Henri LAZAR, politologue

Les métamorphoses qui se produisent aujourd’hui en Russie n’ont pas commencé hier et pas tout d’un coup. Elles ont mûri devant le monde entier au cours des 20 dernières années.

Certains ne comprenaient pas tandis que d’autres prétendaient ne pas comprendre vers quoi la Russie se précipitait, continuant à flirter, espérant que tout se passera, encourageant le régime de Poutine, tout en bénéficiant d’avantages économiques.

Seulement, l’attaque armée contre l’Ukraine, vient de nous mettre en évidence que cette image moderne de la Russie a finalement rejeté le masque post-soviétique démocratique.

Seule cette guerre a forcé le monde civilisé à reconnaître que la Russie a des valeurs complétement différentes qui déterminent sa politique tant étrangère qu’intérieure.

Poutine et son environnement a inscrit une nouvelle page dans le dictionnaire encyclopédique, celle du fascisme moderne.

Faire une analyse et donner une interprétation de cette transformation du fascisme qui a eu lieu au cours des 100 dernières années de Mussolini à Poutine, c’est un des défis pour les politologues et les analystes, lequel est nécessaire pour déterminer l’image de l’Etat du futur pour éviter les erreurs tragiques de la jonglerie entre les intérêts nationaux et la négligence de vraies valeurs, lors de la construction d’une société juste et sûre.

Nous n’allons pas maintenant, analyser et prouver que la guerre en Ukraine qui a été planifiée depuis 10 ans avec le premier essai de force en 2008 en Ossétie du Sud et l’annexion de la Crimée en 2014 avec une incompréhensibilité négligente voire la coupable incurie des leaders mondiaux, ont conduit la Russie a un sentiment d’impunité totale et l’incapacité des Organisations internationales à résister à la pression de la puissance armée.

Les forces séparatistes depuis longtemps formées par F.S.B de la Russie dans le Donbass et qui ont commencé avec le soutien de l’armée russe ainsi que des services spéciaux, ont commencé le conflit armé en avril 2014 et qui ont pris ou saisi le pouvoir, ne sont pas non plus l’objet du présent article.

Le plus important, c’est d’essayer de comprendre comment le peuple qui a survécu à la seconde guerre mondiale, le peuple qui a vaincu le nazisme, qui a payé 28 millions de vies pour cette victoire est devenu un pilier du régime fasciste qui a annoncé cyniquement la lutte contre les nazis en Ukraine.

Il convient de noter que, pendant de nombreuses décennies, tant en Union Soviétique qu’en Russie moderne, on n’utilise pas le terme « la deuxième guerre mondiale »

Dans le système éducatif, dans les médias et dans la vie quotidienne, c’est le terme « la grande guerre nationale », qui a durée de 1941 à 1945.

Ni dans la société soviétique, ni dans la société russe, les deux années de guerre de 1939 à 1941 sont comme si elles n’avaient pas existé.

Comment expliquer cela ?

Très simplement, car le fait est que du mois d’août 1939 jusqu’au mois de juin 1941, l’URSS était un allié de l’Allemagne hitlérienne et conformément au pacte Molotov / Ribbentrop en cas de la réorganisation territoriale et politique de la Pologne de l’Est, la Lettonie, l’Estonie, la Finlande et la Bessarabie auraient dû être incluses dans la zone d’intérêt de l’Union Soviétique.

Le 1^er septembre 1939, l’Allemagne a attaqué la Pologne et le 17 septembre l’armée rouge est entrée sur le territoire polonais avec le prétexte déjà connu pour « protéger les vies et les biens » de la population ukrainienne et biélorusse de la Pologne.

A ce moment-là, le fascisme allemand était tout à fait acceptable pour le Kremlin en tant qu’allié.

Mais, qu’est-ce que c’est le Fascisme ?

Où est la ligne de partage entre la valeur qui aide à distinguer l’idéologie fasciste de l’idéologie nationale ?

L’idéologie du fascisme s’est développée comme une mosaïque de dilemmes sociaux et de fragments intellectuels de l’Ere de Fin du Siècle.

Le publiciste britannique Thomas Carlyle, le philosophe Frédéric Nietzsche, le sociologue Arthur de Gobineau, le juriste et sociologue Gaétan Mosca, le poète et critique Charles Maurras, le philosophe Georges Sorel, le journaliste Enrico Corradini fondateur du Futurisme, Philippe Tommaso, Marinetti sont quelques marches du long escalier qui a conduit l’ancien professeur d’école Benito Mussolini à la place de leader des fascistes italiens.

Les résultats de la première guerre mondiale ont conduit Mussolini à penser que le socialisme a échoué et que pour la renaissance de la nation italienne, il faut une personne dure et énergique. Mussolini était convaincu de la nécessité d’une ère de collectivisme qui relèguerait les intérêts de l’individu en arrière-plan. Dans sa compréhension, l’état devait tout absorber. Les principaux postulats de sa compréhension du fascisme ont été, un peu plus tard, exposés dans l’essai « la Doctrine du fascisme »

• L’Etat est totalement inclusif, en effet, en dehors de l’Etat fasciste, il n’y a pas de valeurs humaines et spirituelles.
• Le fascisme ne va pas avec le socialisme et le mouvement syndical. Tous les conflits sociaux sont résolus dans le cadre d’un système unique national corporatif
• Le fascisme est absolument opposé au libéralisme, c’est-à-dire à la liberté tant en politique qu’en économie
• L’Etat fasciste gère l’économie comme dans d’autres domaines de la vie à travers les entreprises, institutions sociales et éducatives de l’Etat.

Même les politiciens européens et américains l’admiraient, il était l’exemple d’un gestionnaire d’Etat efficace. Il menait un mode de vie sain, il était athlète, il volait en avion, nageait, conduisait, faisait du cheval. Il était un exemple de la Nation, un défenseur des valeurs familiales. Il finançait la culture et surtout le cinéma en le considérant comme un des Arts les plus importants et un instrument de propagande. Pour tout cela, au début, on lui a pardonné ses petits défauts comme le fait qu’il ait toujours admis dans ses activités politiques l’utilisation de méthodes de luttes légales et illégales.

Mussolini, Hitler, Franco ou Poutine ?

Vous pouvez donc attribuer ce paragraphe à l’un d’eux et aussi compléter celui -ci avec d’autres héros modernes.

Un Etat fort dont toutes les aspirations personnelles de ses citoyens y sont subordonnées, le contrôle des syndicats, l’interdiction du libéralisme et de la liberté d’expression, l’absence d’un système juridique indépendant, l’économie d’état, le paternalisme total et l’absence de la propriété privée, sont les caractéristiques que l’on peut retrouver à la fois dans l’Italie fasciste, l’Allemagne hitlérienne, l’Espagne franquiste, l’Union Soviétique, l’Iran, la Corée du Nord, le Venezuela ou la Russie de Poutine.

Toutes ces caractéristiques, seulement avec la polarité inversée sont des valeurs absolues et reconnues par le Monde civilisé et cultivé :

• Les intérêts de l’individu
• Les syndicats et les tribunaux indépendants
• Le libéralisme et la liberté d’expression
• Le rôle limité et responsable dans l’économie
• La propriété privée protégée

Au lieu d’une horrible grimace de paternalisme, nous avons la responsabilité sociale de l’Etat et des entreprises.

Est-il assez simple de nier ces valeurs pour devenir fasciste ?  Probablement pas.

Certainement pour donner une légitimité au régime, il est nécessaire d’imiter les élections démocratiques et parfois le paysage sous la forme d’une opposition politique,

L’élitisme, la particularité de la nation, son importance pour le reste du Monde et sa voie particulière sont très important pour la compréhension du fascisme.

Est également nécessaire l’élément du corporatisme, lorsque différents groupes sociaux soi-disant fusionnés dans l’unité patriotique dans la prospérité d’Etat, alors qu’il s’agit de la substitution de la notion d’Etat.

En règle générale, les images du dictateur et l’Etat sont unifiées.

Le leader et l’Etat dans l’esprit des masses, deviennent complétement identiques.

Cependant l’Histoire a montré qu’il n’y a pas de dirigeants immortels.

Les Etats fascistes cherchent généralement à atteindre l’autosuffisance économique en utilisant le protectionnisme et l’intervention de l’Etat dans l’économie.

Par exemple, dans la Russie moderne, on aime beaucoup le terme « substitution des importations » si, l’autosuffisance en raison du sous-développement technologique, ne peut pas être assurée, il est possible d’utiliser les ressources sans pareil tel que le gaz naturel pour construire une dépendance globale et le chantage. Rien de personnel, juste les affaires.

Cela n’est pas une recette complète pour le fascisme. Dans ce cocktail fou, nous avons besoin de l’ingrédient principal, le catalyseur de tous les processus : l’ennemi extérieur, dont la présence justifierait toute expansion.

Le fascisme, en principe, rejette l’affirmation selon laquelle la violence est négative et s’oblige à rééduquer les incompréhensibles. Les vérités de base entrent bien mieux si elles sont introduites en force. Car pour les discussions, il est nécessaire d’avoir du temps et de l’éducation qui manque voire qui devient dangereuse si elle est acquise par les masses populaires.

Et on suppose qu’il n’y a rien de terrible parce que tout est juste pour le bien de l’Etat. La violence politique et la guerre ne sont que les instruments efficaces du développement national.

Le fascisme met l’accent sur la reconnaissance de la nature virile de la violence et de la guerre, comme une nécessité. Une sorte de nécessité dure pour protéger les intérêts nationaux.

Un culte particulier du machisme étatique qui conduit rapidement et logiquement à ce que, parmi les voisins, on trouve des « sous-hommes » comme les Juifs pour l’Allemagne nazie, les Arméniens en Turquie et les Ukrainiens pour la Russie de Poutine.

