Emilian M. Dobrescu

          Acordul cu AIEA

            Agenția Națiunilor Unite pentru supravegherea mondială a problemelor legate de energia atomică a ajuns din nou, pe 12 septembrie 2021, la un acord cu Iranul care îi permite accesul în camerele de supraveghere din interiorul instalațiilor sale atomice[1]: acordul a fost încheiat în Timpul vizitei la Teheran a șefului Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), Rafael Mariano Grossi. Ca urmare a discuțiilor „constructive” cu vicepreședintele Asociației Iraniene pentru Energie Atomică, Mohammad Eslami, s-a convenit ca noile carduri de memorie să fie instalate în camerele care monitorizează programul nuclear al țării. Hărțile existente, care arată activitatea iraniană în principalele sale situri nucleare, vor fi sigilate și păstrate în Iran ca semn al „cooperării și încrederii reciproce” între părți, s-a stabilit de comun acord.

Anunțul edificator

“Am depăşit 120 de kg, avem chiar mai mult. Poporul nostru ştie bine că ei (occidentalii – n.n.) ar fi trebuit să ne dea combustibil îmbogăţit la 20 la sută pentru a fi folosit la reactorul din Teheran, însă nu au făcut-o. Dacă nu îl produc colegii noştri, vor avea probleme cu lipsa de combustibil pentru reactorul din Teheran” a anunţat pe 9 octombrie 2021, şeful Organizaţiei iraniene pentru Energie Atomică, Mohammad Eslami[2].

Conform estimărilor de la sfârşitul lunii august 2021, Teheranul avea 84,3 kg de uraniu îmbogăţit la 20%. Nivelul îi permitea să producă izotopi medicali, folosiţi în special în diagnosticarea unor tipuri de cancer. În aprilie 2021, Iranul a anunțat că a depăşit pragul de 60 kg uraniu îmbogățit.

Nerespectarea Planului de Acțiune Cuprinzător Comun (PAGC)

La deschiderea reuniunii Consiliului guvernatorilor AIEA, desfășurată pe 13 septembrie 2021 la Geneva, Rafael Mariano Grossi a reamintit că până la 23 februarie 2021, AIEA a verificat și a monitorizat punerea în aplicare a angajamentelor sale legate de problemele nucleare, conform PAGC. Aceste activități au fost de atunci grav compromise din cauza deciziei Iranului de a opri punerea în aplicare a angajamentelor sale nucleare, inclusiv a Protocolului adițional. „Încrederea AIEA în capacitatea sa de a menține continuitatea cunoștințelor a scăzut de-a lungul Timpului și apoi s-a diminuat în mod semnificativ. Această încredere ar putea continua să scadă dacă Iranul nu va remedia imediat situația”, a spus Rafael Mariano Grossi; d-l Grossi a adăugat că, în ciuda progreselor realizate, el rămâne „profund îngrijorat de faptul că materialul nuclear a fost prezent în locații nedeclarate din Iran și că locațiile actuale ale unui astfel de material nuclear nu sunt cunoscute de Statele Unite și AIEA”.

La rândul său, Mohammad Eslami a declarat că Iranul ”va continua discuțiile pe marginea reuniunii AIEA de la Viena și a adăugat că dl Grossi va vizita din nou Teheranul în viitorul apropiat pentru a discuta problemele tehnice legate de înlocuirea cardurilor de memorie ale camerelor de supraveghere. Ceea ce contează pentru noi este să creăm încredere și să avem încredere reciprocă”.

”Dialogul surzilor” a contunuat, astfel că la întoarcerea la Viena, Grossi a spus că, dacă acordul ar fi un „punct de reper”, acesta va fi pus în aplicare în câteva zile, deoarece AIEA „a ajuns la un punct în care aveam nevoie de o rectificare imediată. Am reușit să remediem cea mai presantă problemă – iminenta pierdere a cunoștințelor despre cantitatea de uraniu produsă de Iran – acum avem o soluție – nimic nu va fi lăsat deoparte și nimic nu va fi ascuns”, a spus el, referindu-se la alte probleme de lungă durată, inclusiv la particule nucleare inexplicabile găsite în unele locuri.

            Nimeni nu știe însă, nici măcar AIEA, care asta trebuie să știe: cât uraniu a produs Iranul în perioada 15 februarie 2019-12 septembrie 2021, adică 31 luni consecutiv, perioadă când AIEA nu și-a exercitat controlul asupra activităților nucleare ale Iranului….

Sancțiuni formale evitate

Acordul din 12 septembrie 2021 ar putea ajuta la evitarea sancțiunilor oficiale care ar putea fi date Iranului pentru lipsa de cooperare într-o investigație privind urmele de uraniu găsite în siturile nucleare nedeclarate; acordul acesta poate să pună capăt perspectivei relansării negocierilor dintre Iran și Statele Unite privind Acordului nuclear din 2015, cunoscut oficial ca „Planul de Acțiune Cuprinzător Comun”(PAGC). În 2018, președintele Donald Trump a retras Statele Unite din PAGC, care stabilea reguli pentru monitorizarea programului nuclear al Iranului și deschidea calea pentru ridicarea sancțiunilor ONU. Apoi, la 15 februarie 2019, Iranul a anunțat că va înceta să aplice „măsurile de transparență voluntară” ale Acordului nuclear din 2015, precum și alte dispoziții ale acordului de garanții acordate Iranului. În iulie 2019, AIEA a anunțat că Iranul a încălcat limita de stoc de uraniu, anunțându-i intenția de a continua îmbogățirea uraniului, ceea ce prezenta un risc de proliferare mai grav.

 

Aderarea la Orgnizația de Cooperare de la Shanghai (OCS)

            Iranul a căutat de mult participarea constructivă la instituțiile economice și de securitate eurasiatice, sperând să reducă presiunea sancțiunilor occidentale și, eventual, să creeze pârghii suplimentare în comunicarea sa cu Occidentul. Teheranul a primit statutul de observator la OCS în anul 2005 și a solicitat statutul de membru cu drepturi depline încă din 2008[3]; din cauza sancțiunilor internaționale împotriva Iranului, această țară nu putea fi acceptată în asociație până în 2015, deoarece, în conformitate cu normele OCS, o țară aflată sub sancțiunile Consiliului de Securitate al ONU nu poate deveni membră a OCS. Sancțiunile au fost ridicate în 2015, după ce Teheranul a fost de acord să-și reducă programul nuclear.

