmuri de dezvoltare din lume, acesta atingând, în 2007, 26,1%. Cea mai importantă atracție a Qatarului este “Insula Perla” la care se poate ajunge în doar cinci minute cu barca. Marginită de plaje cu nisip fin, insula este o oază de liniște. Turiștii și localnicii închiriază bărci tradiționale sau se relaxează la Soare, în cafenele pe malul mării sau în restaurante cu specific marin.

          Qatar Airlines

          Qatar Airways Group include compania aeriană, administrarea Aeroportului Internațional din Qatar și alte active aeronautice. Începând cu jumătatea anului 2017, compania a fost interzisă în spațiul aerian al Arabiei Saudite și al Emiratelor Arabe Unite din cauza unei dispute politice regionale care o obligă să parcurgă rute mai lungi. De asemenea, aceasta are interzis de zbor și în spațiul aerian al Egiptului și al Emiratului Bahrain.

        Qatar Airways Group a declarat că exercițiul financiar 2019-2020 a fost unul dintre cele mai dificile din istoria sa de aproape trei decenii; de aceea, a primit o linie de salvare de 1,95 miliarde de dolari din partea Guvernului emiratului, după ce înregistrat pierderi în valoarea aceastei sume în exercițiul financiar încheiat la 31 martie 2020[8].  Qatar Airways a suferit pierderi anuale ce au depășit 50% din capitalul social, se arată în situația financiară a companiei. Aceasta a redus locurile de muncă și a întârziat cumpărarea de noi avioane din cauza pandemiei.

            Adevăratul impact al crizei produse de coronavirus asupra companiei este încă neclar, întrucât blocajele globale au continuat și după sfârșitul exercițiului financiar 2019-2020.

            Baza militară turcă

            Prezenţa armatei turce în Qatar reprezintă un element de instabilitate în regiunea Golfului, a declarat un oficial al Emiratelor Arabe Unite (EAU), care a subliniat că această bază militară contribuie la polarizare negativă în regiune[9]. EAU şi aliaţii arabi boicotează Qatarul de la jumătatea anului 2017 și au cerut ca Doha să închidă o bază militară a Turciei.

            „Prezenţa militară a Turciei în Golful Arab reprezintă o urgenţă; sporeşte polarizarea şi nu ia în calcul suveranitatea statelor şi interesele ţărilor din Golf şi ale popoarelor lor”, a scris Anwar Gargash, ministru de Externe al EAU, pe Twitter.

            SUA, care caută un front comun în Golf împotriva Iranului, a încercat să rezolve problema în care sunt implicate Arabia Saudită, EAU, Bahrain şi Egiptul – pe de o parte, şi Qatarul, acuzat că sprijină militanţi islamici şi Iranul, pe de altă parte.

          Cetățenia

            Emiratul naturalizează doar cca 50 de străini pe an[10], iar cetățenii naturalizați nu sunt tratați precum cetățenii născuți în Qatar, deoarece țara oferă beneficii financiare consistente, care ar fi costisitoare dacă ar fi acordate tuturor cetățenilor.

            În Qatar, cetățenia unui copil este stabilită în funcție de cetățenia tatălui. Astfel, dacă tatăl nu este cetățean al statului Qatar, nici copilul nu va fi, chiar dacă mama lui este.

            Cei care vor să devină cetățeni pot solicita acest lucru doar dacă sunt rezidenți legali în Qatar de cel puțin 25 de ani, fără să fi părăsit țara mai mult de două luni consecutive.

         Deficitul bugetar

            Qatar – cel mai mare exportator mondial de gaze naturale lichefiate, se confruntă din nou în 2021 cu un deficit bugetar, ca urmare a scăderii preţului hidrocarburilor, a anunţat Ministerul de Finanţe din Qatar.Pe baza unui preţ estimativ de 40 de dolari pentru un baril de petrol în 2021, faţă de unul de 55 de dolari luat în calcul pentru exerciţiul în curs, veniturile din hidrocarburi ale Qatarului ar urma să scadă cu 27,6% în 2021 până la 121,6 miliarde riali (aproximativ 27,5 miliarde euro).