En fin de compte, une fois que la plus grande partie de la société, même si elle est silencieuse, unie autour de son « Duce » dans son rejet de l’autre, il y a une transformation du pays en un état fasciste.

Dans ce sens, l’Union Soviétique, qui était certainement un état totalitaire, n’a pas atteint le fascisme. Mais, l’absence dans la société russe de la culture politique, de l’éducation politique et d’un débat politique ouvert et d’une vision politique, a permis à Poutine et son équipe de reprogrammer facilement la série des valeurs de l’ancien peuple soviétique, en manipulant les éléments de l’Etat socialiste, de créer une société pour une douzaine de milliardaires proches qui s’appelle l’entreprise « Russie ».

Tristement célèbre, le publiciste Charles Morasse a déclaré que « un socialisme libéré d’un élément démocratique et cosmopolite convient au nationalisme aussi bien qu’un gant bien cousu convient à une belle main »

Vladimir Poutine, dans la tête duquel, le modèle de l’Etat Soviétique s’est bien installé, s’est efficacement débarrassé du rudiment de la démocratie des années 90.

Et maintenant, tous ceux appellent à l’ouverture et l’intégration avec le monde civilisé ont été déclarés « les traites nationaux »

Et ce gant bien cousu s’adapte parfaitement à l’affreuse main du chauvinisme national russe.

Nous devons nous rappeler pour toujours, que ni un politicien, ni un Homme d’Etat ne sont autorisé au nom de l’intérêt de l’Etat de supprimer les valeurs constitutionnelles de base, dont il y a la garantie de la liberté, l’égalité de justice sociale, protection de la propriété privée et surtout les intérêts de l’individu.

La vie d’un Homme doit être la priorité parce que la communauté des gens ordinaires est l’Etat lui-même.

Sinon, chaque pays risque de devenir condamné en obtenant son Poutine.

Covadonga Romero | May 24, 2022

Three months have now passed since the Russian ‘special operation in’ or ‘invasion of’ (depends which sources you are citing) of Ukraine began. As the international community strives to understand this ‘denazification and demilitarization’ event, its causes and consequences, much has been said about war’s potential to fundamentally change the world order—and about the way it illustrates already ongoing shifts. Yet, every aspect of the global balance of power, security architecture, and geopolitical dynamics is challenged by the conflict.

On May 20, the Habibie Center addressed this topical issue through its Public Lecture Series. In an event titled ‘The Ukraine Crisis and its Implications for the Global Political Chessboard’, the Jakarta-based think tank hosted Prof. Anis H. Bajrektarevic (Vienna, Geneva, universities of ) for a discussion on the war’s repercussions, both globally, as well as for the Asian continent and its Southeastern theatre.

Prof. Bajrektarevic framed his thorough analysis of the conflict by alluding to the usual pattern of “critical insight formation” around an international crisis. The ‘problem’ and its ‘solution’ are presented as two halves to a whole picture; the latter depends on the lens through which the former is viewed. Within this picture, the lights and shadows consist of the ‘costs’ associated with the problem, and their ‘cost distribution’. The multi-dimensional nature of Russia’s war in Ukraine can be understood through this framework. Depending on where the problem’s centre of gravity is located—the rise of new threats in a multipolar order, the global energy crisis, the deterioration of European security structures—different costs can be identified for various stakeholders.

Clearing points at the entrée, professor stated: “the way we formulate the problem will inevitably determine our answer/s and lead the course of our action”. Hence, “today I will concentrate only on setting the questions we must ask to answer what this crisis is about”, explained professor before getting into a 40-minute questions elaboration.

The first key point that was touched upon was the set of historical drivers that shape Russia’s foreign policy today, and along with it, the ongoing crisis in Ukraine. Among these are the competing universalisms of East and West, insofar as these can be viewed as “not Venus and Mars, but rather two Martian worlds.” The beginning of this is marked by the great schism of the 11th century, with the split between the Eastern Orthodox and Roman Catholic churches in 1054; from this arises the opportunistic use of religion and its different interpretations for ideological purposes, and the struggle between the dominant centre of religious interpretation and its peripheries or challengers. The events of the Age of Discovery—which saw the projection of European civilisation through political, military, and demographic expansion—reflect this, as exclusivity or dominance over religious interpretation was instrumentalised to justify imperialism.

Another historical factor is Russia’s prolonged perception of Europe as an existential threat. Although this is epitomised by the German-led Operation Barbarossa of 1941—which targeted Ukraine as an important economic territory—previous episodes, such as the Napoleonic Wars, the Crimean War of 1853-1856, European interventionism during the Bolshevik Revolution of 1917-1923, or the humiliation of the Polish-Soviet War of 1919-1921, have also had a lasting impression on Russia’s historical memory. On this point, Prof. Bajrektarevic makes note of the symbolic parallels between the Napoleonic and Axis coalitions that have threatened Russia; these are strikingly similar in size and shape, both between themselves and to the European Union, a third ‘coalition’ that governs today’s continental Europe. Finally, the dissolution of the Soviet Union in 1991 and the fragmentation of Eastern Europe is mentioned, as yet another driver of Russia’s contemporary threat perception.

Against this backdrop, Prof. Bajrektarevic gives an overview of the various aspects—politico-military, legal, economic, and ideological—of the 2022 Russo-Ukrainian war that are worth considering, in terms of the conflict’s global impact. In the politico-military realm, four key ideas stand out. One is the astonishing deficit of the so-called ‘collective’ West in its response, which is limited by the lack of communications with Russia, and therefore a lack of critical insight about Russian intentions and capabilities. This has led to a shortage of sober analysis on the matter, which manifests as a “dangerous security experiment,” whereby the antagonisation of Russia, supported by “state adventurism,” contributes to conflict escalation. Linked to this is an essential question: who are the conflict’s protagonists? Is this a war between Russia and Ukraine, or between the Russian Federation and NATO on Ukrainian soil?

The peculiar nature of military actions in Ukraine adds to the complexity that the country already experiences. A key aspect of this is its political history, from Kiev Russia, to a prosperous period under the Russian Empire, to a Soviet Republic. Furthermore, the way in which current military activity varies across different segments of Ukrainian territory is associated with the country’s demographic makeup. Before February 2022, Ukraine’s ethnic, linguistic, and religious composite was already reflective of various internal struggles, which have only been exacerbated by the conflict. In recent years, these have included an alarming Gini index and HDI score, as a result of depopulation, deindustrialisation, and the dismal state of civil rights in the post-Maidan Ukraine; now, the surge in internally-displaced persons (IDPs) and refugees will precipitate an irreversible change in Ukraine’s ethnic composition and socioeconomic development. Lastly, the landslide victory of President Zelensky, winning over 70% of the electoral vote in 2019, reflects the buildup of a certain political zeitgeist within Ukrainian society since 2014; among Zelensky’s main electoral promises was the peaceful reintegration of the contested Donbas region under the existing machinery of the Minsk talks.

Regarding these politico-military aspects of the Ukraine crisis, Prof. Bajrektarevic points out  the role of the media as an “accelerator of destruction.” Making reference to Herman and Chomsky’s Manufacturing Consent, Bajrektarevic underlines the use of fear as a currency of control, and the widespread personalisation of the conflict through a sensationalist “Putin-versus-Zelensky” vision. This comes as a result of broader trends, such as the “long history of censorship in liberal democracies,” and the more recent phenomenon of complete desensitisation to misery by the numbers, epitomised by press coverage of the COVID-19 pandemic. The consequences of the media’s approach to Ukraine as an international crisis are far-reaching, with powerful and shockingly-different narratives being built around the conflict. An example is the issue of foreign aid for Ukraine, where a combination of widespread coverage and lack of transparency has led to a number of questions on the donors and receivers; on the quality and configuration of aid, particularly military aid; and on the potential threat of diverted stockpiles ending up in the black market.

On another note, there are several legal aspects to consider in order to understand the conflict’s evolution and implications. To begin with, the indivisibility of collective security from the very spirit of the UN Charter is presented as a potential issue. In this sense, the negotiations held in Geneva, between the US and Russia reflected the need and acceptance of a détente policy, which soon after officialized in the Helsinki Accords of 1975, and consequently institutionalized by the OSCE’s formation (Budapest) – were listed by professor along with other key elements of the post-WWII security architecture. In regard to previous disarmament and security non-expansion guarantees that are challenged by this conflict, it is worth noting the Reagan-Gorbachev talks in the late 1980s; the vision of a “common European home, from Lisbon to Vladivostok,” now seems but a “lame dream.” The same is true for NATO’s Partnership for Peace (PFP) of 1994, which now stands in contrast to the Alliance’s paradoxical role, having been created for defensive purposes but with thirty years of accumulated offensive history across Europe, Asia, and the Middle East. NATO’s interventions, although manifesting in different formats, have all underscored a “continued dismissal of Russian security concerns.”

Furthermore, the issue of “neutrality,” or lack thereof, is a key element of this crisis. To begin with, there is the question of Ukrainian neutrality, pledged in 1991 with the dissolution of the Soviet Union, and abandoned in 2014 with Russia’s annexation of the Crimean Peninsula. Much like Ukrainian neutrality was among Russia’s demands in negotiations over the Minsk agreements (particularly Minsk II), it is now a key condition for peace in the current context. On the other hand, recent developments such as Sweden and Finland’s NATO applications demonstrate how neutrality is more of a fluid concept than a legal guarantee. The implications of this period of change for the non-proliferation regime are disturbing, since unpredictability is a strong force of counterbalance against the multiple international treaties on nuclear and biological weapons. Ukraine’s abandonment of neutrality has led to capacity building, training, and an increase in bio-lab activities; Zelensky’s presidential statement at the Munich Security Conference in February 2022 further emphasizes this intention. All in all, it can be said that the notion of collective security, which previously seemed to rest upon a legal system of “confidence-building measures for active peaceful coexistence,” is seeing unprecedented erosion, into a selective one.

