Russia’s Puzzling Moves
January 22, 2020 | RUSIA | No Comments
By George
Friedman
Over the past few weeks, two odd things have happened in Russia. The first is that Russian President Vladimir Putin has restructured the government. During his state of the nation address last week, he announced constitutional changes that could lay a path for him to hold on to power beyond 2024, when his current term ends. He also shook up the Russian security command about a month ago and has been moving governors around like chess pieces. Such changes take place in many governments, but the moves are usually understated to increase power without creating a sense of urgency. Putin’s changes were not all that radical given the circumstances, but he went out of his way to make them look radical by removing longtime senior officials like Dmitry Medvedev, who will now serve as deputy chairman of the Security Council.
The second thing that has happened has less substance but is much stranger. Putin has made a series of statements that Poland started World War II, and that the Hitler-Stalin pact was forced on Russia by British and French deals with Germany. The substance of the statements is not worth debating; the Hitler-Stalin pact was no ordinary alliance, but a treaty by which Germany and the Soviet Union would together invade and divide Poland, which they proceeded to do. The claim that Poland started the war mirrors Hitler’s claim that Poland was invaded to protect Germans from Polish brutality.
It is revealing, however, that Putin felt it necessary to reopen the question of who started World War II at this time. Putin is not a casual man, so he didn’t do this carelessly. After announcing the shakeup of the Russian regime, he decided to charge Poland, France and the U.K. with responsibility for World War II, cleansing Russia of any wrongdoing in allying with Hitler.
At the very least, this is going to make France’s stated intentions of getting much closer to Russia more difficult. For the French, the claim that they caused the war by reaching agreements with Nazi Germany will strike a chord. It will also make it harder for the Germans to get closer to Russia. For the Germans, whose primary historical goal is to allow World War II to slink into the past, the last thing they want to do is engage in a discussion of who caused the war.
To try to make sense of this we must remember that the Great Patriotic War, as World War II is called in Russia, is seared into the Russian national conscience. In making this charge, Putin is trying to cleanse Russia of responsibility for the war. By claiming that Poland, in some way, forced the Russians and Germans to invade Poland, he portrays Russia as an unqualified victim. In doing so, he reaches out to far-right forces in Europe who have argued that Hitler was forced into war. This is politically important. The European right has risen, and a segment of it wants to rewrite history. The Russians have toyed with supporting a rising right wing for years, and this places Russia in that position. Putin is claiming that it was not the totalitarians but the liberal democracies that started World War II, and that therefore the liberal democracies’ claim to moral superiority is false.
The problem is that by stating this so bluntly, Putin alienates France and makes Germany uneasy. It will be harder now for the Germans and French to collaborate with the Russians, although not impossible. Nearly all NATO members have condemned Putin for his view of the origins of World War II – something that he knew was coming; so why did he make this charge now?
The key, I think, was the charge against Poland. Putin is not expecting a war against France or Germany, but he is worried about Poland, and that has to do with Belarus, which shares borders with Poland to its west and Russia to its east. Belarus is sandwiched between the Baltic states and Ukraine. The Baltics are in NATO, and Ukraine, though shifting a bit, is still hostile to Russia. For Russia, these western buffers were indispensable, and losing them poses a threat to its national security.
Belarus is key here. If Belarus were to be integrated into Russia, the West’s defense of Poland, which houses U.S. troops, becomes much more difficult. But if Belarus were to switch to the West and NATO troops were deployed, the defense of Smolensk and even Moscow would be difficult. The Russians have an initiative underway to integrate Belarus with Russia, but in recent weeks, Belarusian President Alexander Lukashenko has been signaling an interest in maintaining good relations with the West. Belarus is a flashpoint on this frontier. Lukashenko wants to maintain its free movement, Russia wants to lock it in, and Poland does not want to see more Russian troops on its eastern border. For Russia, settling the Belarus question is a vital matter. For Poland, even with more limited, though quite good, forces, this would cause a fundamental crisis and involve the United States. And this issue is moving to some sort of decision. The West does not want a shift, but Russia doesn’t trust the West and claims that its absorption of the Baltics into NATO already violated Moscow’s understanding with the West. So there has been significant tension between Poland and Russia over Belarus. Belarus is important enough to Russia to consider military action – and the two countries have staged huge war games near Poland’s border in the past. Poland may see any such move as indicating war, if not now then later. If a conflict were to break out, Russia would want it blamed on Poland. By raising the question of how World War II started, Russia is trying to change the perception of Poland from a victim nation to a historical aggressor. And by so doing, Putin may also be warning the Poles, and the Americans as well, not to believe for one minute that war is out of the question. In this sense Putin’s restructuring of the Russian government makes sense. It was an unwieldy bureaucracy that would have difficulty aligning its economy with military action. Therefore, it is reasonable to wonder whether Putin’s attempts to redefine history and the government were designed as preparations for war, or for victory by intimidation. Readers will recall our ongoing concern with Belarus and Poland. The best bet is that this is primarily signaling that Putin will not bend on Belarus, and not that he intends or expects war. But the actions meant to signal and the actions meant to prepare for war are easy to confuse. Reshaping the government and reshaping history inevitably open the door for conflict. 
First published by Geopolitical Futures (GPF), geopoliticalfutures.com , and republished with author permission
Șah în stil rusesc
January 20, 2020 | RUSIA | No Comments
Teodor Palade
Marți, 14 ianuarie 2020, la aniversarea anului nou ortodox rus, în cuvântul său, prim-ministrul Dimitri Medvedev și-a tulburat audiența cu un citat sumbru din povestirea lui Cehov intitulată ”O noapte în cimitir”: ”Fiecare an care vine este la fel de rău ca cel care pleacă, iar noul an are toate șansele să fie mai rău decât vechiul”. Aceste cuvinte rostite de prim-ministrul guvernului Federației Ruse, avertizau că, exact ca în povestirea cehoviană, cu fiecare an nou venit ne apropiem de moarte, devenim mai săraci, chelia ni se mărește iar nevasta este mai bătrână.
Cu siguranță, Medvedev știa ce va urma a doua zi.
Și, a doua zi, miercuri, 15 ianuarie 2020, agențiile internaționale de presă anunțau pe prima pagină demisia prim-ministrului Dimitri Medvedev și, drept urmare, căderea guvernului de la Moscova.
Ce s-a întâmplat?
Deși în conferința anuală de sfârșit de an președintele Putin sugerase posibile modificări ale Constituției, spre surprinderea opozanților dar și a susținătorilor săi, cu ocazia discursului anual privind starea națiunii de miercuri 15 ianuarie 2020, el a făcut cunoscută intenția fermă de a efectua o serie de schimbări drastice în plan legislativ și constituțional. Între altele, Putin a susținut că sunt necesare modificări constituționale prin care puterile președintelui Federației Ruse să fie drastic reduse. Mai concret, multe dintre pârghiile de putere aflate azi în mâinile președintelui ar urma să fie preluate de Parlament și de Consiliul de Stat. Inclusiv atribute esențiale, cum ar fi nominalizarea prim-ministrului și a altor oficiali cu funcții cheie în administrația centrală.
Tot pe neașteptate, în aceeași zi, prim-ministrul Medvedev își anunță demisia. Prin acest gest politic, guvernul Federației Ruse este dimisionar și el. Și, ca surpriza să fie totală, Putin acceptă imediat căderea guvernului și nominalizează un nou prim-ministru în persoana unui politician cvasinecunoscut, Mihail Mișustin, fostul șef al Serviciului Taxelor Federale.
Să fi fost doar hotărâri de moment? Să facă parte aceste mutări dintr-un plan cu bătaie mai mare prin care Putin și Medvedev ar avea de câștigat pe termen lung? Să fi fost impusă această drastică schimbare la nivel guvernamental de situația economică fragilă a Rusiei, cu o economie aflată în regres la nivelul ultimilor ani din cauza sancțiunilor occidentului și a pierderii supremației pe piața petrolului și gazelor naturale? ”E dificil să vezi altceva decât un truc prin care să rămână în control și după 2024 (anul în care expiră actualul mandat prezidențial) Pur și simplu nu cunoaștem întreaga poveste – sau întregul plan”, spunea imediat după evenimente Valeri Akimenco, cercetător la Conflict Studies Research Centre, unul dintre institutele cu cea mai înaltă expertiză în ceea ce privește evoluția situației politice, economice și militare din spațiul ex Sovietic, cu predilecție din Rusia.
De ce a demisionat Guvernul Federației Ruse?
În mass-media internațională au fost vehiculate o mulțime de motive. Între acestea, o ruptură bruscă în relațiile atât de strânse dintre Putin și Medvedev, manifestarea indignării prim-ministrului că nu a fost anunțat din timp despre intențiile președintelui, asigurarea, pentru Medvedev, unei poziții convenabile din perspectiva schimbărilor preconizate, înlăturarea unei eventuale opoziții din partea unor miniștri la planul expus de Putin… Dar, mai bine să-l ascutăm pe Dimitri Medvedev însuși: ”În acest context este evident că noi, ca guvern al Federației Ruse, trebuie să asigurăm președintelui țării noastre posibilitatea de a lua toate deciziile necesare în acest scop. Și, în aceste circumstanțe, eu cred că este corect ca, în concordanță cu articolul 117 din Constituție, guvernul Rusiei în conpoziția sa curentă să se retragă”
V-ați lămurit? Nu? Atunci să citim articolul 117 din Constituția Federației Ruse. Poate ne scoate din impas. La pct.1, art 177 stabilește: ”Guvernul Federației Ruse poate să-și depună demisia și Președintele Federației Ruse poate accepta sau respinge demisia” Misterul persistă.
Intențiile președintelui Putin
Intențiile declarate de președintele Federației Ruse par a nu avea nicio legătură cu mutările strategice imaginate de analiștii politici. Mutări care ar avea ca scop materializarea unui plan, neclar încă, de menținerea a influenței personale și după încheierea mandatului prezidențial. Ultimul mandat posibil conform normelor juridice ruse.
Senin, Vladimir Putin a spus răspicat că aceste mutații au o singură menire: să sprijine procesele democratice din Rusia. Și nimic mai mult.
Totuși, joi 16 ianuarie a.c., BBC aprecia că Vladimir Putin a declanșat o adevărată revoluție. ”Revoluția propusă de de președintele Putin pare a nu fi una sângeroasă, dar prevestește cea mai mare mutare din politica Rusiei de când Boris Ielțin a trimis tancurile să înconjoare Parlamentul, în 1993, în timp ce oponenții săi erau baricadați înăuntru”
Iar Leonid Volkov, aliat al principalului oponent și critic al administrației ruse, Alexei Navalnâi, merge mai departe și numește gestul președintelui Putin ”O lovitură de stat constituțională”
Speculațiile privitoare la adevăratele intenții ale președintelui Putin, abundă. Cele mai credibile par a fi cele care văd în această surprinzătoare mutare politică dorința ca, după încheierea din 2024 a prezentului mandat, Vladimir Putin să-și asigure o poziție din care puterea sa să nu fie în mod definitoriu redusă. În sprijinul acestei variante este dat exemplul fostului președinte al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, care, după cei aproape treizeci de ani cât s-a aflat la putere, ar fi continuat să rămână un lider național ca președinte al Consiliului de Securitate.
Sunt, de asemenea, voci care susțin că setul de măsuri ar avea ca scop și blocarea accesului la funcția prezidențială pentru principalii săi contracandidați: Alexei Navalnâi și Mihail Hodorkovski. Scenariu credibil, pentru că între schimbările constituționale preconizate, cele privitoare la condițiile pe care ar trebui să le îndeplinescă un candidat la funcția prezidențială vor impune ca acesta să fi trăit în Rusia cel puțin 25 de ani, neîntrerupt, să nu fi avut niciodată o reședință permanentă întro altă țară și să nu fi primit niciodată o altă cetățenie înafara celei ruse. Condiții pe care niciunul dintre cei doi nu le îndeplinesc.
La ce ne putem aștepta
Care vor fi urmările, ne spune Dimitri Medvedev, proaspătul fost premier rus: ”După ce toate aceste amendamente sunt adoptate (…) vor urma schimbări semnificative nu numai într-o seamă de articole ale Constituției, dar și în echilibrul de putere, anume în executiv, legislativ și în diverse domenii ale puterii judiciare”
Deocamdată, în afara schimbării prim-ministrului (căruia Putin i-a mulțumit călduros pentru întreaga activitate a guvernului), nu se întrevede nimic concret. ”Mulți oameni cred că Putin intenționează ca aceste schimbări să devină efective după alegerile prezidențiale dar i-a dat lui Medvedev ceva mai mult timp în avans” susține Timothy Ash de la Bluebay Asset Management.
Același Timothy Ash crede că”Putin a așteptat până când riscul extern al sancțiunilor a devenit mai moderat. El va vinde această veste a unui nou guvern ca parte a unui proaspăt start menit să ajungă din urmă Vestul (…) Va fi mai multă preocupare pentru reforme și pentru sporirea eficacității guvenamentale în asigurarea creșterii și îmbunătățirea standardului de viață”
Conform agenției TASS, miniștrii au rămas deocamdată pe funcții, urmând ca schimbarea lor să aibe loc progresiv. Măsurile anunțate de Vladimir Putin pe 15 ianuarie nu au un calendar exact, iar unele schimbări de poziție odată cu trecerea timpului nu sunt de înlăturat.