        În 2015, Tadjikistanul a blocat în mod neașteptat aplicația iraniană, acuzând Teheranul că sprijină Partidul Renașterii Islamice din Tadjikistan (interzis în Tadjikistan și Rusia), fiind implicat indirect în organizarea actelor teroriste comise la sfârșitul anilor 1990.

               Potrivit versiunii populare în Iran, conflictul dintre cele două țări s-a datorat unor motive financiare: Tadjikistanul intenționa să deturneze bani de la omul de afaceri iranian Babak Zanjani, pe care îi păstra în băncile de la Dușanbe pentru a eluda sancțiunile prin tranzacționarea petrolului în numele autorităților iraniene. A treia versiune a posibilelor motive ale rupturii dintre Dushanbe și Teheran a fost influența tot mai mare a vechiului adversar al Iranului, Arabia Saudită, asupra politicii Tadjikistanului. În 2016, liderul tadjic Emomali Rahmon a vizitat Riadul, unde a descris Arabia Saudită drept „partenerul important” al țării sale în lumea arabă. În primăvara anului 2017, presa a relatat că Arabia Saudită ar fi plănuit să construiască un complex parlamentar la Dușanbe, necesitând demolarea mai multor clădiri din centrul orașului, inclusiv Ambasada Iranului (apoi, în iulie 2017, autoritățile tadjice au anunțat că au acordat prioritate unui contractor chinez).

            În 2021, conflictul dintre Tadjikistan și Iran a fost rezolvat: în aprilie, Iranul și Tadjikistanul au convenit să înființeze un comitet mixt pentru apărarea militară și forțele armate pentru a facilita continuarea cooperării în materie de securitate între cele două țări. De asemenea, nu este exclus ca sprijinul Tadjikistanului pentru cererea iraniană să se datoreze parțial nevoii țării fără ieșire la mare de a avea acces la porturi. Porturile iraniene, inclusiv Chabahar în partea superioară a Mării Arabiei, oferă cele mai ieftine și mai scurte opțiuni de transport.

               În cadrul reuniunii Consiliului miniștrilor de externe ai statelor membre ale OCS, care a avut loc la Dușanbe (capitala Tadjikistanului), în iulie 2021, Rusia a insistat asupra avizării favorabile a cererii Iranului de aderare la această organizație, având în vedere că apartenența deplină a Teheranului la OCS ar sublinia și mai mult faptul că Iranul participă la dezbaterea privind securitatea regională.

            Transformarea statutului de observator al Iranului în membru cu drepturi depline în cadrul OCS a reprezentat o victorie geopolitică importantă pentru Republica Islamică în ceea ce privește poziționarea sa în Eurasia, inclusiv în ceea ce privește Turcia și Arabia Saudită și a respins propaganda occidentală potrivit căreia Iranul se află în izolare internațională. O participare mai intensă la activitățile OCS corespunde ajustării politicii externe de către actualele autorități iraniene. În Timpul ceremoniei de confirmare a lui Ebrahim Raisi în calitate de președinte de către ayatollahul Khamenei, Ali Akbar Velayati, consilier superior al Liderului Suprem în afaceri internaționale, a declarat, de asemenea, că prioritatea guvernului Raisi ar trebui să fie „orientată spre Est și spre cooperarea și relațiile strategice cu China, India și Rusia, care pot ajuta economia noastră să progreseze”.

”Armata adormită”

            Iranul are şi un alt tip de armată[4]: se numeşte în limbaj militar „armată adormită”, sau „armată sub acoperire” şi este operaţională pe teritoriile altor state, îndeosebi pe teritoriul SUA şi al statelor Europei de Vest: aceste „armate” pot începe răspândirea unui număr de epidemii ucigătoare, bazându-se pe viruşi fabricaţi în laborator (sunt câteva zeci de astfel de virusuri cu utilizare militară).

            Oamenii aflaţi în cinematografe, biserici, mall-uri, staţii de metrou, aeroporturi (şi în general orice spaţiu care foloseşte sisteme de aer condiţionat centralizate) vor fi expuşi fără să ştie la contaminări criminale, adevărate arme biologice. După aproximativ 9 sau 10 zile de la contaminare, sistemele computerizate de statistici vor da alarma în privinţa unor îmbolnăviri stranii, ceea ce va declanşa o serie de măsuri de apărare, menite să ţină în frâu îngrozitoarele epidemii, dar va fi prea târziu.

            Transporturile internaţionale şi schimbul de mărfuri se vor sista. Oamenii vor fi sfătuiţi să rămână în locuinţele lor, se vor institui restricţii de circulaţie şi doar foarte puţini oameni, care au anumite meserii critice, vor fi lăsaţi să circule pe străzi; spitalele vor fi supra-aglomerate cu bolnavi şi muribunzi de toate vârstele. Comunitatea medicală va fi printre primele care va fi nimicită, datorită contactului contagios cu muribunzii. Deşi se vor înfiinţa spitale ad-hoc în şcoli şi alte clădiri publice, infectarea încrucişată (între bolnavi) cu diferite tipuri de viruși modificați genetic va conduce la o mortalitate de 100% a tuturor pacienţilor şi personalului medical din aceste spitale.

Dezvoltarea cooperării cu Uniunea Economică Eurasiatică (UEE )

            Este un aspect urmărit de decidenții politici de la Teheran. Această cooperare a fost oficializată în 2018 odată cu semnarea Acordului interimar care permite formarea unei Zone de Liber Schimb (ZLS), Iran-UEE, care a intrat în vigoare în octombrie 2019. La 11 decembrie 2020, s-a decis semnarea unui acord permanent privind această Zonă de Liber Schimb Eurasiatică.

            Dezvoltarea relațiilor cu Rusia

            Este una dintre prioritățile principale ale politicii externe a Rusiei, asigură într-un interviu cu corespondentul agenției iraniene de presă IRNA la Moscova, șeful diplomației de la Moscova, Serghei Lavrov: vorbind cu reprezentantul Agenției Iraniene de Presă (IRNA)[5] în ajunul călătoriei sale în Iran, ministrul rus de externe a subliniat că relațiile dintre Teheran și Moscova continuă să se dezvolte în sferele politice, comerciale și economice, insistând asupra faptului cum “consolidarea legăturilor cu Republica Islamică este una dintre prioritățile de top ale Rusiei. Cu acest prilej, părțile și-au confirmat angajamentul de a stabili relații bazate pe principiile egalității și încrederii reciproce: Rusia și Iranul s-au angajat să-și respecte reciproc suveranitatea, integritatea teritorială și independența și să nu se amestece în treburile lor interne”.