            Astfel, veniturile totale pentru 2021 sunt prognozate la 160,1 miliarde riali, comparativ cu 211 mld. riali în bugetul pe 2020. „Cheltuielile ar urma să se situeze la 194,7 mld. riali în 2021 şi, în consecinţă, bugetul ar urma să înregistreze un deficit de 34,6 mld. riali (aproximativ 7,8 miliarde euro)“, a anunţat într-un comunicat ministrul de Finanţe, Ali Cherif al-Emadi.

            Potrivit Fondului Monetar Internaţional, Produsul Intern Brut al Qatarului s-a contractat cu 7,1% în 2020, care va fi urmată însă de o relansare de 2,2% în 2021.

         Discuțiile de pace între afgani

            Războiul din Afganistan a început cu invazia condusă de SUA ca răspuns la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, despre care s-a spus de către SUA că organzația Al Qaeda, condusă atunci de talibani le-a orchestrat[11].

            SUA și talibanii au semnat în februarie 2020, după aproape 19 ani de la evenimentele de la 11 septembrie 2001, un acord de pace, ce presupune o retragere treptată a trupelor americane din Afganistan pe parcursul a 14 luni. În schimb, afganii s-au angajat să nu atace trupele americane, să împiedice Al Qaeda și alte grupări teroriste să opereze în zonele controlate de talibani și să discute un armistițiu pe termen lung cu Guvernul actual de la Kabul. Fostul secreatr de stat, Mike Pompeo a declarat că numărul trupelor americane din Afganistan a fost redus în toamna anului 2020, de la aproximativ 8.400 militari, la aproximativ 4.500. El a mai spus că retragerea trupelor SUA, care vine la pachet cu diminuarea forței militare a SUA în Irak, va continua atât Timp cât nu compromite securitatea SUA. Înaintea discuțiilor, oficialii afgani au declarat că Guvernul țării acordă prioritate pentru încetarea imediată a focului, în Timp ce talibanii se concentrează asupra unui acord de partajare a puterii.

            Pe 12 septembrie 2020, Guvernul din Afganistan și talibanii au început la Doha, capitala Qatarului, primele lor discuții directe pentru a pune capăt celor aproape două decenii de lupte, o negociere intermediată de SUA ca parte a planului său de a se retrage din cel mai lung război pe care l-au purtat vreodată. Reprezentanții celor două părți afgane – oficialii și talibanii – au discutat și cu ex-secretarul de stat american, Mike Pompeo, la ceremonia de deschidere a discuțiilor, când a acesta declarat că SUA „susțin un Afganistan suveran, unificat și democratic, care este în proces de pace cu el însuși și cu vecinii săi”; “Am venit aici cu bunăvoință și intenții bune”, a punctat Abdullah Abdullah, șeful delegației guvernului afgan, în declarațiile de deschidere din dimineața zilei de 12 septembrie 2020.„Vrem ca toți oamenii din Afganistan să se reunească din nou sub un singur acoperiș, vrem în viitor ca Afganistanul, în regiune și cu alte țări din lume, să aibă relații pozitive bazate pe respect reciproc”, a spus și liderul delegației talibane, Mullah Baradar, care a mai declarat că gruparea sa își dorește un Afganistan independent, unit, guvernat de un sistem politic islamic, care să reprezinte pe toți afganii…

            Forțele Spațiale ale SUA

          Pe 21 septembrie 2020, Forţele Spaţiale din Statele Unite au anunţat trimiterea a 20 de militari în Peninsula Arabia, la baza aeriană Al-Udeid din Qatar[12]. Este vorba de prima misiune externă a Forțelor Spațiale ale SUA, înfiinţate de ex-preşedintele Donald Trump. Tot la această bază aeriană au fost trimişi și alți militari americani.

            „Începem să observăm alte naţiuni care sunt extrem de agresive în a se pregăti să extindă conflictele în Spaţiu. Trebuie să fim pregătiţi să concurăm şi să apărăm toate interesele noastre naţionale”, a declarat colonelul Todd Benson, directorul detaşamentului Forţelor Spaţiale ale SUA de la Baza Al-Udeid.

            Cu un efectiv inițial de 16.000 de militari şi un buget pentru anul 2021 de 15,4 miliarde dolari, Forțele Spațiale ale SUA sunt preocupate de programul balistic iranian şi de eforturile Teheranului de a dezvolta capabilităţi de neutralizare a sateliţilor.      

