Author: admin

Home / Author: admin

15 proiecte nationale care ar putea transforma Romania

August 29, 2019 | ROMÂNIA | No Comments

de Petrișor PEIU

Stim cu precizie unde ne aflam astazi: ca pozitionare globala, la un nivel de doua treimi din media Uniunii Europene. Avem adica un PIB/locuitor de 65-66% din media Uniunii, in cifre comparabile (la paritatea puterii de cumparare) . Dar stim, oare, unde vrem sa fim peste cinci ani? Peste 10 ani? Peste 20 de ani?


Cel putin teoretic, ar trebui sa ne dorim sa fim la media Uniunii Europene, o pozitie la care avem dreptul datorita resurselor de care (inca) dispunem. Daca reducem diferenta fata de restul Uniunii cu 1-2 puncte procentuale pe an, in cel mult 20 de ani putem atinge nivelul mediu din respectiva Uniune. Dar acest lucru nu se va intampla de la sine, acest lucru nu se va intampla daca nu schimbam radical modul de constructie si de functionare a Romaniei viitoare, pentru ca viteza de reducere a decalajelor se reduce an de an. Acest obiectiv poate fi atins numai daca ne vom concentra pe cateva obiective mari, de importanta sistemica, care pot schimba definitiv Romania.

De cand am intrat noi in UE, Estonia a urcat de la 69% din media Uniunii la 81%, Polonia de la 53% la 71%, noi insine am urcat de la 43% la 65%, dar Grecia a cazut de la 93% la doar 68% din media Uniunii, Spania de la 103% la doar 91%. Se poate, asadar, ca in numai 10 ani sa cresti chiar si cu 20 de puncte procentuale, dar se poate sa si scazi cu 25 de puncte procentuale. Totul depinde doar de modul in care o natiune intelege sensul istoriei si, mai ales, de modul in care se poate concentra pe marile proiecte nationale.

Timp de un an si jumatate, Romania se va afla in trei campanii electorale succesive, care vor decide puterea politica la toate nivelurile, pentru urmatorul ciclu de 5 ani. Vom auzi multe discutii si multe dispute pe teme care mai de care mai diverse, de la numarul de functionari dintr-o agentie sau alta pana la anumite articole din Codul penal; politicienii vor pune in balanta sectia de investigare a magistratilor cu DNA, impozitul pe venit al IT-istilor cu pensiile speciale ale primarilor, se va compara dreptul de vot al romanilor din strainatate cu adoptia copiilor abandonati. Zi de zi, televizoarele si conturile de social-media ne vor inunda cu voci mai suave sau mai hotarate, cu notiuni complicate de drept penal, cu promisiuni irealizabile de pensii si salarii mai mari, cu ironii reusite sau ridicole despre candidati, cu dezvaluiri despre afaceri cu statul, amante, conturi sau copii din flori. Sunt, pana la urma, teme obisnuite pentru o campanie electorala.

Ar fi bine, insa, sa avem suficient discernamant sa intelegem ca exista, deasupra acestui zumzet electoral, subiecte de importanta sistemica, subiecte care ar putea transforma Romania in mod dramatic, ireversibil si care ar face din tara noastra una in care noi, copiii si nepotii nostri sa fim fericiti ca traim. Indiferent de sigla de partid sau de ideologia asumata, orice conducator al tarii trebuie sa aiba in minte, ceas de ceas, minut de minut, proiectele esentiale pentru dezvoltare natiunii noastre:

1. Segmentul de autostrada Pitesti-Sibiu. Practic, pentru a avea un coridor de autostrada de la estul la vestul tarii, de la Marea Neagra la granita cu Europa Centrala, singurul segment care lipseste este Pitesti-Sibiu, un drum de doar 123 de kilometri. Dar aceasta ar fi, simbolic, prima autostrada care ar trece muntii Carpati, prima legatura de infrastructura contemporana care sa lege capitala tarii de Transilvania. Cei 123 de kilometri de autostrada sunt prevazuti a costa putin peste un miliard si jumatate de euro. 12 milioane de euro pentru fiecare kilometru care ne va permite sa legam Marea Neagra de restul Uniunii Europene, 12 milioane de euro pentru fiecare kilometru care ne va permite sa avem primul drum de nivel international care ar strabate Romania de la un cap la altul. 12 milioane de euro pentru fiecare kilometru care ar lega, in sfarsit, cea mai mare firma din tara de principala sa piata de export.



2. Segmentul de autostrada Comarnic-Brasov. 56 de kilometri de autostrada care sa traverseze Carpatii si care ar trebui sa coste aproximativ un miliard si jumatate de euro, adica aproape 27 de milioane de euro pentru fiecare kilometru care ar permite legarea capitalei de cel de-al doilea oras al tarii (Cluj-Napoca) si alte doua orase importante ale noastre, Brasov si Oradea. Se va putea, astfel, realiza si cea de-a doua autostrada cu adevarat nationala, care ar uni Capitala cu Nord-Vestul tarii, o diagonala cu infrastructura de nivel contemporan.

3. Autostrada Iasi-Bucuresti, prin mijlocul Moldovei. O autostrada care sa lege regiunea de Nord-Est, cea mai putin dezvoltata a tarii (a cincea cea mai saraca regiune a Europei) de restul Romaniei, de capitala in primul rand, ar aduce prosperitate si celor cinci milioane de romani care au fost condamnati de geografie sa nu simta pe de-a-ntregul avantajele de a fi in Uniunea europeana. Moldova are nevoie de o autostrada care sa lege Iasiul, Bacaul, Neamtul, Vrancea si mai apoi Galatiul, Suceava, Botosaniul si Vasluiul de inima tarii. Infrastructura moderna va aduce dupa sine si reducerea decalajelor Est-Vest din Romania. Cam trei miliarde de euro ar costa cei aproape 400 de kilometri care ar lega capitala Moldovei de capitala tarii.

4. Autostrada (drumul expres) Pitesti-Craiova. 121 kilometri de drum expres sau autostrada, care ar costa 800 de milioane de euro sau un milliard de euro si care ar lega a sasea cea mai saraca regiune din Uniunea Europeana de capitala si de reteaua de autostrazi a Romaniei, permitand scoaterea Olteniei din sub-dezvoltare si oferirea unei conexiuni cu exportul spre Europa Centrala si de Vest pentru al doilea mare constructor auto din tara.

5. Calea ferata de mare viteza Bucuresti-Cluj-Napoca. 500 de kilometri de cale ferata de mare viteza care ar permite ca un drum dintre principalele doua orase ale tarii sa se faca in maxim doua ore si jumatate. Pare un scenariu SF? Nu chiar. In Uniunea Europeana se afla in exploatare 9.000 kilometri de cale ferata de mare viteza si inca 2.000 de kilometri se afla in constructie. In total 11.000 de kilometri de cale ferata de mare viteza, realizate la un cost mediu de 26 milioane de euro/km. Acest segment feroviar ne-ar costa probabil in jur de 8 miliarde de euro. Pare mult? Ei bine, din anul 2000 pana in 2017, UE a alocat aproape 24 de miliarde de euro pentru astfel de proiecte, din care peste 92% numai in sapte state membre: 47% in Spania, 11,4% in Germania, 8,6% in Italia, cate 8,4% in Franta si Polonia, 4,4% in Grecia si 4,2% in Austria.
Avem nevoie de aceste investitii? Pai hai sa vedem cam care este nivelul de dezvoltare a infrastructurii feroviare de la noi, in comparatie cu restul Europei:



Pai, oameni buni, doar Croatia sta mai prost decat noi…

Stiti cam cati kilometri de cale ferata, noua sau de reabilitat, avem in lucru? Va spun eu, la acelasi nivel cu Bulgaria:



Noi avem sub 1.000 de kilometri in lucru, polonezii au aproape 3.000 km, iar ungurii aproape 2.000 km….

6. Calea ferata de mare viteza Bucuresti-Iasi. 400 de kilometri, care ar reduce drumul din capitala tarii in capitala Moldovei la mai putin de doua ore! Ar costa probabil 5 miliarde de euro.

7. Calea ferata de mare viteza Bucuresti-Craiova. 200 de kilometri in mai putin de o ora, contra a putin peste 2 miliarde de euro. Ar mai fi Oltenia asa de putin dezvoltata?

8. Trei spitale oncologice mari la Bucuresti, Iasi si Cluj-Napoca. Aici s-ar putea concentra resursele medicale si de echipamente, aici s-ar putea crea centre de excelenta, cu expertiza inalta si profesionalizare la nivel intrenational. Concentrarea resurselor si acumularea de know-how ar permite reducerea, pana la anulare, a sumelor imense (cateva sute de milioane de euro anual) cheltuite pentru tratamente de romani in strainatate. Totul cu un cost echivalent cu banii cheltuiti in clinici din strainatate intr-un singur an.

9. Trei spitale cardio-vasculare la Bucuresti, Iasi si Cluj-Napoca. Logica expusa la proiectul precedent ar functiona si in acest caz.

10. 6 mari universitati aduse la nivel international. Polonia are 10 universitati in primele 1000 din lume, Ungaria are 6, Romania are doar 3.

De ce nu am putea avea macar cat Ungaria, ce ne impiedica? Poate astfel am putea opri exodul unoar dintre cele mai bune creiere din tara. Sa nu uitam ca peste 6.000 de studenti pleaca in fiecare an sa studieze la institutiile de invatamant din afara. Pentru studiile universitare de licenta, principalele destinatii sunt: Marea Britanie (destinatia numarul unu pentru studii in afara), Olanda, Danemarca, Germania, Franta, Elvetia si SUA. Majoritatea dintre acesti 6.000 de studenti nu se mai intorc acum acasa.

11. Exploatarea resurselor de gaze din Marea Neagra. Romania are rezerve de gaz natural de cateva sute de miliarde (intre 200 si 500) de metri cubi in subteranul zonei economice exclusive, cu o valoare de 40 pana la 100 de miliarde de dolari. Aceste zeci de miliarde de dolari (care pot atinge 40% din PIB-ul tarii) zac neexploatate pe fundul marii, neintrand in circuitul economic. In acest timp, importam cam 1 miliard de metri cub de gaz pe an din Rusia, platind cel mai mare pret din toata Uniunea Europeana.

12. Generalizarea alimentarii cu gaze pentru intreaga tara. Numai o treime din Romania are acces la alimentarea cu gaze, in vreme ce acelasi parametru atinge 95% in Ungaria, o tara lipsita total de resurse de hidrocarburi. Urmarea: doua treimi din romani se incalzesc cu te miri ce, iar industria noastra chimica (2,3 miliarde de euro – 2018) este de 7 ori mai mica decat cea din Ungaria (15 miliarde de euro – 2018) si de 15 ori mai mica decat cea din Polonia (35 de miliarde de euro – 2018).

13. Doua noi centrale electrice pe gaze cu putere instalata de cate 800 Mw, adica 20% din actuala putere instalata functionala la nivel national. Romania detine a doua cea mai mare rezerva de gaze din UE, a treia de titei si a cincea de carbune, dar ne aflam pe locul 13 la productia de energie electrica, iar jumatate din unitatile de productie pe carbune nu mai detin autorizatie de mediu decat prelungita ” pe hartie”…

14. Doua noi reactoare nucleare cu putere instalata de cate 1000 Mw, adica 25% din actuala putere instalata la nivel national. Un proiect care se discuta de peste 15 ani, care incepe o data cu instalarea fiecarui guvern si care se amana apoi sine die de catre fiecare guvern. In timpul asta, s-a ajuns la momentul la care deja trebuie reabilitat primul reactor, cel mai vechi….

15. Un proiect unitar de Reunire cu Republica Moldova, asumat la nivel national, planificat pentru urmatorii 20 de ani, sub forma unei oferte integrale catre Chisinau. Romania este astazi o tara cu 20 de milioane de locuitori si 238.000 kmp suprafata, care ar putea sa isi creasca populatia si suprafata cu cate o sesime prin Re-unirea cu celalalt stat romanesc, unde la ultimul recensamant s-a dovedit ca 82% din populatie sunt romani/moldoveni.

Este o povara prea mare suma acestor proiecte? Toate la un loc nu depasesc alocarea de fonduri europene pe care o vom primi de la Uniunea Europeana pentru exercitiul financiar 2021-2027. Este, adica, o suma pe care o putem “digera”, cu singura conditie: sa concentram toate eforturile financiare spre proiectele vitale, de importanta sistemica.