The global economic consequences of the Russo-Ukrainian war are presented from the perspective of costs induced and costs paid. Bajrektarevic’s argument highlights “peripheral countries” as those who bear the burden, particularly regarding the sectors that are at stake in this conflict; these include crude oil, natural gas, and wheat, which respectively come first, third and fifth among the world’s most traded commodities. On the other hand, a sector that is seeing growth as a result of this crisis is the global military-industrial complex. The war has accelerated the dismantling of obsolete military weaponry on Ukrainian soil, which is now being replaced with Western military purchases, financed through loans, donations, and lend-and-lease arrangements; in January 2022, a month before Russia’s intervention even began, the United States had already negotiated lend-lease contracts with Ukraine, totaling $30 billion. However, it is to note that gains for the military-industrial complex inevitably come with losses for international security and overall stability.

Another economic aspect, which has received much of the spotlight throughout the past three months, is the West’s sanctions on Russia and its legality. At present, the sixth round of sanctions has been negotiated. The continuity of this process and the short intervals between rounds make it a credible assumption that, for at least the first four rounds, the timeline was planned and expected. Moreover, the strategy within these rounds, including an arbitrary confiscation of overseas deposits and properties, has clearly been geared towards having an impact on the reputation and credibility of sanctions’ originators. On the other hand, a notion that illustrates the global spillover effects of the war in Ukraine is that of secondary sanctions, aimed at those who associate with the Russian Federation or refuse to punish it. The way in which ‘friendly’ and ‘unfriendly’ labels have been put on countries—even traditionally neutral actors—depending on their responses to this conflict is reflective of an overall realignment of the world order; or, at the very least, of the fight for control over the way in which this order is interpreted, and will further evolve.

On the flipside of sanctions, other economic consequences can be found. One is the apparent shift towards de-dollarisation, and even a fragmentation of the global monetary system, so far defined by the ¥€$ (Yen-Euro-US Dollar) domination. The paradoxical resilience of the Russian economy, whose indicators are looking up in spite of sanctions, is a factor behind this; it is also exacerbated by the rise of the “petro-ruble,” along with Europe’s incoherence and panic around energy insecurity. The question of energy has led many countries linked to the Russian Federation’s resources to walk one of two paths: either decoupling and decarbonising, in line with the post-Paris Treaty environmental agenda, or leaning into “preferential prices for friendly countries.” It is largely for this reason -a long with the OPEC solidarity over quotas – that the Russian energy sector remains competitive on the global market, highlighting the important economic role played by third-party countries in this crisis; India stands out as a particular question mark. Beyond this, the overall disruption of global supply chains as a result of war in Ukraine is equally as catastrophic in other sectors; the shortage of wheat exports, in which Ukraine is the main provider for at least 26 countries, has heavily disrupted the global food supply. History shows that a food crisis is not only catastrophic in terms of human security and development, but also as a driver of social unrest and conflict.

The last key theme touched upon by Prof. Bajrektarevic is the conflict’s ideological dimension. The unprecedented nature of a full-scale, traditional war in the European continent as of 2022, and its disruption of the Pax Europaea period that began in 1945, has given rise to a number of reflections and questions. Is it liberal to impose liberal values on illiberal societies? Is the Westernisation of Eastern Europe possible without perpetuating anti-Russian rhetoric? Under this umbrella, several norms, values and key tenets of the Western-led neoliberal institutionalist system—collective security, responsibility to protect (R2P), regime change—are challenged. In trying to make sense of this new reality, Prof. Bajrektarevic makes reference to the “three brave ideas of the 20^th century” and their interpretation of territorial competition. First came the egalitarian, non-territorial dogma of the Bolshevik revolution; then, the radicalisation of the material and revival of imperialism through various Fascisms, as well as Nazism; lastly, the ultimate triumph of the non-material and non-territorial idea, through glasnost and Perestroika, with the dissolution of the Soviet Union marking a significant departure from the traditional international conduct.

With the transition into the 21^st century, the emergence of “transhumanism” as an alternative (post) capitalistic ideological model where “humans [are seen ] without spiritual dimension, reduced on bio-hackable animal/Bionicle connected to a global IoT network for control and commercial end” gains on ground. This, along with the diminished credibility of Clash of Civilization reasoning, opens a whole new set of questions. The implications of this war for new conflicts within ethno-religious lines span not only the post-1990s “intra-Slavic Guernica”; they also include the wider Islamic world, whereby a break between the Muslim ‘core’ (the MENA region) and the ‘peripheral’ non-Arab Muslim communities in Europe’s south, Caucasus, Central Asia, and Southeast Asia. Overall, the question mark next to the promise of democracy suggests that the Russo-Ukrainian war may be the prelude to an inevitable recession, to the return of great power competition. This reflects how the ideological crisis triggered by the conflict is also one of global proportions.

Having laid out all the relevant aspects explored in this lecture, some key takeaways remain. Regarding the potential future outcomes, Prof. Bajrektarevic illustrates the struggle between the ideas of “global realignment” and “decoupling.” Alluding to historical precedent, such as the contrast between the statesmanship of Metternich’s Concert of Europe and the short-sightedness of the Versailles Conference, he argues for the existence of various possibilities—ranging from the total destruction of Ukraine and nuclear war, to sincere peace talks. Finally, following “global repercussions” as the thread that runs throughout his argument, Bajrektarevic’s closing remarks are relevant to Asia-Pacific, and particularly to the Republic of Indonesia, where the Habibie Center is based. Likely outcomes of the conflict’s ripple effect are an overall momentum of destabilization reaching the region at large, thus leading to a reform of the triangular RIC (Russia-India-China) model in continental Asia, and a recession of multilateralism (including ASEAN) in Southeast Asia. Considering the role of Indonesia within this compact, and recalling the previous reflections on loss of neutrality, Prof. Bajrektarevic makes a key recommendation—where Indonesia, ASEAN and Asia must take a side, the side to pick is that of international law, and accelerated multilateralism including the spirt of Non-Aliened movement.

Covadonga Romero

International Relations specialist (Madrid-based IE University, Spain) with a concentration on Peace, Conflict and Security. Foreign policy analyst and writer at RAIA Group.

(Return of the Wir wussten nicht)

Anis H. Bajrektarevic

He who does not wish to speak of capitalism should remain forever silent about Nazism” – I quoted West Germany’s Max Horkheimer some two years ago discussing the disastrous, cynical and absolutely unnecessary attempts towards the equation of communism with Nazism, of fascism and anti-fascism. Many dismissed it, labelling it routinely as yet another intellectual alarmism, but look at us now: Only one step from the nuclear obliteration.

Right than – in that text – I also borrowed from yet another Frankfurter, Herbert Marcuse on the self-entrapment of Western society. Back in 1960s, it was him labelling as “repressive tolerance” if someone in future ever considers a dangerous and ahistorical equitation between Nazism and anything else, least with Communism. Regrettably enough, that future of de-evolution started pouring in by 1990s: It was manifested in decontextualization coupled with psychologization which eventually culminated in the current Covid-19 iron fist and the binary categorisations over Ukraine. L’avenir est comme le reste: il n’est plus ce qu’il était (the future is no longer what it used to be), as Paul Valéry ironically remarked.

Umberto Eco – in his ur-fascism of 1995 – of course, didn’t see the entire world arrested on one pathogen, one narrative about it, one solution mandated for all (like the escalation as the only solution for Ukraine), along with suppression of any debate about it. Back then in mid-1990’s, Eco didn’t visualise it but he well sensed where it might but should never go: Trivialisation of our important contents will brutally hit us back – for instance funning the emotional charge in lieu of provable facts. Or the rapid deterioration of an elaborate, hundred years-old, commonly agreed humanitarian law into legalisation and institutionalisation of racism – firstly in migration affairs, and by now in refugee management matters, too.

(Immunisation of herd – as tirelessly agitated via media, inevitable ends up in herd loyalty: From pandemia to plundermia, from discussion to binarization. 1930s are powerful reminder: From Reichstags Fire to Kristallnacht and on, and on, and on.)

Here we are today; 77 years after the glorious Victory Day, fighting (again) invisible enemy within. Therefore, the antifascist fundaments of modern Europe and its best living edifices: – Nurnberg principles, the UN Charter and Helsinki spirit, are today relevant more than ever. This is not our (political) choice, it is the only way to survive. Surely, any equitation attempt is a beginning of infection. And the (decontextualising, aculturalizing, hence dehumanising) immuno-fascism, be it one of 1930’s or of 2020’s always starts with a silence. Silence, which is both an acceptance and accomplice. In vain is a self-comforting excuse of othering; Wir wussten nicht (it was others, not us).

To prevent it, revisiting the most relevant chapters of our near history is worth of doing. Or as the grand Wiz of the EU, Jean Monnet used to say: if you have an unsolvable dilemma – enlarge the context.