            Interzicerea monedelor virtuale

            Banca Centrală a Qatarului a fost întotdeauna ostilă pentru activele digitale, iar în 2018 a declarat că tranzacţionarea Bitcoin a fost ilegală în ţară, fără a impune nici o interdicţie[13]. “Această criptovalută este extrem de volatilă şi poate fi folosită pentru infracţiuni financiare şi hacking electronic, deoarece nu există garanţi sau active”, a declarat atunci Banca Centrală a statului. Dar, la începutul anului 2020, Qatar a anunţat interzicerea serviciilor de active digitale, în special tranzacţionarea. Potrivit presei regionale, interdicţia a fost pusă în aplicare de către Autoritatea de reglementare a Centrului Financiar Qatar (QFC), responsabil pentru autorizarea şi reglementarea firmelor şi persoanelor care efectuează servicii financiare. În anunţul său, organismul de reglementare independent a informat că “serviciile de activ virtual nu pot fi prestate decât la QFC în prezent”. Autoritatea de reglementare a mai adăugat că este interzisă “orice valoare ce substituie moneda, care poate fi tranzacţionată sau transferată digital şi poate fi utilizată în scopuri de plată sau investiţii”. Deşi opinia Autorităţii de reglementare era clară în ceea ce priveşte serviciile de tranzacţionare, sintagma “servicii de activ virtual” acoperă o gamă largă de afaceri din sector, inclusiv tranzacţionarea între monede digitale, servicii de custodie şi servicii de investiţii care implică monede digitale. Interdicţia nu acoperă valori mobiliare digitalizate sau alte instrumente financiare supravegheate de Autoritatea de reglementare, Banca Centrală Qatar sau Autoritatea Pieţelor Financiare din Qatar.

            Deşi este un stat de dimensiuni reduse, Qatarul are o influenţă semnificativă în regiune, mai ales datorită bogatei sale economii bazate pe petrol și, mai ales, gaze naturale. Cu peste 2,5 milioane de cetățeni, ţara are un PIB pe cap de locuitor de peste 63.000 dolari, clasându-se printre cele mai bogate naţiuni din lume. Potrivit unui raport CoinGeek, înfiinţarea unei firme crypto în Bahrain costă cca 200.000 de dolari, mult mai puțin decât în locuri precum Londra şi New York, unde costul depăşeşte 750.000 de dolari. Emiratele Arabe Unite găzduiau la începutul anului 2020, trei case de schimburi crypto. Interzicerea monedelor virtuale în Qatar este o surpriză, mai ales că ţara a fost unul dintre participanţi la o întâlnire desfășurată între liderii musulmani unde a solicitat crearea unei monede cripto/virtuală musulmană.

            Piața imobiliară

            În criza provocată de pandemia de Covid-19, piața imobiliară a fost un factor pozitiv al țării, iar închirierile și achizițiile au continuat cu succes[14]: agenții imobiliari au oferit asistență clienților prin intermediul tururilor virtuale și posibilitatea rezervării online a unei proprietăți pentru închiriere sau achiziție ulterioară.     Emiratul Qatar a reușit să ofere proprietăți distinctive pe plan internațional: locuințe deplin noi, generoase ca suprafață, în zone rezidențiale, concepute pentru maxim de confort și adaptate nevoilor Omului modern: clădirile rezidențiale și de afaceri sunt construite la cele mai înalte standarde de siguranță în construcții, folosind materiale inovatoare și de calitate superioară. Acestea sunt doar o parte dintre aspectele prin care piața imobiliară din Qatar răspunde nevoilor clienților care își doresc să locuiască într-un mediu sigur.

            Conform unui raport realizat în anul 2019, Qatar este cel mai sigur loc dintre 118 țări analizate.  Astfel, mediul sigur, locuințele noi și oportunitatea de a achiziționa o proprietate ca expat fac specialiștii să se aștepte la o creștere a cererilor pentru locuințe în Qatar în următoarea perioadă, în condițiile în care pe plan local există măsuri de relaxare a activităților în context pandemic. 

            Reluarea relațiilor diplomatice cu 4 țări arabe

            Relațiile diplomatice dintre Qatar și alte patru țări arabe care îl boicotau – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt și Bahrain – au fost reluate pe 5 ianuarie 2021, după un embargo care a durat trei ani[15].