            În mare măsură, grație punerii în aplicare perseverente a dispozițiilor tratatului, Iranul și Rusia au atins un nivel ridicat de interacțiuni, ceva fără precedent, în domeniile politic, comercial, economic, științific și tehnologic, cultural, umanitar și altele. Principalele proiecte de infrastructură sunt în desfășurare în Iran, inclusiv construcția centralei nucleare de la Bushehr; cooperarea în domeniul sănătății continuă să avanseze. Iranul a primit vaccinul rus Sputnik V și este planificată organizarea producției sale pe teritoriul iranian.

            Moscova și Teheranul lucrează, de asemenea, în strânsă colaborare, pentru a asigura punerea în aplicare deplină a Planului de Acțiune Comprehensiv Comun (JCPOA): ”Ne coordonăm cu succes eforturile pentru a obține o soluție siriană în formatul Astana, care s-a dovedit a fi eficient și menținem un dialog regulat cu privire la situația din Orientul Mijlociu; cooperarea ruso-iraniană contribuie la menținerea stabilității regionale și, mai general, la dezvoltarea relațiilor internaționale bazate pe principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite”, a spus ministrul rus de externe.

            Creșterea durabilă a cooperării comerciale și economice depinde, în mare măsură, de o rețea logistică dezvoltată: coridorul de transport internațional Nord-Sud este un bun exemplu de colaborare multilaterală, este o infrastructură cheie a regiunii concepută pentru a promova interacțiunea reciproc avantajoasă între mai multe state. Teheranul acordă o atenție specială chestiunilor legate de infrastructură, iar Moscova este interesată de finalizarea cu succes a Zonei de Liber Schimb Anzali și a căii ferate către Azerbaidjan. Acest lucru va spori în mod substanțial competitivitatea coridorului Nord-Sud și atractivitatea acestuia pentru transportatori.

            Noul președinte

            Ultraconservatorul Seyyed Ebrahim Raisi al-Sadati a câștigat alegerile prezidențiale din Iran, desfășurate pe 18 iunie 2021, din primul tur[6]. Sondajele sugerează că prezenţa la vot a fost scăzută, de 44%, faţă de alegerile prezidenţiale anterioare din 2017, când s-au prezentat la urne 73% dintre persoanele cu drept de vot.

            Ebrahim Raisi, în vârstă de 60 de ani, a fost procuror cea mai mare parte din cariera sa; a fost numit în fruntea sistemului judiciar în 2019, după doi ani de când a pierdut alegerile anterioare în faţa lui Rouhani. El s-a auto-descris drept ”cea mai bună persoană pentru a lupta împotriva corupţiei şi pentru a rezolva problemele economice ale Iranului”, deși mulţi iranieni şi activişti pentru drepturile Omului şi-au exprimat îngrijorarea privind rolul lui în execuţiile în masă ale prizonierilor politici din anii 1980.

            Protestele iranienilor și ”revoluţia copiilor”

            Oficiul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (OHCHR) și-a exprimat pe 27 septembrie 2022 îngrijorarea cu privire la „represiunea violentă continuă a forțelor de securitate” împotriva demonstrațiilor din Iran, în urma morții tragice a lui Mahsa Amini, o tânără de 22 de ani[7]: zeci de iranieni au fost uciși, răniți și reținuți în Timpul protestelor care au izbucnit în urma morții lui Mahsa Amini, arestată pe 13 septembrie 2022 pentru că nu a purtat hijab, în ​​conformitate cu cerințele iraniene referitoare la hijab. Pe 24 septembrie 2022, presa de stat a estimat numărul morților la 41, dar organizațiile non-guvernamentale care monitorizează situația au raportat un număr mai mare de decese, în special de femei și copii, și sute de răniți în cel puțin 11 provincii ale țării.

            Protestele au izbucnit pe 16 septembrie 2022, după moartea în spital a lui Mahsa Amini, arestată la Teheran pentru încălcarea codului vestimentar al femeilor din Iran. Potrivit ONU, mii de oameni au luat parte la aceste proteste în perioada 16-27 septembrie 2022: „Forțele de securitate au răspuns uneori cu muniție reală”, a spus purtătorul de cuvânt al OHCHR, regretând „decesele recurente ale protestatarilor din cauza presupusei folosiri a forței letale de către forțele de securitate” în ultimii ani, în special în noiembrie 2019, iulie 2021 și mai 2022”.

            Sute de persoane au fost arestate, inclusiv apărători ai drepturilor Omului, avocați, activiști ai societății civile și cel puțin 18 jurnaliști; guvernul nu a anunțat numărul total de arestări. Numai în provincia Gilan, șeful poliției a declarat că 739 de persoane au fost arestate, inclusiv 60 de femei, în Timpul a trei zile de proteste. ONU a cerut autorităților iraniene să elibereze deținuții arbitrar reinuți. Confruntat cu continuarea demonstrațiilor, guvernul iranian a decis să le reprime prin impunerea unor restricții drastice privind accesul la internet. ONU a solicitat Teheranului să restabilească pe deplin accesul la internet, dar și să „respecteze pe deplin drepturile la libertatea de opinie, exprimare, întrunire pașnică și asociere” ale iranienilor.          

            Pe 8 octombrie 2022, elevi şi studenţi se aflau în fruntea protestelor din Iran, iar forțele de ordine îi arestau în incinta școlilor[8]. Informațiile de încredere din Iran sunt puține: duminică 9 octombrie 2022, dube fără numere de înmatriculare au intrat în incinta unor școli și au arestat elevi. În zeci de orașe au continuat protestele izbucnite la mijlocul lunii septembrie, după ce o tânără arestată pentru că nu purta suficient de strâns vălul islamic a murit. Autoritățile răspund violent, spun organizațiile de apărare a drepturilor Omului, care spun că 19 copii ar fi fost uciși până pe 9 octombrie 2022.

            Autoritățile au închis toate școlile din Kurdistanul iranian, deoarece protestele au continuat în orașe. Școlari iranieni au fost arestați în incintele școlilor lor de forțele de securitate care soseau cu dube fără numere de înmatriculare, potrivit rapoartelor rețelelor de socializare apărute din țară, în Timp ce protestele împotriva regimului intră în a patra săptămână. Autoritățile au închis, de asemenea, toate școlile și instituțiile de învățământ superior din Kurdistanul iranian – un semn că statul rămâne îngrijorat de disidență după săptămânile de proteste față de moartea lui Mahsa Amini, o femeie kurdă de 22 de ani.