Romania a devenit o economie suficient de matura sa isi poata programa in mod inteligent dezvoltarea viitoare, dar are inca o clasa politica suficient de imatura incat sa oculteze interesele majore ale natiunii. Toate aceste proiecte la un loc, pe care le-am putea realiza in 7-8 ani, au impreuna dimensiunea cheltuielilor bugetare cu salariile pentru un singur an calendaristic. Este prea mult sa cerem alocarea acestei sume pentru investitia in dezvoltare?

Pana la urma, media Uniunii Europene este, matematic, nivelul de performanta al Italiei. Este oare prea mult sa cheltuim fondul de salarii publice pentru un an pentru a ajunge la nivelul tarii care a atras cei mai multi romani plecati din tara?

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).


Publicat initial de ziare.com la 17 iulie 2019

Read More
By admin

The US, China and Japan: Grand Strategy -All three countries are competing for power in the Pacific.

August 29, 2019 | GEOPOLITICĂ | No Comments

By George Friedman
The United States emerged from World War II with complete control of the Pacific Ocean. Japan emerged from the war occupied and effectively governed by the United States. China, a few years after the end of the war, emerged as a communist state, united after a century of internal conflict, with limited global trade and extreme internal poverty. China and Japan defined their foreign policies in terms of U.S. actions, the Chinese sometimes in concert with the Soviet Union, but since the 1970s working with the United States against the Soviet Union. Each in its own way took its bearings from the United States.
  Core Strategies The core American strategy, in place for a century, has been twofold. First, to dominate North America, the United States had to control, at a minimum, the Western North Atlantic and the Eastern Pacific to prevent either invasions or blockades. Second, to maintain its place at the top, it had to make sure that no hegemonic power could emerge from Eurasia. Thus in 1917, following the fall of the Russian czar, the United States sent a massive expeditionary force to France to block German forces transferring from the east. In World War II, when the European balance of power was failing because of France’s collapse, the United States again sent forces to France to contain Germany.
In the Cold War, the United States massed forces to block the Soviets from occupying Western Europe. The threat of a hegemonic power was the ability to construct a naval force to challenge the United States. Control of the seas began with the preservation of a European balance of power.
In another simultaneous war, the United States was forced to defend its position in the Pacific by containing and driving back the Japanese. The threat from Japan was also hegemonic. If it controlled China and Southeast Asia, Japan would have access to manpower, raw materials and ultimately its own technology, posing a threat to the Eastern Pacific and therefore to the Pacific as a whole. The U.S. could not defeat Japan without taking control of the entire Pacific, giving us the Pacific reality that has held to this day.
Japan also had a strategy imposed on it. It is the only industrial power in the world completely lacking in industrial minerals. This peculiarity makes it essential for Japan to have access to these raw materials, from the Pacific Basin and from the Persian Gulf. Any interruption of this access threatens Japan’s ability to function as an industrial power.
The war in the Pacific began with a Japanese attack on China in search of manpower. This was followed by a move into Indochina to secure raw materials. When the United States countered with interference to Japanese access to oil in the Dutch East Indies and embargoed Japanese access to U.S. scrap metal and oil, Japan faced the choice between war and capitulation. It chose war.
Postwar Choices
Japan’s core strategy played out differently after World War II. The question of access to raw materials remained fundamental, but Japan’s geographical position proved vital to the U.S. defense of the Pacific. In addition to its proximity to Korea, Japan’s geography blocked the Soviets’ open access to the Pacific from Vladivostok. The latter was a fundamental interest of U.S. strategy, and therefore, the resurrection of Japan as a prosperous industrial power became vital to American power.
The inevitable logic of this was that the United States guaranteed Japan’s lines of supply to raw materials. Given the U.S. interest in the Pacific, and over time in the Indian Ocean as well, U.S. and Japanese strategic interests merged, and Japan was not forced to repeat the risks of World War II. The U.S. Navy guaranteed Japan’s access to the straits of Malacca and Hormuz.
China’s primary strategic interest is maintaining its territorial integrity. From the 1840s until 1948, China was in a state of constant regional warfare. The wars had many causes; chief among them was that the coastal region had deep economic ties to Europe and the United States, deeper than its ties to Beijing. The coastal region was relatively prosperous while the interior was not. It was for this reason that Mao, having failed to succeed in a rising in Shanghai to the long march to the interior, raised a peasant army that would seize all of China. Mao closed off China from the world, sinking it into poverty but facilitating unity.
Deng Xiaoping understood that poverty was a threat to Chinese survival. He gambled on repeating the old model – trade with the world – without repeating the old problem of regional inequality and strife. But that inequality has emerged, and the strategic struggle of China is to prevent regional strife. Hence the dictatorship of President Xi Jinping, continual purges of potential threats, and tightened control of the ultimate guarantor of national unity, the People’s Liberation Army.
Dangerous and Unpredictable
China is primarily a land power but faces a potential threat from the United States. China depends heavily on maritime trade. Given the geography of the South China and the East China seas, blockading China is a potential American strategy. Since China regards the United States as dangerous and unpredictable, China must assume this as a possible American action and take action to forestall it.
The United States cannot tolerate the possibility of China marshaling manpower, raw material and technology to protect its access to global sea lanes because guaranteeing that access would require the United States to retreat from the far Western Pacific. Japan cannot tolerate such an evolution because it would leave Japan dependent on China for access to its essential resources and therefore subject to paying a high political price. The Chinese cannot tolerate the United States being in a position to blockade China and savage its economy, potentially weakening Chinese unity.
Neither Japan nor China can be certain of U.S. intentions, since the U.S. has the most room for maneuver. The primary strategy of avoiding hegemons is ideal, but a line through the islands of the Western Pacific to Australia is not an existential threat to the United States. The U.S. doing this does pose an existential threat to Japan. The United States maintaining a naval presence near the Chinese littoral region poses an existential threat to China.
It is in the interest of the Chinese, therefore, to maximize the risk to U.S. naval forces in the region. This does not require war, since the U.S. does not face an existential threat. Rather, the goal must be to create a balance of power where China has the option of initiating conflict with a degree of confidence in heavily damaging the U.S. fleet and accepting damage to China. If China can demonstrate this ability, and the urgent need to act at a time of its choice, the United States might choose to decline combat and retreat. Obviously, this would consist of a missile-based strategy and not a surface battle. And that would lead the U.S. to seek to threaten the survival of land-based missiles. This would be the contest in its simplest form. It would not only give China unfettered access to global sea lanes but would give it offensive capability as well.
For Japan, any decision by the United States to retreat would represent an existential challenge, since the key sea lanes on which Japan depends would now be held by China. No nation can base its national survival on the willingness of another nation to guarantee its interests. The Japanese don’t think the U.S. would retreat but they can’t be certain. Therefore, the Japanese strategy must be to create a threat to China sufficiently damaging that China will not challenge Japanese interests. Unlike the U.S., which might be induced to shift its posture because of the threat environment, Japan has no option, and therefore the threat of even a limited response is extremely high.
Given that Japan is the third-largest economy in the world, with an extremely capable technological base and a stable social order, the ability of Japan to generate such a threat in a relatively short time presents a danger to China. China has no preemptive power at this point because of the United States’ guarantees to Japan. For Japan, the goal here would be like the one Charles de Gaulle had for France. He developed the French nuclear capability not to destroy an enemy but, in his words, to “tear an arm off.”
Three-Way Game
There are of course other players involved in this three-way game, particularly Australia and India. But in the end, while valuable in the current environment for political and operational support, Australia remains under the U.S. security umbrella. India, unlikely as it is to have a trans-Himalayan war with China, sees its operations as political gestures.
It’s important to understand in this situation that while the immediate withdrawal of the U.S. from China’s near-abroad would not be an existential threat to the U.S., the evolution of events following this could become one. The U.S. fought Japan because it understood that ceding the Western Pacific to Japan would merely postpone the conflict. The same would be true with withdrawal from the Chinese periphery. Control of the Eastern Pacific is essential to the United States, and Washington has learned that this requires an overwhelming power in the western position to deter hostile action by China (or Russia before it) at the point of the greatest advantage to the United States. Therefore, while neither China nor Japan can be certain what the U.S. might do, the cold calculation is this: If the United States does not stand on this line, it will likely have to stand on another, less advantageous line.
China will continue to invest in sea lane denial weapons while it works to maintain stability at home. Japan will develop at least prototypes of advanced weapons while enjoying U.S.-provided access to the sea. And the U.S. will continue to make certain that it has a full spectrum of responses to China, while not forcing it into an impossible position where risk-taking is the only option.

Published by Geopolitical Futures on 28 August 2019, www.geopoliticalfutures.com

Pictures included in the article by author

Read More
By admin

Noua hartă a Europei, de la Lisabona la Urali?

August 28, 2019 | UE | No Comments

Cristian UNTEANU

Această este imaginea cu care Emmanuel Macron doreşte să arate lumii că ţara sa nu numai că rămâne fidelă viziunii propuse odinioară de Generalul de Gaulle, dar se şi angajează să o concretizeze.

Sau măcar să deschidă calea, lucru acum mai posibil ca în trecut, cel puţin în teorie, tocmai datorită fricţiunilor majore din spaţiul euro-atlantic şi rupturilor în serie, din ce în ce mai pline de semnificaţii geo-politice între SUA şi unii dintre marii săi aliaţi. Tocmai din această cauză, poate ar fi interesante elementele complet noi pe care le-am auzit ieri după întâlnirea Putin-Macron.

Primul element, doar în aparenţă formal şi neînsemnat, este precizarea spaţiului geografic în care s-ar putea să apară marele acord al viitorului: nu mai este totalmente actuală formularea lui de Gaulle, nu se mai vorbeşte despre o ,,Europă de la Atlantic la Urali”, ci despre una ,,de la Lisabona la Urali”, suava schimbare ce nu mai pomeneşte de Atlantic, tocmai pentru că cineva să nu confunde construcţia asta cu cea veche, care implica SUA.

Al doilea element esenţial şi de profunzime al acestei noi viziuni îl constituie definirea scopului viitoarei vizite a lui Macron la Moscova (mai 2020): proiectul unei noi arhitecturi ,,de securitate şi de încredere”.

Ei bine, acesta poate fi (dacă vreodată se va şi realiza) un element de tip ,,game changer” nu numai la nivelul relaţiilor UE-Rusia, ci la nivel global, obligând toate marile puteri la o repoziţionare imediată la nivelul politicilor lor naţionale, dar şi la o posibilă regândire a locului lor în alianţele de putere din care fac acum parte. Mesajul transmis de Macron are (sau poate avea foarte rapid) consecinţe uriaşe deoarece despre această arhitectură nouă de securitate şi încredere face vorbire Franţa, membră NATO şi, alături de Germania şi Spania, susţinătoare ferventă a tuturor proiectelor legate de întărirea apărării europene şi dezvoltarea rapidă a industriei de apărare în ţările UE, dar şi iniţiatoare a marelui proiect de cooperare cu ţările mediteraneene, extins acum la nivelul întregii Africi. Este adresat acest mesaj Rusiei şi doar Rusiei sau Federaţiei Ruse parte a Uniunii eurasiatice şi organizaţiilor sale de cooperare militară, dar şi membră, în principal alături de China şi India, a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. În fine, semnificaţia mesajului este şi altcumva globală, căci trebuie văzută şi ca o ofertă de construcţie comună între două state membre ale Consiliului de Securitate. Ceea ce, la modul cel mai evident, ar putea duce la schimbarea ponderii de vot (mai puţin importantă deoarece rămâne posibilitatea de a folosi dreptul de veto pentru blocarea oricărei iniţiative), ci pentru consolidarea puterii şi influenţei unui grup de state în Adunarea Generală, grupul care are principala pondere de vot dar care, în aceste condiţii, ar putea primi un nou tip de legitimitate.

Se şi poate. Nu se ştie, dar se încearcă deblocarea unei teme pentru a se vedea dacă ar fi posibil să se meargă mai departe. Daca rezolvarea situaţiei din Ucraina rămâne principala condiţie a reprimirii Rusiei în formatul G8, atunci să vedem ce propun cei doi lideri. Interesant şi semnificativ pentru modul în care ar putea să se opereze în caz de criză, propuse noua arhitectură de securitate şi încredere, la nivelul Ucrainei, ar aduce pe agendă, în următoarele săptămâni, o nouă reuniune în formatul ,,Normandia” (Franţa, Germania, Rusia, Ucraina). Poate aşa să înceapă drumul spre o soluţie concretă, speră cei doi, mizând pe apariţia în joc a noului preşedinte ucrainian, cel care în campania electorală a avut, ca punct forte, tocmai promisiunea de a pune capăt conflictului cu regiunile separatiste din estul ţării sale şi, astfel, să încheie situaţia de război civil care deja a produs daune enorme, pierderi umane şi materiale care devin aproape imposibil de suportat.