No llores porque ya se terminó, sonríe porque sucedió[3]

In fact, the 1930s were full of public admirations of and frequent official visits to an Austrian-born Hitler. It was not only reserved for the British royal family (e.g., Edward VIII), but for many more prominents from both sides of the Atlantic (e.g., Henry Ford). By 1938 in Munich, this ‘spirit of Locarno’ has been confirmed in practice when French President Daladier and British PM Chamberlain (Atlantic Europe) jointly paid a visit to Germany and gave concessions – practically a free hand – to Hitler and Mussolini (Central Europe) on gains in Eastern Europe (Istria, Czechoslovakia and beyond). Neither Atlantic Europe objected to the pre-Munich solidification of Central Europe: Hitler–Mussolini pact and absorption of Austria, following a massive domestic Austrian support to Nazism of its well-educated and well-informed 719,000 members of the Nazi party (nearly a third of a that-time total Austrian electorate), as well as a huge ring of sympathizers. In a referendum organised by the Austro-Nazis a month after the Anschluss, 99.7% of Austrians voted ‘Yes’ to annexation.[4] 

By brokering the Ribbentrop-Molotov non-aggression deal between Berlin and Moscow, but only a year after the Munich-shame – in 1939 (incl. the stipulations on Finland, Baltic states, as well as Poland that already participated in the partition of Czechoslovakia), Stalin desperately tried to preempt the imminent. That was a horror of an uncontrolled expansion of Central onto Eastern Europe and closer to Russia – something already largely blessed and encouraged by Atlantic Europe. 

However, it should be kept in mind that for the very objective of lebensraum policy (character and size of space needed for Germanophones to unhindered, live and prosper), the Jews, Roma and behavioristic minorities were the non-territorial obstacle. However, Slavs and their respective Slavic states in Eastern Europe were the prime territorial target of Hitler-led Central Europe’s ‘final solution’. Therefore, no wonder why so much fifth column crop among Slavs. For the speeding and smoothening of the lebensraum objective, Quisling was needed as PM in Norway, but Slavic quisling-elites were cattled in each and every of that time major Slavic states – useful idiots in Poland, in Ukraine, in Czechoslovakia, in Yugoslavia, in Bulgaria, etc. 

This chapter would be definitely one of the possible spots for a thorough examination, if we only wish to diligently elaborate why Atlantic and Scandinavian Europe scored so much of Nazi-collaboration while Eastern and Russophone Europe opposed and fiercely resisted.[5]

For some 300 years, Russia and the Ottomans – like no other European belligerents – have fought series of bitter wars over the control of the Black Sea plateau and Caucasus – sectors, which both sides (especially the Ottomans) have considered as geopolitically pivotal for their posture. Still, neither party has ever progressed at the battlefield as to seriously jeopardize the existence of the other. However, Russia has experienced such moves several times from within Europe. Three of them were critical for the very survival of Russia, and the fourth was rather instructive: the Napoleonic wars, Hitler’s Drang nach Osten, the so-called ‘contra-revolutionary’ intervention,[6] and finally the brief but deeply humiliating war with Poland (1919-21).

In absence of acceptance, quest for the strategic depth

Small wonder, that in 1945, when Russians– suffering over 20 million of mostly civilian casualties (practically, an extermination of the entire population in many parts of the western Soviet Union), and by far the heaviest continental burden of the war against Nazism – arrived on wings of their tanks and ideology to Central Europe, they decided to stay.[7] Extending their strategic depth westwards–southwestwards, and fortifying their presence in the heart of Europe,[8] was morally an occupation. Still, it was geopolitically the single option left, which Stalin as a ruthless person but an excellent geo-strategist perfectly understood. 

 Cold-War Europe- after WWII
Just a quick look at the geographic map of Europe would show that the low-laying areas of western Russia, Belorussia, Ukraine and Eastern Europe are practically non-fortifiable and indefensible. Their topography exposes the metropolitan area and city of Moscow to an extreme vulnerability. So, the geostrategic dictatum is that in absence of any deep canyon, serious ridge or mountain chain, the only protection is either a huge standing army (expensive and badly needed in other corners of this vast country) and/or an extension of the strategic depth. 

Indeed, if we truly want to elaborate on why Atlantic and Scandinavian Europe bred so much obedience and Nazi-collaboration (with Central Europe) and largely passively stood by, while Eastern and Russophone Europe (solely) fiercely resisted and fought, we should advisably examine the financial, moral, demographic and politico-military cost-benefit ratio of the WWII, too. The subsequent, sudden and lasting Cold War era has prevented any comprehensive scientific consensus. The unbiased, de-ideologized and objective view on the WWII was systematically discouraged. Soviets consistently equated Nazism and imperialism while the US, for its part, equated fascism and communism. Until this very day, we do not have a full accord on causes and consequences of events in years before, during and after the WWII.[9] Therefore the paradox – the holocaust denial is a criminal offense, but all other important things surrounding Nazism and its principal European victims; Slavs and their states, are tentative and negotiable, elastic and eligible for a periodic political re-engineering. 

EuropeToday
The same applies to the comparative analysis of the economic performance of East and West.[10] E.g., was the much-celebrated Truman’s Marshall aid to the post-WWII western Europe, originally meant to be the US reimbursement to the Soviets for the enormous burden they took throughout the WWII – the financial assistance that was repeatedly promised by Roosevelt to Stalin, but never delivered past his death in spring 1945? Saturated by the Nazi Germany beyond comprehension, the Soviet Union was rebuilding alone itself and Eastern Europe, while the moderately damaged Western Europe got – including Germany – a massive, ideologically conditioned, financial help. 

In a nutshell; if we disaggregate Europe into its compounding historical components, it is safe to say the following: The very epilogue of both WWs in Europe was a defeat of the Central (status quo challenger) against Atlantic Europe (status quo defender). All this with the relatively absent, neutral Scandinavian Europe, of Eastern Europe being more an object than a subject of these mega-confrontations, and finally with a variable success of Russophone Europe. 

Finally, back to Franco-German post-WWII re-rapprochement. 

Obviously, that was far more than just a story about the two countries signing d’accord. It truly marked a final decisive reconciliation of two Europes, the Atlantic and Central one. The status quo Europe has won on the continent but has soon lost its overseas colonies. Once realizing it, the road for ‘unification’ of the equally weakened protagonists in a close proximity was wide open. This is the full meaning of the 1961 Elysée. 

Why does the de-trivialization, de-psychologization, re-historization and re-contextualization matters today? Because, our further simplification breads binarization, and that is a road for escalation beyond the point of return. What is at stake are not anymore (only) principles, but our very survival. 

(End of the last, 3rd Part)

About author:
Anis H. Bajrektarevic is chairperson and professor in international law and global political studies, Vienna, Austria. He has authored eight books (for American and European publishers) and numerous articles on, mainly, geopolitics energy and technology. Professor is editor of the NY-based GHIR (Geopolitics, History and Intl. Relations) journal, and editorial board member of several similar specialized magazines on three continents. His 9th book “The European Union: Genesis, Institutions, Instrument”s is just released in March 2022.

The views expressed in this article are the author’s own and do not necessarily reflect IFIMES official position.

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

În paralel cu suferinţele, dramele umane şi uriaşele distrugeri materiale pricinuite de invazia militară a armatelor ruse în Ukraina,  impactul reţelei de sancţiuni internaţionale impuse invadatorilor, războiul ucrainean, ajuns la vârsta de două luni, se manifestă, deja, cu perspective deloc optimiste, la nivelul întregului eşafodaj al economiei globale, devenind, de facto, un flagel fără frontiere.

Primele simptome ale acestor repercusiuni se manifestă pe câteva coordonate cu perspective de continuitate şi anume:

– Creşterea abruptă a preţurilor la o serie de produse de primă necesitate între  care, pe un loc de frunte, se situează produsele alimentare şi  sursele primare de energie, categorii de mărfuri cu un înalt indice al inflaţiei în domenii adiacente;

– Este vorba, în al doilea rând, de apariţia unor puternice perturbaţii în segmentul schimburilor comerciale şi, implicit, în reţeaua complexă a lanţurilor şi sistemelor de aprovizionare, la a căror dezechilibrare o contribuţie însemnată o are erupţia valurilor de refugiaţi, deplasaţi şi transfugi.

– Situaţia apărută pe fondul conflictului ucrainean va avea influenţe negative şi în sectorul financiar-bancar, afectat de diminuarea şi tulburarea raporturilor de încredere şi cooperare între instituţiile financiare,, pe de o parte, şi beneficiariii individuali sau instituţionali ai  tranzacţiilor financiare, pe de altă parte.

Este evident că impactul actualului conflict nu va avea o structură şi o intensitate uniformă, acestea luând forme distincte în funcţie de specificităţile regionale şi naţionale afectate de conflictul ruso-ucrainean:  Şi ne referim, cu deosebire, la următoarele coordonate ale geografiei politice globale:

Europa

Potrivit  estimărilor recente al Fondului Monetar Internaţional,  Ambientul continental european  al războiului  are perspectiva de a fi una dintre cele zonele cele   mai expuse consecinţelor conflictului armat aflat în desfăşurare., având în vedere, între altele, că sacnţiunile economice fără precedent  impuse  Rusiei s-au materializat, cu deosebire, în încetarea fluxului de gaze naturale către consumatorii europeni, după ce, prin tradiţie, Rusia a fost principala sursă de hidrocarburi a spaţiului european. Comunitatea europeană este, desigur, într-o  susţinută căutare de furnizori energetici substituenţi, dar aceasta nu va putea să evite efectele unei creşteri consistente a ratei inflaţiei şi a preţurilor de consum la nivelul consumatorilor casnici şi al industriilor mari consumatoare de energie.. Se apreciază că o asemenea criză a energiei va  fi resimţită cu o intensitate crescută în spaţiul Europei de Est şu Centrală, ca urmare a influxului masiv de refugiaţi generat de războiul ucrainean. Un raport al ONU estimează că această parte a continentului a primit, deja, cea mai mare parte a celor peste 3 milioane de refugiaţi de război ucrainieni.

Orientul Mijlociu şi Nordul maghrebian al Africii

Pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (M.E.N.A)  provocarea cea mai îngrijorătoare vine dinspre sectorul alimentar şi, pentru o parte a comunităţii arabe, dinspre înăsprirea climatului financiar şi bugetar deja ameninţat de vulnerabilităţi. Indicatorii modeşti ai ritmului de dezvoltare însoţit de o expansiune a crizei alimentare – deja manifestă – incumbă riscul lunecării către tulburări sociale, protestatare şi revendicative  care,  cumulate, pot să ia amploarea unei noi “primăveri arabe” cu conseciţe uşor de imaginat.