Prin discursul privind starea națiunii de la acest început de an, Putin a făcut o mutare pe imensa tablă de șah a Rusiei. Este o mutare strategică menită să-i ofere, indiscutabil, o serie de avantaje. Atât pe plan intern cât și pe plan extern. O parte dintre câștiguri sunt previzibile și, ca urmare, sunt evidențiate de analiștii politici. O altă parte, ca de fiecare dată când șahistul mută, rămâne necunoscută pentru privitori, chiar dacă aceștia sunt eminenți jucători de șah.
Nu ne mai rămâne decât, atenți dar cu răbdare, să așteptăm urmările neîntrezărite încă pentru Rusia, pentru climatul politic internațional, pentru România. Ele vor veni, cu siguranță.
Articol publicat initial pe blogul autorului, teopal.ro și republicat cu acceptul acestuia. A fost preluat si de editia on line a QMagazine
Normandy Process Developing Against Ukraine’s Interests
January 20, 2020 | MAREA NEAGRĂ, RUSIA | No Comments
By: Vladimir Socor
A ticking clock and a shutting trap seem appropriate metaphors for the predicament of Ukrainian President Volodymyr Zelenskyy and his team hoping against hope for “peace” with Russia.
The “Normandy” leaders’ (Russia, Germany, France, Ukraine) summit in Paris, on December 9, 2019, started the clock ticking toward the April 2020 summit in Berlin. There, Zelenskyy is expected to report to the same conclave about Ukraine’s fulfillment of commitments he has confirmed in the French capital.
The shutting trap consists of Kyiv’s unilateral concessions to Moscow (to legalize the Steinmeier Formula, to accept a permanent “special status” for the Donetsk-Luhansk territory under Russian control). Moscow extracted this price for agreeing to hold the December summit, which Zelenskyy’s team was avidly seeking even if it had to pay this heavy cost.
To stop the ticking clock and to pry the trap door open may still be possible if Kyiv’s current decision-makers understand that the Kremlin is unreconciled to an independent sovereign Ukraine—and that Russia’s current president is not even reconciled to a Ukrainian Ukraine.
President Zelenskyy offered an impressive public performance at the “Normandy” summit in Paris. On a personal level, he outtalked and outsmarted Russian President Vladimir Putin, while on the political level, Zelenskyy adopted certain “red lines” that Ukraine’s previous government had defended until 2019 and Ukraine’s active civil society continues defending (e.g., no direct talks with Moscow’s proxies in Donetsk-Luhansk, no “elections” in the presence of Russian troops there). Moreover, Zelenskyy unexpectedly called for revisions to the 2015 Minsk “agreements.” But these positions are a far cry from the summit’s concluding document, which Ukraine’s leader accepted to Putin’s satisfaction and forms the sole basis for follow-up negotiations (see EDM, December 9, 11, 12, 2019).
Kyiv is currently in the process of complying with the Normandy summit’s document. Moscow, Berlin and Paris, for their part, are ignoring Kyiv’s suggestions to have the Minsk “agreements” revised. Moscow, moreover, followed up the Normandy summit by bringing yet another part of Ukraine’s territory—the Black Sea coastal lands—again into the argument (see EDM, January 14, 2020). Examined on an issue-by-issue basis, the process is clearly developing against Ukraine’s interests.
– Ceasefire: Ukrainian troops lose several killed and wounded every week, mainly to sniper fire, at a rate that has stabilized since July and continues unabated since the Normandy summit. Notwithstanding the summit’s collective call for a ceasefire observance, Moscow will continue this form of attrition warfare on the contact line, as a form of political pressure on the casualty-averse Ukrainian leadership.
The ceasefire, prolonged on December 18, is supposed to be buttressed by Putin’s assurances to Kyiv that he would restrain the Donetsk-Luhansk forces. Kyiv had actually requested such assurances, which played into Moscow’s hands by making it look like a mediator, rather than a direct participant in the conflict (Ukrinform, December 18, 2019).
– Special Status: The Ukrainian parliament prolonged the existing law on a “special regime of local self-government in certain areas of the Donetsk and Luhansk provinces” (special status law) on December 12, and President Zelenskyy promulgated it on December 18. This law exists on paper since 2014 and is being prolonged on an annual basis, but it never went into effect. This time, however, Kyiv has accepted Moscow’s demand to incorporate the Steinmeier Formula into this law in 2020.
The Steinmeier Formula is about bringing the special status law into effect in conjunction with “elections” in Donetsk-Luhansk. The pro-presidential Servant of the People party, holding an absolute majority in parliament, ensured smooth passage, and it can easily do so again for the Steinmeier Formula in 2020, as has been agreed first with Moscow and then at the Normandy summit (Ukrinform, December 18, 22, 2019).
Putin acts as if arm-wrestling Zelenskyy into yielding little by little. “The prolongation of the special status is a good step in the right direction. But it must be made permanent, as per the Minsk agreement, and incorporated into Ukraine’s constitution, also in accordance with the Minsk agreements,” Putin told German Chancellor Angela Merkel at their recent meeting in Moscow (Kremlin.ru, January 12, 2020).
– Minsk Revision: Within days of the Normandy summit, Kremlin spokesperson Dmitry Peskov declared, “If Minsk is to be revised, any changes or additions to it can only be made by negotiation between Kyiv and the Donetsk and Luhansk people’s republics; whether in the Minsk Contact Group or outside it” (Interfax, December 13, 2019). This is fully in line with Moscow’s insistence that Kyiv must settle the “conflict in Ukraine” by negotiation with Donetsk-Luhansk, thereby recognizing the latter, with Russia in the facilitator’s role. Kyiv continues to resist this demand in any context, including that of hypothetical revisions to the Minsk “agreements.”
It is, however, indisputable that any revisions would require quadripartite agreement in the Normandy format, meaning in the first place a negotiation between Kyiv and Moscow. According to Ukraine’s Foreign Affairs Minister, Vadym Prystaiko, Kyiv could show some flexibility, accepting “elections” in the Donetsk-Luhansk territory, in return for Moscow revising the Minsk “agreement” so as to allow some form of Ukrainian or international control of the Ukraine-Russia border in that territory (Ukrinform, December 23, 2019). Moscow’s sequence means: “hold elections first, regain border control after that.” Kyiv’s suggestion via Prystaiko would not reverse that sequence but would synchronize the two issues.
Chancellor Merkel had suggested during the Normandy summit that a degree of “elasticity” was inherent in the Minsk “agreements.” That remark, unprecedented at the public level, seemed to respond to President Zelenskyy’s pleas in the conclave to revise those five-year-old documents. But Merkel has not repeated her suggestion thus far. When she visited with Putin in Moscow, on January 11, Putin insisted at their joint press conference that the “Minsk agreements have no alternative [incidentally a typical Merkel expression]. We understand all the complexities of Ukraine’s internal politics, but the Minsk agreements must be implemented” (Kremlin.ru, January 11, 2020). For her part, Merkel expected “further progress at the next [Normandy] summit, in the sequence foreseen by the Minsk agreements” (Bundeskanzlerin.de, January 12). No hint at “elasticity” there
Publicat inițial de Eurasia Daily Monitor Volume: 17 Issue: 4 și republicat cu acceptul autorului
Putin and Ukraine’s Black Sea Lands: Another Iteration of Novorossiya?
January 20, 2020 | RUSIA | No Comments
By: Vladimir Socor
In his annual press conference, summing up the year just past (Kremlin.ru, December 19, 2019), Russian President Vladimir Putin questioned Ukraine’s title to the territory that Russian nationalists reference as Novorossiya; and he cast an irredentist glance at central Ukraine as well. Putin himself had launched a short-lived Novorossiya project in 2014, aiming at that time to create a Russian protectorate out of eight Ukrainian provinces, six of them along the Black Sea coast.
Putin refloated that theme under a different name, Prichernomorie (Black Sea coastal lands) in his 2019 end-of-year press conference: “When the Soviet Union was created, ancestral Russian territories [such as] all of the Prichernomorie and Russia’s western lands, that never had anything to do with Ukraine, were turned over to Ukraine.” In Putin’s telling, this territorial arrangement was Vladimir Lenin’s idea, which Joseph Stalin initially resisted but then accepted and enforced it. “And now we have to grapple with this.”
Putin had used the same argument in 2014 in contesting Ukraine’s title to “Novorossiya”: the Russian Bolsheviks gave that territory to Soviet Ukraine in 1922 (see below).
The term Prichernomorie, standard usage from Tsarist and Soviet times to date, is geographically more or less coterminous with Novorossiya, although the latter carries heavier political connotations. Prichernomorie encompassed the Russian Empire’s and Soviet Union’s territories along the northern shores of the Black Sea and Azov Sea, from Bessarabia to Kuban. Almost all of this coastal arc became part of Ukraine in 1991, excepting the Kuban (in the Russian Federation from its inception). Russia seized Crimea and the Novoazovsk district (part of Ukraine’s Donetsk province) from Ukraine in 2014.
Putin has now added the intriguing reference to “Russia’s western lands” (zapadnyie zemli rossiiskie), “ancestral” as well, on top of Prichernomorie, in his end-of-2019 press conference. It seems to hint at Russia’s capacity for irredentist mischief. In Tsarist Russia, Zapadnaya Rus’ was a commonly used, informal term that usually denoted areas in today’s central Ukraine and Belarus (Ekho Moskvy, January 9, 2020).
According to Putin at his press conference, it was Polish publicists who first inspired a Ukrainian identity to the Ukrainians. “Admittedly, a Ukrainian identity exists, it has taken shape… Some elements of a real identity developed at some stage. We should respect this, are doing so and will do so, particularly within Russia… Three million Ukrainians live among us, and a similar number have arrived after the tragic events in Donbas. People who come to us from Central Asia or the North Caucasus find it more difficult to adapt.”
Conceding a Ukrainian identity (a simple “identity,” not a national identity) is a slight variation on Putin’s habitual theme that Russians and Ukrainians are “practically one and the same people.” And in further remarks at the same event, Putin subsumed Ukrainians to a single “East-Slavic ethnicity: Russians and those same Ukrainians.”
In introducing the Prichernomorie theme, Putin draws on his 2014 Novorossiya rhetoric. He was saying at that time, “The Bolsheviks—let God be their judge—incorporated substantial parts of Russia’s historical south into Soviet Ukraine, without taking account of the ethnic composition of those regions, and now this is the present-day south and east of Ukraine.” He added, “We are not just close neighbors; we are essentially, as I have said more than once, one and the same people” (se EDM, March 19, April 17, May 27, June 24, 26, July 2, 2014).
The Kremlin suspended the political project of Novorossiya after forcing Ukraine to sign the Minsk armistice in 2014. From that point onward, Moscow strengthened its grip on the occupied territories while developing the “one and the same people” thesis, which extends to Ukraine writ large, not just its Black Sea coastal lands. Putin has now refloated Novorossiya for the first time in five years under the name Prichernomorie, which is understood to cover those same lands.
On December 23, Russia opened railroad traffic from its own territory to the occupied Crimea via the Kerch Strait Bridge, with Putin leading the first convoy.
These steps followed in the wake of the December 9, 2019, Normandy summit (see EDM, December 11, 2019). Apparently, Moscow intends to demonstrate that it retains the strategic initiative and coercive capacity vis-à-vis Ukraine. The Kremlin wants President Volodymyr Zelenskyy to fulfill the commitments he signed at that summit and report the fulfillment at the next Normandy summit in April. Both the Ukrainian government and the German and French participants in the Normandy process have failed to comment on the Kremlin’s post-summit moves against Ukraine.
Publicat inițial de Eurasia Daily Monitor Volume: 17 Issue: 2, la 14 ianuarie 2020 și republicat cu acordul autorului
EUROPA: „Marșul cel lung” sau „De la Berlin la Kremlin”
January 6, 2020 | GEOPOLITICĂ, RUSIA, UE | No Comments
Prof.dr. Dorian VLĂDEANU
1. Lecțiile (inutile) ale istoriei
În ultimii mai bine de 500 de ani, Imperiul Rus a fost într-un continuu război pentru… apărarea patriei!… Să ne readucem aminte câteva momente importante:
- 1558: Răzoiul Livonian – a fost un război dus pentru capturarea teritoriilor statelor baltice și Belarusului, urmând după războaiele pentru cucerirea hanatelor Kazan, Astrahan, Bashkina, Hoardei Nogailor, a cazacilor și Kabardinei. Pierzând războiul, Rusia a renunțat la pretențiile asupra Belarusului; nu pentru mult timp…
- 1654: Războiul cu Polonia și „unirea” cu Ucraina sunt premiile imperiale ale acelui an tragic și trist, atât pentru Poponia cât și pentru Ucraina. Nu este lămurit încă rolul lui Hmelnițki, hatmanul cazacilor, care a decis pentru întreaga Ucraină; oricum, documentul privind „unirea” Ucrainei cu Rusia nu a mai fost găsit vreodată…
- 1695-1696: Campania lui Petru cel Mare la Marea Azov împotriva Imperiului Otoman. Rusia avea nevoie de ieșire la mare și după 10 războaie cu turcii s-au ales cu „hălci” imense din fostul mare imperiu al lui Soliman Magnificul.