Dar, pe fond, întrebarea esenţială este dacă invocarea imaginii de forţă ,,Europa, de la Lisabona la Urali” este doar o chestiune relevantă în termenii unui eventual acord comprehensiv de liber schimb sau este vorba şi de ceva mai mult. Din punctul meu de vedere, referinţa este mai complexă deoarece, în mod obişnuit, nu se citează decât prima parte din spusele lui de Gaulle. Iată citatul complet: ,,Da, este Europa, de la Atlantic la Urali este Europa, întreaga Europă care va decide destinul omenirii!”.

De aici, poate justificarea afirmaţiilor categorice făcute de Macron privind necesitatea unei reveniri la politica de dialog cu Moscova deoarece, a spus el, ,,a lega din nou Rusia de Europa este ceva în interesul nostru deoarece este vorba despre istoria sa, destinul său şi interesul nostru”. Viziune clasică de realpolitik în care îşi are loc constatarea, făcută acum mai mulţi ani înainte de Germania, că ,,o Rusie care ne-ar întoarce spatele nu ar fi ceva în interesul nostru”.

Necunoscuta este dacă iniţiativa lui Macron are oarece şanse să devină imaginea viitoarei politici europene de politică externă şi de securitate sau măcar s-o influenţeze în mod foarte serios, având în orice caz susţinerea Germaniei, Spaniei şi Italiei. Este o formulă realistă de a construi nişte noi relaţii sau este, în primul rând, în imediat, o formulă de a transmite un mesaj de avertisment cuiva şi de chemare la raliere, chiar înainte de G7.

Să vedem ce se va decide, căci subiectul devine extraordinar de important pentru Europa şi, mai ales, pentru statele de frontieră, printre care şi România. Interesele sunt atât de mari încât e previzibil ca echipele de negociere de acum vor primi noi teme de discuţie şi vor fi chemaţi şi alţi ,,sherpas”, reprezentând puterile interesate în susţinerea noii viziuni. Întrevederile pentru primele testări au început la nivel de ,,sub-sherpas”, iar cele care sunt în desfăşurare la nivel de şefi de echipe sunt cele pentru pregătirea reuniunii din Ucraina.

Nu ştiu dacă, în tumultul strict local care ocupă întreaga scenă publică de la noi, decidenţii politici ar avea timp de asemenea fleacuri, prea puţin importante faţă de stabilirea principiilor în funcţie de care se vor face viitoarele permutări pe scaunele cam scălâmbe ale puterii. Ştiind că nu ne interesează, atunci s-ar putea, ca până acum, să fim lăsaţi la pachet pentru raţionamentele altcuiva. Şi nu ştiu cu ce rezultate finale.

Articol publicat inițial de cotidianul Adevărul, www.adevarul.ro

Read More
By admin

Gândurile şi experienţa mea la Tusvanyos 2019. Ce vrea Orban de la România?

August 28, 2019 | ROMÂNIA | No Comments

Anul acesta a fost prima oară când am participat la Tusvanyos, ajuns la cea de-a 30-a ediţie. În acest context, Viktor Orban a folosit acest eveniment din inima Transilvaniei, an de an, pentru a perora cele mai importante teme politice pe care le susţine, într-un discurs care ar trebui ascultat cu mare atenţie şi la Bucureşti.

Evenimentul a început pe 23 iulie dar am reuşit să ajung în Tuşnad în ultimele 2 zile, pe 26 şi 27 iulie. Afluxul mare de participanţi însufleţise de altfel somnoroasa staţiune transilvăneană, cu o neîntreruptă forfotă. Coborând pe scările de piatră de pe lângă Biserica Romano-Catolică Sfânta Maria, am ajuns pe strada care ducea la Tusvanyos, prăfuită, însorită şi cu câteva persoane care mergeau agale spre intrarea la eveniment. Încă de aici, precum şi pe parcursul celor două zile, nu am putut să nu observ cât de eclectică este mulţimea: tineri şi persoane în vârstă, rockeri şi persoane în port popular, familii cu copii, părinţi, bunici, tinere cupluri, grupuri de studenţi în căutare de distracţie. În niciun moment nu am avut sentimentul că este o adunare a unor extremişti cu închipuiri habsburgice, o adunare în mijlocul căreia să îmi fie teamă să mă aflu. Din contră, energia festivalului a fost una pozitivă şi primitoare.

Vineri, la fel ca în restul zilelor, au fost mai multe corturi ridicate unde s-au ţinut prelegeri de către diverse panel-uri, unele chiar interesante. Am participat la câteva dintre ele, printre care şi prelegerea „Guvernul lui Donald Trump şi Partidul Republican: experienţa primului mandat de preşedinte, şanse pentru un al doilea mandat“, unde au cuvântat Clark Judge, fost scriitor al discursurilor lui Ronald Reagan şi Magyarics Tamas, profesor universitar la Catedra de Studii Americane la Universitatea Eotvos Lorand, Budapesta. Ambii au avut păreri favorabile vis-a-vis de administraţia Trump, cea care a resuscitat relaţia rece dintre Washington şi Budapesta. De altfel, Donald Trump este iubit printre susţinătorii lui Viktor Orban, care văd între cei doi foarte multe similitudini. După cum se vede mai jos şi în haiosul tricou purtat de un participant, cei doi sunt consideraţi gemeni politici.

Această relaţie se bazează pe două elemente principale: filonul creştin şi reîntoarcerea la pragmatism bilateral şi realpolitik. Administraţia Trump a beneficiat de un serios sprijin politic şi financiar din partea comunităţii creştine, conservatoare din Statele Unite, care au văzut în fostul magnat imobiliar un vector de propagare a unora din cele mai importante direcţii pe care această comunitate vrea să le impună, printre care interzicerea sau cel puţin limitarea avortului, precum şi susţinerea activă a comunităţilor creştine din afara graniţelor şi limitarea accesului în ţară a imigranţilor din alte confesiuni. Acest filon creştin este de ceva timp prezent şi în discursul lui Orban şi în abordarea generală a guvernului său. Tusvanyos nu a fost o excepţie. Atât în discursul premierului, cât şi în remarcile invitaţilor din diversele panel-uri, au existat trimiteri la identitatea creştină şi la rolul acesteia în construirea unui mesaj politic.

În cortul Banffy Miklos a avut loc prelegerea cu tema „Religie şi securitate în secolul al XXI–lea“, cu invitaţi precum Enver Tohti şi Ethan Gutmann, în cadrul căreia primul dintre acestea, un critic al regimului din Beijing şi una din principalele voci care condamnă comerţul şi turismul pentru organe, dintre ţări occidentale şi China, a spus, făcând referire la lipsa implicării statelor musulmane în cauza uigurilor că „dacă Alah nu ne salvează, atunci ne trebuie un nou salvator“, o trimitere la rolul benefic al creştinătăţii pentru această regiune, în comparaţie cu secolele în care aceasta a fost şi este predominant musulmană. Teza a fost reiterată de mai multe ori în acest panel şi în altele, pe parcursul celor 2 zile în care am participat. Creştinismul, fie că vrea sau nu, este unul dintre cele mai importante poduri care leagă cele două administraţii dar şi pe susţinătorii acestora.

În ceea ce priveşte pragmatismul, administraţia Trump nu este la fel de sensibilă la derapajele democratice ale lui Orban sau, cel puţin, nu are o problemă în a critica guvernul Orban pentru asaltul asupra CEU şi limitarea libertăţii presei şi, în acelaşi timp, să semneze un nou acord de cooperare în domeniul apărării, o bornă importantă în relaţia bilaterală. Acest acord este şi fundaţia pe care guvernul ungar şi-a asumat achiziţia de rachete Raytheon şi guvernul american să investească în aeroportul militar din Kecskemet.

În plus, Statele Unite au început să investească mai mult în relaţia cu Europa Centrală, ca un întreg, nu doar cu Ungaria. Polonia este probabil cel mai important cap de pod în încercarea americanilor de a juca dur cu o Uniune Europeană care este văzută la Washington mai degrabă în registru concurenţial, decât de partener tradiţional. Guverne precum PiS sau Fidesz sunt văzute drept potenţiali aliaţi iliberali împotriva eurocraţilor occidental liberali, în ciuda eroziunii constante a libertăţii presei şi a statului de drept în mandatele acestora. Polonia are un rol special în acest trinom, fiind un aliat tradiţional al Ungariei, precum şi o solutie atractivă pentru exporturile de gaz natural lichefiat pentru Statele Unite, în competiţia sa cu ofensiva gazoductelor Gazprom în Europa.

Polonezii nu au lipsit de la Tusvanyos. La cortul Banffy Miklos, la prelegerea „Construim o Europă Centrală puternică – Iniţiativa celor Trei Mări“, a participat şi Marek Matraszek, preşedinte CEC Government Relations, unul din cele mai influente think-tank-uri din Europa Centrală, care a reiterat temele comune ale administraţiei Trump cu guvernele din Europa Centrală, precum şi semnificaţia vizitei preşedintelui american la Summit-ul Iniţiativei celor Trei Mări, în Varşovia, 2017. La aceeaşi prelegere au participat şi Kumin Ferenc, subsecretar de stat pentru dezvoltarea relaţiilor cu ţările europene şi cu Statele Unite, care a ţinut să reitereze de mai multe ori că Iniţiativa este ceva bun dar platforma principală de cooperare în regiune este şi va rămâne V4, în baza „valorilor comune“, afirmaţie ce a părut voalat îndreptată spre România, cel mai important stat din Iniţiativă, după Polonia, dar care nu este membru V4. În acest sens, am întrebat-o pe Halkó Petra, analist de politică externă a Fundaţiei Századvég, Ungaria, despre rolul pe care îl vede pentru România în cooperarea regională, aparent fiind un subiect ocolit, în ciuda faptului că discutam acest subiect pe pământ românesc. Răspunsul a fost unul politicos şi ocolitor prin excelenţă. România este un partener dezirabil pentru dialog, dar nu pentru integrare reală în V4, în viziunea Ungariei pentru Europa Centrală şi de Est.

Vremea a fost călduroasă, cu câteva adieri plăcute de vânt, care mai îmi aminteau că sunt într-o regiune muntoasă, nu în deşert. Spre surprinderea mea, preţurile au fost mai mult decât decente, dacă iei în considerare alte evenimente unde comercianţii profită de exclusivitate şi de lipsa de alternative pentru participanţi şi au preţuri foarte mari. Pe de altă parte, deşi oferta a fost destul de generoasă, cu tot soiul de food trucks, terase şi juice bars, destul de rar am primit şi bon fiscal în urma achiziţiei. Poate din cauza forfotei şi a soarelui dogoritor s-a omis şi acest aspect. Am vrut să particip la prelegerea „Imagine de ţară – imagine de naţiune“, unde a vorbit Judit Varga, ministrul Justiţiei din Ungaria, dar a fost inutil, deoarece nu am beneficiat de traducere. Totuşi, cortul era plin şi îţi dădeai seama uşor că doamna Varga are o anumită carismă şi nonşalanţă atractivă în a se adresa publicului. Imediat lângă scena pe care vorbea ministrul, erau persoane cu cortul, bucurându-se de soare şi arborând şi comercializând steaguri cu Ţinutul Secuiesc.

Am plecat de acolo dezamăgit că nu am putut să ascult discursul, dar mi-a fost atrasă atenţia de un tricou pus la vânzare, cu imaginea lui Orban, stilizată similar cu imaginile faimoase ale artistului Shepard Fairey cu Obama şi mesajul Speranţă din campania prezidenţială din 2008, de data aceasta cu mesajul „Orban Defender of Europe“. Cu poza făcută, am urcat încet şi anevoios scările spre biserică şi am plecat spre cazare, cu gândul la discursul lui Orban de a doua zi.