            Imaginile difuzate depresa din toată lumea arătau încă proteste în curs de desfășurare în zeci de orașe din Iran pe 8 octombrie 2022 dimineața, cu sute de fete de liceu și studenți participând în fața gazelor lacrimogene, a cluburilor și, în multe cazuri, a muniției reale a forțelor de securitate, au declarat diferite grupuri pentru drepturile Omului din afara Iranului. Teheranul a negat că au fost folosite gloanțe real: grupul Iran pentru Drepturile Omului din Norvegia a declarat că cel puțin 185 de persoane, inclusiv cel puțin 19 copii, au fost ucise în demonstrațiile la nivel național[9].

            Către finalul lunii noiembrie 2022, revolta națională fără precedent din Iran pusese stăpânire pe mai mult de 150 de orașe și 140 de universități din toate cele 31 de provincii ale Iranului, potrivit șeful Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Volker Turk[10]: peste 14.000 de persoane, inclusiv copii, au fost arestate în legătură cu protestele, cel puțin 21 dintre cei arestați riscă pedeapsa cu moartea, iar șase au primit deja condamnarea la moarte.

            Pe 26 noiembrie 2022, ayatollahul Khamenei a lăudat forța paramilitară a țării, Basij, pentru rolul său în represiunea declanșată împotriva protestatarilor anti-regim. Ali Khamenei a descris mișcarea populară de protest ca fiind susținută de forțe străine. Basij este o aripă a Gărzii Revoluționare a Iranului, care a fost desfășurată în stradă pe măsură ce protestele au crescut.

            Comunicatul de presă din 5 octombrie 2022 al Marelui Orient de Franța

            Masha Amini avea 22 de ani, Nika Shakarami 17; ca și acestea, prea multe femei iraniene și-au dat viața pentru libertatea lor, victime ale luptei lor pentru dreptul simplu și legitim la egalitate: le plângem pentru totdeauna, să fim vrednici de curajul lor, să nu le uităm. Teocrația iraniană este o dictatură religioasă islamică care, sub pretextul religiei, îi încuie și ucide pe cei care nu se supun tiraniei lor, chiar și astăzi pentru o șuviță de păr care iese în afară.

            Dictatura al cărei prim și cel mai infam simbol este o segregare sexuală insuportabilă și arhaică impusă femeilor. Dar care, dincolo de asta, închide și condamnă la moarte bărbați și femei din cauza alegerilor lor spirituale, filosofice sau politice, a orientărilor lor sexuale, a modului lor de viață, atunci când nu se conformează standardelor dogmatice ale fundamentalismului islamic totalitar.

            Lupta pentru libertate, egalitate și fraternitate este universală!

            Scenariul distrugerii – din nou – a instalațiilor nucleare iraniene

            Comandanţi militari din Statele Unite şi Israel au discutat despre organizarea unor exerciţii militare comune pentru pregătirea unui atac asupra instalaţiilor nucleare iraniene, în scenariul de ultim resort al eşecului negocierilor privind relansarea Acordului atomic internaţional[11]. Negocierile dintre Iran şi marile puteri pe tema relansării Acordului nuclear au fost reluate pe 9 decembrie 2021, la Viena; concomitent, ministrul israelian al Apărării, Benjamin Gantz, s-a deplasat la Washington pentru o întâlnire cu oficiali din domeniul militar: Israelul şi Statele Unite pregătesc exerciţii militare comune care să simuleze un atac asupra instalaţiilor nucleare iraniene.

            „Suntem într-o situaţie delicată, întrucât programul nuclear iranian avansează spre un punct dincolo de care nu va mai avea o logică de tip convenţional”, a afirmat un oficial din cadrul Administraţiei SUA. În octombrie 2021, comandanţii militari americani au prezentat Casei Albe opţiuni pentru oprirea programului nuclear iranian. „Iranul este o ameninţare pentru pacea mondială şi încearcă să devină ameninţare existenţială pentru Israel. În cursul întrevederilor, vom discuta despre posibile direcţii pentru a ne asigura că vom opri încercările Iranului de a deveni putere nucleară şi de a-şi extinde activităţile în regiune”, a afirmat Benjamin Gantz înaintea vizitei în Statele Unite.

            Armata israeliană a anunţat pe 8 decembrie 2021 că în primăvara lui 2022 va organiza un amplu exerciţiu militar în Marea Mediterană, în cursul căruia va fi simulat un atac asupra instalaţiilor nucleare iraniene. Premierul Israelului, Naftali Bennett, a cerut Administraţiei SUA să oprească negocierile multilaterale cu Iranul pe tema relansării Acordului nuclear din 2015, denunţând „şantajul” practicat de Teheran. Iranul a condiţionat, cu ocazia reluării negocierilor cu marile puteri, revenirea la respectarea în totalitate a Acordului nuclear din 2015 de anularea sancţiunilor impuse de Statele Unite: „Statele Unite nu înţeleg încă în totalitate faptul că nu va exista nici o revenire la acordul nuclear fără anularea efectivă a tuturor sancţiunilor impuse naţiunii iraniene după retragerea SUA din Tratat”, a declarat Hossein Amirabdollahian, ministrul de Externe al Iranului.

            Guvernul Israelului cere comunităţii internaţionale să nu accepte relaxarea măsurilor de sancţionare a Iranului. „Un Iran dotat cu arme nucleare va atrage întregul Orient Mijlociu într-o cursă a înarmării atomice. Ne vom găsi într-un nou Război Rece, dar, de data aceasta, bomba va fi în mâinile unor fanatici religioşi implicaţi în activităţi teroriste: comunitatea internaţională trebuie să prevină acest lucru prin sancţiuni mai dure, printr-o monitorizare mai atentă şi prin purtarea tuturor negocierilor de pe o poziţie de forţă”, a declarat ministrul israelian de Externe, Yair Lapid.

            Administraţia de la Teheran a anunţat că este determinată să ajungă la o înţelegere pentru relansarea Acordului nuclear din 2015, dar Statele Unite au avertizat că actualele oportunităţi diplomatice nu vor exista la infinit. Tensiunile dintre Statele Unite şi Iran s-au amplificat după ce fosta Administraţie Donald Trump a decis retragerea din Acordul nuclear iranian şi reimpunerea de sancţiuni împotriva Teheranului, suspectat că vrea să se doteze cu arme atomice.