- 1700: Marele război cu Suedia – Rusia avea nevoie de ieșire și la Marea Nordului și la Marea Baltică, astfel că, după război au fost alipite mari întinderi de „pământ rusesc strămoșesc” (cum erau întitulate noile cuceriri prin documentele vremii, deși nu erau locuite de nici un rus)! Atunci au fost alipite țările baltice, Finlanda și Ingermanlandia.
- 1772-1775: La sugestia și inițiativa Prusiei (nucleul dur al viitoarei Germanii) au loc trei divizări ale Poloniei. Rusia este „invitată” la masa împărțelii.
- 1783: Prima anexare a Crimeii (alt pământ „rusesc”) sub motiv că altfel nu puteau fi prevenite atacurile hanilor din Crimeea și nici nu puteau fi apărați creștinii ortodocși (majoritatea armeni). S-au atins ambele obiective ba chiar a fost realizat și unul în plus: armenii au fost imediat strămutați din Crimeea… doar așa, ca să nu-i mai atace nimeni!
- 1783: Regatul Kartli-Kakheti (din estul Georgiei) a intrat sub protectoratul rus. Și n-a mai ieșit…
- 1853-1856: Războiul Crimeii, război în care, de această dată, Rusia luptă împotriva unei coaliții anglo-franco-turcă, care au atacat simultan Sevastopolul. În același timp, Rusia se afla și în plină campanie de „achiziții” prin Balcani.
- Sec. XIX: Fără a intra în detalii, spre finalul acestui secol a avut loc anexarea:
- Asiei Centrale,
- Hanatului Kakand,
- Emiratului Bukhara,
- Hanatului Khiva,
- Turkmenistanului
teritorii care au devenit gubernii ale imperiului rus, ca parte a doctrinei „apărării active” – variantă mai veche a doctrinei războiului prevenitiv, cu care astăzi suntem contemporani.
Tot în această perioadă au loc și războaiele caucaziene care se sfârșesc în interminabile băi de sânge și suferințe.
- 1920-1921: Războiul ruso-polonez, război despre care nici istoricii, nici istoria Rusiei nu prea amintesc. Oare de ce?…
- 1939 – au loc două războaie „frățești”: Primul este războiul cu Polonia, când Armata Roșie, pentru „apărarea păcii”, invadează, la înțelegere cu Germania lui Hitler, estul Poloniei – este un alt capitol foarte sumar tratat de istoricii ruși. Tot în același an, Finlanda, țară cu câteva milioane de locuitori și 100 de tancuri, „atacă” Rusia, țară cu 180 de milioane de locuitori și cu peste 2300 de tancuri masate la granița cu liniștita țară nordică. Pe cale de consecință, Liga națiunilor a declarat și URSS-ul lui Stalin și Germania lui Hitler, drept state agresoare, excluzându-le din organizație. Nici despre aceste evenimente nu găsim prea multe detalii în cărțile de istorie scrise de istoricii ruși… De altfel, despre invazia Poloniei, Stalin spunea „în glumă”, că „este o plimbare a armatelor roșii”.
- 1940: Are loc „pașnica” anexare a țărilor baltice, „frățești”, astfel că „visul” multisecular al estonienilor, lituanienilor și letonilor a devenit brusc, o crudă realitate.
- 1941: Marele Război pentru Apărarea Patriei rămâne una din cele mai stranii acțiuni militare din multe puncte de vedere, cum stranie și fără răspuns rămâne întrebarea: de ce Germania a atacat prima un stat cu care a reușit să iasă din rușinoasa stare de după primul război, un stat care a arătat că poate, cel puțin într-o anumită măsură, să poarte un blitz-krieg (exemplul atacului asupra Poloniei stă mărturie), dar care se și poate împotmoli atunci când are în față un adversar mic, tenace, care-și apără cu adevărat doar patria (cazul Finlandei)?
- 1958: Agresiunea împotriva Ungariei și apoi, în 1968, invazia Cehoslovaciei. Ar fi urmat probabil și Iugoslavia dar deja era prea riscant după atâtea aventuri care se întindeau de la Budapesta până la Havana.
- 1979: Invazia Afganistanului a „pus la punct”, cel puțin pentru câteva decenii, marea Armată Roșie și a fost unul din factorii hotărâtori ai prăbușirii URSS-ului, cu tot sistemul așa-zis comunist.
Putem spune, cel puțin după această „trecere în revistă” a principalelor războaie și rapturi teritoriale practicate de Rusia (fie ea țaristă, bolșevică sau putinistă) că de-a lungul unei jumătăți de mileniu nici o țară, în istoria lumii, nu a putut ocupa 1/6 din uscatul planetei ducând doar războaie de apărare… a patriei!
Pe la 1900, generalul rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis țarului, sublinia că: „…în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 și a avut pace 72; din cei 128 de ani, 123 au fost războaie pentru cucerire și 5 ani pentru războaie de apărare”. Dar să să continuăm:
- 2008: Anexarea Abhaziei și Osetiei din motive de…, da, ați ghicit: din motive de stabilitate și securitate internă!…
- 2014: Reanexarea Crimeii și războiul din estul Ucrainei.
2. Din istoria colaborării ruso-germane
Să tragem o concluzie de parcurs cu ajutorul spuselor lui Vladimir Putin: „De la începuturile sale imperiale, Rusia a fost o țară euro-asiatică dar este și va rămâne o țară europeană prin geografia sa, prin cultura și voința de integrare”.
Despre „voința de integrare” vom mai discuta, dar de statutul ambivalent, de construcție imperială euro-asiatică nu se mai îndoiește nimeni, fiind de fapt o stare de lucruri care a început încă din timpul lui Ivan cel Groaznic (sec.XVI) care, după cum se știe, se considera, printre altele, moștenitorul creștinismului bizantin și deci conducătorul ortodoxiei (un fel de „papă” mai laic dar la fel de inchizițional pentru creștinismul răsăritean). Prin urmare începea să se „strecoare” ideea că, de fapt, Rusia era chemată să întemeieze pe pământ, singurul imperiu cu adevărat creștin.
Din perioada aceluiași Ivan (zis și „cel Groaznic”) apar germenii inexplicabilei colaborări multiseculare „ruso-germane”… În anul 1547, la solicitarea țarului, sosesc din Germania 120 de specialiști (medici, profesori, artiști, meseriași). După câțiva ani (1553) ajunge în Rusia și căpitanul englez Richard Chancellar, iar prin acordul semnat în 1555, englezii au putut să-și întemeieze sub propria jurisdicție, portul Arhangelsk, iar ulterior să trimită și ei medici și specialiști în minerit pentru a contribui la dezvoltarea economică a Rusiei. Dar diferendele est-vest începuseră deja să apară în ciuda auspiciilor favorabile sub care au debutat relațiile de colaborare, deoarece, spre deosebire de economia și cultura vestică, cea rusească era fundamentată pe existența unei prăpăstii uriașe între elite și mase.
De secole, vestul a aplicat, să-i spunem, „doctrina integrării maselor în națiune”, în timp ce în Rusia nici nu se putea gândi la așa ceva. Este cunoscută și sugestivă remarca pe care o face Ivan cel Groaznic reginei Elisabeta a Angliei în 1570: „…dar se pare că acolo poporul domnește alături de domnia voastră și nu numai poporul ci și țăranii negustori”.
Cel care a deschis cu adevărat drumul „europenizării” Rusiei a fost Petru I (cel Mare), care a domnit între 1682-1725 și s-a autointitulat „împărat”. G.W.Leibnitz, filosof și matematician german, întemeietorul Academiei din Berlin, îl sfătuiește să-și aducă cele mai luminate minți occidentale, să înființeze școli, biblioteci, universități, muzee, grădini botanice, etc. Anagonismele nu încetează însă a se infiltra tot mai subtil, tot mai penetrant, astfel că Lomonosov (1711-1765) revenit de la studii din Germania, avertiza: „Împotriva Europei occidentale nu trebuie să purtăm decât cu un singur fel de război: de apărare”. Câteva decenii mai târziu, învățăturile țarului Nicolae I transmise fiului său (pe la 1838), viitorul țar Alexandru al II-lea, înaintea unei călătorii de mai multe luni prin vestul Europei, avertizau: „Multe te vor seduce, dar, privind mai aproape, te vei putea convinge că nu totul merită să fie imitat. Noi trebuie să ne păstrăm caracterul național, marca noastră și vai de noi dacă ne îndepărtăm de ea”.
Petru cel Mare nu s-a ocupat însă doar cu europenizarea bărboasei și mai mereu, mahmurei nobilimi ruse, ci și cu înființarea, poate, a celui mai temut serviciu secret (Ohrana), punând la punct un sistem de represiune invidiat până și de mai puțin nobilii săi urmași, Lenin și Stalin, care l-au „grorificat” numindu-l „primul bolșevic” al țării!… Unul din regulamentele elaborate personal de Petru I (1720) decreta stabilirea o dată pentru totdeauna că „poliția este sufletul cetățeanului și al ordinii”. Și așa este și astăzi… și nu doar în Rusia!…
De colonizarea Rusiei cu germani s-a ocupat temeinic Ecaterina a II-a a Rusiei, care între timp a extins imperiul până la Nistru, a adus coloniști germani, le-a atribuit proprietăți funiare, le-a construit case, le-a dat împrumuturi fără dobândă, i-a scutit de taxe, impozite și alte asemenea pe timp de 30 de ani. „I-os’ mai rusoaică decât voi toți”, spunea țarina cu foarte mult sânge german prin vene, înalților demnitari de la curtea sa.
După marea împărăteasă a urmat țarul Alexandru I, filoenglez și antibonapartist care, în câțiva ani anexează Finlanda (1809), Basarabia (1812) și se autoîntitulează și țar al Poloniei. După abdicarea lui Napoleon, Rusia devine principalul actor politic al Europei, își impune condițiile de pace la Congresul de la Viena (1815), unde a pus bazele Sfintei Alianțe, luându-și rolul de conducător al luptei împotriva ateismului și revoluțiilor democratice…
După numai 100 de ani, Rusia ridica stindardul pentru a conduce tabăra opusă!… Până atunci însă, chiar epoca lui Nicolae I (1825-1855) a fost puternic marcată de implicarea Rusiei în înnăbușirea sângeroasă a mișcărilor revoluționare din anii 1848-1849. Și tot atunci s-a „consolidat” confruntarea ideologică între slavofili și occidentali, confruntare care-l avea în frunte, pe partea slavofililor, pe Piotr Ceadaev care, pe la 1836 a publicat o scrisoare în care arăta că, spre deosebire de individualismul care se află la originea decăderii Vestului, Rusia a păstrat ceea ce „pierduse Occidentul”: integritatea credinței creștine” care venea din vechiul Bizanțt și fusese transmisă și conservată de Biserica Ortodoxă.
Vine apoi la tron Alexandru al II-lea (1855-1881) care desființează Serbia și pierde războiul din Crimeea (1856). În 1863, relațiile ruso-germane se calibrează din nou pe spinarea săracei Polonii, când, în baza unei puternice „unități de acțiune”, Rusia și Prusia (iarăși ne întrebăm: de unde terminația comună la două țări cu origini istorice total diferite?), înnăbușesc cu o cruzime rar întâlnită răscoalele poloneze antițariste. De partea Poloniei s-au poziționat diplomatic Franța, Angia și… Austria (până mai „ieri”, aliată cu cei doi „nași” eterni ai Poloniei, și care nu a ezitat să se „înfrupte” până s-a săturat cu teritorii care au aparținut nefericitei țări). Este prilejul cu care Bismark propune ca Rusia și Prusia să fie „solidare împotriva pericolelor comune, ca și cum ar fi o singură țară” [8, cap.21]. După războiul din Crimeea (1856) Rusia pierde dreptul de a avea flotă în Marea Neagră, impediment pe care-l rezolvă câțiva ani mai târziu (1870-1871) când, sprijinită iarăși de Germania, obțin abrogarea clauzelor Tratatului de la Paris din 1856, care interziceau acest lucru dar și asimilarea statutului de neutralitate acestei mări interioare.
Vine rândul Franței să piardă, într-un război cu final rușinos, Alsacia și Lorena în favoarea Prusiei, situație în care Rusia nu schițează nici un gest de minim protest, ci dimpotrivă, îl sprijină pe Bismark să realizeze unificarea statelor germane (și nu doar germane) sub comanda cazonă a urmașilor vechilor teutoni.
Avea să fie prima operațiune de sprijin a unificării și constituirii Germaniei (nu mai trebuie să reamintim faptul că unchiul lui Alexandru al II-lea era chiar Kaizerul german, Wilhelm I, și care a promis ferm că nu va uita gestul Rusiei).