Africa Subsahariană

Serios afectate de pandemia virală globală, de o serie de conflicte şi tulburări sociale, statele din continentul Africii Negre,  sunt prea puţin imune la presiunea consecinţelor generate, la nivel mondial, de conflictul ucrainean. Aceleaşi estimări ale ONU şi ale Fondului Monetar Internaţional, califică ansamblul acestui continent ca fiind “deosebit de vulnerabil”,  în faţa crizelor fianciare, a penuriei alimentare şi energetice, a căror povară este accentuată şi de diminuarea severă a veniturilor din turism şi de accesul limitat la piaţa bancar-financiară internaţională.

Deosebit de îngrijătoare este perspectiva declanşării unei crize alimentare, în condiţiile în care, pe de o parte, se şteaptă creşteri progresive sle preţurilor  la grâu şi, pe de altă parte, acest produs cerealier care este, asigurat, în cea mai mare măsură, din importuri  provenite,  în proporţie de cca. 85% din Federaţia Rusă. şi Ucraina.

America Latină şi Caraibe

Ca şi în regiunile amintite, explozia preţurilor la materii prime, cereale, alimente şi resurse de energie, deţine un loc  preponderent pe lista dificultăţilor prognozate pentru America de Sud şi Caraibe. În plus, crizriza ucraineană şi efectele sale extinse, determină o creştere abruptă a ratei inflaţiei care, deja, în unele state precum Brazilia, Mexic, Chile, Peru, a depăşit, deja, nivelul de 8%..

Şi Rusia?

Se poate spune  că conomia mondială se îndreaptă către o perioadă dificilă pe care unii analişti o compară cu ‘şocul petrolier” din 1973-1974,  când, pe fondul războiului arabo-israelian din octombrie, ţările producătoare de petrol, în frunte cu Arabia Saudită au blocat exporturile de hidrocarburi, provocând o criză fără precedent în istoria modernă.

În acest context, prin  invadarea Ucrainei şi prin  sancţiunile punitive instituite de cvasitotalitatea statelor lumii, guvernanţa lui Vladimir Putin îşi asumă riscul de a afecta grav  o econoie naţională în bună parte conectată la modernitate şi deschisă relaţionării cu lumea exterioară.

Exclusă din dinamica sistemului financiar internaţional şi supusă unui embargou asupra schimburilor comerciale, Rusia se află în faţa incipientă a unei spirale  inflaţioniste  în care  rubla rusească a cunoscut, de la criza  Crimeei până în prezent , o devalorizare de 72%.

Viitorul poate fi asemuit unui Janus cu două chipuri, oscilând între o decizie internaţională de permanentizare a sancţiunilor economice şi o încetare rapidă a  campaniei dîn Ukraina care ar putea pune în discuţie o  reaşezare a  regimului de penalităţi.

Dar chiar după o virtuală ridicare sau restrângere a sancţiunilor, economiile lumii, inclusiv economia rusească vor rămâne mai multă vreme în sala de reanimare.

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

1

De la declanşarea brutalei “operaţiuni militare speciale” ordonate de Vladimir Putin în Ucraina, Administraţia Joe Biden şi Alianţa Atlanticului de Nord – cei doi  principali furnizori de asistenţă militară materială şi umanitară pentru susţinerea rezistenţei de apărare a ucrainenilor şi a preşedintelui Volodimir Zelensky – Pentagonul şi NATO au fost în situaţia permanentă de a întreprinde o bine gândită echilibristică între decizia şi dorinţa de a răspunde cât mai satisfăcător  necesitătilor de luptă ale formaţiunilor combatante ucrainene, pe de o parte şi a asigura continuitatea acestei asistenţe într-o manieră care să evitte o extensie şi o înteţire a conflictului până la o limită de la care evoluţiile pe front să scape de sub control.

 Se poate spune că în cele aproape două luni de război, iraţional, Pentagonul a inundat arealul ucrainean all frontului  cu o impresionantă cantitate de material militar, livrările fiind dominate de material combativ uşor, precum rachetele portabile anti-tanc din clasa Javelin, furnizorii refuzând constant să înscrie pe lista furniturilor armament greu, inclusiv avioane de luptă, determinaţi fiind de teama că o gamă mai largă de produse cu parametri tehnici avansaţi, ar putea să determine escaladări disproporţionate din partea Kremlinului

O asemenea oscilaţie nu a rămas fără reacţii, mai ales în ultimul timp,  când, în  Congres se fac tot mai auzite observaţii critice atât din partea republicanilor, cât şi a democraţilor. “Am sentimentul – spunea influentul senator democrat Richard Blumenthal- că  strategia noastră este oarecum schizofrenică, în măsura în care, pe de o parte, vrem ca Ucraina să  câştige în faţa Rusiei, iar pe de altă parte ne temem de ce va putea să facă  Putin”. Un alt senator,republican,  – Kevin Kramer- spunea  retoric : “S-a întrebat cineva dacă  Vladimir Putin  s-a gândit că masacrarea femeilor şi copiilor este sau nu un act de escaladare?

2

În mai toate apariţiile sale publice, în declaraţiile de poziţie sau în contactele şi întâlnirile sale cu mijloacele medatice, cu lideri de state, sau în alocuţiunile adresate forurilor forurilor parlamentare din state “prietene”, sau la reuniuni ale ONU şi la  lucrările conducerii europene de la Bruxelles, una dintre temele recurente şi patetic dezvoltate în discursul preşedintelui ucrainean a fost, cu predilecţie, nevoia acută a ţării sale de armamen. Patetismul investit de dl Zelensky a  căpătat, de cele mai multe ori, o dimensiune suprasolicitată pănă la o tonalitate  de avertisment şi atenţionare  ultimativă, În retorica sa, războiul eroic în  care  Ucraina a fost târâtă îpotriva voinţei sale,  poporul ucrainean luptă, se înţelege, pentru apărarea existenţei sale statale şi naţionale independente şi suverane, dar în acelaşi timp, lupta sa  trebuie privită şi ca un act de apărare a Europei şi a stabilităţii şi păcii universale. Altfel spus, o înfrângere pe front a Ucrainei ar echivala cu o îngenunchere şi un eşec ireparabil al păcii şi ordinii mondiale. Înţelegând patetismul narativului naţional al preşedintelui  Zelensky, trebuie să remarcăm, sine ira et studio, că, tocmai o satisfacere pripită a dorinţei ne-echivoce a lliderului ucranian de a determina o implicare nemijlocită şi colectivă a Statelor Unite şi a Alianţei Atlanticului de Nord în conflict ar fi deschis, indubitabil, drumul necunoscut  şi aventurist al lunecării lumii şi, desigur, a   Ucrainei într-un al treilea război planetar fără învinşi şi fără învingători.

 Lăsând de-o parte, cererea repetitivă şi aproape ultimativă a Kievului ca structurile euro-atlantice să impună o blocadă totală a spaţiului aerian ucrainean pentru aviaţa rusă  ar  fi însemnat riscul unei confruntări  directe cu aparatele inamice nju trebuie ignorat că opţiunile disponibile Occidentului sunt, în mod obiectiv, limitate.Iar una din asemenea limitări ţine de însăşi tehnologia şi logistica tenicii sofisticate occidentale, a cărei utilizare presupune o perioadă de cel puţin câteva săptămâni pentru instruirea personalului, ceea ce ar însemna, ca, în ritmul  alert de evoluţie a frontului ucrainean, ca  tehnica respectivă să-şi piardă din eficienţă.

Tanctul american Abrams  are un turbomotor  mare consumator de carburanţi, iar sistemele de ghidare prin laser şi prin sisteme cibernetice are nevoie de echipaje bine familiarizate pentru a obţine eficienţa dorită. Ceea ce nu poate fi realizat “din mers” şi în câteva zile. Probleme similare sunt proprii şi aviaţiei.

Răspunzând observaţiilor critice formulate de aleşii repubblicani şi democraţi din Congres, Casa Albă a  dat publicităţii un inventar exhaustiv al furniturilor livrate Ucrainei pănă în momentul de faţă:

– 5.000 rachete şi lansatoare de rachete anti-tanc  “Javelin”;

– 1.400 sisteme de rachete antiaeriene “Stinger”

– 7.000  alte  arme anti-tanc

– Câteva sute de drone sinucigaşe din clasa “Swichblade”

Mai multe drone din clasa “Puma”

– 50 milioane unităţi muniţii de diverse calibre

– 7.000 puşti de asalt

– 45.000 veste anti-glonţ

– Staţii radar  anti-blindate şi anti-drone

– Blindate uşoare

 Tehică de protecţie anti-mine

 – Sisteme de comunicaţii securizate

În prezent, Ucraina are un consistent stoc de armament de ultimă generaţie, provenit din lfurnituri occidentale, precum:

– Sistemul portabil de rachete sol – aer  “Startreak MADPS, cea mai rapidă armă din această categorie cu rază scurtă de acţiune, concepută, fabricată şi licrată de Marea Britanie.

– Două rude americane – rachetele Javelin  şi Şi Stingher, deja amintite şi care deja şi-au dovedit eficiacitate pe front. Surse militare ruseşti apreciază că stocul de rachete Javelin” de care dispun ukrainenii este superior, numeric, rezervei unui stat membru al NATO.

– Drona americană Switchblade, sau “drona kamikatze”, portabilă, cu explozie la impact.

– Drona turcească “Bayraktar TB2 cu bombe ghidate prin aser.