            În contextul retragerii Statelor Unite din Acordul atomic din 2015 (Planul Comun de Acţiune Complet, JCPOA), Iranul și-a intensificat activităţile nucleare. Relaţiile dintre Statele Unite şi Iran sunt tensionate, din cauza programului nuclear iranian şi a activităţilor balistice. Washingtonul este nemulţumit de influenţa Iranului asupra unor ţări din Orientul Mijlociu. Fostul preşedinte Donald Trump a decis în 2018 retragerea Statelor Unite din Acordul nuclear iranian şi reimpunerea de sancţiuni; Franţa, Marea Britanie, China, Rusia şi Germania menţin Acordul atomic cu Iranul. Preşedintele Joseph Biden a transmis că Statele Unite ar putea reveni în Acordul nuclear iranian, însă a cerut clauze suplimentare, care să limiteze activităţile balistice iraniene şi influenţa regională a Teheranului.

            Un nou atac la Natanz

            Un atac cibernetic al serviciului de informaţii israelian Mosad a fost cauza întreruperii cu energie electrică pe 11 aprilie 2021 la instalaţia nucleară iraniană de la Natanz, potrivit presei israeliene[12]: posturile de televiziune israeliene 11 şi 13 au raportat că, potrivit unor “surse din serviciile secrete occidentale”, întreruperea nu a fost un accident, ci s-a datorat unui atac cibernetic israelian efectuat de Mosad, atac ce a cauzat pagube semnificativ mai mari decât cele raportate de autorităţile iraniene.

            Informațiile coincid cu o modificare a descrierii episodului de către Organizaţia pentru Energie Atomică din Iran, care l-a prezentat mai întâi ca “un incident” care nu a provocat pagube şi ulterior l-a denunţat drept “terorism nuclear”.  În iulie 2020 la Natanz s-a mai produs un act de sabotaj pentru care mai multe surse au acuzat Israelul. “Lupta împotriva Iranului şi a sateliţilor săi, precum şi împotriva armelor iraniene, nu este o sarcină uşoară”, a declarat pe 11 aprilie 2021 premierul israelian în funcţie, Benjamin Netanyahu, fără a menţiona presupusul atac cibernetic. Această escaladare a tensiunilor a venit la câteva zile după începerea, la Viena, a negocierilor pentru relansarea acordului nuclear din 2015 cu Iranul, din care Statele Unite s-au retras în 2018 şi căruia Israelul i se opune complet.

---

[1] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2021/09/1103592, postat și vizitat pe 13 septembrie 2021

[2] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/iranul-anunta-ca-produs-mai-mult-de-120-de-kilograme-de-uraniu-imbogatit-la-20-233201, postat și vizitat pe 10 octombrie 2021

[3] Vezi site-ul https://journal-neo.org/2021/09/13/why-is-iran-joining-the-sco, postat și vizitat pe  13 septembrie 2021

[4] Vezi site-ul Razboiul cu Iranul. Cum va incepe, precum si ce va urma imediat dupa aceea – (desteptati-va.ro), postat și vizitat pe 15 aprilie 2021

[5] materialul folosește ca sursă interviul acordat de Ministrul rus de externe Serghei Lavrov, corespondentului Agenției de Presă Iraniene IRNA la Moscova, preluat din România Muncitoare, 20 aprilie 2021

[6] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/iran-ultraconservatorul-ebrahim-raisi-castigat-alegerile-prezidentiale.html, postat și vizitat pe 19 iunie 2021

[7] Vezi site-ul L’ONU préoccupée par la violente répression en Iran | ONU Info (un.org), postat și vizitat pe 27 septembrie 2022

[8] Vezi site-ul https://www.theguardian.com/world/2022/oct/09/iranian-security-forces-arresting-children-in-school-reports-claim-state-tv-hackers, postat și vizitat pe 9 octombrie 2022

[9] Vezi site-ul https://www.reuters.com/world/middle-east/protests-continue-across-iran-rights-group-reports-19-minors-killed-2022-10-09

[10] Vezi site-ul Nepoata ayatollahul Ali Khamenei a fost arestată (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 28 noiembrie 2022

[11] Vezi site-ul SUA și Israel fac exerciții pentru scenariul distrugerii instalaţiilor nucleare iraniene (descopera.ro), postat și vizitat pe 12 decembrie 2021

[12] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/intreruperea-cu-energie-electrica-a-instalatiei-nucleare-iraniene-din-natanz-provocata-de-un-atac-cibernetic-al-mosad-presa-israeliana.html, postat și vizitat pe 12 aprilie 2021

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

La finele lui lui aprilie, în ajun de srbătoare a încheierii  lunii sacre  Ramadan,, luna marelui  post musulman, a iubirii şi păcii, preşedInele Turciei, Recep Teyyp Erdogan, având cu el un porumbel alb  şi o creangă proaspătă  de măslin, a ajuns, cu mesaj de bunăvoire,    în Arabia Saudită. Avându-l ca amfitrion pe venerabilul monarh Salman Bin Abdulaziz Al-Saud şi ca partener de discuţii pe conducătorul de facto şi moştenitor al tronului, prinţul şi fiul regal Mohammed Bin Salman. Recep Teyyp Erdogan făcea încă un pas pe covorul roşu  de întoarcere la mai vechea – şi dată uitării o vreme- lozincă “Zero probleme cu vecinătatea regională”

Este un luru cunoscut că, de peste un deceniu şi în contextul aşa-numitei “primăvveri arabe”, relaţiile   externe ale Turciei conduse de Recep Teyyp Erdogan, departe de a se afla la cota zero a problemelor, au fost tulburate de disfuncţii, controverse şi tensiuni, în majoritatea cazurilor fiind vorba de incidente şi atitudini care au avut prea puţine tangenţe cu sensul diplomaţiei şi cu interesele naţionale majore.Susţinerea deschisă pe care Erdogan a acordat-o efemerului guvern islamist în Egipt şi, în general,mişcării arabe a Frăţiilor Muasulmane,         punţile între Ankara şi Cairo s-au rupt.  Mai înainte, în 2000, a fost incidentul maritim în care marina israeliană a atacat – cu victime- nava turcească “Mavi Marmara” având la bord ajutoare diverse pentru Mişcarea palestiniană Hamas. Relaţiile bilaterale TurciaÎisrael s-au prăbuşit foarte aproape de nivelul zero.