Promisiunea a ținut însă, în cel mai pur „spirit european” până la Congresul de la Berlin (1877-1878) întrucât, în urma războiului ruso-româno-turc s-a cam pus capăt „lunii diplomatice de miere” dintre cei doi coloși, eterni prieteni din rivalitate dar și eterni rivali din prietenie… Deși victorioasă, Rusia cedează în fața Germaniei, Austriei și Angliei, iar un an mai târziu, Germania, din nou în cel mai pur stil european, încheie un tratat secret cu Austria împotriva… ați ghicit, împotriva marelui și eternului său aliat, Rusia!…
Bismark, cel mai mare cancelar al Germaniei din toate timpurile, avertiza deja asupra riscurilor unui război împotriva Rusiei: „Cel mai favorabil rezultat al unui asemenea război nu poate în nici un caz să ducă la dezintegrarea principalelor forțe ale Rusiei”. S-ar părea că Bismark a fost unul din ultimii politicieni germani care a ținut cont de sfaturile lui… Bismark a spus, Bismark a auzit!
Alt subiect deloc plăcut istoricilor ruși și germani (deopotrivă) este acela al culiselor venirii lui Lenin în Rusia, cu un tren german, bine sigilat (din păcate n-a rămas așa) care a încheiat de urgență așa-zisa pace de la Brest-Litovsk, pace despre care Lenin dă o explicație „în cel mai pur stil tovărășesc”, spunând că puterea bolșevică trebuie să urmeze în mod obligatoriu o tactică de manevrare, de retragere și expectativă, până în momentul când se va maturiza deplin. În general vorbind, înțelegerile cu tâlharii sunt uneori admisibile și necesare (alte precizări asupra tâlharilor la care se referea, Lenin nu a dar, dar nici nu credem că era necesar). Oricum, nimeni nu putea surprinde mai concis esența corectitudinii politice, care se practică de mult timp dar abia recent a fost teoretizată.
Adversari de moarte în cumplitul război mondial (1914-1918), imediat după încheierea ostilităților, și Germania dar și Rusia bolșevică, văzându-se izolate, se pun în fruntea statelor revizioniste (evident că Ungaria nu putea avea profesori mai buni)… Rareori istoria consemnează o colaborare mai strânsă între state cu ideologii opuse. Hitler, în nebunia lui avea dreptate când spunea că: „Slavii uniți cu doctrina proletariatului sunt cea mai periculoasă armă din lume”. La rândul lui, fondatorul școlii geopolitice interbelice germane, Karl Haushofer arată că cele două mari puteri „erau chemate să cerceteze împreună nedreptățile tratatului de la Versailles și să înfrunte cu succes coaliția statelor oceanice”. Dar, n-a fost să fie… Promotor al teoriei „frontierelor în mișcare”, dezvoltă o serie întreagă de proceduri și tehnici a expansiunii asupra vecinilor prin „…străpungeri prietenoase” înțelese atunci, ca și acum, ca acțiuni de propagandă înșelătoare care să conducă la demobilizarea ideologică a națiunilor vizate”. Sună cunoscut?!…
Să ne întoarcem puțin în timp, la „atașamentele” Rusiei bolșevice, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a releva o statistică „binefăcătoare”:
- După înțelegerea cu Germania, Rusia lui Stalin a „eliberat” tot estul Poloniei (cca 200.000 km2).
- În același „stil”, Estonia, Letonia și Lituania au „revenit” de bună voie la trupul „mamei Rusia”.
- Finlanda a cedat peste 40.000 km2 (după o luptă cumplită în care a ras de pe fața pământului peste 15 divizii ale Armatei Roșii, „Eliberatoare”, adică peste 200.000 de soldați).
- A urmat Basarabia și Bucovina – peste 50.000 km2.
Una peste alta, după acest „raid” eliberator, Rusia bolșevică și-a atașat o țară cam de mărimea Franței, cu o populație de milioane de suflete (din care o treime au pierit în Siberia)… Câți din locuitorii noii Europe mai știu aceste amănunte?
În ciuda dramatismului perioadei și a tragediilor umane pe care mai că am putea să ni le închipuim, nu poți să-ți stăpânești un zâmbet amar când citești în campaniile de propagandă ale vremii că o țară ca Finlanda, cu o populație de 3 milioane locuitori și câteva zeci de tancuri, atacă Rusia bolșevică, țară cu 180 milioane locuitori și peste 2.500 de tancuri… în timp ce campania din Polonia a fost etichetată drept „o plimbare militară” pentru eliberatoarea Armată Sovietică… De fapt, după 1943 s-au încheiat agresiunile Germaniei împotriva Europei și au început cele ale URSS.
Alexander Podrabinek, ziarist și analist rus, se întreba retoric cum și când a intrat URSS în al Doilea Război Mondial:
- În octombrie 1939, în războiul cu Polonia?
- În noiembrie 1939, când a fost anexată Moldova (Basarabia și nordul Bucovinei)?
- În august 1940, când au fost anexate Lituania, Letonia și Estonia?
Părerea noastră este că cel mai mare comunist dintre răspopiți și cel mai mare răspopit dintre comuniști (V.I. Stalin), l-a lăsat pe cel mai mare nazist dintre pictori și pe cel mai mare pictor dintre naziști, să se epuizeze sistematic pe întinderile Europei (deși nu fără riscuri uriașe), pentru ca apoi să pună mâna pe jumătate de Europă, pentru jumătate de secol, cu ajutorul de neprețuit al aliaților săi democrați… Și să mai subliniem un aspect ciudat al unei istorii pe care o învață câțiva și n-o ține minte nimeni: și Stalin și Putin au avut de rezolvat, la distanță de peste 8 decenii, aceeași problemă: refacerea imperiului rus.
Și cred că amândoi au reușit și atunci și acum cu ajutorul hotărâtor și de neprețuit al aceluiași Occident, astăzi mai unit în dezbinare și mai dezbinat în unire ca oricând.
3. Diplomația secretă ruso-germană pentru o Europă… unită
Construirea puterii militare sovietice se datorează, după cum se cunoaște, Germaniei anilor 1920, o Germanie învinsă și umilită dar mai ales izolată (ca și Rusia bolșevică).
În același timp, după rusia, Germania era cea mai infestată țară occidentală de virusul comunist, virus apărut parcă de nicăieri și prezent peste tot (cam la fel cum a apărut virusul gripei spaniole și cam cu același număr de victime)…
În primul plan cincinal, 50% din importurile URSS proveneau din Germania, iar primii ofițeri germani au vizitat noul stat sovietic în primăvara lui 1922; prin aprilie, același an, a început construcția de avioane Junker (chiar lângă Moscova)… Cumva, ca pe timpurile împărătesei…
Krupp avea și el fabrici lângă Rostov (pe Don) iar în 1925 a fost înființată o Școală de Zbor (lângă Lipetsk) pentru instrucția primilor piloți ai viitoarei Luftwaffe… După doar un an (1926), Reichwehr (armata germană) a putut folosi Școala de Tancuri de la Kazan; în paralel s-au dezvoltat și fabricile de armament rusești (Harkov și Leningrad)…
Venirea la putere a lui Hitler, și a lui Molotov la Ministerul de Externe (de partea cealaltă), au pus capăt unei perioade de fructuoase colaborări ale căror roade se vor mistui curând pe câmpurile de luptă, între cei care fuseseră „prieteni” până nu cu mult timp în urmă… Și nu au mai fost restabilite decât peste o generație (1958).
După 1945, relațiile ruso-germane au intrat cumva într-o zonă mai obscură și oarecum, mai „înghețată”. Dezghețul a venit însă curând, cu tot cortegiul de consecințe…
Inițial, fosta URSS a încercat să blocheze înființarea Republicii Federale a Germaniei, dar au cedat în final. Ba mai mult chiar, au permis ca în Constituția Germaniei să fie strecurat un articol care prevedea posibilitatea reunificării (ceea ce, de exemplu, alte state „prietene” nu au avut voie – Polonia, Finlanda, România, etc).
În mod evident, dincolo de planul Marshall, dincolo de dimplomația Germaniei, dincolo de înțelegerile de culise în plan politic, militar și economic, refacerea în mai puțin de două decenii (după 1945) este rodul, în primul rând, a eforturilor unei națiuni harnice, ale unui popor care nu și-a părăsit țara în masă atunci când a fost nu greu, ci aproape imposibil de trăit și a avut la bază patriotismul, atașamentul și determinarea de a fi iarăși ce a fost și mai mult decât atât.
Așa se face că R.F.Germană, după numai două decenii, a redevenit o putere economică mondială, cel mai mare exportator net al lumii, țara etalon pentru știință, cultură, tehnică și democrație funcțională la randamente supraunitare!
Germania a redevenit din nou un gigant economic dar un pitic politic, iar atenuarea acestei disproporții a constituit una din preocupările fundamentale ale oamenilor de stat ai acestei țări, prin înțelegerile dintre Adenauer, cancelarul Germaniei federale și De Gaulle, președintele Franței, ambii fiind reprezentanți ai unei generații de mari oameni politici dar mai ales de stat.
În același timp, s-au „reglat” conturile între Cehoslovacia, Polonia, pe de o parte și R.F. Germană condusă de Willy Brandt, și România a recunoscut noul stat german în ciuda „indicațiilor” de la Moscova.
În perioada lui Helmut Schmidt, Germania și-a consolidat statutul politic și, fără cea mai mică urmă de slugărnicie, recunoaște, ori de câte ori are ocazia și permite contextul, că germanii datorează Americii inspirația ce vine din Declarația de Independență, dar și din Constituție (cele două documente nefiind citate la întâmplare). În plus, H.Schmidt a fost de acord cu declarația președintelui creștin-democrat al Germaniei, Richard von Weizsacker (1985) care a acceptat (pentru prima dată) că „războiul pierdut a fost o eliberare”.
H.Schimdt este partizanul abordării politice a litigiilor și respinge instrumentul sancțiunilor și boicotărilor, măsuri care nu dau niciodată rezultate bune (dimpotrivă).
Surprinsă, M.Thatcher recunoștea: „I-am înfrânt de două ori pe germani iar acum sunt din nou în fața noastră!”… Treptat, precaut și fără zgomot, Germania se apropia de tema reunificării țării, deși până și cei mai buni prieteni nu se lăsau prea ușor convinși. F.Mitterand spunea ori de câte ori avea ocazia: „Iubesc atât de mult Germania că aș vrea să văd mai curând două Germanii și nu una!” Cumva însă se ajunsese la concluzia că o pace durabilă în Europa nu poate avea loc fără o Germania unită!… (deși lecțiile istoriei ne-au învățat altceva, de două ori în jumătate de secol). Terenul geopolitic nu era însă suficient pregătit, astfel încât în relațiile cu marile puteri, Germania:
- s-a aliat cu Franța în a formula rezerve față de intervențiile din Irak;
- nu a acceptat izolarea internațională a Chinei și Rusiei;
- a avut o continuitate excepțională în politica externă pe axa definită de o suită de oameni de stat care au ocupat pe rând funcția de cancelar: Helmuth Schimdt, Helmut Kohl, Gerhardt Schroder, Angela Merkel.
- au știut să întrețină permanent relațiile cu SUA și China, ca superputeri economice, respectiv relațiile cu SUA și Rusia, ca superputeri militare.
Este recunoscut de toată lumea că unificarea Germaniei sub mandatul lui H.Kohl nu s-ar fi putut realiza fără prestigiul câștigat anterior pe planul relațiilor internaționale.
În abordarea unificării cu ex-președintele Gorbaciov, H.Kohl a plecat de la aspectul economic: o Germanie unită poate sprijini mai temeinic o Rusie slăbită.
În 1990 (august), Germania a devenit membră NATO și în octombrie, același an, a avut loc reunificarea (conform art.2.3 al Constituției R.F.Germane din… 1949 – deci se poate)…
G.Schroder are o colaborare cu Rusia și Putin, cu foarte multe aspecte cunoscute dar și mai multe aspecte necunoscute, considerând că interesele Germaniei în colaborarea cu Rusia sunt vitale și prioritare, iar China este un partener puternic.
Cu SUA și Clinton a căzut de acord că Germaniei îi revin rolul major în a „sprijini colosul de la Răsărit să nu se prăbușească economic” (poate aud și o serie de cvasi-politicieni danubieni cu idei belicoase doar pentru a face pe plac partenerului strategic)… De fapt tot G.Schroder a insistat ca Rusia să facă parte din G8 (împreună cu India și China), pentru care o vedea și integrată în UE ca partener major și nu ca adversar ireconciliabil!