Deoarece sâmbătă am ajuns mult mai de dimineaţă la locaţie, undeva în jurul orei 8.00, m-am bucurat de răcoarea specifică zonei şi de priveliştea taberei fără lume, pustie, într-un sentiment ciudat de linişte şi anticipaţie pentru ce urma să se întâmple. Echipa de organizatori, formată din tineri de nu mai mult de 25 de ani, începuse deja pe la ora 8.30 să pună scaunele şi corturile pentru presă în faţa scenei principale. Se vedea oboseala pe faţa lor, după zile bune de muncă, dar am apreciat disponibilitatea de a răspunde la întrebări şi de a o face şi în limba română, fără grimasele aferente. Încet, încet, zona a început să se aglomereze şi dubele cu echipament media au început să apară, cu precădere de la trusturi din Ungaria. Am avut norocul să intru în vorbă cu reprezentanţi ai presei din România, care m-au pus la curent cu ce ar trebui să mă aştept: locuri înghesuite şi o traducere neprofesionistă în limba română, pentru presa din România. De altfel, cele două persoane cu care am discutat acolo aveau o dezamăgire înnăbuşită de profesionalismul şi stăruinţa de a-şi face treaba pentru care sunt plătiţi, după 20 de ani de participare la eveniment. Prin urmare, ştiau despre ce vorbesc. Se întrebau dacă evenimentul va începe la ora stabilită sau, ca în alţi ani, se va întârzia, din cauza unor presupuse aventuri bahice ale lui Laszlo Tokes. Ne-am luat căştile pentru traducere, ne-am zâmbit şi ne-am dus la locurile noastre în aşteptarea discursului.

Am remarcat faptul că în mulţimea strânsă special pentru acest discurs erau foarte mulţi oameni în vârstă. Da, erau şi tineri, într-o proporţie semnificativă, deloc de ignorat dar în rândurile centrale, veniţi de la prima oră, cu steaguri şi fulare, cu port tradiţional, o mulţime de vârstnici, vizibil entuziasmaţi, nerăbdători să îl vadă pe Orban. Nu este o observaţie din care trebuie neapărat trasă o concluzie dar este evident că neo-imperialismul mascat, difuz, voalat, promovat de Orban, merge bine cu această categorie de vârstă, care se hrăneşte cu gloria altor timpuri. În acelaşi timp, tinerii care erau la eveniment, cu siguranţă gustau şi ei din popularitatea premierului şi din mesajul ambiţios pe care îl propune. O potenţială legătură între generaţii care poate să fie motorul electoral al Fidesz şi al unei Ungarii puternice în regiune şi în Europa. O punte generaţională care nu este construită în România.

În aplauzele participanţilor, Zsolt Nemeth, Laszlo Tokes şi Viktor Orban au intrat pe scenă şi şi-au început discursurile. Dacă Nemeth a avut mai mult un rol de moderator, Orban şi Tokes au acaparat cel mai mult din timpul alocat evenimentului principal. Tokes a pivotat între a fi jovial şi grav. A adus eternele acuze la adresa României, care „ţine sub asediu Ţinutul Secuiesc“, fără să aducă argumente concrete, în afara cazului celor doi membri HVIM, Szocs Zoltan şi Beke Istvan, care au fost condamnaţi definitiv în 2018 la 5 ani de închisoare, sub acuzaţia de tentativă de atentat contra unei colectivităţi, ca urmare a intenţiei acestora de a detona un dispozitiv improvizat de 1 decembrie 2015. Tokes a apelat la emoţii, citând o scrisoare din partea lui Csika Beke, soţia lui Beke Istvan, în care deplângea situaţia soţului său, de altfel situaţie în care s-a pus singur, prin năstruşnica idee pe care a avut-o şi organizaţia iredentistă din care face parte. Dacă un român ar fi intenţionat să detoneze explozibili artizanali cu ocazia zilei naţionale a ţării vecine, în Ungaria, cu siguranţă că nu ar fi primit clemenţă sau înţelegere din partea autorităţilor ungare, pe bună dreptate, fiind o faptă gravă şi ilegală. Tokes a profitat de prezenţa premierului, în dreapta sa, pentru a ataca UDMR, principalul concurent politic în Transilvania, felicitându-l în mod ironic pe Kelemen Hunor pentru voturile obţinute în Teleorman, „satul lui Dragnea“, ceea ce arată eforturile acestuia de a creşte aria de influenţă a partidului. De la atacuri jucăuşe, a trecut la afirmaţii mai serioase, spunând că pentru UDMR primează interesul de partid, nu cel al comunităţii maghiare şi că aceştia ar face orice pentru a trece pragul electoral.

Tokes a făcut tranziţia către Orban, care l-a felicitat pentru eforturile sale. Ceea ce este important de remarcat la discursurile lui Orban de la Tusvanyos este continuitatea. Discursul anual este folosit drept bornă pe care se marchează progresul, închipuit sau nu, faţă de anul trecut, precum şi direcţia viitoare. Orban a reluat tema celor 3 vârste ale actuale generaţii, indicând, ca în discursul de anul trecut, că acum, după 30 de ani de Tusvanyos, se află în prime-time, la vârsta maturităţii şi că din această perioadă ar mai fi încă 15 ani. 15 ani în care premierul doreşte reproducerea modelului de cooperare naţională, un eufemism pentru monopolul economic şi politic pe care Fidesz şi noua elită economică aservită l-au creat-o, şi pe care vor să îl reproducă în bazinul carpatic şi mai departe. Orban a folosit şi o mică anecdotă, referindu-se la cei 30 de ani trecuţi şi dacă ar fi capabil să o ia de la capăt, spunând că a întrebat-o pe soţia sa dacă vrea să o mai ceară odată în căsătorie, în mod simbolic, aceasta spunând „să nu se rişte“.

Bineînţeles că echivalenţa comunism-liberalism progresist a fost reiterată de nenumărate ori. În opinia sa, progresiştii, patronaţi de omnipotentul George Soros, sunt radicali în viziunea lor asupra lumii, în sensul în care nu acceptă alte filosofii, printre care şi cea iliberală, creştină, promovată de Orban şi alţii în regiune şi în lume. Nu am înţeles exact echivalenţa între regimurile socialiste post-comuniste şi aceşti progresişti, dar este clar şi pentru Tokes şi pentru Orban că regimurile post-comuniste, de tipul MSZP din Ungaria sau PSD din România, ar trebui să dispară şi să lase locul unor politicieni precum cei din Fidesz sau PiS, unde competivitatea economică primează. Tokes a spus cu subiect şi predicat că trebuie să existe o schimbare de regim în România, în care aceşti post-comunişti să dispară. Probabil că nu fusese informat de faptul că Orban urma să o laude pe Viorica Dăncilă pentru ajutorul dat în prevenirea alegerii „candidatului lui Soros“ la şefia Comisiei Europene, în speţă Frans Timmermans şi în victoria Ursulei von der Leyen, „mamă a şapte copii“.

Imigraţia a fost şi ea un subiect important pe agendă. Orban s-a lăudat pentru că a reuşit să prevină influenţele exterioare să preseze Ungaria spre a fi „inundată“ de imigranţi ilegali. Un alt subiect important a fost poziţionarea conceptuală a democraţiei iliberală faţă de democraţia liberală. În viziunea prim-ministrului, aceasta din urmă şi în special susţinătorii ei, presupune un monopol asupra conceptului de democraţie şi asupra opiniei, în sensul în care nu acceptă divergenţe de la dogma liberală. Orban consideră că oponenţii săi îl urăsc, deşi el îi respectă. Tot în opinia sa, o astfel de democraţie nu ar fi putut să redreseze moştenirea defectuoasă pe care a primit-o în 2010, când a preluat puterea, enumerând aici o listă lungă de realizări pe care le las publicului ungar să le evalueze.

Revenind la tonul ironic, sarcastic, Orban a spus că de abia aşteaptă să discute pe tema statului de drept cu omologii finlandezi, care au preluat preşedinţia Consiliului Uniunii Europene de la România, spunând că trebuie să ai răbdare pentru a face asta serios, fără să răzi de ei, comentând pe marginea faptului că Finlanda nu are Curte Constituţională şi temele de coruptie sunt dezbătute într-o comisie parlamentară. Pe lângă faptul că Finlanda studiază ideea de a înfiinţa un asemenea organism, aceasta se află pe locul 3 din 180 în clasamentul percepţiei corupţiei pentru anul 2018, realizat de Transparency International, în timp ce Ungaria se află pe locul 64 (România se află pe locul 61). Prin urmare, acest sarcasm poate ar trebui temperat, în special având în vedere iminenta numire a Laurei Codruţa Kovesi în postura de procuror european, ceea ce va însemna că eforturile OLAF de a investiga şi declanşa măsuri punitive cu privire la utilizarea fondurilor europene de către guvernul Orban, se vor intensifica. Atunci, Orban s-ar putea să regrete ironia grobiană din discursul de la Tusvanyos.

Referitor la ambiţiile regionale ale Ungariei, Orban a spus că secuii şi comunitatea maghiară din bazinul carpatic nu trebuie să se aştepte de la Budapesta să facă tot. Orban a spus că se aşteaptă nu doar la invesţii unidirecţionale, ci şi din Transilvania în Ungaria, ceea ce nu îmi amintesc să fi fost enunţat în alte discursuri. Deşi oficial, împreună cu Tokes, a lăudat pluralismul politic din Transilvania, în spatele cortinei cu siguranţă nu vede cu ochi buni disensiunile dintre PPMT şi UDMR, precum şi alte formaţiuni. O voce unită a comunităţii maghiare, care ar fi aservită Fidesz, ar reprezenta o unealtă importantă în planul pe termen lung al administraţiei Orban pentru regiune. Care este mai exact esenţa acestui plan? Simplu, „în paşi mărunţi“, consolidarea naţiunii ungare, prin investiţii în infrastructura, cultură, identitate şi dezvoltare economică. Naţiunea ungară, pentru Orban şi elita sa, înseamnă toţi ungurii, indiferent de locul unde trăiesc, ceea ce evident este normal, dar cu o nuanţă disimulată, deloc de ignorat pentru Bucureşti (şi Belgrad, Kiev, Bratislava) cu privire la autonomie şi suveranitate teritorială. Orban nu o va spune prea curând cu voce tare dar asta îşi doreşte – suveranitate formală asupra teritoriilor care au fost rupte de Ungaria, post-Trianon. În paşi mărunţi deoarece Ungaria, după cum a spus, nu are forţa necesară pentru a realiza această integrare, după cum a numit-o, cu o curtoazie diplomatică inutilă pentru cei ce îi cunosc discursul şi intenţiile.

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător pentru noi este că Orban a identificat slăbiciunea României în incapacitatea de a crea oportunităţi pentru cetăţenii săi, fie ei maghiari sau români, în special în domeniul infrastructurii. În timp, dacă Orban reuşeşte să domine din punct de vedere infrastructură şi transport (zboruri directe Târgu Mureş-Budapesta, sau Cluj-Budapesta, ruta feroviară direct Budapesta-Bucureşti – apărută în comunicatul MAE ungar drept ruta Budapesta-Cluj) şi cultural (festivaluri, evenimente) Transilvania, noile generaţii vor simţi o atracţie economică naturală mai mare faţă de Budapesta, decât Bucureşti. În acelaşi registru, Orban a spus că un summit bilateral cu România în care să existe un dialog relevant nu poate avea loc acum, având în vedere „turbulenţele politice“ de la Bucureşti. Practic, nu are cu cine să discute. Şi în această privinţă are dreptate. Chiar dacă regimul iliberal propus de Orban a decimat presa de opoziţie, a atacat instituţii academice, independenţa justiţiei, minorităţi religioase şi aşa mai departe, a avut totuşi continuitate în guvernanţă şi o direcţie clară în politica externă, ceea ce României i-a lipsit în ultimii ani, poate chiar în ultimul deceniu.

Orban ştie că România nu ţine pasul din punct de vedere al continuităţii pe planul politicii externe, cel puţin pe marile dosare, pe coridoare energetice şi infrastructură, precum şi de faptul că este măcinată de o constantă luptă între facţiuni politice care se perindă la guvernare, fiecare cu ideile sale, mai mult sau mai puţin strălucite. Nu ştiu dacă cazul Alexandrei, fata ucisă cu brutalitate în proximitatea oraşului Caracal, ajunsese la cunoştinţa premierului ungar, dar reprezintă un simptom al impotenţei statului român, al incapacităţii de a se organiza, în special în situaţii de urgenţă. Afacerile interne ale României sunt în degringoladă şi Ungaria lui Orban ştie asta. Un politician pragmatic, sofisticat precum Viktor Orban şi al său cabinet va folosi această slăbiciune pentru a disloca România din diverse poziţii, fie regionale, fie europene, pentru a ne izola din punct de vedere diplomatic, astfel încât vocea Bucureştiului cu privire la suveranitatea regiunilor cu minorităţi maghiare să fie din ce în ce mai fadă şi cea a Budapestei din ce în ce mai puternică.