Pentru Volodimir Zelinsky aceste licrări sunt necesare pentru “supravieţuire”, dar solicită, în plus, livrări suplimentare şi tancuri şi avioane , tot pentru “supravieţuire”, un punct de vedere cu  care, deocamdată cel puţin, furnizorii nu sunt de acord.

 Potrivit purtătorului de cuvând al Pentagonului, John Kirby, până acum, preşedintele Joe Biden a aprobat deblocarea unui fond de 2,4 miliarde dolari pentru asistenţă militară acordată Kievului, echivalând, aproximativ cu întregul buget militar al Ucrainei.

S-a spus, pe bună dreptate, că pentru prima dată, un eveniment major politico-militar pe continentul european, respectiv războiul ucrainean a determinat atât o dinamizare a Alianţei Nord-Atlantice (despre care s-a făcut afirmaţia că “se află în moarte cerebrală”)cât şi  o rapidă şi funcţională solidaritate de gândire şi acţiune cu comunitatea europeană Iar  \aceasta s-a manifestat nu numai în segmenul abordărilor ideologice, doctrinare şi de planificare, ci şi în coeziunea pe care întregul areal euro-atlantic a afirmat-o faţă cu intervenţia rmilitară rusă în Ucraina, dar şi cu susţinerea militară, economică, financiară, umanitară şi în alte domenii ale ripostei ucrainiene la  invazia la care această ţară este supusă. Individual sau în cadru organizaţioal, numeroase state –  membre sau nu ale Uniunii Europene şi NATO –  s-au alăturat efortului internaţional de asistenţă acordată   Ucrainei,  şi instituţiilor sale de apărare. De la furnizarea de material militar combatant şi logistic, la echipamente, carburanţi, medicamente şi produse alimentare, ajutorare şi îngrijirre pentru refugiaţii ucraineni alungaţii de la căminele lor şi până la asigurarea de  servicii medicale, spitaliceşti, educaţionale, umanitare o mare verietate de ajutoare au fost dirijate în flux continuu încă din primele zile ale intervenţiei ruse.

3

Observaţii în loc de încheiere

Observaţia 1:  Într-o recentă declaraţie pentru Agenţia Română de Presă Agerpres, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, afirma, între altele, că “armata ucraineană  este o armată de tip NATO, pentru că i-am antrenat timp de ani şi zile””

Observaţia 2: În raportul său pe anul trecut, Agenţia  americană “Global Firepower Index” plasează Ucraina pe locul 22 în lista ţărilor cele mai bine dotate din punct de vedere al dotării şi capacităţilor militare. Dacă, în anul 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimea, ministrul ucrainean al Apărării declara  că armata ţării sale dispunea de un potenţial uman cifrat la numai 6.000 de oameni,, “şocul Crimea” a venit ca un duş îngheţat. Astfel, potrivit sursei sus-menţionate, în 2021 armata ucraineană dispunea de între 145-150 mii de  oameni, cifră ajustată ulterior la 200.000 personal cu pregătire de luptă.

Observaţia 3: În perioada dintre ieşirea din componenţa fostei URSS şi momentul 2014, Ucraina şi-a dezvoltat o puternică industrie militară, asigurându-şi un loc proeminent pe piaţa internaţională de armament, cu  un aport valoric de 7,6% din Produsul Intern Brut (cf. Institutul SIPRI din Stockholm). În acelaşi timp, şeful Agenţiei de Exporturi Militare UkroBoronProm, declara  că până în 2025 se are În vedere creşterea de 5 ori a exporturilor de profil, ajungându-se la un volum nominal anual de 2 miliarde dolari. Este de crezut că, paralel cu livrările externe, guvernul de la Kiev a avut grijă să constituie suficiente stocuri proprii de armamente, echipamente şi logistică militară necesară pentru a acoperi necesităţile de apărare a ţării, logic fiind  ca  ieşirea din fosta Uniune Sovietică să găsească o armată ucraineană cu depozitele suficient de pline cu tehnologii şi infrastructură de apărare

Dar, totuşi, cu o  armată având  un bun potenţial militar cu pregătire combativă “de tip NATO”, cu  rezerve virtuale de producţie autohtonă sau rusească sovietică, Volodimir  Zelensky  nu osteneşte să solicite ajutoare externe în arme şi tehnică de luptă. Cum poate fi înţeleasă aceasta?

La o analiză de bun-simţ, răspunsul nu este greu de identificat.

Confruntată cu un adversar de mai multe ori superior, armata ucraineană a manifestat un admirabil şi onorabil patriotism şi spirit de sacrificiu. Dar  este de înţeles că oricât de înflăcărat ar fi spiritul naţional al soldatului de pe front, acesta poate fi subminat sau chiar anihilat atunci când nu este susţinut cu instrumentele necesare. Or, sortimental şi calitativ, dotarea de luptă a forţelor de rezistenţă este depăşit, realizat pe vremea Uniunii Sovierice şi după parametri care astăzi au devenit caduci, şi insuficient de efi competitivii în faţa unei armate invadatoare înzestrate cu armamente de ultimă generaţie, unele fiind supuse primelor teste chiar pe frontul ucrainean. Volodimir  Zelensky nu dispune nici de bombe termobarice, nici de rachete hipersonice şi nici de sistemele informatice şi cibernetice pe care le aruncă în luptă generalii lui Vladimir Putin. Spre a nu mai aminti  că aviaţia militară e ucrainienilor este, din păcate, “Cenuşăreasa” instituţiei militare. Dar cât de dispusă şi de neîncorsetată de limite este comunitatea înternaţională pentru a oferi armele sofisticate şi  eficiente pe care  Zelinsky le cere şi le cere cu un apetit suprasolicitat?

Se pare că, faţă cu lejeritatea şi dezinteresul lui Putin pentru negocierile de pace şi în perspectiva unei amplificări teritoriale a ofensivei ruseşti, Occidentul va manifesta un plus de flexibilitate. La 11 aprilie, la reuniunea miniştrilor europeni  de Externe , Înaltul comisar al UE pentru Afaceri Ex terne, Josep Borrell a cerut statelor membre să trimită arrme Ucrainei “nu în săptămâni, ci în zile”. Si europenii s-au angajat să examineze cu celeritate acest apel, urmând ca,de  data a ceasta, livrările să includă şi tancuri, lansatoare multiple de rachete şi altă tehnică avansată

“Securitatea ucrainenilor  poate fi apărată cu armata pentru care, noi,  ca Unune Europeană şi ca prieteni, vom spori transporturile de arme”, declara ministrul german  de  Externe, Annalina Baerbock.

Poate  că armele Europei vor aduce mai curând, liniştea şi vor reînvia o urare rusească  datând din ultimul Război Mondial : “Miru Mir !”, Pace lumii!            

Emilian M. Dobrescu

            Aceasta este Istoria Ukrainei

            Conflictul dintre ucraineni și ruși este greu de înțeles fără a privi în trecutul acestor popoare slave înrudite[1]. Slavii au format ultimul grup indo-european care a intrat în Istorie, spre sfârșitul secolului al Vl-lea. Ei s-au diferențiat în Timp în slavii de răsărit (din care s-au născut rușii, bielorușii și ucrainenii), cei de vest (din care s-au născut polonii, cehii, slovacii) și cei sudici (din care s-au născut bulgarii, sârbii, croații, slovenii).
            Prima formațiune statală a slavilor de răsărit apare la mijlocul secolului al IX-lea. Atunci au pătruns în teritoriile pe care se așezaseră slavii, negustorii pirați din nordul Europei, denumiți varegi sau rus, rhos… pe când cei care au cucerit nordul Franței de
astăzi și apoi Britania (1066) se numeau vikingi sau normanzi; sub conducerea acestor varegi, slavii au format prima formatiune statală, Hazaria (către anul 820), iar pe la 830 începe creștinarea acestui teritoriu imens. Pe la 885, Oleg Varegul cucerește Kievul și
pune bazele dinastiei Rurik; astfel a luat naștere primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, formată din triburi slave, polanii, ulicii, tiverianii, severianii, dulebeții, croații albi).
            Rusia Kieveană (sau Rutenia in limba latină) a fost condusă de principi scandinavi chiar dacă masa mare a populației era slavă. Rurik a fost întemeietorul mistic al dinastiei, iar numele de Ukraina apare în secolul al XII-lea, iar pe hărțile politice ale Europei
apare în secolul al XV-lea.  Ukraina înseamnă cnezat, teritoriu, teritoriu de graniță. Creștinarea Ruteniei Mari (compusă din Rutenia Albă, Rutenia Neagră și Rutenia Roșie) o face cneazul Vladimir cel Mare în jurul anului 988, iar Iaroslav cel Înțelept emite o sumă de legi încorporate în Pravila Rusă, legi care au rezistat ulterior ocupației
lituaniene-polone. Prin Cneazul Vladimir cel Mare a intrat Rusia Kieveană (Rutenia) în sfera culturală a Bizanțului.

            Pe la 1169 începe destrămarea Rusiei Kievene, sub loviturile tătarilor care au avansat până in Europa Centrală, provocând mari distrugeri și jafuri. Din Rusia Kieveană s-au desprins Novgorodul (în nord), Suzdal-Vladimir, adică cnezatul Moscova, care va fi leagănul viitoarei Rusii (în nord-est), Galiția și Volînia (sud-est), cnezatul
Poloțk (va fi vatra viitorului stat Belarus, Rutenia Albă). Galiția a ajuns în componența Regatului Polon, iar Volînia a ajuns să fie inclusă în Marele Ducat al Lituaniei, în care a fost integrat și Kievul.