Intervenţiile militare în Siria devastată de războiul civil, implicarea partizană în conflictul intern libian, degradarea majoră a  neînţelegerilor dintre Turcia şi Grecia, reaprinderea divergenţelor cu Uniunea Europeanâ şi încordarea climatului relaţional cu Wshingtonul, pe tema achiziţionârii de către Turcia- stat aliat al Americii şi vechi membru al NATO – a sistemelor ruseşti de rachete sol – aer S-400. Tot atâtea jaloane care au marcat intempestiva şi precipitata ofensivă a lui Erdogan  de a-şi promova cât mai rapid ţara la statutul de putere regională şi de jucător ascultat pe tabla de şah a  lumii. Un fulminant scandal s-a adăugat în 2018, prin asasinarea dizidentului jurnalist saudit Jamal Khashoggi,   editorialist la cotidianul american ’Ţhe Washington “Post’”. Un omicid petrecut la consulatul saudit din îstanbul şi executat de o echipă de 15 ucigaşi care ar fi fost în slujba unor  personalităţi din vârful ierarhiei politice saudite. Între aceştia, degetul acuzator al turcilor s-a îndreptat, cu insistenţă în direcţia prinţului moştenitor  Mohammed Bin Salman, suspectat de a fi ordonat executarea dizidentului saudit aflat în faza de pregătire a  căsătoriei cu logodnica sa turcoaică Hatice Cendiz. A fost un punct de prăbuşire a relaţiilor dintre Turcia şi Arabia Saudită, stare accentuată şi de dorinţa preşedintelui Erdogan ca, din poziţia de justiţiar, să elucideze dedesubturile acestui asasinat odios (trupul victimei a fost tranşat şi nu s-a mai găsit niciodată) şi să-l aducă în faţa justiţiei pe suspect, adică pe viitorul rege al monarhiei de la Ryad.

Vizita liderului turc în Arabia Saudită este, în ordine cronologică, momentul de apogeu al noii diplomaţii pusă în lucru de un lider ambiţios dar care a înţeles  şi a acceptat eşecul diplomaţiei virulente şi inflexibile din care Turcia nu a cules decât izolare în ambientul regional şi  relaţii conflictuale nepotrivite cu vecinătatea apropiată şi  îndepărtată. Ceea ce, în ultima vreme, şi-a pus o marcată amprentă asupra sferei economice şi financiare a Turciei care, la finele anului trecut înregistra o inflaţie de 70%, în vreme ce  moneda naţională a urmat o traiectorie continuu descendentă. Şi toate acestea într-o perioadă nu prea depărtată de viitoarele alegeri prezidenţiale care ar putea să pună sub semnul întrebării rezilienţa lui Erdogan în fotoliul său de la la Beyaz Saray  (Palatul Alb).

Interlocutorul şi amfitrionul  înaltului oaspete de la Bosfor a fost, emirul şi  viitorul moharh Mohammed Bin Salman căuia, drept cadou conjunctural, i-a înmânat întregul “dosar Khashoggi” şi asigurarea că In Turcia acesta a fost definitiv închis”. Un dar pentru care preşedintele Erdogan a prrimit călduroasa acoladă a conlocutorului său.

Pe masa convorbirilor s-au aflat mai multe proiecte destinate  dinamizării relaţiilor economice şi investiţionale şi  care, din perspectiva turcă, vor trebui să aducă o contribuţie substanţială la însănătoşirea economei turceşti şi depăşirea dificultăţilor multiple cu care Ţurcia  se confruntă.

Dar se înţelege că nu problemele şi dificultăţile economice ale Turciei au constituit argumentul decisiv pentru a-l determina pe Recep Teyyp Erdogan să aleagă calea reconcilierii cu cel mai important stat islamic sunnit din regiunea Orientului Mijlociu. Considerentele politice au avut un aport  tot atât de substanţial la deschiderea drumului spre  revenire la normalitate în relaţiile bilaterale.

Din acest punct de vederre, se poate spune  că ambele state au nevoie unul de altul, mai ales  într-o  vreme  în care conflictul ucrainean între Federaţia Rusă şi lumea occidentală prevestesc o nouă posibilă morfologie a ordinii globale şi în condiţiile în  care alianţele tradiţionale cu Statele Unite sunt afectate de deviaţia  către alte meridiane geopolitice a priorităţilor  de politică externă americană, în defavoarea zonei sensibile a Orientului Mijlociu.

Pentru viziunea şi proiectele de viitor ale diplomaţiei turceşti, reconcilierea cu Arabia Saudită este receptată ca o mână de ajutor întinsă Ankarei pentru facilitarea demersurilor de readucere pe făgaşul normal a locului şi rolului Turciei în ambientul arabo-islamic, dar şi pentru a consolida şi a desăvârşi punţile de revenire la normalitate cu Egiptul, Emiratele Arabe Unite  şi cu alte regimuri ale lumii arabe sunnite.

În acelaşi timp, Turcia deţine atuuri –  concretizate prin bunele relaţii pe care le întreţine cu Iranul islamic – pentru a întreprinde demersuri pe lângă regimul din Teheran, pentru diminuarea tensiunilor majore existente între Iran şi Arabia Saudită, cu efecte benefice pentru încetarea îndelungatului război civil din Yemen în care saudiţii sunt profund implicaţi. după cum, monarhia wahhabită dispune de influenţa necesară pentru construirea unor relaţii de interes pentru Turcia şi state din arealul hindus – Pakistanul, de pildă.

Vizita lui Recep Teyyp Edogan în Arabia  Saudită după  aproape patru ani de îngheţ în relaţiile bIlaterale a prilejuit unor  analişti regionali  avansarea presupunerii că recentul summit  turco-saudit ar putea să fie un prim pas către cristalizarea progresivă în Orientul Mijlociu, a unei  axe a comunităţii  arabe de confesiune musulmană sunnită. O asemenea  aserţiune este prematură. Deocamdată, liderii arabi privesc cu întemeiată preocupare la viitorul şi rolul Orientullui Mijlociu în contextul ordinii globale de după încetarea conflictului ucrainean care este, în acelaşi timp, un nou gen de război rece ameninţând să devină incandescent.   

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

Nu peste multă vreme, la graniţa dintre vara şi toamna viitoare, se împlinesc 45 de ani de când, ieşită cu dramatice pierderi teritoriale şi politice din războiul arabo-israelian din iunie 1967, comunitatea lumii arabe, îşi trimite liderii la conferinţa periodică a Ligii Arabe pentru a face o retrospectivă  strategică a ecuaţiei păcii regionale şi a adopta o viziune comunitară asupra viitorului  pe termen imediat şi în perspectiva pe termen lung a evoluţiilor regionale după 3 conflicte armate cu statul evreu pe care “patria arabă” le-a notat în cronica eşecurilor: în 1948, după proclamarea statului Israel, în 1956, după naţionalizarea de  către Egiptul unionistului lider egiptean Gamal Abdel Nasser şi după “războiul de 6 zile din vara anului 1967.