Ce putem să facem? Evident, soluţii sau mesaje de tipul „mergem să le arătăm noi lor“, „să stea la locul lor că ajungem iar la Budapesta“ sunt stupide, infantile şi periculoase. Trebuie să înţelegem că strategia lui Orban este una concurenţială, capitalistă iar premiul este sufletul şi minţile cetăţenilor de etnie maghiară din Transilvania. Orban beneficiază de faptul că vine aici şi laudă ce a făcut în Ungaria, fără a avea responsabilitatea directă de a guverna etnicii maghiari din Transilvania, în timp ce guvernul român este deficitar în a-i guverna eficient, aşa cum o face şi cu cetăţenii români, într-o tristă notă de anti-discriminare. Prin urmare, cea mai bună armă este buna guvernare a acestor regiuni (a tuturor cetăţenilor de acolo). O autostradă care să lege bazinul carpatic de sudul ţării ar face minuni din punct de vedere economic. Alocarea unor fonduri pentru a organiza festivaluri şi evenimente culturale care să promoveze unitatea româno-maghiară ar fi la fel de utile. Aşa cum am discutat cu numeroase persoane din Covasna, Harghita, Mureş sau Cluj, românii şi maghiarii se înţeleg bine, pentru ei neexistând aceste etichete şi diferenţe, prin urmare, promovarea bunei convieţuiri ar veni pe un fond organic şi împământenit.

Am plecat imediat după discurs, nu înainte de a mai face câteva poze scenei şi mulţimii. Am rămas cu un sentiment ciudat. Pe de o parte, am fost surprins plăcut de atmosfera primitoare, de festival, de sărbătoare, pe care am întâlnit-o la Tusvanyos. Pentru niciun moment nu am simţit că sunt privit sau tratat diferit pentru că vorbesc limba română. Nu a interesat pe nimeni asta. Pe de altă parte, am rămas cu o îngrijorare pe fond, datorită viziunii pe termen lung pe care Orban o are asupra regiunii, viziune care României îi lipseşte deocamdată. Răcoarea şi ploaia întâlnită pe lungul drum de întoarcere spre Bucureşti (DN1A, DN1 nu mai este o alternativă, apropo de infrastructură) mi-au insuflat o notă de optimism. Să nu uităm că suntem aproape 20 de milioane de români în ţară şi alţi aproape 10 milioane în afara ţării, în Diaspora şi în comunităţile istorice, un potenţial enorm care cu o conducere echilibrată şi inteligentă, ar putea depăşi nu doar Ungaria, dar şi Polonia în Europa Centrală şi de Est, din punct de vedere al nivelului de trai, influenţei geopolitice, calităţii vieţii şi în alte privinţe.

Sunt prizonier al subiectivismului în ceea ce priveşte această evaluare şi nu îmi cer scuze pentru asta. Iubesc tricolorul şi asta nu presupune că urăsc vreun vecin al României, din contră, securitatea şi bunăstarea Ungariei, Ucrainei, Bulgariei contribuie la securitatea şi bunăstarea României. Cred că România rămâne gigantul adormit al Europei de Sud-Est, aşteptând o generaţie politică populată de oameni de stat, nu de vremelnici corupţi, care să ne ridice pe poziţia pe care o merităm, cinstind astfel memoria celor care au crezut în asta, acum 101 ani.

Articol realizat de Dragoş Tîrnoveanu, fondator 45north, și publicat de cotidianul adevărul, www.adevarul.ro

Read More
By admin

Miza Groenlanda: poveştile pe care poate nu le ştiţi, dar ar trebui

August 28, 2019 | GEOPOLITICĂ | No Comments

Crisitian UNTEANU

Discuţia atât de inflamată din acest moment dintre SUA şi Danemarca provocată de declaraţia de intenţie formulată de Trump, care doreşte să cumpere Groenlanda, cuprinde referinţe la situaţii mai vechi, unele foarte puţin cunoscute marelui public şi care repun în actualitate câteva dintre proiectele militare americane din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi imediat după aceea, în anii de început ai Războiului Rece.

Groenlanda este o zonă în care americanii au investit mult în ideea, dovedită foarte corectă, că teritoriul, în ciuda unor condiţii climatice extreme, avea să fie punctul strategic de control al circulaţiei în zona atlantică, oferind avantajul unui enorm ,,portavion terestru” posibil de a asigura superioritatea aeriană şi maritimă în mai multe direcţii.

Baza de la Thule, situată la 1.500 de kilometri de Polul Nord a fost construită de americani în anii 1940 şi apoi extinsă în anii ’50, cu o pistă cu o lungime de 3.000 de metri şi o lăţime de câteva sute de metri care primeşte anual aproximativ 2.600 de zboruri militare şi internaţionale. Era una dintre cele mai mari şi importante baze care adăpostea bombardiere strategice americane şi, la momentul său de apogeu de la începutul anilor ’60, avea un personal de aproximativ 10.000 de persoane. Acum este importantă ca o componentă radar din sistemul NORAD pentru detectarea unor eventuale tiruri de rachete dinspre Rusia şi este integrată in Air Force Space Command.

Dar relaţia cu Danemarca este pusă la foarte grea încercare de un incident extrem de serios în 2016, când, datorită încălzirii climatice, topirea gheţurilor a făcut să iasă la lumină o bază secretă americană, Camp Century (construită între 1959 -1960) şi concepută ca bază pentru lansarea unor rachete balistice în caz de conflict nuclear cu URSS. Săpată adânc în gheaţă, Camp Century trebuia să verifice fezabilitatea marelui proiect ICEWORM. Situat la 200 de kilometri est de baza de la Thule, staţia subterană era alimentată de un reactor nuclear, fiind compusă dintr-o vastă reţea de tunele subterane care alcătuiau un mic oraş care dispunea de toate infrastructurile necesare celor 200 de persoane care trăiau acolo: spital, magazin, teatru, biserică.

Mai există şi o a doua bază, de dimensiuni mai mici, Camp Fistclench, la sud-est de Camp Century. Finalmente, după patru ani, raportul militarilor a fost ferm: mişcările gheţurilor făceau imposibilă menţinerea securităţii unor depozite subterane unde să fie stocat arsenalul nuclear aşa că, finalmente, nu au existat ogive nucleare. Întreg proiectul va începe să fie abandonat începând cu 1964, iar în 1967 baza Camp Century este dezasamblată şi resturile abandonate, aşa că acolo, în adâncimea gheţii crezute eterne, au rămas şi deşeurile nucleare rămase după experienţele de laborator, dar şi aproximativ 200.000 de litri de carburant, plus o cantitate impresionantă de ape uzate. Iar acum, aşa cum subliniază Lian Colgan, cercetător specialist în probleme arctice de la Universitatea York din Toronto, care a publicat recent un studiu masiv şi foarte bine argumentat în Geological Research Letter, există riscul enorm al prezenţei deşeurilor de uraniu şi plutoniu care deja încep să apară la suprafaţă odată cu topirea stratului de gheaţă care acoperă Camp Century. O uriaşă groapă de gunoi chimică şi nucleară.

Costurile sunt enorme, cine va plăti

Chestiune deloc simplă deoarece, chiar dacă în termenii acordului de cooperare militară din 1941 şi extins în 1951 între Danemarca şi SUA, americanii primeau dreptul să construiască în Groenlanda 33 de baze şi staţii radar, textul nu preciza cine va fi responsabil de curăţirea terenului, de ,,ecologizarea lui” cum s-ar spune azi.

Danezii nu au uitat niciodată nici incidentul extraordinar de grav din 21 ianuarie 1968, atunci când a izbucnit un incendiu în compartimentul navigatorului dintr-un bombardier B-52 care avea la bord 4 bombe H, fiecare cu o putere de 1,1 MT. Se încearcă o aterizare de urgenţă pe baza de la Thule, dar incendiul deja provocase o pană generală de curent la bordul avionului care se prăbuseşte la 11 kilometri de aeroport. Impactul provoacă explozia celor 132.500 de litri de carburant, iar asta duce mai departe la explozia învelişului exterior al celor patru bombe nucleare, pulverizând în atmosferă fragmente de plutoniu de mărimea unei cutii de ţigări precum şi a uraniului şi tritiumului pe un culoar de 100 de metri, de-a lungul traiectoriei avionului. Rămăşiţele bombelor şi ale avionului au ars cel puţin 20 de minute, afectând o suprafaţă între 300-600 de kilometri pătraţi, iar căldura a topit o zona de gheaţă care, mai apoi, s-a refăcut şi a acoperit o parte din rămăşiţe. Au intervenit apoi peste 700 de militari americani şi danezi pentru a curăţa zona în cadrul proiectului denumit ,,Project Crest Ice”, operaţiune care a costat 9,4 milioane de dolari.

Echipele au lucrat neîntrerupt două luni, dizlocând şi transportând 10.500 de tone de zăpadă, de gheaţă şi resturi contaminate care au fost colectate în butoaie şi mai apoi transportate cu vaporul la centrul de la Oak Ridge, unde au fost îngropate într-un sit special pentru deşeuri nucleare.

Dar problema enormă rămâne nerezolvată până în zilele noastre: nu a fost gasită cea de-a patra bombă termonucleară neexplodată. Conform unor documente clasificate obţinute de cei care au lucrat la Thule şi le-au făcut să parvină cotidianului danez Jyllands-Posten, bomba respectivă avea numărul de serie 78252 şi ar fi căzut în golful din apropiere de Thule, un submarin de cercetare al US NAVY fotografiind în adâncuri, în vara anului 2000, ceva care seamană cu bomba respectivă. De atunci încoace, apar zeci de studii (şi numai în Danemarca) pentru a evidenţia efectele nocive care continuă să se manifeste, chiar după o generaţie, din cauza contaminarii solului.

Anul trecut, Danermarca şi Teritoriul său autonom Groenlanda au semnat un acord pentru curăţarea zonei unde s-au aflat instalaţii militare abandonate după cel de-al Doilea Război Mondial, operaţiune care va dura 6 ani şi va costa aproximativ 29 de milioane de dolari. Dar acordul nu priveşte nici instalaţiile americane încă în funcţiune şi, din păcate, nici pe cele de la Camp Century.

Dar ideea de a folosi Groenlanda drept o bază militară continuă să fie extrem de interesantă şi acum, mai ales că se dovedeşte cât de multe argumente economice conexe mai există. Ele au fost intuite de americani de mai mult timp, începând cu preşedintele Harry Truman care, în 1945, le-a propus danezilor să cumpere imensa insulă în schimbul a 100 de milioane de dolari plătibili în lingouri de aur. Oferta considerată absolut neinteresantă pentru Danemarca. Dar, de atunci încoace, a apărut fenomenul încălzirii climatice care a produs deschiderea unor noi trasee maritime, iar prima ţară care a simţit potenţialul a fost China care a început să investească sume mai mult decât considerabile în toate proiectele guvernamentale şi private din Groenlanda, extrem de doritoare de a avea un cap de pod strategic pentru ,,braţul arctic” al Noului Drum al Mătăsii, folosind canalul prin Nord-Est mai degrabă decât clasicul Canal de Suez. Sau dominându-le pe ambele. Plus că, în acest moment, chiar dacă se vorbeşte despre rezervele importante sau foarte importante de petrol, gaze, diamante, uraniu, plumb, cărbune, zinc, minereu de fier sau cupru, par să fie extrem de tentante mineralele rare, dar nimeni nu poate da cifre exacte căci de-abia de acum încolo, pe anumite zone, vor putea fi efectuate explorări pentru primele evaluări.

Se pare că ar mai fi ceva. Un articol recent apărut în Nature Sustainbility şi citat de Stephanie Jaquet se intitulează astfel: Nisipul provenind din topirea gheţarilor ar putea fi salvarea economică a Groenlandei căci acest tip de nisip este ideal pentru construcţii, o piaţă care valorează acum 100 de miliarde de dolari dar, până la finele acestui secol, s-ar putea dezvolta de cinci ori mai mult.