„Este total greșit ca Rusia să fie evaluată din perspectiva unui conflict sau altul și luată doar ca sursă de probleme” – afirma răspicat cancelarul german. Poate prea răspicat…
Angela Merkel a continuat pe aceeași linie relațiile cu cei „trei mari”. „Baza gândirii și acțiunii mele politice este înțelegerea creștină a omului și valorile fundamentale ce rezultă de aici – libertate, solidaritate și dreptate”. Să ne ierte doamna Merkel, dar dacă afluxul de emigranți islamiști cu potențialul exploziv pe care-l poartă cu ei este tot o emanație a înțelegerii creștine a omului, atunci poate mulți ar trebui să se mai documenteze). Dar, adaugă doamna cancelar, „riscul este o șansă” (probabil mai puțin atunci când ne explodează câte o bombă pe o stradă sau alta)…
Vrem sau nu, calitățile școlilor diplomatice ruse dar mai ales germane sunt, de departe, cele mai elitiste (în sensul bun al cuvântului), iar conflictele dintre ele nu s-au soldat cu urmări fericite pentru întreaga suflare a planetei.
Înțelegerile Stalin-Hitler nu pot fi considerate ca fiind rodul unor accidente istorice aleatoare ci rodul unor „accidente istorice tradiționale”… După numai un an, URSS își exprimă nemulțumirea că nu toate pretențiile sale au fost satisfăcute și insistă pentru noi protocoale privind „delimitarea sferelor de influență”. Hitler ar fi exclamat: „Rusia a primir deja partea leului din avantajele la care aspiră”.
Dincolo de faptul că a încălcat toate tratatele internaționale, pactul Ribbentrop-Molotov a trebuit să fie ținut „în cel mai strict secret”; din același motiv, protocolul privind împărțirea „sferelor de interese” între cei doi nu a mai fost supus procedurilor de ratificare. De altfel, nici la Nurnberg nu s-a putut discuta despre acest „tratat”, iar când americanii au publicat un volum de documente privind relațiile și înțelegerile ruso-germane în perioada 1939-1941, inclusiv „pactul diavolilor”, sovieticii au negat vehement.
Și așa a rămas până în 1984 când, până și Gorbaciov a negat existența lor. Dacă minciuna ar funcționa precum virusul gripei spaniole, cu certitudine că lumea ar fi mult mai curată… Mai ales oribila lume a politicienilor!…
Tratatul de la Brest-Litovsk a fost valabil mai puțin de un an iar cel de neagresiune dintre Germania și Rusia lui Stalin, a durat aproape doi ani.
În schimb, tratatul Ribbentrop-Molotov a rezistat mai bine de jumătate de secol.
La 12 septembrie 1990, toate cele patru puteri învingătoare în al Doilea Război Mondial semnează tratatul, prin care renunță la drepturile ce le reveneau în 1945 asupra Germaniei, iar în 3 octombrie 1990 avem din nou Germania Mare!…
Hans Dietrich Geusher, ministru de externe al R.F.G. și Francois Mitterand, la 30 noiembrie 1989 au o întâlnire în care președintele Franței declară: „Dacă dimpotrivă, unitatea germană se va face după ce cea a Europei va fi progresat, noi vă vom ajuta.” Reticent în privința apariției rapide pe harta Europei a Germaniei unite, pe 6 decembrie, la Kiev, Mitterand încearcă să-l deturneze pe Gorbaciov sugerându-i că Franța ar sprijini guvernul est-german dar președintele rus a făcut un elegant „en-pasant”!…
Pe partea cealaltă, H.Kohl se adresa foarte respectuos lui Gorbaciov: „Vă rog cordial să nu fiți de acord la Malta cu nici o decizie care ar putea limita marja de acțiune a politicii noastre în problema germană”.
Să facem o punte peste timp și să mergem în Italia anului 1922 (16 aprilie), în orașul Rapallo, unde URSS și Germania tocmai semnează un tratat prin care rușii renunță la pretențiile financiare impuse prin tratatul de la Brest-Litvosk. Numai că în spatele acestui tratat care respectă spiritul Ligii Națiunilor (ONU acelei perioade) precum și prevederile Tratatului de la Paris, respectiv Triannon, se află un protocol secret care permite Germaniei să-și încalce angajamentele respectiv să-și antreneze soldații pe teritoriul fostului inamic (URSS), ba chiar să-și producă și armament în nou construitele fabrici în imensitatea Rusiei.
Revenind în anii 1990 (septembrie), tot în Italia dar de această dată la Genova, rușii și germanii, în secret, cad de acord asupra unor probleme care, de fapt, nu aveau de-a face în mod direct nici cu una, nici cu alta și anume:
- Divizarea pașnică a Cehoslovaciei fără opoziția Germaniei și mai ales a URSS-ului;
- Cehia va intra în sfera de influență a Germaniei iar Slovacia în sfera de influență a Rusiei;
- URSS să nu se opună dezmembrării Yugoslaviei și nici intrării în sfera de influență a Germaniei a Croației și Sloveniei;
- Ungaria nu va fi împiedicată în demersurile sale de a-și realipi teritoriile „pierdute” după Primul Război Mondial (după Triannon)!…
Poate acum se explică multe din ce nu se puteau înțelege și explica la un moment dat, poate acum vedem și profunzimile diplomatice ale unor politici precum și politicile rezultate la multele aranjamente și întâlniri diplomatice care nu aveau voie să scape atenției multor factori de decizii guvernamentali, dar și ai Uniunii Europene (dacă tot este să trăim în cele din urmă, într-o Europă unită, a națiunilor care se respectă și se sprijină reciproc, la „lumina zilei” și nu în întunericul unor aranjamente care din start au dinamitat încrederea dar și dorința profundă pentru mult dorita unitate și pace europeană).
Ei bine, și după atâtea succese în ultimele trei decenii, se pare că Germania dorește din nou s-o ia cumva…razna! În 2016, ministrul german al apărării, Sigmer Gabriel a recomandat înființarea unei armate a Uniunii europene în care Germania să joace un rol de prim rang. Pe culoarele Berlinului și ale Bruxelles-ului se aude tot mai răspicat și tot mai frevent sintagma „Germania are responsabilitatea de a contribui activ la formarea noii ordine mondiale și este pregătită să ia lucrurile în mâini în fața provocărilor în domeniul securității și umanitar”. (istoria ultimului secol ne-a arătat că într-adevăr Germania este întotdeauna pregătită, mai ales umanitar)… Să mai notăm că până la A.Merkel nimeni nu a avut curajul să scoată soldații armatei germane în afara câmpurilor de aplicații ale NATO.
A European Security Compact este un document franco-german, de dată recentă, privind securitatea Europei prin care se specifică și se subliniază o serie de aspecte interesante, dintre care reamintim:
- Pacea și securitatea mondială și europeană au nevoie de un acord cu Iranul;
- Franța și Germania vor promova Strategia Globală a U.E. în materie de politici de securitate;
- Franța și Germania vor promova U.E. ca actor global și independent capabil să profite de matricea sa unică de expertiză și instrumente civile și militare (evident, independent de NATO și SUA – n.a.);
- Franța și Germania solicită ca statele membre ale U.E. să crească bugetele de apărare în formarea unor forțe proprii și comune de apărare, însă independente.
Și ca o concluzie mult așteptată, acordul bicefal subliniază că Franța și Germania văd BREXIT-ul ca pe o „oportunitate istorică”… Chiar așa…
A fost și este evident că Germania și Franța au fost permanent deranjate de prezența Marii Britanii, aliatul SUA în NATO, iar întărirea flancurilor cu Polonia și România indică explicit că SUA suspectează trădare în cel mai clasic și cunoscut stil european.
Și cum ce convine Germaniei cade ca o cămașă Rusiei… nu poate să nu ne ducă cu gândul că și dacă ar cădea tratatul NATO, nici o virgulă din acordurile ruso-germane nu se vor modifica atât de ușor!… Dar să nu gândim nici atât de mult, nici atât de departe!
4. De ce este Germania puternică sau „Locomotiva și fochistul”
Sublinierile fostului prim-ministru al Marii Britanii (Margaret Thathcer) referitor la revenirile în forță ale Germaniei după ce a fost practic distrusă și în Primul dar și în cel De-al Doilea Război Mondial, au trecut cumva neobservate. Cel puțin aceasta ar fi concluzia la cum se vede că reacționează mare parte din guvernele și liderii U.E., G8, etc. la noile traiectorii pe care le-au generat și le generează mai vechile și mai noile tratate ruso-germane (secrete sau nu).
Din perspectiva geopolitică dar și din perspectiva istorică, statutul de mare putere a Germaniei decurge dar mai ales curge din și prin vinele unui popor „lustruit” secole la rând, când de teroarea războaielor din cauze politice, când de teroarea războaielor religioase, când de amândouă. Germania se găsește (ca de altfel și alte state, cum ar fi, de exemplu România) pe unul din cele mai defavorabile aliniamente geostrategice de pe glob, dar din alte puncte de vedere, pe cele mai favorabile poziții geostrategice.
De exemplu, Berlinul este practic cel mai bine poziționat oraș din lume:
- La intersecția a două mari râuri, ambele navigabile (Spree și Havel);
- La 100 km de Oder.
Să ne aducem aminte că, de exemplu, transportul fluvial și maritim este de:
- 40 de ori mai ieftin în zonele de câmpie și de
- 70 de ori mai ieftin în zonele de munte, mai slab populate.
Trecând pe alte coordonate, să notăm că Prusia avea în 1717(!) învățământ obligatoriu (cu 150 de ani înaintea Angliei, lucru pe care nu credem că Doamna de Fier a Marii Britanii nu-l știa)… Pe urmă, spre deosebire de oricare alt stat din Europa de ieri, de astăzi și probabil, de mâine, guvernele locale s-au bucurat și se bucură de un imens prestigiu și aceasta pentru că întotdeauna au fost și sunt modele de profesionalism, integritate și eficiență administrativă.
Deși era a 12-a națiune din Europa secolului XVIII ca populație, aveau a patra armată (ca mărime), fiind și în acest domeniu statul cu prima armată regulată și permanentă (1740).
Să mai notăm și faptul că întotdeauna excelența germană a plecat de la însăși construcția ierarhiilor sociale: oamenii de știință, profesorii, militarii, finanțiștii, industriașii, miniștrii, prinții – toți aveau un statut social egal.
Oricare din aceștia aveau dreptul să consulte și să dea sfaturi tuturor nivelelor de decizie politică din spațiul german, până la cancelar și împărat.
A fost prima țară din lume care a devenit majoritar urbană iar în 1900 avea mai multe orașe industriale decât întreaga Europă la un loc, iar atragerea în economie a capitalului privat s-a realizat în, prin și cu sprijinul absolut al statului german.
Toate acțiunile privind întărirea status-ului german (educație, infrastructură, cultură, armată, bază industrială) necesitau permanent sume imense de bani. Majoritatea banilor au venit de la populație, astfel că economiile acestora au fost conectate cu rezervele guvernamentale în cadrul unor bănci germane centralizate, de stat, ai căror funcționari, de o ținută profesională, morală și cetățenească ireproșabilă, au gestionat finanțarea proiectului statului german. Ulterior, la presiunile guvernului, băncile locale au început să fuzioneze, transformându-se în bănci regionale puternice, realizându-se astfel un conglomerat puternic și bine structurat între lumea financiară, cea industrială, intelectuală, militară și guvernele germane locale.
Raportat la vecinii săi din sec. XVIII, Germania era, după cum nota Peter Zeihan, „puștiul din cartier, dar un puști cu o armă într-o mână și cu un doctorat de inginerie în cealaltă”.
Să notăm însă că toate aceste progrese s-au realizat pe fondul unui climat economic și social ostil la nivel european. Nu trebuie uitat că pe la mijlocul sec. XIX, în toate teritoriile germane, produsele britanice care beneficiaseră de mult de avantajele revoluției industriale, au decimat breslele și manufacturile germane. Toate Europa Occidentală a intrat în depresie economică, declanșându-se astfel șirul de revoluții din 1848 și care au cuprins tot continentul (poate mai puțin Rusia țaristă unde starea de criză era un „nodus vivendi”).
După stingerea revoluțiilor, Prusia rămăsese practic distrusă, fără baza sa manufacturieră și atunci guvernanții au decis că venise timpul valorificării marilor și certelor lor avantaje construite cu decenii înainte: educația, profesionalismul și spiritul civic. Astfel, în acest sens, trebuie subliniat un detaliu remarcabil: chiar și cele mai mici așezări urbane, în acele timpuri, aveau forță de muncă și meseriași foarte bine calificați, ceea ce a făcut ca industrializarea demarată în forță după revoluție să se facă de la periferie spre centru (în restul Europei, procesul avea loc mult mai lent în sens opus, adică de la centru spre periferie). Urmarea a fost că după un timp relativ scurt, fiecare oraș german a putut să-și asigure o dezvoltare industrială compatibilă cu resursele și nevoile locale (și nu au fost decât 40 astfel de orașe care au „măcinat” sistematic toate monopolurile britanice).
Astfel, ritmul industrializării Germaniei s-a realizat mai rapid decât oriunde în Europa secolului XIX. Cuplajul fondurilor private ca cele de stat, guverne locale și centrale de maximă competență și atașate statului și națiunii germane, profesioniști de primă mărime în toate domeniile de activitate, au făcut ca industrializarea Germaniei să se încheie după doar 40 de ani (față de 150 de ani, cât a durat în Anglia). Să mai adăugăm și faptul, deloc neglijabil, că nici o industrie din lume nu a avut o atât de puternică componentă militară ca cea a statului german, componentă finanțată permanent și consistent de toate guvernele.