Desfăşurată în capitala sudaneză Khartoum, între  29 august- 3 septembrie 1967, conferinţa Ligii Arabe la nivelul de reprezentare cel mai înalt, a adoptat, cu unanimitate de voturi, o istorică rezoluţie care, pe lângă reconfirmarea susţinerii panarabe pentru Organizaţia de Elierare a Palestinei, proclama continuarea luptei de eliberare a teritoriilor arabe ocupate şi opunea un trIiplu NU definitoriu pentru  poziţia panarabă de viitor în chestiunea conflictului cu “inamicul sionist”israelian”:

– NU păcii cu Israelul

– NU recunoaşterii statale a Israelului

– NU oricăror negocieri cu statul evreu.

Faimoasa “foaie de parcurs” a celor trei NU a trebuit să mai treacă printr-un nou război – cel din octombrie 1973 –  urmat de curajoasa vizită a preşedintelui Anwar El-Sadat în Israel, act  care avea să conducă, în 1979, la primul tratat de pace între arabi şi israelieni, semnat la Camp David, în Statele Unite şi la eliberarea Peninsulei Sinai de sub ocupaţia israeliană. Pentru nesocotirea “unităţii” arabe, Anwar El-Sadat a plătit cu viaţa. şi Egiptul cu excluderea din Liga Arabă.

        

Categoricul trio al vocabulei NU de la Khartoum, trecea în paginile istoriei, erodat de  vreme şi de stagnare.

La   13 septembrie 1993, pe peluza din faţa  Casei Albe, preşedintele palestinian Yaser Arafat, premierul israelian Iytzhak Rabin şi preşedintele american Bill Clinton semnau, după anevoiase negocieri şi precedat de recunoaşterea reciprocă între Israel şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei, “Declaraţia de Principii  privind aranjamentele de autoguvernare  palestiniană”, cunoscută, în mod curent, drept “Äcordurile de la Oso”- primul document de pace între palestinieni şi evrei..

În sfârşit, la 26 octombrie 1994, un alt pas  către pace era făcut prin semnarea, în aşezarea Wadi Araba din Golful Eilat, a “Tratatului de Pace între Statul Israel şi Regatul  Haşemit al Iordaniei”.

La  35 de ani de la cei trei NU de la Khartoum, o neaşteptată schimbare de giruetă venea din partea Arabiei Saudite, al cărei prinţ moştenitor şi viitor suveran al monarhiei, Abdallah Bin Abdul Aziz Al-Saud, în numele regatului şi al comunităţii arabe, elabora şi supunea dezbaterii Conferinţei la vârf a Ligii Arabe, o “Iniţiativă Arabă de pace” care, scotea politica şi diplomaţia arabă din cercul ermetic  al negativismului spre a se transforma în prima ofertă de pace avansată  Israelului de partea arabă. Susţinută, dezbătută şi aprobată la summitul Ligii la 28 martie 2002, în capitala libaneză, Beirut.

 “Iniţiativa Arabă” oferea Israelului normalizarea relaţiilor dintre arabi şi evrei, cerând,în schimb, retragerea  prezenţei iisraeliene din toate teritoriile arabe aflate sub ocupaţie, inclusiv Malul de Vest al Iordanului, Gaza, platoul sirian al Golanului şi  Liban, rezolvarea justă a problemei palestiniee şi înfiinţarea unui stat palestinian cu capitala în Ierusalimul de Est.

   Guvernul israelian al vremii, condus de generalul Ariel Sharon a respins oferta saudito-arabă, care şi astăzi, la 20 de ani de la elaborarea ei, nu a întrunit consensul tuturor protagoniştilor – părţi la dinamica conflictului arabo-israelian, a cărui vechime se apropie de 75 de ani.

*

“Panta rei”, spunea anticul filosof Heraclit, totul curge, nimic nu rămâne neschimbat şi adevărul aforismuluii  nu a ocolit nici regiunea Orientului Mijociu. În  ceile două decenii trecute de la Iniţiativa de Pace a fostului monarh saudit, însăşi ordinea mondială a cunoscut evoluţii fundamentale, între care, nu pe în ultimul rând, trebuie amintită, în acest sens, încheierea  vremelnică a Războiului Rece şi impactul pe care această schimbare l-a avut asupra mentalităţilor, a alianţelor, a filosofiei politice, a aspiraţiilor naţionale, astfel încât putem vorbi acum despre un nou Orient Mijlociu într-o accepţie care depăşeşte înţelesul geopolitic aşa cum a fost gândit acesta de politologia modernă.. În configuraţia pe care a evoluat  această  parte sensibil  a geografiei politice se regăsesc   patru războaie  palestiniano- israeliene, erupţia flagelului radical islamist sub forma iraţională a “noului califat”al imamului Abu Bakr Al-Baghdadi, după cum se regăseşte aşa-numita “primăvară arabă”, dar şi războaiele civile pe care aceasta le-a adus în Egipt, Libia, Siria, Yemen, iar tradiţionala sintagmă a “conflictului arabo-israelian”  căruia I  i s-au substituit, în 202o, Acordurile “Abraham” de normalizare a relaţiilor bilaterale israeliano-arabe. Doar segmentul palestinian al conflictului dintre israelieni şi arabii palestinieni  continuă să poarte deasupra capului un apăsător şi masiv semn de interogaţie. De Iniţiativa Arabă de Pace se mai vorbeşte  în rare prilejuri comemorative. Din Äcordurile de la Oslo nu a mai rămas decât o denumire – “teritoriile palestine autonome”, scindate în două ţinuturi antagoniste – Fatahland, condus, în Cisiordania,  de octogenarul preşedinte al Autorităţii Autonome, Mahmud Abbas, şi Hamasland, în Făşia Gaza unde pacea şi războiul sunt administrate de Filiala palestiniană a Fraţilor Musulmani – Mişcarea Hamas, din Făşia Gaza..

… “Panta rei”… Poate  că în noul context regional şi internaţional care se cristalizează sub ochii noştri, râul păcii îşi va rupe  carapacea de lut şi uitare, pentru a lăsa  apele curate ale păcii să curgă din nou în malurile întregului Orient Mijlociu.

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

În week-endul de 19 martie, voci avizate,  declaraţii şi comentarii din înaltele cercuri ale diplomaţiei de la Washigton, exprimau, la unison, sentimentul  “profundei decepţii şi tulburări” faţă cu un eveniment dezagreabil petrecut cu o zi înainte: preşedintele sirian Bashar Al-Assad – practic singurul lider de stat arab care şi-a exprimat deschis încuviinţarea şi susţinerea politică pentru aliatul său de la Kremlin, Vladimir Putin şi “operaţiunea militară specială” declanşată la 24 februarie împotriva Ucrainei vecine, cu dublul obiectiv fundamental de “demilitarizare şi denazificare” a acestui stat şi a regimului său condus de Volodimir Zelenski.