Dacă ne mai amintim şi că cea mai puternică flotă militară rusă este cea nordica, avem o imagine completă a motivaţiilor interesului suscitat de potenţialul Groenlandei. Şi discuţia poate că se află de-abia la început, pe măsură ce se revine, din toate punctele de vedere, la raţionamentele Războiului Rece şi la nevoia de a folosi teritorii drept baze de plecare în caz de conflict. Numai că, între timp, nu ne putem debarasa de memoriile dezastrelor trecute. În chip de concluzie, vă propun fotografii exemplare şi care ar trebui să dea mult de gândit.

Articol publicat inițial de cotidianul adevărul, www.adevarul.ro

Read More
By admin

2006 -2019: ISRAEL ŞI LEVANT, DE LA RĂZBOIUL RACHETELOR LA RĂZBOIUL “DRONELOR UCIGAŞE”

August 28, 2019 | ORIENTUL MIJLOCIU | No Comments

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

În noaptea de 24-25 august, şi în mai puţin de 24 de ore, armata israeliană a executat trei atacuri aeriene ]n care au fost, implicate avioane de bombardament şi drone purtătoare, fiecare, ,erial exploziv. Potrivit oficialilor israelieni, atacurile au avut drept ţinte, obiective iraniene sau ale miliţiilor proiraniene active, astfel: depozite de material militar iranian, în localitatea Akraba, în proximitatea aeroportului internaţional din Damasc, suburbia sudică a capitalei libaneze libaneye Beirut, controlată de miliţiile Hezbollah, fiind avariat un centru de presă al Heybollah şi, în Irak, un depozit şi logistică militară aparţinînd miliţiilor irakiene şiite de obedienţă iraniană Mobilizarea Populară (Al-Hashd Al-Shaabiy). La Nord de Baghdad.  Contrar tradiţiei care cere ca, de obicei, partea israeliană să păstreze tăcerea ]n ceea ce priveşte operaţiunile militare pe care Tzahalul le execută ]n afara teritoriului naţional, de  data aceasta ]nsu;i premierul Benjamin Netanyahu, asumându-şi responsabilitatea pentru atacuri, a adus drept jusificare, faptul că, potrivit informaţiilor de securitate, Hezbollahul şi alte formaţiuni proiraniene pregăteau o serie de atacuri cu avioane fără pilot asupra unor ţinte din nordul statului Israel. În consecinţă, a fost vorba, potrivit oficialilor israelieni, de o acţiune cu caracter preventiv, având la bază, ideea că – pentru a-l cita pe şeful Executivului israelian-  “atunci când ştii că inamicul pregăteşte un atac ucigaş, soluţia cea mai potrivită este acţiunea pentru a-l ucide înainte ca acesta să treacă la fapte”.

Atenţia comentatorilor şi a presei a fost reţinută nu atât de raidul în sine, executat de Forţele Israeliene de Apărare (asemenea acţiuni au devenit, deja, o rutină, îndeosebi în ultimul an) şi nici nu poate fi explicată, aşa cum crede presa israeliană, de calcule electorale în perspectiva apropiatelor alegeri legislative din toamnă. A surprins, însă, că un raid de asemenea ambloare geografică în proximitatea arabă nu a mai fost executat de israelieni, în ultimii 13 ani, adică de la războiul dintre Israel şi Hezbollah din iulie – august 2006. Un alt motiv, nu mai puţin important, care a stârnit comentarii se referă la  faptul că, prin decizia sa, Israelul devine un actor activ şi un factor  unghiular al  ecuaţiei conflictului împotriva Iranului teocratic, conflict  inspirat şi promovat de Administraţia Donald Trump, cu susţinerea, mai mult sau mai puţin angajată, a comunităşii occidentale europene. Altfel spus, strategia israeliană devine o parte integrantă a strategiei conflictuale regionale în care este implicată o bună parte a comunităţii internaţionale. Israelul devine, în egală măsură, un actor regional a cărui implicare depăşeşte limitele politico-militare şi psihologice  ale tradiţionalului “conflict arabo-israelian”.

* *

În războiul din 2006, armata israeliană a reuşit să anihileze cea mai mare parte a stocului de rachete acumulat de miliţiile libaneze Hezbollah. Cu toate acestea, şi în pofida marilor distrugeri provocate societăşii şi edificiului statal libanez, ofensiva israeliană nu a reuşit să-şi atingă obiectivul strategic – acela de a elimina definitiv ameninţarea securitară reprezentată de partidul lui Hassan Nasrallah, cu puternica susţinere financiară, militară şi logistică a Iranului. Iar cauza de căpetenie a a cestui eşec se regpseşte în ac eea că, faţă cu rezistenţa îndârjită a miliţiilor şiite, armata israeliană nu a reuşit să mai repete experienţa anului 1982, adică să pătrundă pe teritoriul libanez

.

Treisprezece ani mai târziu, contextul regional creat în urma „primîverii arabe” şi a evoluţiilor politico-militare la nivelul Orientului Mijlociu, face discutabilă posibilitatea ca Israelul să aibă în vedere un nou conflict militar cu unul dintre cei mai bine înarmaţi şi instruiţi interpuşi prin care Teheranul îşi promovează politicile regionale.

Este neîndoielnic că Israelul de astăzi şi-a sporit şi perfecţionat potenţialul de luptă, rămânând, în mediul geografiei politice arabe, ţara care deţine supremaţia în plan militar. Dar la fel de adevărat este şi faptul că, de la nivelul de organizaţie tactică locală, Hezbollah a avansat la statutul de actor strategic pe eşichierul Orientului Mijlociu, ceea ce permite afirmaţia că un nou război direct într-un viitor previzibil, între Israel şi Hezbollah, este mai puţin probabil. Unităţile Hezbollah dispun, la ora actuală, de o nouă generaţie de rachete, Burkan (Vulcanul), care se adaugă la imensul arsenal de asemenea arme care, pe lângă dimensiunea cantitativă, se caracterizează şi printr-o putere distructivă sporită şi o precizie de lovire a ţintei cu mult superioară

Primite, iniţial cu rezerve şi chiar cu critici caustice pentru impactul letal pe care avioanele fără pilot  aşa –  numitele „drone”- au dev enit o armă prezentă tot mai frecnent pe fronurile active, îndeosebi din regiunea Orientului Mijlociu, inclusiv atunci când este vorba de un conflict asimetric, în care actori non-statali, susţinuţi sau nu de către puteri statale, au acces relativ facil la o asemenea gamă de material cu utilizări militare. Războiul din sudul Peninsulei Arabice şi criza din regiunea Golfului Arabo-Persic confirmă cu prisosinţă această realitate care nu este ignorată nici de „partidul lui Allah” din Liban.

În 2006, Hezbollahul a comis ceea ce analiştii au numit o „eroare strategică” prin implementarea în Siria a unor importante depozite de material ofensiv,dar amplasarea acestora  a îngreunat aprovizionarea frontului din Liban în faţa superiorităţii Israelului a cărui aviaţie a intervenit repetitiv şi eficient pentru împiedicarea oricăor transporturi militare din teritoriul sirian către fronturile miliţiilor libaneze şiite. Dar în acelaşi timp, războiul civil din Siria, în care unităţile formaţiunii libaneze au fost amplu angajte, mai ales împotriva jihadiştilor din reţeaua Al-Qaida şi ai aşa-zisului „stat islamic” Daish, a permis Hezbollahului să instaleze numeroase rampe de rachete de-a lungul frontierei sudice a Libanului, majoritatea acestor vectori fiind clasată în categoria armelor cu rază lungă de acţiune. În pofida numeroaselor raiduri de bombardament împotriva depozitelor deţinute de Hezbollah, analiştii nu ezită să afirme că, în prezent, silozurile de rachete ale grupării politico-militare libaneze sunt pline. Iar în cazul unui nou conflict cu statul israelian, aceasta ar permite Hezbollahului să supună la „proba practică” noua sa concepţie de ducere a confruntării armate, prin ceea ce poate fi numit prin sintagma „interceptare  de saturaţie” care constă în tiruri masive şi simultane de rachete şi drone înarmate care, prin intensitate ar suprasatura capacitatea defensivă şi de reacţie  a sistemelor de apărare israeliene şi ar permite ca un procent de 30-40% din ogivele lansate să lovească ţintele şi să producă serioase dezechilibre în raportul de forţe pe front.

Deocamdată, Irakul şi Libanul au dat publicităţii declaraţii de condamnare a „agresiunii” comise de Israel la adresa suveranităţii naţionale a celor două ţări. De partea sa, Hassan Nasrallah a averitzat că va riposta, „cu orice preţ” unor viitoare atacuri similare din partea vecinului israelian de la sud.

Conflictul dintre Starele Unite şi „Axa răului” în fruntea căreia se află Iranul este abia în faza incipientă şi chiar dacă acest conflict este, în prezent, unul al petrolierelor, al domeniului economic şi al penalităţilor, el are potenţialul de a degenera în cele mai surprinzătoare moduri. Inclusiv în ceea ce priveşte Hezbollahul şi tactica luptei prin reprezentanţi. Între care, pe un loc de frunte, se află şi Hezbollahul.

Read More
By admin

Groaza lui Putin de rachetele de la Deveselu

August 25, 2019 | MILITAR, ROMÂNIA | No Comments

de Hari Bucur-Marcu, Expert international in materia apararii nationale

Toate atitudinile presedintelui rus Vladimir Putin la adresa instalatiei de lansare a anti-rachetelor NATO – americane, de la Deveselu, Romania, au fost atitudini reactive, chiar si atunci cand presedintele Putin le-a mascat sub forma unor avertismente de tipul “daca veti face voi asta, atunci eu…”


Cea mai recenta atitudine din acestea am vazut-o miercuri, la Helsinki, Finlanda, unde Putin a raspuns unei intrebari legate de recentul experiment american de lansare a unei rachete de croaziera, cu raza scurta de actiune, de pe o instalatie terestra. Cu sprancenele ridicate a resemnare, mutandu-si greutatea corpului de pe un picior pe celalalt, cautand o stabilitate suplimentara prin strangerea marginilor pupitrului din fata sa cu mainile crispate, domnul presedinte Putin a spus ca e ingrijorat, asa cum ar fi ingrijorati toti cei care conteaza pentru el, pe care nu i-a numit, dar noi stim ca se gandea la statul major militar al Federatiei.

Or, in termeni diplomatici, ingrijorarea inseamna mult mai mult decat o preocupare ca ceva nu merge bine. Am putea merge atat de departe incat sa spunem ca, in cazul acesta, ingrijorarea s-ar putea traduce nediplomatic printr-o adevarata groaza.

De ce i-ar fi groaza domnului Putin de rachetele americane, de la Deveselu sau de oriunde in Europa, ori chiar in lume? Din cel putin trei motive.

Intr-o ordine intamplatoare, aceste motive ar fi:

·  Rachetele ofensive americane cu baza la sol, cum este cea testata recent, fac subiectul relansarii unei curse a inarmarilor careia Rusia mai mult ca sigur ca nu ii va putea face fata, iar domnul presedinte Vladimir Putin stie asta cel mai bine. Nu ca Federatia Rusa nu ar avea capacitatea stiintifica, intelectuala si tehnica de a crea noi arme, ci pentru ca nu are capacitatea economica de a finanta cercetarea, inovarea si mai ales constructia de noi arme, in conditiile in care o singura racheta din astea costa peste un milion de euro.

·  Americanii au folosit cu deplin succes, alaturi de alte arme de lovire precisa, de la distanta, rachetele de croaziera Tomahawk (racheta care a stat la baza designului celei testate recent), este drept ca lansate din aer sau de pe nave, nu de la sol, impreuna cu fortele navale regale britanice, pentru a determina schimbari de regim politic in fosta Iugoslavie, in 1999 (peste 200 de asemenea rachete au fost lansate atunci), in Irak, in 2003 (peste 800 rachete) si in Libia, in 2011 (peste 120 de rachete) . Ori, cea mai mare spaima a presedintelui Putin nu este invazia Rusiei de catre americani si europeni, ci schimbarea lui de la putere, prin forta armelor, ca in cazul dictatorului irakian, in 2003, ori prin sustinerea opozantilor dictatorului, cum a fost cazul in Libia, in 2011.