În 1806 se înființează Marele Stat Major (tot „invenție” germană), un organism militar permanent, la vârful armatei, cu atribuții clare pe direcția elaborării și revizuirii planurilor de campanie, a planurilor de mobilizare, precum și studiul continuu al tuturor aspectelor războiului. Șeful de Stat Major trebuia să posede în mod obligatoriu, o diplomă de absolvent de studii superioare la una din cele mai prestigioase universități de stat germane!…(și astăzi este la fel).
Fuzionarea competențelor academice, financiare, industriale și militare precum și asigurarea cadrului unei funcționări permanente a acestui ansamblu aparent eterogen, a avut multe consecințe majore și benefice pentru națiunea și statul german:
- recunoașterea superiorității academice germane a mers până acolo încât, lungă perioadă de timp, comisiile de acordare a premiilor Nobel erau alcătuite exclusiv din oameni de știință germani;
- conceperea și implementarea de modele logistice pentru valorificarea superioară a infrastructurii feroviare germane;
- dezvoltarea de armament greu, în raport cu care experții militari își alcătuiau strategiile;
- Germania a fost prima țară care, după ce a înființat și dezvoltat nenumărate universități, institute și centre de cercetare, le-a cuplat imediat la edificiul și complexul industrial, financiar, economic și militar (astfel că, de exemplu, industriile farmaceutice și constructoare de mașini sunt și în ziua de astăzi în topul corporațiilor care conduc și controlează piețele și lumea).
Așa s-a făcut că în decursul unei generații, Germania s-a industrializat într-un regim de tip „blitz”, astfel că germanii de rând s-au transformat foarte rapid din săraci ai ținuturilor din nordul Europei în învingători ai Angliei, Franței, Austriei, Danemarcei, Poloniei, Rusiei, etc. După doar trei generații de pregătire și specializare ultra-rapide, planeta a auzit un nou cuvânt: blitz-krieg, un cocktail german de tehnologie, disciplină asumată, spirit civic, forță și logistică, opus cu totul celuilalt cocktail – cocktail-ul Molotov, dar ambele la fel de distructive. Și să nu uităm nici faptul că adunătura cu pretenții de armată a lui George Washington a fost transformată într-un corp militar de elită, în câteva luni, de celebrul baron german, Friederich von Stauben, unul din cei mai mari comandanți și instructori militari ai vremii.
Așa s-a construit „locomotiva” germană care acum avea nevoie de un fochist care să-i alimenteze imensele cazane. Un fochist care, dacă nu era băut, era pus pe harță și dacă nu era pus pe harță, era băut, dar cel mai adesea, avea ambele stări…
Proiectul energetic fabricat la Moscova a generat și generează tensiuni și fracturi politice și economice adânci la nivelul U.E. Proiectul a avut și are finanțare din partea industriei energetice occidentale dar în septembrie 2017, avocații din serviciul juridic al Consiliului Uniunii au făcut praf demersul Comisiei Europene de a pune piedici proiectului pentru construirea gazoductului ruso-german, Nord Stream 2 (NS2). Germania a intrat în conflict cu Grupul Vișegrad iar Consiliul European a menționat în analizele sale că Nord Stream 2 va da peste cap piața energetică a Europei în favoarea Rusiei (cu o capacitate de cca 55-60 miliarde mc/an, NS2 va permite dublarea capacității de conectare a Rusiei cu piețele energetice europene prin nordul Germaniei).
Costrucția gazoductului a primit finanțări de la cinci companii puternice: OMV (unde rușii ar deține un pachet mare de acțiuni), ENGIE (Franța), Uniper și Wintershall (Germania) precum și de la Shell (concern anglo-olandez), necesarul de finanțat fiind de peste 10 miliarde $. Dar… cererea de gaz în Europa este în scădere iar Nord Stream 1 este utilizat la doar 50% din capacitate. De ce ar mai fi nevoie de Nord Stream 2? Sunt două motive majore:
- primul motiv ar fi acela că există riscul epuizării resurselor de gaze naturale ale Europei (conform unor experți probabil în majoritatea lor, ruși…);
- al doilea motiv ar fi dezideratul gigantului GAZPROM de a-și întări poziția pe piața europeană (personal nu aș băga mâna în foc pentru faptul că, într-un fel anume, OMV, Wintershall nu ar fi niște filiale în Europa al marelui gigant).
Juriștii Consiliului Europei susțin însă că Nord Stream 2 va spori capacitatea U.E. de a nu fi afectată de disputele comerciale, politice și militare dintre Rusia și Ucraina, dar omit să ia în considerare că intrarea acesteia în funcțiune va închide rapid alte rute de transport a gazului metan (chiar sunt juriștii Consiliului Europei sau…?). Sub atenta coordonare germană, Bulgaria și Rusia au renunțat la construcția lui South Stream. Sunt desigur și alte aspecte, dar nu este rolul acestor rânduri să dezbată strict temele energetice ale U.E., ci să sublinieze „empatia” energetică dintre Germania și Rusia, într-un domeniu care va deveni, pe zi ce trece, tot mai sensibil. Oricum, după Schroder, A.Merkel este cel mai mare susținător al proiectului NS2 (să notăm că în parlamentul german, SPD-ul a susținut proiectul iar CDU-ul doamnei Merkel a tăcut…adânc)! Dacă mai era nevoie, s-a demontat încă o dată că înaintea intereselor U.E. stau interesele naționale și înaintea intereselor naționale stau interesele Germaniei și ale Rusiei…
Încheiem acest paragraf subliniind faptul că poți fi supărat pe duplicitatea, cinismul și aroganța conducătorilor celor două state, dar nu poți sub nici o formă să nu admiri abnegația, patriotismul, puterea de a rezista dramelor istoriei, spiritului inventiv și dorința eternă de a învăța și de a crea a celor două popoare. Nu popoarele au inventat Gulag-ul și Auschwitz-ul, crima ca politică de stat și raptul teritorial, jocurile macabre cu destinele a zeci de milioane de oameni, secole la rând…
5. Concluzii
Când te arunci în vâltoarea istoriei care este impregnată de cinism, suferință indescriptibilă, lipsa oricărei morale, de crime, de războaie, este greu dacă nu imposibil să concluzionezi ceva optimist, luminos, benefic, care să-ți justifice statutul de om care respectă și este respectat, ori statutul de națiune care vrei să respecte și să fie respectată.
Peste tot întâlnești aceleași replici perimate, mimetice, primitive: în politică există doar interese… Și asta justifică tot, oricând și oricum. Ai ucis un om, ești condamnat pe viață! Ai ucis 30 de milioane, ești Fuhrer sau generalissim, ai ucis 20, 100, 5000… ești erou!
Dincolo de orice construcție politică, mai mult sau mai puțin europeană, mai mult sau mai puțin unită, dincolo de faptul că fiecare lider cu pondere în arena internațională încearcă să dețină un rol cât mai important și vizibil în ierarhia mondială, unii având ca obiectiv primordial interesul propriilor națiuni (liderii istorici), alții având în vedere, pentru totdeauna, mai întâi și în cele din urmă, propria persoană (liderii mediocri). Există națiuni, popoare, adevăruri, speranțe și poate, viitor…
În urmă cu vreo 10 ani, uitându-mă mai atent la harta conducătorilor politici de la Atlantic la Pacific, trecând peste Urali am constatat cu o oarecare mirare un lucru care-mi scăpase ani la rând: cum s-a făcut ca de la Kamchatka la Atlantic, omenirea să fie condusă (bine…) de doi foști comuniști!… Merkel și Putin – doi șefi de stat, conducători a două popoare care întotdeauna au vorbit limbi diferite dar care s-au înțeles și se înțeleg fără translatori, în ambele limbi!… Rar vezi o asemenea coincidență între cei mai teribili dușmani și cei mai temeinici prieteni…
Fostă campioană la olimpiadele de limba rusă (fapt lăudabil), fostă secretară cu propaganda la Academia de Științe din fosta Republică Democrată Germană, dna Merkel și-a arătat inclinațiile spre politică din tinerețe. Intrată sub oblăduirea lui H.Kohl, dând dovadă de modestie, inteligență și simț politic peste medie, comportament echilibrat, doamna de fier a politicii germane din ultimele decenii a avut ca „partener” principal în „tango-urile” politicii europene și mondiale pe țarul neîncoronat al Rusiei, Putin (căruia mulți îi reproșează apartenența la KGB în tinerețile lui, uitând că și dincolo de Atlantic a ajuns președinte un fost șef al CIA).
Fără a face intenționat vreo legătură, istoria ne aduce aminte că au mai existat asemenea prietenii, cum de exemplu ar putea fi considerată cea dintre V.I.Lenin și kaizerul Germaniei, prietenie „benefică” pentru întreaga umanitate… multe decenii la rând!
Dar de la Bismark avem un prim sfat de care nu trebuie să uite nici un politician care se dorește a fi și om de stat: „Cu rușii ori te joci corect, ori nu te joci deloc”.
Sunt aproape convins că nici cei mai pregătiți istorici germani și ruși nu mai știu de câte ori au fost împărțite, în ultimii 500 de ani, Polonia, Țările Scandinave ori Franța, Țările Baltice, România, Ucraina, Europa, Asia, Africa, între cele două mari puteri…
Și, ca între „prieteni”, să aducem aminte că cele mai multe pierderi (80%) ale Germaniei în al Doilea Război Mondial au fost pe Frontul de Răsărit.
Într-o exprimare mai „milităroasă”, se poate spune că teritoriul de la Gibraltar la Urali se poate numi teritoriul pe care, în ultima sută de ani, au mărșăluit și „s-au antrenat” armatele celor doi prieteni geopolitici. Marșul cel lung… de la Berlin la Kremlin! Și invers…
Europa în întregime (în general), Europa Centrală și de Est în special, și-au văzut destinele deșirate de prea multe ori de dorințele și înțelegerile dintre „gigantul economic și piticul politic”, Germania și piticul economic și gigantul politic, Rusia.
Să întrerupă Europa Unită statutul și rolul de „monedă de schimb” a Europei Centrale, de Est și de Vest (mai rar) care are deja vechime și „tradiție” în istoria Europei ultimilor 500 de ani?… Să fie mai convenabilă duplicitatea germană decât panslavismul moscovit?
Istoria ne arată că trădarea acestei părți a Europei, care se spune că a aparținut „lagărului comunist” de către frații noștri creștini a fost mai frecventă, mai devastatoare și mai dramatică decât trădarea și atacurile ciumei și islamului (la un loc), în perioada medievală, tot pe o perioadă de 500 de ani.
În continuare se pare însă că orice asalt al Rusiei în fostele state aliate din Europa de Est este tratat cu o „toleranță obligată” de Germania (de câte ori nu le-a adus aminte ministrul rus de externe, Serghei Lavrov că doar Rusia a sprijinit unificarea Germaniei chiar împotriva Angliei și Franței, țări surori în ale Europei Unite)…
Să recapitulăm: după 1990, destrămarea URSS, unificarea Germaniei și intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht au determinat repoziționarea geopolitică a Germaniei și Rusiei, astfel că:
- Germania considera că alături de rolul de lider economic al Europei poate și trebuie să redevină și lider politic;
- apărarea împotriva Rusiei nu mai reprezintă o activitate de interes major și prin urmare,
- rolul SUA pentru Germania se consideră a fi mult diminuat (în condițiile în care dna Merkel tocmai ce a declarat, nu de mult timp: „Totuși, eu sunt profund convinsă că un partener mai bun decât America nu este pentru Europa, dar și pentru America nu este unul mai bun decât Europa”.) Doamna Merkel, și noi suntem convinși că sunteți convinsă. Mai ales de prima parte…
Pe partea cealaltă, Moscova a urmărit (și realizat) implementarea unor politici a profunzimii strategice prin crearea de zone tampon neutre sau pro-ruse la vest, formată din statele baltice (aflate sub influența Germaniei, deci a unui „aliat”), Belarus, Ucraina și Republica Moldova iar la sud, Caucazul de Nord.
Și parcă H.Kohl spunea (dacă ne mai aducem aminte și am face bine să nu mai uităm) că „între ruși și germani nu a existat niciodată o dușmănie organică”… Oare ce vroia să spună acest Bismark al secolului XX?
Nu vrem să avem dreptate, dar mai întotdeauna, cu cât Rusia sau Germania au fost mai mari, cu atât Europa a fost mai mică!
Oricum, istoria ne arată că:
- Rusia a avut de pierdut doar într-o primă instanță, în orice conflict cu Germania.
- Germania a avut de pierdut, de la început până la sfârșit, în orice conflict cu Rusia;
- cu cât Marea Britanie a fost mai învingătoare, mai mare, cu atât a devenit o putere mai mică (mulți politologi o văd astăzi ca pe o mare putere scoasă la pensie);
- fără armata americană, Europa nu a fost în stare să câștige nici un război cu Germania;
- Germania nu a iertat niciodată Europa atunci când „unchiul Sam” nu a fost prin preajmă.