            Prințul Faisal bin Farhad din Qatar a spus că cele cinci țări au decis să renunțe la conflicte între ele. Declarațiile au fost făcute în cadrul summitului Consiliului de Cooperare a țărilor din Golf. Anterior, și prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammad bin Salman s-a întâlnit cu emirul din Qatar. „Astăzi s-a decis, datorită înţelepciunii liderilor din Golf şi Egiptului, să întoarcem pagina şi să restabilim toate relaţiile diplomatice cu Qatarul”, a declarat ministrul saudit de Externe. La deschiderea summit-ului, țările arabe participante au semnat un acord pentru „solidarite și stabilitate”.

            Qatarul a dezmințit, anterior, acuzațiile făcute de cele patru țări, susținând constant că îi este încălcată suveranitatea și că este victima unei blocade. Pe parcursul ultimelor luni din 2020, mediatori din partea Statelor Unite și a Kuweitului și-au accentuat eforturile de a încheia conflictul dintre aceste țări arabe, într-o încercare de a menține țările din Golf într-un front comun împotriva Iranului.

            Din iunie 2017, Arabia Saudită, Egipt, Emiratele Arabe Unite și Bahrain au rupt legăturile cu Qatar, acuzând această țară că susține grupuri islamiste și că este prea apropiată de Iran și Turcia. Atunci, cele patru țări au rupt relațiile diplomatice și comerciale cu Qatarul, iar Arabia Saudită a închis singura graniță terestră a Qatarului, izolând practic țara. Vasele sub pavilion al Qatarului nu au mai putut intra în porturi, iar spațiul aerian din regiune a fost și el închis aeronavelor din această țară.

            Cele patru țări arabe au pus, atunci, 13 condiții Qatarului pentru revenirea la relații normale, printre acestea numărându-se și închiderea postului Al Jazeera, reducerea relațiilor diplomatice cu Iranul și închiderea bazei militare turce de pe teritoriul său. Qatar a refuzat acuzând cele patru state arabe că încalcă legea internațională și că nu își va ceda suveranitatea. Pentru a putea supraviețui blocadei, țara și-a stabilit noi rute comerciale cu Turcia și Iran și s-a folosit de resursele sale de petrol și gaz pentru a își consolida economia.

            Deși la începutul conflictului, fostul președinte al SUA, Donald Trump a fost de partea saudiților și a denunțat Qatarul, în ultimii ani a luat o poziție ceva mai neutră, iar în 2020 administrația americană a început o campanie de presiune direcționată spre ambele părți ale conflictului pentru soluționarea acestuia. Jared Kushner, ginerele lui Trump, a participat personal la summitul țărilor din Golf, amintit mai sus.

            Retragerea din OPEC

            Qatarul a fost membru OPEC timp de 57 de ani, însă influenţa ţării în deciziile legate de producţia de ţiţei a cartelului este redusă, potrivit lui Saad al-Kaabi, care susţine că Doha îşi menţine în continuare angajamentele la fel ca orice alt producător din afara OPEC. Emiratul s-a retras din OPEC la 1 ianuarie 2019. Decizia autorităţilor din Qatar a fost luată după ce acestea au analizat modalităţile de consolidare a rolului ţării lor pe plan internaţional, hotărând să lanseze o strategie pe termen lung. Deşi este unul dintre cei mai mici producători din OPEC, Qatarul este cel mai mare exportator mondial de gaze naturale lichefiate (LNG).

          Saad al-Kaabi a precizat că ţara sa se va concentra pe dezvoltarea indus­triei LNG, în baza măsurilor menite să majoreze producţia de profil de la 77 la 110 milioane de tone anual: “Nu spunem că vom ieşi din afacerile cu ţiţei, însă acestea sunt controlate de o organizaţie condusă de o ţară”, a subliniat ministrul din Qatar, fără să numească statul la care s-a referit. O sursă din OPEC a declarat cu acest prilej: “Qatarul nu mai este un mare producător, însă a avut un rol important în istoria organizaţiei”.

Stadionul reutilizabil

Aflat în stadiu de construcție pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 2022, stadionul Ras Abu Aboud din Doha va fi dezmembrat după încheierea competiției[16]. Emiratul Qatarului a construit în 2021 un stadion care va fi demolat în 2022. Este prima arenă destinată sportului cu balonul rotund, care va avea această soartă de când se organizează Campionatul Mondial de Fotbal.