La originea tulburării şi dezamăgirii americane nu s-a aflat, cum s-ar crede la o primă privire, în persoana şi gestul doctorului -preşedinte Bashar Al-Assad, ci  în palierul conducerii de la Abu Dhabi, vechi aliat şi protejat al Americii în arealul monarhiilor arabe de pe malul apusean al Golfului Persic.

A fost prima vizită pe care, de la războiul civil sirian şi excluderea Siriei din calitatea de membru al Ligii Arabe, pe care Bashar Al-Assad a întreprins-o într-o ţară arabă, vizită care marchează încă un pas  înainte, pe Drumul Damascului, către reprimirea în familia arabă şi sub cupola de la Cairo a organizaţiei panarabe a Ligii.

Preşedintele vizitator a fost primit şi a avut un intens dialog despre “viitorul relaţiilor frăţeşti”, gazde şi convorbitori fiind Mohammed Bin Zayed, prinţul moştenitor al emiratului Abu Dhabbi şi conducătorul de facto al federeţiei emirateze şi Mohammed Bin Rashed Al-Maktum, vice-preşedinte, prim – ministru al statului şi guvernator al emiratulului Dubai.

*

 Momentul ales pentru deplasarea preşedintelui Al-Assad în Emiratele Arabe Unite  nu este lipsit  de o încărcătură simbolică cel puţin  în măsura în care ea a fost relativ simultană cu împlinira a 11 ani de la declanşarea crizei siriene din care, potrivit propagandei oficiale, regimul Bashar Al-Assad a ieşit învingător, în vreme ce, pentru partea emirateză, summitul de 18 martie, vrea să transmită un mesaj potrivit căruia în Emirate şi, în ansambul regional, ultima filă a “Primăverii Arabe” a fost întoarsă definitiv. Ceea ce ar însemna că Siria trebuie să îşi recapete locul care i se cuvine în familia arabă. Iar aceasta, la rândul său, ar aduce o confirmare irefutabilă a faptului că Acordurile Abraham de normalizare a relaţiilor cu statul Israel  nu afectează în vreun fel adeziunea şi acţiunea pentru conservarea şi consolidarea coeziunii şi unităţii arabe. Aceste considerente nu sunt întru totul agreabile şi congruente cu retorica Washingtonului pentru care este mai “tulbure” raţiunea pentru care o ţară arabă – aliată şi semnatară a primului din seria aranjamentelor Abraham –  poate să fie fidelă angajamentelor asumate cât priveşte relaţionarea normală cu statul evreu, vorbind, în acelaşi timp, de “relaţii frăţeşti” cu Bashar Al-Assad- un paria pentru abordările diplomaţiei americane. În acest sens, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Ned Price,  afirma că Washingtonul  “este profund decepţionat şi tulburat de această aparentă tentativă (a Emiratelor Unite) de legitimizare a lui Bashar Al-Assad care este, în continuare, responsabil pentru suferinţele provocate unui mare număr de sirieni şi  dispariţia a peste 150.000 de persoane, femei şi copii”.

Dincolo de resentimente, este puţin probabil că Administraţia Biden va avea timpul şi disponibilitatea de a sancţiona şi în alt fel   acest summit emiratezo-sirian care s-a consumat într-un context în care Federaţia Rusă – cu care statul emiratez întreţine relaţii dinamice şi multilaterale- îşi continuă cu aceeaşi duritate războiul în teritoriul Ucrainei. Dar, cel puţin în lumina precedentelor, nu este de aşteptat o racţie mai aspră împotriva deschiderii emirateze către regimul sirian, aşa cum  Administraţia s-a limitat la simple declaraţii în ton critic la adresa celorlalte state arabe care, mai explicit sau mai prudenţial au susţinut, în ultima vreme, ideea erprimirii Siriei în Liga Arabă şi în comunitatea lumii arabe. Deocamdată această temă  nu beneficiază de un consens pan-arab. În fruntea plutonului opus unei normalizări a relaţionării cu guvernul de la Damasc se situează statul Qatar care, între altele, a organizat şi a patronat la Doha, în luna noiembrie, o serie de reuniuni ale liderilor civili şi milittari ai opoziţiei siriene, în ideea de unificare a facţiunilor opuse regimului Al-Assad într-un front care să continuie, sub un steag unic, opoziţia la baasismul reprezentat dl Bashar Al-Assad.

*

Siria, membru fondator a Ligii Statelor Arabe (1945) a fost exlusă din această organizaţie regională la sfârşitul anului 2011, cu acuzaţia de represiune brutală şi sângeroasă a mişcărilor populare protestatare şi revendicative, recursul la forţă împotriva acestora degenerând într-un lung război civil căruia, pe lângă distrugerile masive, I se adaugă victimele omeneşti civile al căror număr a fost estimat la cca 500.000 de oameni.

Peste şapte ani,  la finele anului 2018, Emiratele Arabe Unite âu redeschid ambasada de la Damasc, decizie care pune în circulaţie discursul – controversat în comunitatea arabă – de reprimire a Siriei în Liga Arabă. În acelaşi an, Bahreinul îşi face cunoscută intenţia de a urma precedentul creat la Abu Dhabbi.

După toate probabilităţile, chestiunea încheierii stării de izolare a regimului Bahar Al-Assad în comunitatea arabă va figura pe agenda de lucru  a viitoarei reuniuni la nivelul cel mai înalt a Ligii Arabe, programată a avea loc în luna noiembrie a acestui an.

Vizita este, de fapt, o etapă suplimentară adăugată procesului de normalizare a relaţiilor siriano-emirateze, un proces început cu mai mulţi ani înainte şi marcat, între altele, de redeschiderea misiunii  dimplomatica a Emiratelor la Damasc, dar şi de derularea contactelor şi tranzacţiilor derulate de oamenii de afaceri în Emirate, printre aceştia regăsindu-se şi cunoscutul afacerist Rami Makhlouf, văr al preşedintelui Bashar Al-Assad. Mai multe convorbiri telefonice între preşedintele Al-Assad şi prinţul moştenitor Mohammed Bin Zayed au avut drept temă accelerarea pragmatică bilaterală a relaţiilor bilaterale. În această serie de contacte a reţinut atenţia şi vizita oficială pe care ministrul emiratez de Externe Abdallah Bin Zayed  Al- Nahyan a efectuat-o la Damasc în luna noiembrie 2021