            În 1170 cneazul Vladimir Suzdal atacă Kievul… dar apar tătarii și cumanii care îl preiau cam pe la 1240; în secolul al XIV-lea, polonii și lituanienii îi atacă pe tătarii mongoli și ocupă Galiția, Volînia și Rutenia Transcarpatică… Pe la 1650 cazacii de pe Nipru lovesc uniunea polono-lituaniană și pun bazele actualului stat ucrainean, care era
prins între  Imperiul Otoman și Hanatul Crimeii, Rusia Moscovită și Regatul Polon, care atacă noua formațiune statală ucraineană, care cere ajutor rușilor moscoviți. Între 1770-1795 (după împărțirea Regatului Polon), Galiția a trecut sub ocupație austro-ungară și
restul Ukrainei a trecut sub controlul Rusiei.

            După invazia tătară din secolul al XIV-lea lea încep diferențierile lingvistice: rusa mică (sau ucraineana) devine o limbă de sine stătătoare care se deosebește de rusa albă (bielorusă) dar și de rusa mare (velikorusă), centrată în jurul Moscovei. Rusia Moscovită, sub conducerea lui Alexandr Nevski, deși plătește tribut mongolilor, se bate cu cavalerii teutoni și cu cavalerii suedezi pe care îi înfrânge și astfel își asigură autonomia; apoi scapă și de dominația mongolă a Hoardei de Aur, din secolul al XV-lea.

            Zona de sud a Ukrainei, greu accesibilă, unde se refugiau țăranii nemulțumiți din toate cnezatele/statele din jur (inclusiv din Moldova și unde s-au format cazacii de pe Nipru), a fost disputată de Imperiul Otoman și Regatul Polon. Așadar, vreme de 400 de ani de la dispariția Rusiei Kievene și până la semnarea “tratatului” din ianuarie 1654,
între teritoriul Ukrainei de astăzi și Rusia Moscovită nu au mai existat legături directe.

            Lingvistic, limba ucraineană s-a dezvoltat ca și rusa și bielorusa în secolele al XIV-lea și al XVI-lea. Însă, spre deosebire de ruși, ucrainenii nu aveau un stat propriu; rușii, care dispuneau deja de un stat format, au beneficiat de influențe externe care le-au fost benefice în dezvoltarea lor ulterioară. Expansiunea rusă către aceste teritorii a început cu Petru I, exact atunci când începea și criza Poloniei, ce avea să ducă la sfârșitul secolului al XVIII-lea la dispariția acestui stat. Urmașii lui Petru I au continuat avansarea
în teritoriile sud-estice ale Ukrainei de astăzi, numite Novaia Zemlia (Pământuri Noi) sau Novaia Rossia (Noua Rusie), teritorii care au fost colonizate cu țărani eliberați din șerbie, ceea ce face ca Ukraina să aibă astăzi aproximativ zece milioane de ruși.

            Îndelungata ocupație rusească a făcut ca și ucrainenii să vorbească rusește. Rusa este în Ukraina precum engleza în India, o vorbesc toți.  Vestul Ukrainei a rămas în sfera de influență a Regatului Polon, apoi în sfera de influență a Imperiului Habsburgic, care a preluat o bună parte a Poloniei după cele trei împărțiri succesive de la sfârșitul secolului al XVIII-lea lea. Vestul ucrainean a devenit mai unit, depinzând religios de papalitate, de catolicism…
            În secolul al XIX-lea, cel al națiunilor și liberalismului, ucrainenii trăiau împărțiți în stăpâniri străine, ca și polonezii, ceea ce a avut efecte asupra formării conștiinței lor naționale. Până în anul 1904, cînd Academia Imperială de Științe de la Petersburg a considerat limba ucraineană un dialect al limbii ruse, deși sunt limbi diferite; în secolul al XIX-lea, unii creatori ucraineni au scris în limba ucraineană (marele poet, Taras Șevcenko), iar alții în limba rusă (precum Nikolai Gogol). În 1863, rușii au interzis utilizarea limbii ucrainene în tipărituri (ceea ce fac astazi ucrainenii cu minoritățile
conlocuitoare de la ei…).  Rușii voiau să îi asimileze cu forța. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se produce marea mișcare națională în tot spațiul rusesc.

            Limba literară ucraineană s-a format în secolul al XIX-lea, în
instituțiile poloneze de învățământ, mai ales la Cracovia (în Galiția): ucrainenii mergeau la studii și la Vilnius unde funcționa o universitate poloneză; în 1875, Împăratul Franz Joseph înființează la Cernăuți o universitate, unde a funcționat și prima catedră de istorie
și limbă ucraineană. În 1916, Puterile Centrale au creat un regat marionetă al Poloniei. În februarie 1917 începe în Rusia revoluția bolșevică și polonezii reușesc să-și recapete țara, în vreme ce naționaliștii ucraineni au fost înfrânți și au rămas împărțiți între
Rusia bolșevică și Polonia renăscută.

            Tratamentul la care au fost supuși ucrainenii în cadrul URSS a mărit adversitatea și ura dintre ruși și ucraineni: prin fenomenul Holodomor (Marea Foamete) a fost lichidată și categoria țăranilor ucraineni relativ bogați, adică kulacii. Pe de altă parte, regimul sovietic a dezvoltat o elită ucraineană fidelă regimului de la Moscova.

            După Primul Război Mondial, tentativa de creare a unui stat ucrainean a eșuat și pentru că nu dispuneau de cadre pregătite acestui scop. Sub regimul sovietic care avea nevoie de aceste cadre, s-a dezvoltat o intelectualitate umanistă și tehnică; aceștia au asigurat coloana vertebrală a statului ucrainean după 1989. Între cele două
războaie mondiale, sovieticii îi sprijineau pe naționaliștii ucraineni din Polonia. Sentimentele masei de ucraineni erau profund antipoloneze: mișcarea naționalistă ucraineană a găsit mare sprijin în Germania, care urmărea să lovească în Polonia (aici trăiau cinci milioane de ucraineni), dar să lovească mai ales URSS.

            În Timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mulți ucraineni au
luptat alături de Germania nazistă împotriva URSS; între 1940 și 1945 Ukraina a fost mai nazistă și fascistă decât Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini, ajungând la un nivel înalt de fanatism. Cele mai multe atrocități au fost comise de naziștii fanatici ucraineni în
sud-estul Ukrainei, adică în Harkov, Donețk și Lugansk, exact unde a intrat acum Rusia cu armată si război.

            Cele trei provincii (autoproclamate republici în ianuarie 2022) au cerut ajutor Rusiei tocmai ca evenimente precum acelea dintre 1940-1945 să nu se mai repete. Documente ale epocii, declasificate de Federația Rusă prin Arhiva Ministerului Apărării și de Război descriu crimele fasciștilor ucraineni: 5,2 milioane de ruși uciși, 900.000 de
evrei, 200.000 de polonezi, 400.000 de militari sovietici care erau prizonieri de război, 200.000 de moldoveni, români, basarabeni, țigani.

            Ukraina a dorit ca Germania nazistă să învingă URSS participând cu batalioane ca cel al lui Sukovici din Lvov la lupta armată (mai degrabă teroristă) asupra satelor și localităților ruseşti.  Biserica Catolică ucraineană a binecuvântat toate atrocitățile comise de divizia nazistă ucraineană “Galicina” în septembrie 1941 la Babi Yar,
lângă Kiev unde au fost omorâți 5.000 evrei, 40.000 ruși și 3.000 țigani. Alt criminal notoriu ucrainean a fost fascistul Vojnovski care a ucis împreună cu acoliții din batalionul său de criminali 160.000 evrei și 350.000 ruși.  

            Liderul naționalist și criminal odios în acele vremuri a fost Stepan Bandera, care împreună cu acoliții săi a masacrat populații întregi de ruși, evrei, țigani, moldoveni… În Timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ukraina s-a dedat la crime și atrocități (chiar cu participarea populației radicalizate) împotriva oricui, mai ales a rușilor și evreilor, dezvăluind un naţionalism subuman, plin de ferocitate și ură rasială, etnică, religioasă. Dacă știm istoria reală vom ști cum să ne poziționam și cum să abordăm viitorul…

            Stalin nu a vrut ca populația rusă să afle ce au făcut ucrainenii între 1940-1945 și să dea semnalul unei răzbunări în masă, pentru masacrele, atrocitățile, progromurile, asasinatele și crimele comise de ucraineni care luptau alături de naziștii germani.  În 1953 Stalin a murit, a venit la conducerea URSS Nikita Hrușviov, care în 1954 a dăruit Ukrainei Peninsula Crimeea pentru a îndulci relațiile dintre ruși și ucraineni, dar și el ține la secret faptele odioase petrecute cu un deceniu înainte…

          Antonov – 225

            Cel mai mare avion din lume – avionul-cargo ucrainean Antonov-225 – a fost distrus în urma bombardamentelor rusești care au avut loc la periferia capitalei Kiev[2]: evenimentul s-a produs în cea de-a patra zi a invaziei ruse – 27 februarie 2022, conform grupului de stat ucrainian Ukroboronprom: „Invadatorii ruși au distrus avionul amiral al aviației ucrainiene, AN-225”, pe aeroportul Antonov din Gostomel, din apropiere de Kiev, a precizat grupul Ukroboronprom.

            Aeronava era singura de acest gen din lume, cu o lungime de 84 de metri și o capacitate de transport de 250 de tone metrice de marfă la viteze de până la 850 kilometri pe oră. A primit numele de „Mriya”, care se traduce prin „vis” în limba ucraineană. Aeroportul Gastomel a trecut prin ciocniri violente de la începutul invaziei inițiate de președintele rus Vladimir Putin. Armata rusă a luat toate măsurile pentru a bloca infrastructura strategică a Ucrainei.