Este prezența NATO o necesitate pentru o viitoare Europă Unită? Istoria spune că altă soluție nu există! Dar am devenit atât de înțelepți încât să ținem cont de lecțiile ei?
După cum merg lucrurile, s-ar părea că nu. În opinia noastră, nu există o Europă unită, nici fără NATO, nici fără Rusia, după cum nu există viitor mai liniștit decât în măsura în care nu vor mai fi problematici ireconciliabile între NATO și Rusia.
Doar așa vor crește șansele de supraviețuire ale planetei în contextul unor viitoare conflicte globale. Oricare ar fi acestea…
“Studenţii vin aici cu ideea că Rusia este o mare putere. Are tot dreptul să se considere o mare putere, dar e tratată nedrept. Există un sentiment puternic de trădare.”
Această replică aparţine lui Andrei Baikov (sursa), vice-rector al MGIMO, “facultatea de diplomaţi” a Moscovei, şi concentrează o bună parte din motivaţia politicii externe ruse.
Nu putem înţelege ce vrea Rusia şi unde ne plasăm noi, România, pe harta intereselor ei, fără a examina cei trei stâlpi pe care politica externă rusă este construită. Ei sunt prezenţi de trei secole, sunt parte a moştenirii lui Ivan Cel Groaznic, şi vin din situaţia geopolitică – aceeaşi mereu – în care Rusia s-a născut şi trăieşte (sursa):
- căutarea neîncetată a creării unei “zone de adâncime strategică”, a unei “zone-tampon” împotriva ameninţărilor externe. Rusia nu beneficiază de bariere naturale împotriva invaziilor – atât Napoleon sau Hitler, în vest, cât şi China (de la dinastia Qing până la Mao), în sud-est, au putut pătrunde fără prea multă bătaie de cap în trupul moale al Maicii Rusia. De aceea expansiunea strategică şi dominarea teritoriilor învecinate sunt considerate critice;
- ambiţia de a fi recunoscută ca mare putere globală, recunoaştere care înseamnă şi acceptarea “justeţei” expansiunii ruse (lucru de care suferă în Crimeea sau Georgia, de exemplu), şi
- relaţia foarte complicată cu Vestul, de care Rusia are nevoie în aceeaşi măsură în care îl dispreţuieşte şi cu care rivalizează.
Din trauma desfiinţării URSS şi a anilor de umilinţe la care Vestul câştigător a supus Maica Rusia (sau cel puţin aşa văd lucrurile ruşii) s-a născut, în 1996, Doctrina Primakov. Politician sovietic şi rus, ministru şi prim-ministru şi – mai ales – şef al SVR (fostul KGB) între 1991-1996, Evgheni Primakov a creat această doctrină care, de când a devenit el ministru de externe în 1996, a fost urmată implacabil.
Pe scurt, principalele puncte ale ei sunt:
- Rusia trebuie să lupte pentru a crea o lume multi-polară, în care mai multe puteri se controlează reciproc şi împreună contrabalansează SUA
- Rusia trebuie să insiste în direcţia integrării spaţiului post-sovietic sub oblăduirea ei
- Rusia trebuie să se opună extinderii NATO
- Rusia este un jucător global, cu propria politică externă, independentă de alţii
- Rusia trebuie să construiască un parteneriat solid cu China (şi unii adaugă şi India).
Prevederile doctrinei Primakov au fost operaţionalizate de generalul Valeri Gherasimov, Şef al Marelui Stat-Major al armatei ruse (2012 – prezent), în 3 idei principale (mai multe aici – atenţie, articol scris în limba rusă):
- războiul trebuie să implice toate elementele aflate la dispoziţia guvernului
- puterea “dură” (forţele armate) şi cea “moale” (diplomaţia, războiul hibrid, influenţarea, propaganda, compromiterea şi ciberspaţiul) trebuie să lucreze împreună mereu
- linia de separaţie între “pace” şi “război” trebuie subţiată până la dispariţie.
Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că Rusia poate fi acuzată cu destulă credibilitate pentru foarte multe întâmplări ciudate. Ca de exemplu, atacurile DDoS care au scos practic Georgia de pe harta online a lumii exact înainte de războiul ruso-georgian din 2008 (sursa – articolul listează multe alte exemple). Sau ca în cazul Brexit (sursa). Să nu uităm: Vladimir Putin a declarat cu subiect şi predicat că liberalismul “este învechit”, că “şi-a trăit traiul” şi că migraţia, libertatea de mişcare şi multiculturalismul sunt pericole care trebuie combătute cu tărie (sursa). În lumea multi-polară pe care el o visează nu este loc pentru o Europă unită sau care acţionează la unison cu SUA. De aceea, fărâmiţarea UE şi accentuarea tensiunilor trans-atlantice sunt obiective majore pentru Rusia actuală.
Încă un lucru: doctrina Primakov prevede utilizarea extensivă a războiului hibrid nu în locul, ci în completarea celui clasic. Forţele hibride nu fac doi bani fără forţa reală a armelor. De aceea putem socoti cam orice operaţiune rusă în exterior drept un act de agresiune, de la social media (sursa1, sursa 2) la picioare rupte şi asasinate la comandă (sursa). La fel pare a vedea lucrurile şi NATO (sursa).
România a făcut parte din Pactul de la Varşovia. Pot presupune că Rusia ne vede ca aparţinând natural spaţiului său, temporar şi prosteşte abandonat în favoarea UE şi NATO (ceea ce, pentru moment, ne face mai greu – deşi nu imposibil – de atacat militar). În apropierea noastră se află trei conflicte îngheţate, un model favorit al Rusiei de a-şi asigura dominaţia, şi unul activ (Transnistria, Georgia şi Crimeea, respectiv Ucraina de Est). Moldova a fost supusă nu prin forţa armelor, ci prin cea a corupţiei generalizate. Noi încă stăm în picioare – dar câtă vreme?
România este teatru de război. Acum, când citiţi acest articol, Rusia desfăşoară operaţiuni hibride sub conducere militară.
Nu, nu e o exagerare. APT28, mai cunoscută drept “Fancy Bear”, este o grupare de hackeri condusă de GRU. APT29, “Cozy Bear”, este formaţiunea omoloagă civilă, aflată sub conducerea SVR (unii ofiţeri au fost identificaţi vizual de contrainformaţiile olandeze prin “spargerea” unei camere web de la sediul APT29) (sursa). Ambele grupări au atacat, de-a lungul vremii, diverse ţinte guvernamentale sau economice din România.
Dar operaţiunile ruse nu vizează doar ţinte oficiale. Tu, cititorule, eu, noi toţi, suntem ţinte.
Unul dintre obiectivele Rusiei este subminarea încrederii în instituţiile democratice – partide, justiţie, guvern, parlament, în democraţie în sine. Oamenii obosiţi de neîncredere se adăpostesc uşor la sânul unui autocrat. Iar un autocrat, mai ales unul corupt, este mult mai uşor de controlat şi manevrat decât un întreg sistem instituţional. Pentru asta, Evgheni Prigojin, cunoscut şi ca “bucătarul lui Putin”, a construit la Sankt Petersburg vestita Internet Research Agency (IRA), mult mai cunoscută drept “ferma de troli”. Scopul ei este să semene discordie, să mărească disensiunile, să ne facă să obosim, să nu mai credem nimic şi să ne abandonăm din nou unui Tătuc care să aibă grijă de noi.
Rusia îşi poate atinge scopul folosind trei categorii de lucrători:
1. Trolii originali IRA (sau grupările omoloage – doar nu credeţi că IRA e singura firmă, nu?) – profesionişti în influenţare, nu amatori care contrazic şi enervează (sursa);
(Aceştia sunt profesionişti în social media. Ei nu contrazic şi nu enervează; scopul lor este să îşi asigure audienţă, aşa că încep cu postări drăguţe şi populare: pisici, bebeluşi, poate ceva religie uşoară – ce prinde la mase. Odată ce şi-au stabilizat audienţa încep cu postări discrete, la care nu te prinzi din prima: dacii liberi, copiii confiscaţi în Norvegia, falşii olimpici “la care nimeni nu dă share” etc. Temele pro-ruse sunt introduse târziu şi discret: americanii şi “reţelele de fete” de la Caracal, ortodoxia ca “apărare împotriva Occidentului decadent” şi alte asemenea. Scopul e să stârnească îndoieli în privinţa EU/SUA, nu să te facă să iubeşti Moscova. Asta vine de la sine mai târziu, în modelul lor de influenţare.)
2. Trolii noştri autohtoni, care trag deseori, deşi nu întotdeauna, în aceeaşi direcţie, însă de obicei cu mult mai puţin talent;
(Ăştia sunt cei care contrazic, enervează şi fac gălăgie. Rostul lor nu să te convingă, ci să te zăpăcească, să tulbure apele până nu mai poţi deosebi adevărul de minciună.)
3. Idioţii utili, oameni obişnuiţi care sunt sinceri în credinţele lor – doar că aceste credinţe care ajută Rusia e bine să fie revizuite cât de repede.
(Idioţii utili nu ştiu, de obicei, că au devenit unelte. Ei răspândesc temele moscovite cu credinţa sinceră că tunelurile de sub Bucegi chiar există, că “olimpicii la Linux aplicat” sunt reali şi că ortodoxia salvează România. Sunt sinceri, dar lipsa de intenţie nu-i scuză în nici un fel.)
În condiţiile acestui război nici una dintre categoriile de mai sus nu este nevinovată. Orice acţiune care ajută Rusia să îşi atingă obiectivele în România (subminarea încrederii în instituţii, acoperirea adevărului cu zgomote, mărirea diviziunilor sociale, intensificarea neînţelegerilor între diverse pături sociale – orice ne rupe unii de alţii în loc să ne apropie în discuţii contradictorii dar civilizate) este suspectă de trădare, măcar morală. Pe timp de pace putem elabora paradigme peste paradigme. Dar mai întâi să supravieţuim ca democraţie.
Modalităţile de influenţare sunt multiple:
- exaltarea naţionalismului şi a protocronismului (dacii liberi, tunelurile pe sub Bucegi, micile genii nerecunoscute de Occidentul cel hain),
- ortodoxia ca punte de legătură (nu e o taină vizita Preafericitului Daniel la Moscova, în 2017),
- stimularea diviziunilor sociale (corporatişti, “firmele străine care îşi exportă profitul”, diasporenii etc)
- diminuarea deosebirilor între partide / idei / instituţii sociale (“toţi sunt la fel”, “PSD – PNL – USR = aceeaşi mizerie”, “Ioha şi Dăncila sunt exact la fel, mai bine îmi anulez votul” etc); pe timp de ceaţă e mult mai dificil să vezi că o culoare poate avea mai multe nuanţe;
- semănarea sau augmentarea neîncrederii în instituţii (judecători vânduţi intereselor străine, poliţişti care protejează reţele infracţionale etc – nu că n-ar exista astfel de cazuri în realitate, dar amplificarea acestor veşti, uneori exagerate sau machiate să convină trollilor, face un joc foarte periculos pentru noi).
Singurul mod în care putem contracara influenţa rusă în România este să ne folosim fără zgârcenie două calităţi umane esenţiale: gândirea critică şi răbdarea. Gândirea critică pentru a cântări cu atenţie (a) cine răspândeşte o informaţie, (b) cât de credibilă este sursa, (c) dacă informaţia poate fi confirmată şi de alte surse şi (d) ce interese are în chestiune. Desigur, și răbdarea pentru a lăsa în pace trolii şi idioţii utili, care împânzesc internetul românesc precum păianjenii un staul vechi, şi a ne vedea noi de treaba noastră.
Şi, evident, să ne implicăm activ în politică – noi, cetăţenii. Votând, făcând voluntariat politic, înscriindu-ne în partide sau candidând. Pentru că nu mai putem lăsa deciziile critice pe mâna oricui se strecoară şerpeşte în Parlament.
Dacă vrem o viaţă mai bună a sosit momentul să abandonăm aşteptarea şi să ne-o construim noi.
Articol publicat în două părți la 3 și 5 Decembrie 2019, preluat de pe site-ul www.petreanu.ro
Mercenaries and the Wagner Group: What’s Old Is New Again
September 1, 2019 | RUSIA | No Comments
By Jose Miguel Alonso-Trabanco
The existence of mercenary units – understood as professional fighting forces at the service of the highest bidder in the context of an armed conflict – is not a new phenomenon. In fact, it goes back thousands of years. For instance, the so-called ‘Ten Thousand’ (a sophisticated group of mercenaries from several Greek city states) participated in conflicts that were fought in several corners of the Persian Empire.
During the Renaissance, Swiss mercenaries were exceedingly prestigious throughout Europe and their services were often demanded by the armies of countries like France, Spain, England, and the Netherlands. They were regarded as fierce warriors and their assistance in the battlefield was handsomely rewarded in economic terms. Their prowess and the quality of their skill also gave them access to powerful royal courts and senior decision-makers, an asset that was later masterfully harnessed by the Swiss Confederation to advance its national interests.