Amplasat în portul Doha și asamblat din 974 de containere folosite în transportul maritim, stadionul, cu o capacitate de 40.000 de locuri, va găzdui șapte meciuri din etapele preliminare sferturilor de finală ale ediției 2022 a Campionatului Mondial de Fotbal.

Containerele sunt fabricate din oțel reciclat, iar numărul lor, 974, este chiar prefixul telefonic internațional al Qatarului, emirat care își propune ca, prin felul în care organizează evenimentul din 2022, să-și demonstreze preocuparea pentru sustenabilitate și angajamentul pentru protejarea mediului înconjurător.

După ce competiția se va fi încheiat, stadionul va fi dezmembrat putând fi ulterior montat la loc pentru un alt eveniment, în Qatar sau în altă parte a lumii. „Arena cu 40.000 de locuri poate fi demontată în întregime și remontată altundeva; sau putem construi două stadioane mai mici, de 20.000 de locuri”, a spus pentru CNN Mohammed Al Atwan, șeful proiectului Ras Abu Aboud.

Demersurile autorităților din emirat au loc după ce un studiu realizat de FIFA a atras atenția asupra faptului că organizarea și desfășurarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2022 va genera până la 3,6 milioane de tone de dioxid de carbon, cu 1,5 milioane de tone mai mult decât ediția precedentă a turneului, găzduită în 2018 de Rusia.


[1] Vezi site-ul https://incredibilia.ro/curiozitate/care-este-cel-mai-scump-numar-de-telefon-din-lume/, postat și vizitat pe 26 noiembrie 2020

[2] Este un stat arab care nu face parte din Emiratele Arabe Unite

[3] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/bahrein-al-doilea-stat-arab-care-isi-normalizeaza-relatiile-cu-israel-reactii-vehemente-din-iran-si-turcia.html, postat și vizitat pe 12 septembrie 2020

[4] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/dnews/17851872-motivul-pentru-care-un-avion-boeing-747-va-fi-scufundat-intentionat, postat și vizitat pe 27 ianuarie 2019

[5] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/kuweitul-anuntat-ca-va-intra-incapacitate-de-plata-daca-pretul-petrolului-nu-isi-va-reveni, postat și vizitat pe 27 decembrie 2020

[6] Sursa: site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Oman, vizitat pe 2 decembrie 2020

[7] Sursa: site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Qatar https://ro.wikipedia.org/wiki/Qatar https://ro.wikipedia.org/wiki/Qatar, vizitat pe 2 decembrie 2020

[8] Emiratul Qatar, ca și Bahreinul și Omanul, nu face parte din Emiratele Arabe Unite. Vezi site-ul https://www.forbes.ro/qatar-airways-obtinut-o-linie-de-salvare-de-195-miliarde-de-dolari-de-la-guvern, postat și vizitat pe 27 septembrie 2020

[9] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/baza-militara-turca-din-qatar-element-destabilizator-regiunea-golfului, postat și vizitat pe 11 octombrie 2020

[10] Vezi site-ul  https://incredibilia.ro/5-tari-in-care-este-cel-mai-greu-sa-obtii-cetatenie/, postat și vizitat pe 27 iunie 2020

[11] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/afganistan-si-talibanii-au-inceput-primele-discutii-legate-de-pace-dupa-aproape-doua-decenii-de-razboi-182713?mc_cid=3d778a3e2d&mc_eid=bda0dfd26e, postat și vizitat pe 12 septembrie 2020

[12] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/dnews/19492362-fortele-spatiale-americane-trimit-militari-in-orientul-mijlociu, postat și vizitat pe 22 septembrie 2020

[13] *  *  *, Qatar interzice monedele virtuale, în Ziarul Bursa, 7 ianuarie 2020

[14] Vezi site-ul https://www.capital.ro/comunicate/fgrealty-qatar-de-neoprit-pe-traseul-luxului-chiar-si-in-vremuri-provocatoare.html, postat și vizitat pe 28 iulie 2020

[15] Vezi site-ul https://www.digi24.ro/stiri/externe/criza-din-golf-se-incheie-dupa-aproape-4-ani-tarile-arabe-care-acuzau-qatar-de-sustinerea-terorismului-au-renuntat-la-blocada-1428908, postat și vizitat pe 5 ianuarie 2021

[16] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/premiera-fotbal-stadionul-reutilizabil-223404, postat și vizitat pe 19 iulie 2021

Translate »