·  Prezenta americana permanenta pe teritoriul Romaniei si Poloniei transforma aceste state in zone de interzicere pentru orice actiuni militare rusesti, oricat de hibride ar fi ele. Fara sa ne mai gandim la vreo agresiune clasica propriu-zisa. Singura forma de contracarare a acestei prezente ramane asadar doar razboiul psihologic, prin care Rusia sa determine populatiile acestor tari sa ii respinga ele pe americani. Ori, operatiile psihologice, oricat de spectaculoase si de inedite ar fi fost ele pentru eventualul spectator, nu au infrant niciodata vreun inamic, nu au castigat niciodata singure vreun razboi adevarat, ele ramanand doar la nivelul suplimentarii puterii militare necesare victoriei. Ceea ce, in cazul Rusiei, nu prea este cazul

Fiecare dintre aceste trei motive si cu atat mai mult doua dintre ele sau chiar toate trei la un loc reprezinta surse temeinice de groaza strategica pentru Kremlinul locuit de domnul Putin.

Sunt tot trei elementele de context explicativ ce pot sustine mai bine aceasta observatie, elemente pe care le putem aminti aici, tot intr-o ordine oarecare.

Faimosul tratat INF, cel care interzicea producerea si detinerea de rachete balistice si de croaziera, cu raza scurta si intermediara de actiune, dar si lansatoare terestre pentru acestea, si care a incetat incepand cu 2 august, dupa mai bine de 30 de ani de existenta, era menit sa curbe descendent cursa inarmarilor, ceea ce a insemnat un balon de oxigen in special pentru sovieticii de atunci, rusii de astazi, a caror economie planificata centralizat era practic incapabila sa finanteze o asemenea cursa, asa cum economia Rusiei de astazi este incapabila sa finanteze o relansare a cursei inarmarilor, daca vanzarea de gaze si petrol rusesc ar scadea sau nu ar spori, in viitorul previzibil.

De aceea, principala plangere publica pe care a avut-o domnul presedinte Putin la adresa americanilor, in iesirea sa mediatica de miercuri, a fost tocmai ca americanii au aparut la mai putin de trei saptamani de la incetarea tratatului INF cu o noua tema, sub forma unei rachete de croaziera modificate, cu raza scurta de actiune, lansata de la sol. A fost un fel de a se plange public de faptul ca americanii ar fi furat startul cursei inarmarilor, cum s-ar zice in limbaj sportiv.

Desigur, rusii sufera in aceasta privinta de propria lor lipsa de viziune strategica. Tratatul INF ii retinea pe americani sa contrabalanseze dezvoltarile de armamente similare ale Chinei, care nu era parte in tratat, iar rusii nu au vrut cu niciun chip sa discute cu americanii solutii alternative, in cadrul tratatului. Asa ca solutia evidenta americana a fost suspendarea tratatului in februarie si incetarea lui in august, anul acesta. Mai ales ca Federatia Rusa nu ii mai respecta de cativa ani prevederile, asa cum erau ele stipulate in text. Daca ar fi avut o viziune strategica elementara, rusii ar fi gasit o forma sa ii tina pe americani in tratat si pe chinezi departe de realizarea unui arsenal de asemenea arme, pentru nevoile lor din Marea Chinei de Sud si de pe unde mai au ei ambitii de dominatie militara.

Al doilea element de context explicativ este legat de insistenta Administratiei americane Trump de a-i convinge pe aliatii si partenerii sai europeni sa cumpere cat mai putin gaz si petrol de la rusi. Desi motivatia oficiala este ca europenii ar deveni din ce in ce mai dependenti energetic de Federatia Rusa, adevarul este ca vanzarea de gaze si petrol constituie principala sursa de finantare a puterii militare rusesti. Inclusiv in domeniul cercetarii si dezvoltarii de arme si capabilitati noi, in interiorul unei relansate curse a inarmarii.

In sfarsit, un alt element contextual este ca, prin anexarea Peninsulei Crimeea, Federatia Rusa a destramat practic aranjamentele de securitate europeana, aranjamente la care Statele Unite ale Americii si Canada sunt parte. Atata vreme cat nu se negociaza o alta arhitectura de securitate continentala si atata vreme cat semnatarele nu pornesc un razboi impotriva Rusiei, pentru restabilirea ordinii de securitate europeana, toate statele implicate in aceste aranjamente formalizate prin Actul Final de la Helsinki si documentele aditionale, si institutionalizate prin Organizatia de Securitate si Cooperare in Europa, sunt practic obligate sa se refere la conditia ca Rusia sa renunte la Crimeea, in orice discutie de securitate bilaterala sau regionala. Dar si in discutii economice, concretizate in suspendarea participarii Rusiei la intalnirile sefilor de stat si de guvern din grupul de reflexie economica G8, devenit G7. Ceea ce inseamna ca Rusia si-a creat o noua problema de securitate, atunci cand a dobandit acest nou teritoriu, desi Crimeea, numita si portavionul natural la Marea Neagra, ar fi trebuit sa fie o solutie de securitate, care sa faca Rusia si mai puternica militar decat este, si nu sa fie o problema pentru ea.

Vedem deci sa sunt pe tabla de sah strategica suficiente piese, asezate suficient de complicat si de defavorabil pentru domnul Putin, ca sa justifice o groaza sincera a acestuia fata de ce ar putea face americanii cu rachetele lor, in Europa Occidentala, regiune strategica globala ce include si Romania, cu Deveselu cu tot.

Hari Bucur-Marcu are o experienta de decenii in mediul international, pe problematici legate de institutionalizarea domeniului apararii nationale, controlul democratic al sistemelor de securitate nationala, politici de securitate si de aparare nationala. Ofiter de aviatie si fost sef al Serviciului Strategii de Aparare la Statul Major General, detine titlul de doctor in stiinte militare, obtinut in 2001 la Academia de Inalte Studii Militare cu teza “Implicatii economice in planificarea apararii nationale a Romaniei”. In perioada 1990 – 2003 a fost responsabil sau direct implicat in aspecte esentiale ale reformei Armatei Romaniei, cu deosebire in relatia cu NATO, si a lucrat nemijlocit in structurile Aliantei ca sef de sectie invatamant si instructie. A publicat carti si articole pe subiecte din domeniu, oferind expertiza internationala. Este cavaler al Ordinului National “Pentru merit”, ca recunoastere a contributiei sale la integrarea Romaniei in NATO.

Publicat inițial de www.ziare.com, la 25 august 2019

Read More
By admin

Bulgaria detonează un război între Europa și Rusia: România este prinsă în vâltoare

August 23, 2019 | UE | No Comments

de Lucian Negrea

Bulgaria este într-o situație limită, din cauza promisiunilor făcute rușilor. Bulgarii au promis că vor termina pe teritoriul bulgăresc secțiunea la Turkish Stream 2, proiect transfrontalier inițiat și prin urmare și controlat de Gazprom, dar totul a intrat în impas.

Numai că Moscova a luat de bună promisiunea autorităților de la Sofia, astfel că rușii au forțat atât cât le-au permis practic inepuizabilele resurse logistice ale gigantului mondial Gazprom, finalizând secțiunea proiectului pe întreg teritoriul Turciei și aducându-l astfel până la granița cu Bulgaria, cu o capacitate de nu mai puțin de 15,75 miliarde metri cubi. Marea problemă de-abia acum a intervenit însă, după ce bulgarii nu au mai fost în stare să construiască ”felia” de gazoduct de pe teritoriul lor și au intrat pur și simplu în panică, nemaiștiind ce să facă în continuare cu gazele de la ruși! Astfel că de la Sofia se încearcă acum folosirea a tot felul de tertipuri inclusiv legislative, pentru ”internaționalizarea” acestui inevitabil conflict nu doar economic, ci cu o miză geo-politică absolut uriașă, care poate ”dinamita” practic în orice clipă această parte sudică a continentului european. Numai că noul ”război al gazelor” care poate fi provocat de ”cacealmaua bulgărească” reprezintă o sabie cu două tăișuri pentru partea română, informează National.

Care nu doar că se poate feri de intrarea în această ”capcană” pe care rușii mai mult ca sigur vor încerca să o întindă de acum statelor sud-estice europene, dar chiar să fructifice la maximum noul impas și să transforme România într-unul din cele mai strategice ”hub”-uri de gaze naturale din întreaga Europă.

În acest moment se poate vorbi de un adevărat blocaj în ceea ce vorbește finalizarea conductei de aproape 500 de kilometri și care urma să lege Turcia de Serbia. Este vorba despre un proiect inițiat de Gazprom pentru a ”ocoli” astfel ruta ucraineană, una ”promovată” de Moscova ca fiind tot mai ”nesigură” și care ar fi urmat să devină ruta ”favorită” de livrare a gazelor în Europa de Sud.

Read More
By admin

Războaiele din Orientul Mijlociu – o omisiune fundamentală

August 23, 2019 | ORIENTUL MIJLOCIU | No Comments

de Călin Marchievici

”Sunt două teme privitoare la Orientul Mijlociu despre care eu și colegii mei scriem de peste 40 de ani. Amândouă sunt eronate. Prima este lipsa apei. A doua temă, mult mai sinistră, este despre mlaștina sectară în care religia și credința au creat un vechi antagonism între musulmani și creștini, între musulmanii sunniți și cei șiiți, între musulmani, creștini și evrei. De aceea regiunea este mereu în razboi, oamenii sunt otrăviți de ură sectară și sortiți conflictului etern – conflict în care noi, occidentalii civilizați, ne implicăm din când in cand pentru a face ordine”, scrie jurnalistul Robert Fisk pentru The Independent.

”N-au intervenit oare francezii și britanicii în Liban, în 1860, pentru a opri masacrarea creștinilor maroniți de către druzi? N-au intervenit oare britanicii pentru a opri lupta dintre palestinienii musulmani și creștini și imigranții evrei, între 1920 și umilitoarea retragere din 1948? Nu au intervenit oare americanii, britanicii, francezii și Italienii în Liban, pentru a opri războiul civil, în 1982? Nu și-au trimis oare americanii trupele pentru a interveni între comandourile morții șiite și sunnite în 2004, 2005 si 2006?”.

”Lumea, sau cel puțin presa și pseudo-formatorii de opinie, ne face să credem că Orientul Mijlociu este pe punctul de a se rupe ca rezultat al urii inter-religioase și al războiului”, scrie Robert Fisk. În realitate, după cum scrie istoricul Ussama Makdisi, de la Rice University, SUA, ”orice istorie a sectarismului este și o istorie a coexistenței”. ”Războaiele ”religioase” nu sunt iscate de credințe divergente, ci de proprietate și bani. Principiul luptei pentru a deține cel mai mult pământ și cei mai mulți bani, se aplica, mă tem, oricărei dispute ”teologice” – fie că are loc pe câmpurile petroliere, pe fondurile de investiții, pe afacerile imobiliare”, scrie Robert Fisk. Și nimic nu poate ilustra mai bine teza de mai sus decât un conclav unic în istoria modernă care a avut loc în Liban atunci când președintele Elias Hrawi a vrut să introducă căsătoria civilă. I-ar fi privat astfel pe clericii musulmani șiiți, sunniți, și pe cei creștini de venituri considerabile, iar clericii, indiferent de religie, au făcut front comun în lupta pentru bani.

Vestul îi încurajează pe creștini să părăsească Siria

”În articolele noastre punem accent pe suferința catolicilor maroniți din Liban, a copților din Egipt și a altor secte creștine din Irak. Scriem că toate sunt alungate încetul cu încetul din Țara Sfântă. Titlurile folosesc cuvântul ”exod”. Întotdeauna fuga creștinilor în Europa, America, Australia a fost descrisă ca fiind ”de proporții biblice”.

Ca în toate poveștile, este un dram de adevăr în toate astea. Însă la fața locului am văzut cum preoții, vicarii și episcopii creștini, deși știau de persecuțiile îndurate de credincioșii creștini, mi-au cerut să le fac auzită marea dorință: ca Vestul să nu mai încurajeze plecarea creștinilor, ci să-i convingă pe creștini să rămână în casele lor din lumea arabă”.

”Preoții din Qamishleh, un oraș din nordul Siriei, controlat în parte de regimul sirian și de kurzi, cred că ultimul ”exod” a început abia dupa invazia anglo-americană din Irak, din 2003, invazie ai cărei arhitecți, după cum știm, sunt creștini. Unul dintre preoți a spus cu o voce puternică si furioasa: ”Această pierdere a creștinătății este un lucru negativ. Țările care-i încurajeaza să plece de aici nu se gândesc la binele lor. Vor să-i dizolve în societățile lor. Orientul este un mozaic, iar Vestului nu-i place asta. Dacă Vestul ar vrea cu adevărat să ne ajute, atunci ar trebui să ne ajute să rămânem aici și să trăim demn. Dar, la fiecare criză, oamenii vor sa plece”. Au fost discuții despre sprijinul acordat de țările din Golf organizațiilor Stat Islamic si Nusra, ultima versiune a al-Qaeda, din dorința de a-i alunga pe creștini din Orientul Mijlociu.