However, the essential concept of mercenary work has evolved. For instance, the most paradigmatic case in modern times is the American private military company Blackwater, which was involved in security activities and even covert tasks in challenging operational theatres like Iraq and Afghanistan. The company was also involved in the protection of critical infrastructure and natural resources in regions which were seen as strategically important for Washington’s geopolitical agenda.
Since its creation, the company was linked to both the American military-industrial complex and the US intelligence community. Later renamed ‘Xe’ and nowadays called ‘Academi,’ the private firm offers specialized training, security consulting services, tactical gear, and military-grade operational equipment.
Israel has also had its fair share of private security contractors. That’s hardly surprising, considering the country’s proficient military, intelligence, and law-enforcement capabilities and expertise. For example, the Israeli firm Black Cube – whose staff include former Mossad personnel – performs all sorts of intelligence tasks for both national and international clients who are able to afford its professional services. This illustrates that the services provided by private security companies are remarkably diverse.
These trends reflect several realities, including the increasing complexity of the 21st century’s global geopolitical dynamics, the competitive proliferation of all sorts of private security services in worldwide markets due to a growing demand, the rise of new forms of conflict which involve both state and non-state actors, and the diminishing line that distinguishes peacetime from wartime.
Not unlike the U.S. and Israel, the Russian Federation has established its own private military company. Perhaps adequately named after a German composer who embraced militaristic ideas, the Wagner Group has reportedly been active as a fighting force in Syria, eastern Ukraine, and the Crimean Peninsula. Ironically, whereas in Syria it has been involved in counter-insurgency activities against heavily armed militant jihadists, in Ukraine it has fought along the pro-Russian separatists against Ukrainian regular forces.
Additionally, it seems the company’s contractors no longer operate just in Eurasia. Interestingly, the Wagner Group’s activities in Sudan are related to the protection of gold, uranium, and diamond mines. Their presence in the Central African Republic is presumably motivated by mining interests as well. Also, they may have already reached the Western hemisphere. In fact, according to unconfirmed journalistic sources, Wagner Group operatives are acting in Venezuela as a praetorian guard of the beleaguered Maduro regime.
Although the company is not precisely known for its compliance with transparency standards (it does not even have an official website), it is known it was founded by Dmitriy Utkin, a former special forces commander that used to work for the so-called GRU –Russian military intelligence. Moreover, not unlike its foreign counterparts, the Wagner Group seemingly coordinates its operations with Russian military and intelligence units. Tellingly, one of the Wagner Group’s training centers is adjacent to a military base located in the rural locality of Molkin, near the Black Sea.
Allegedly, the company does not exclusively hire Russian former armed forces personnel, but also Ukrainian and even Serbian citizens. It must be borne in mind that Moscow’s strategic thinking has always seen Serbia as one of Russia’s closest geopolitical allies. It is pertinent to highlight that such recruits – both Russians and foreigners – are lured by the prospects of an attractive economic retribution for their services and their discretion. According to journalistic sources, the Wagner Group’s fighters in Syria are paid more than 5,000 USD per month.
In light of the above, despite being nominally a private company, it is clear the Wagner group ultimately serves the national interests of the Russian Federation. Even though the use of mercenaries has been traditionally discouraged for several reasons by classical political theorists like Machiavelli, their instrumental use can offer several advantages in contemporary contexts.
First of all, military casualties are politically costly. In other words, the deaths of men and women in uniform erode national morale, fuel popular discontent, and harm the legitimacy of the national leadership, which might be detrimental to the war effort. In contrast, dead mercenaries are almost exclusively mourned by their families and, since there are often signed confidentiality agreements and significant monetary compensations, the company does not have to disclose where or how their deaths have occurred.
Furthermore, the overseas deployment of regular troops is problematic for several reasons. Commanders and soldiers can be prosecuted for war crimes, violating human rights, or disregarding international regulations like the Geneva Conventions. Since mercenaries technically do not belong to the regular forces of a national state, it is notoriously difficult to hold them accountable if they commit atrocities. Hence, the services offered by private military companies provide substantial power projection capabilities covered by a good layer of plausible deniability.
Another element worth considering is that the official presence of uniformed troops in an operational theatre full of both regular and irregular fighters – like Syria – is that the risks of miscalculation and escalation are naturally dangerous. Under such conditions, even a minor incident can rapidly spiral out of control and trigger a formal declaration of war.
For instance, in 2018 the US military apparently killed hundreds of Russian mercenaries –some of them may have been Wagner Group contractors – in a battle fought over the control of a gas field near Der ez-Sor, in eastern Syria. This particular incident is still unclear and it seems neither Washington nor Moscow were particularly interested in issuing vocal public statements. Nevertheless, if formal American and Russian forces had fought each other in such a clash, the outcome might have been tragically different.
Accordingly, it can be argued that – in terms of grand strategy – entities like the Wagner Group and its foreign counterparts are modern embodiments of the ‘indirect approach,’ a method of war advocated by thinkers such as the legendary Chinese general Sun Tzu and the British Captain B. H. Liddell Hart. This perspective facilitates flexibility and minimizes one’s own frontal exposure when it comes to disrupting an enemy’s center of gravity in order to achieve victory in a given situation, rather than engaging enemies through direct confrontations in the framework of protracted campaigns.
Lessons learned
The Wager Group is a recent iteration of an ancient concept (mercenary units). However, as a transnational paramilitary company that informally acts as a proxy force fighting on behalf of the geopolitical agenda of one of the world’s greatest powers in unconventional battlegrounds, it is also a product of the 21st century. Considering the evolving nature and changing operational parameters of armed conflict, it is reasonable to foresee that the presence of private military companies like the Wagner Group will continue to thrive.
The views expressed in this article are those of the author alone and do not necessarily reflect Geopoliticalmonitor.com or any institutions with which the author is associated.
Putin’s 20th Anniversary as the Leader of Russia
September 1, 2019 | RUSIA | No Comments
By Emil Avdaliani August 30, 2019
EXECUTIVE SUMMARY: Vladimir Putin’s government might be proud of many internal as well as foreign achievements, but strategically, Russia has fallen well behind the West. Putin is partly to blame, though titanic shifts in world politics and Russian history have dwarfed his ability to influence events. Russia’s geography and poverty also limit his ability to pull off grand reforms inside the country.
This month marks Vladimir Putin’s 20th anniversary at the helm of the Russian state. (He was nominated as president on December 31, 1999, but had become prime minister in August of that year.) Before that, he was head of the state security apparatus. Putin’s rise was meteoric, and it led him directly to the Kremlin.
Twenty years of rule is remarkable for any leader, and Putin has much to be proud of. Under his rule, Russia rejoined the club of global decision makers. The country’s economic situation has improved exponentially. The fight against terrorism inside Russia has been largely successful, notwithstanding the attacks that took place at the beginning of Putin’s tenure in the early 2000s. The Russian army has also improved its position. Moscow’s influence has expanded to Venezuela, the African continent, Syria (where Russia had had a presence dating back to the Soviet era), and other locations.
Russia waged war with Georgia in 2008, annexed the Crimea, and instigated unrest in eastern Ukraine, all of which were indications of a resurgence of strength. These events occurred after the demoralizing 1990s, when, following the collapse of the Soviet Union, misery and deep instability swept Russian lands. Thus it is not surprising that Putin’s actions made him popular among the people (for the most part).
But his popularity is also anchored to his actions at a much higher level – the geopolitical battle he has waged with the West over the arc of states running from the Baltic to the Caspian and the Central Asian states (inclusive). This battle echoes the efforts of the Romanovs and the Soviets, and is thus profoundly meaningful to much of the Russian public. Putin defended Russian state interests – even when faced with unfavorable Eurasian geography, an unstable economy, long land borders that are vulnerable to enemy attack, internal nationalism, and the expansion of NATO and the EU, as well as the rise of China.
In a way, Putin can be compared with Mikhail I, the first Romanov ruler, who stabilized the country after the terrible “Time of Troubles” of the late 16th-early 17th centuries – or even with Lenin, who steadied a devastated Russian state after WWI. In those cases, too, the task facing the ruler was not only stabilizing the internal front but also thwarting foreign invasion.
Putin’s actions along these lines define the Russian meaning of “crusade” – in other words, taking the battle to the country’s archenemies. He has thus been praised by many Russians as a crusader: a true defender of the nation. And indeed, he has succeeded on many fronts. In addition to improving the Russian economy and military posture, Putin stalled the EU/NATO membership bids of Ukraine, Moldova, and Georgia.
Much of his success came in the first half of his tenure (2000-08). The second half has come under considerable stress, the result not so much of bad policy as the inevitability of Russia’s systemic failure.
Putin is often regarded as all-powerful, and all Russia’s failures are attributed to him. But in the context of Russian state development over the past five centuries, Putin has faced the same foundational problems all his predecessors did.
We like to suppose that because Russia is big, it should also be rich. (Canada, for example, has similar geographic parameters and is a prosperous state.) Few pay much attention to the fact that the hostile lands of northern Eurasia are terribly difficult to tame, limiting their potential to contribute to the accumulation of wealth. Only around 35% of the Russian landmass is available for massive agriculture – an exceptionally low figure. The climate is extremely unfriendly. When massive wildfires – the size of Belgium – broke out recently in Siberia, the government was unable to get vital resources to the epicenter to fight them, showing how underdeveloped Moscow’s capabilities are.
But geographical and climate challenges are only the beginning. Russian leaders have to contend with contentious ethnic minorities inside the country as well as unstable neighbors along the borders, making it difficult for them to be democratic and develop the country economically. When Russians set out to accomplish the latter, the steps they take are often largely tantamount to establishing a dictatorship. One could argue that Stalin started the bloody collectivization not because he was a dictator, but because Russia was so poor that the only resources available were people.
This leads us back to Putin. Notwithstanding his successes, he will still be remembered as a mid-level Russian leader on a par with Alexander II, Alexander III, Brezhnev, and others. Stabilizing the economy and bringing order might be brilliant feats, but Russian history is much more nuanced. Order isn’t everything.
Every Russian ruler has faced the problems of an underdeveloped economy, backward technologies, and a creaky state apparatus. These factors spill over into every aspect of life in Russia and cause discontent. Putin knew this all too well. But he did not respond as Peter the Great or Stalin might have done: accumulate the resources required to pull off massive industrialization and bridge the gap with the more advanced West.
Putin’s personal traits differ from those of Peter and Stalin, and the time may not be ripe for such radical policies. But a historic chance was missed when Putin, having accumulated prestige and money in 2000-08, declined to embark on a massive reorganization of the Russian state.
As Russian history shows, that kind of radical restructuring would have required a much stricter mode of rule (nearing dictatorship). Putin’s choice not to go down that road was the tipping point at which his prestige began to decline – not necessarily according to the popular polls, but among the progressive elite, which demanded reforms in every sector of the state.
Thus began the second half of Putin’s rule, when pressure from the population started to grow. The first signs were visible in 2012, during the Bolotnaya protests. The annexation of Crimea in 2014 somehow quieted the situation, and high oil prices benefited the country sufficiently to allow the mood of protest to diminish somewhat. But as the situation worsened – both economically, with the drop in oil prices, and in terms of foreign policy, as reflected in Western sanctions as well as the gradual shift towards China – Putin’s rule became more heavy-handed.
Moreover, a major myth in Russian history has largely come apart: that the ruler (tsar) is always good and benevolent, while his ministers are bad and always to blame for the country’s ills. This myth prevailed under the Romanovs as well as the Soviets. Tsars and Soviet general secretaries were supreme leaders. Many mechanisms were used to distance them from the bureaucracy, their ministers, and the people. When strategic blunders occurred, the rulers were shielded from the mistakes. This model worked under Putin for a while, but began to change – and now the entire system is associated directly with him.
Many analysts pay close attention to Putin’s approval rating, but it does not reflect the true picture. Even if Putin enjoys 90% popular approval, his troubles remain undiminished. Russia’s strategic aims are still not met.
We should focus not only on the current protests (though they are important: 50,000 people turned out on one weekend day in August). Nor should we focus solely on issues like discontent about the government’s raising of the pension age. Russia’s real problem is its inescapable fate, which Putin is powerless to change.
Added to the grand theme of internal Russian politics is the foreign front. Russia has lost much of Eurasia under Putin’s rule. Though it is fashionable to dwell on Moscow’s successes and growing influence in Syria, Venezuela, and Africa, the real source of Russia’s geopolitical power is Ukraine, the South Caucasus, and Central Asia. It is in those lands where Russian power has undergone huge changes. The loss of Ukraine, Moldova, and Georgia, and Moscow’s diminishing economic influence in Central Asia, all took place during Putin’s rule.
Putin’s 20th anniversary, though a magnificent achievement, is nevertheless tainted by fundamental problems that are rooted in both Russia’s historical cycles and his government’s blunders.
Emil Avdaliani teaches history and international relations at Tbilisi State University and Ilia State University. He has worked for various international consulting companies and currently publishes articles on military and political developments across the former Soviet space.
First published by BESA Center, Perspectives Paper No. 1,271, August 30, 2019, https://besacenter.org
Proteste în Rusia 2019
August 3, 2019 | RUSIA | No Comments