Printre preoții întâlniți de Robert Fisk este un anume părinte Gabriel, care a fugit din biserica sa siriacă din Deir el-Zor, în iulie 2012. ”Nusra a distrus complet biserica și toate casele. Am crezut că ne vom reîntoarce în 15 zile”. La fel credeau creștinii și musulmanii din Palestina când și-au părăsit casele, în 1948.  ”Vestul nu ne primește pentru că acolo sunt țări seculare. În câteva generații, siriacii din țările europene or să dispară”, spune părintele Gabriel.

Coexistența islam-creștinism

Dar oare nu a fost aceasta soarta dintotdeauna a creștinilor din lumea arabă, să sufere mereu o ”provocare existențială”? Experții spun că nu a fost așa. Multe mănăstiri s-au convertit la islam, iar preoții înșiși au ”scos” ochii sfinților din icoane, pentru a se conforma normei islamice cum că nu pot exista reprezentări antropomorfe în locurile de rugăciune. Universitarul francez Christian Decobert crede că, atunci când arabii au ajuns în Egipt, în Oriemtul Apropiat și Africa de Nord, jumătate din țările de aici erau creștine. ”Jumătate dinre persani erau creștini… sub bizantini, un om al bisericii era cel care colecta taxele”, spune Decobert. Când arabii s-au așezat aici, au decis să înființeze o administrație. Și, sedigur, aveau nevoie de colectori de taxe. ”Primii care s-au convertit la islam au fost călugării. Ei au devenit oameni cheie în sistemul islamic. Nu exista o distincție între viața religioasă și cea economică”, spune Decobert.

”Renașterea” islamică, refuzată de Vest

Musulmanii au avut propria lor Renaștere, precum cea din Europa. Însă, scrie istoricul libanez Kamal Salibi, un protestant, ”ce civilzație tradițională mai poate rezista când europenii – parțial datorită geniului lor, parțial ca rezultat al poziționării geografice, parțial ca rezultat al norocului – au găsit calea de ocoli Africa, de a ajunge în America și au dat peste bogății dincolo de imaginația și avariția lor. Și astfel au redus restul lumii la o sărăcie relativă. Din acel moment, lumea musulmană și alte civilizații nu au mai putut ține piept Vestului. Iar situația aceasta continuă și azi”.

Mohamed Ali, viceregele Egiptului, și liderii otomani din secolul 19 au încercat să emuleze educația occidentală, au învățat muzica și arta vestică. Ultimii sultani îl interpretau pe Mozart la pian, încercau să picteze și citeau cărți occidentale. Acum, toare astea s-au uittat, spune Salibi. Acum, vesticii ar trebui să gândească precum liderii otomani din secolul 19. ”Ei spuneau «Ei bine, avem un stil de viață pe care vrem să-l păstrăm, însă trebuie să ne modernizăm. Vom merge pe calea de mijloc… dacă vom fi ca europenii, poate că europenii vor deveni prietenii noștri». Însă europenii au devenit dușmanii lor. Mohamed Ali a încercat să devină european. Europenii au venit și l-au suprimat. Otomanii au încercat să se europenizeze, însă europenii i-au numit „omul bolnav al Europei” și au început să facă planuri pentru împărțirea teritoriilor lor”.

Roadele ignoranței imperiilor occidentale

Lupta pentru sufletul Islamului între sunniți și șiiți – acum este lupta dintre autocrații sunniți din Golf și Republica Islamică Iran împreună cu aliații săi – a fost neînțeleasă, greșit interpretată de creștini și deseori a produs confuzie pentru creștini. Martiriul din secolul al 7-lea al lui Hussein și Ali este o poveste despre trădare, durere și sânge pe care o întâlnim la Kerbala si Kufa, după cum tot despre trădare și sânge este vorba și în cazul celui sacrificat pe Golgota. Poate că asta îi uneste mai mult pe creștini și șiiți decât pe creștini și sunniti. Sciziunile din religia musulmană i-au fascinat pe înaintașii noștri creștini. George Abbot, arhiepiscop de Canterbury a comparat diferența dintre sunniți și șiiți cu cea dintre catolici si protestanți.

Ignoranța Vestului a pornit de la această paralelă simplistă. În fapt, diferența dintre cele doua ramuri ale islamului nu este una de doctrină, ci una teologica, scrie Fisk. Sunniții insistă pe unitatea comunității, iar șiiții pe integritatea guvernării. Asta se vede și în polemica iraniano-saudită de azi. ”Scindați comunitatea”, acuză saudiții. ”Sunteți un guvern nedrept”, spun iranienii. ”Astfel, când Churchill a creat un stat cu un rege sunnit din Arabia, însă cu o populație predominant șiită, el a tras acea ”linie pe nisip” cu mult timp înanite ca George Bush senior să folosească această expresie, atunci când a trimis trupele americane în Irak pentru prima dată, în 1990”.

”Când Hussain, emirul Meccăi, negocia cu colonelul Henry McMahon viitorul Orientului Mijlociu musulman (corespondența dintre ei, din perioada 1915-1916,relevă cea mai revoltătoare trădare a arabilor de către britanici), Hussain scria că ”musulmanul este una cu creștinul, căci au unul și același tată”. Însă McMahon insista că sirienii și libanezii nu sunt ”arabi puri”. Cu alte cuvinte, în viziunea britanicilor, creștinii din regiune nu puteau fi și arabi”, scrie Fisk. Emirul Hussain promova un naționalism nonsectar, la fel și constituia Siriei din 1919, de sub regele Faisal (fiul lui Hussain), care garanta libertatea religiei pentru ”toate sectele” și promitea ca fiecare comunitate (creștină, musulmană, evreiască) își va putea aplica propriul statut și își va putea administra propriile consilii locale. În același ani, preotul copt egiptean Qommus Sergius făcea apel la unitate națională tocmai în universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, cea mai venerabila instituție religioasă musulmană din Egipt și poate din întreaga lume arabă. La fel avea să facă, peste ani, imamul Mousa Sadr, un filosof șiit iraniano-libanez, care ”aproape că a îmbrățișat teologia creștină și ținea predici în biserici, având crucea în spatele său”. Ce s-a intamplat cu Sadr? A fost ucis în Libia, în 1978, la ordinul colonelului Muamar Gaddafi.

Cum s-a stins  deschiderea către ”celălalt” și coexistența?

”Tregedia a venit, inevitabil, odată cu Declarația Balfour în favoarea unui stat evreu în Palestina – a fost introdus un stat sectar pentru evrei în Orientul Mijlociu, într-un moment in care arabii aderau la un model de viață nonsectar și secular”, scrie Fisk. ”Dacă susținătorii Israelului au ceva de obiectat la afirmația că statul Israel este unul sectar, atunci susținerea premierului Netanyahu pentru legea care face din Israel ”statul națiune al poporului evreu” ar trebui să le închidă gura”, scrie Fisk. ”Pierderea Palestinei multureligioase a fost o lovitură grea, la care s-a adăugat încheierea vieții evreiești în majoritatea lumii arabe”, scrie mai sus amintitul istoric Makdisi. ”Distrugerea ideii că nu poți fi simultan arab și evreu este și acum o traumă pentru lumea arabă”, scrie Makdisi.

”Chiar atunci când disputa între musulman și nemusulman părea că se încheie, cu prețul unor mari suferințe omenești și cu dislocări în Turcia și Balcani, sionismul susținut de britanici i-a scindat în mod obsesiv și agresiv pe evrei de neevrei. Sionismul colonial a creat problema ”arabă” în Palestina și problema ”evreiască” în restul lumii arabe, probleme care până atunci nu existaseră”, scrie Maskdisi.

Imperiile britanic, francez si american au reinjectat sectarismul în Orientul Mijlociu. Francezii au rupt Libanul de Siria și au creat aici minorități, în special alawiții, pentru a-i controla pe sunniții din Siria. Britabicii au vrut să construiască un ”cămin” pentru evrei într-o zonă a Imperiului Otoman în care fusese dintodeauna un ”cămin” pentru evrei, musulmani și creștini, scrie Robert Fisk.

Cascheta militară și turbanul șeicilor au ucis reforma

Apoi, a urmat tragedia dictaturilor arabe. ”Tragedia militarilor naționaliști din Siria, Irak, Egipt ține de faptul că angajamentul lor pentru revoluție s-a manifestat mult mai puteric în construirea unor regimuri militare postcoloniale decât în construirea unor state democratice seculare postcoloniale. Impulsul reformist din lumea arabă postcolinială a fost învins de cascheta ofițerilor și turbanul șeicilor”, scrie Makdisi. Cu alte cuvinte, militarii au distrus politica arabă, în timp ce islamiștii au amenințat cu distrugerea culturii arabe. Bisericile și moscheile au putut rezista în acest mediu, însă partidele politice și sindicatele au fost distruse.

”Soluția este educatie, educație, educație. Poate de aceea Libanul, cu cea mai educată populație din lumea arabă, s-a refăcut dupa 15 ani de război civil, la finalul secolului 20. Lupta pentru educația umanistă se dă pe un teren dominat de generali și autocrați, care folosesc istoria însă nu-i învață niciodată lecțiile. De aceea sunt atât de importanți eroi precum kedivul Hussain, regele Faisal, istoricii Salibi și Makdisi”, scrie Fisk.

Articolul lui Robert Fisk se încheie astfel: ”Îmi amintesc că mă plimbam prin Manhattan, în timpul războiului civil din Irak și al atrocităților de după invazia anglo-americană. La tarabe era ultimul numar din revista Time, o publicație de care mă feresc de regulă. Însă pe prima pagina scria că ediția aceea ne va spune care e ”diferența” dintre sunniți și șiiți. Rugăciuni diferite, moschei diferite. Am cumpărat revista, desigur. Dumnezeu să aibă milă de noi”.

Publicat inițial de Cotidianul, www.cotidianul.ro la 21 august 2019

Read More
By admin

Declarația Comună a Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, și a Președintelui Statelor Unite ale Americii, domnul Donald J. Trump

August 23, 2019 | ROMÂNIA | No Comments

www.presidency.ro

20 August 2019

Ca Președinți ai României și Statelor Unite ale Americii, acționăm împreună, ca prieteni și aliați, pentru a avansa Parteneriatul nostru Strategic robust și durabil. Prin parteneriatul nostru, care se aprofundează, vom crea noi oportunități pentru creșterea securității, dezvoltării și prosperității, și pentru a răspunde mai bine provocărilor și responsabilităților globale pe care le împărtășim.

Rememorăm Revoluția din Decembrie de acum 30 de ani, când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață. Anul acesta am marcat, de asemenea, cu mândrie, și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Împreună, statele noastre au depus eforturi durabile pentru modernizarea forțelor noastre armate și pentru a ne îndeplini angajamentele asumate în cadrul NATO cu privire la partajarea echitabilă a responsabilităților. Militarii noștri acționează umăr la umăr pentru apărarea libertății și în vederea consolidării posturii de apărare și descurajare pe Flancul Estic al NATO, inclusiv în Marea Neagră, care este de importanță strategică pentru securitatea transatlantică. De asemenea, căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G.

România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia. Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări. Mai mult, încurajăm puternic colaborarea strânsă a industriilor noastre pentru a sprijini obiectivele României în domeniul energiei nucleare civile.

Excelentul nostru parteneriat în domeniul aplicării legii și al luptei împotriva corupției se bazează, în mod ferm, pe un angajament reciproc față de statul de drept și o justiție independentă, care sunt puternic susținute de poporul român. Mai mult, subliniem că buna guvernare constituie baza securității și prosperității noastre comune.

România și Statele Unite evidențiază cu mândrie creșterea substanțială a schimburilor comerciale dintre cele două țări, precum și interesul nostru comun pentru crearea unui climat investițional care să ofere transparență, predictibilitate și stabilitate. Prin urmare, ne angajăm să ne consolidăm, pe mai departe, relația comercială și să încurajăm creșterea investițiilor în ambele țări.

Statele Unite își reiterează sprijinul pentru eforturile României de a deveni eligibilă pentru intrarea în Programul Visa Waiver în conformitate cu cerințele legislației SUA.

Conform site-ului www.presidency.ro

Read More
By admin
Translate »