            Producătorul de arme Ukroboronprom a declarat că repararea lui AN-225 Mriya va costa peste 2,7 miliarde de euro și se poate întinde pe o perioadă de până la cinci ani: „Misiunea noastră este să ne asigurăm că aceste costuri vor fi suportate de Rusia, care în mod voit a avariat avionul, a declarat grupul. Construită inițial ca parte a programului aeronautic sovietic, aeronava AN-225 a efectuat primul zbor în 1988. După mai muți ani care au urmat prăbușirii Uniunii Sovietice, avionul a rămas la sol. Singurul model existent a efectuat teste de zbor în 2001 pe aeroportul Gostomel, situat la aprox 20 km distanță de Kiev.

            Apelul Biroului Prezidiului Academiei Române către academiile europene

            După două războaie mondiale devenite catastrofe umanitare, dezlănțuirea unui nou conflict armat, pe urmele celor petrecute în trecutul nu prea îndepărtat, părea imposibilă[3]: soluția evitării confruntărilor violente o dăduse, cu decenii în urmă, Nicolae Titulescu: „Când pacea este amenințată, nu se răspunde prin război, ci, prin organizarea păcii“. Și totuși, un stat independent vecin cu România este supus spectrului morții de către o mare putere care dezlănțuie o agresiune fățișă, contrară tuturor acordurilor internaționale. Academia Română, aidoma tuturor instituțiilor similare, formate din oameni de știință și creatori de valori spirituale autentice, este din principiu împotriva violenței și condamnă ferm războiul dezlănțuit de Federația Rusă împotriva Ucrainei. Din păcate, savanții nu au capacitatea de a opri conflictul, dar oamenii politici deținători ai puterii au decizia păcii în mâinile lor. Mai mult, acești lideri au chiar obligația s-o facă, din respect față de popoarele care le-au delegat dreptul de a conduce. După crizele recente devenite copleșitoare, trebuie să se treacă la pace, la o pace durabilă, făuritoare de punți stabile de comunicare între toate popoarele Europei. Oamenii de știință și de cultură sunt cei care descoperă mereu căi de dialog, indiferent de valorile politice pe care le împărtășesc guvernele lor. Știința și cultura sunt limbaje universale, de aceea, Academia Română inițiază un apel către toate academiile europene, cu scopul creării unei platforme continentale de comunicare științifică, al cărui scop să fie identificarea valorilor, principiilor și aspirațiilor comune tuturor popoarelor, în vederea menținerii păcii. Mai mult ca oricând, este acum nevoie de o alianță a spiritelor iubitoare de armonie, capabile să îndemne la încetarea grabnică a războiului și la organizarea păcii.

            Avertismentul Băncii Mondiale

            ”Războiul din Ucraina este „o catastrofă” pentru lume, care va reduce creșterea economică globală și care vine într-un moment nepotrivit pentru lume, deoarece inflația era deja în creștere”, a declarat David Malpass, președintele Băncii Mondiale[4]. El a subliniat că cea mai mare îngrijorare a sa este „în legătură cu pierderile de vieți omenești care au loc. Impactul economic al războiului se extinde dincolo de granițele Ucrainei, iar creșterile prețurilor globale la energie, în special, „îi afectează cel mai mult pe cei săraci, la fel ca și inflația”.

        Malpass subliniază că atât Rusia, cât și Ucraina sunt mari producători de alimente. Ucraina este cel mai mare producător mondial de ulei de floarea-soarelui, Rusia fiind pe locul doi, potrivit S&P Global Platts; împreună, ele reprezintă 60% din producția mondială. Cele două țări reprezintă, de asemenea, 28,9% din exporturile globale de grâu, potrivit JP Morgan; prețurile grâului pe bursa futures de la Chicago s-au tranzacționat la maximele ultimilor 14 ani.

            Livrările de produse de bază din Rusia sunt limitate din cauza sancțiunilor generalizate, iar livrările ucrainene au fost oprite deoarece luptele au închis porturile țării.

„Nu există nici o modalitate de adaptare suficient de rapidă la pierderea aprovizionării din Ucraina și din Rusia, ceea ce face ca prețurile să crească”, a declarat Malpass… Aproximativ 39% din energia electrică din UE provine de la centrale electrice care ard combustibili fosili, iar Rusia este cea mai mare sursă de petrol și gaze.

            Pe măsură ce UE încearcă să-și accelereze tranziția către alte surse de energie, guvernul lui Vladimir Putin „ar putea pierde definitiv unele dintre piețe”, a mai declarat Malpass. O astfel de pierdere de venituri este doar una dintre modalitățile prin care acest război va afecta nivelul de trai în Rusia, la fel ca și scăderea valorii rublei și inflația pe care o aduce. Războiul din Ucraina va cauza și mai multe probleme pentru economia globală, spune David Malpass.

            Banca Mondială a alocat 7,9 miliarde de dolari pentru a ajuta la dezvoltarea economiei Ucrainei după schimbările din 2014. Acești bani au ajutat țara să instituie reforme economice de amploare, inclusiv privatizări în sectoarele energetic și bancar, precum și eforturi pentru a face terenurile agricole mai productive.

            În ianuarie 2022, înainte de invazia rusă, banca centrală a Ucrainei a prognozat că economia de 180 de miliarde de dolari va crește cu 3,4% în acest an, după dificultățile cauzate de pandemie. Dar, războiul are „un impact catastrofal pentru economia noastră, pentru regiune în general. Am văzut deja distrugeri masive de drumuri, poduri și infrastructură. Așadar, acesta este un lucru care va trebui reconstruit de-a lungul anilor, atunci când războiul se va încheia. În condițiile în care sute de mii de ucraineni au fugit din țară sau s-au alăturat luptei împotriva Rusiei, forța de muncă s-a redus dramatic, ceea ce îngreunează menținerea economiei de război. Producția pur și simplu se prăbușește, există întreruperi în aprovizionarea cu alimente și energie vitale”, spune Alexander Rodnyansky, consilier economic al președintelui Zelensky.

            Avertismentul Fondului Monetar Internațional

            Eventuala escaladare a conflictului din Ucraina ar avea consecinţe economice „devastatoare”, din cauza sancţiunilor internaţionale impuse Rusiei, avertizează Fondul Monetar Internaţional (FMI)[5]: „Sancţiunile impuse Rusiei vor avea un impact substanţial asupra economiei mondiale şi a pieţelor financiare, cu efecte colaterale asupra altor ţări Escaladarea conflictului şi a sancţiunilor ar avea consecinţe devastatoare”, atrage atenţia FMI.

            Statele Unite, Uniunea Europeană, Grupul G7 şi numeroase ţări au impus sancțiuni masive asupra Rusiei din cauza intervenţiei militare în Ucraina.

            Cea mai mare centrală nucleară din țară

            Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) transmite că a primit o cerere din partea autorităților ucrainene pentru energie nucleară „de a oferi asistență imediată”, în contextul în care Rusia a notificat AIEA că a preluat controlul teritoriului din jurul centralei nucleare Zaporizhzhia[6]. AIEA a spus că a primit o cerere din partea autorității ucrainene pentru energie nucleară „să ofere asistență imediată în coordonarea activităților legate de securitatea centralei nucleare de la Cernobîl și a altor instalații nucleare”. Solicitarea a venit în contextul în care Rusia a notificat în scris AIEA că forțele sale au preluat controlul asupra teritoriului din jurul centralei nucleare ucrainene Zaporizhzhia, potrivit directorului general Rafael Mariano Grossi.

            În scrisoarea Rusiei către AIEA se arată că personalul de la centrală și-a continuat activitatea „de asigurare a securității nucleare și de monitorizare a radiațiilor în modul normal de funcționare”; înregistrările video de pe rețelele de socializare, au arătat muncitori de la centrala nucleară blocând drumurile de acces la centrala Zaporizhzhia, una dintre cele mai mari centrale nucleare din Europa. Forțele rusești au preluat de la finalul lunii februarie 2022 și controlul asupra Centralei nucleare de la Cernobîl din nordul Ucrainei, locul celui mai grav dezastru nuclear din lume.

            AIEA a adăugat: „Directorul general a subliniat în repetate rânduri că trebuie evitată orice acțiune militară sau de altă natură care ar putea amenința siguranța sau securitatea centralelor nucleare din Ucraina”. De asemenea, a afirmat că ”personalul de exploatare trebuie să fie capabil să-și îndeplinească sarcinile de siguranță și securitate și să aibă capacitatea de a lua decizii fără presiuni nejustificate”. Într-o actualizare din 2 martie 2022, Inspectoratul de Stat pentru Reglementare Nucleară al Ucrainei (SNRIU) a declarat că a menținut comunicațiile cu instalațiile nucleare ale țării și că acestea au continuat să funcționeze normal. Centrala din Zaporizhzhia este cea mai mare dintre instalațiile nucleare din Ucraina și are șase din cele 15 reactoare de energie nucleară din țară.

            Generalul Sukhovetsky

            Comandant adjunct al Armatei 41 din Districtul Militar Central, generalul Andrei Sukhovetsky a fost ucis în Ucraina, pe 2 martie 2022, de un lunetist ucrainean[7]. Generalul avea sub comandă trupele de operatiuni speciale Spetnaz.

            Moartea generalului nu a fost confirmată de Ministerul rus al Apărării; posturile de știri ucrainene citează o postare pe VKontakte care anunță decesul generalului, postare scrisă de Serghei Chipilev, umembru al grupului de veterani ruși „Frăția de război”: „Cu mare durere am aflat vestea tragică despre moartea prietenului nostru, generalul-maior Andrei Aleksandrovici Sukhovetsky, pe teritoriul Ucrainei în Timpul unei operațiuni speciale”, se arată în postarea care nu precizează circumstanțele decesului.     

            Vestea morții a fost raportată și de mass-media rusești: Lenta.ru a publicat știrea, în timp ce Alexander Kots, corespondent al tabloidului de mare tiraj Komsomolskaia Pravda, a descris decesul într-o postare pe Telegram.

            Andrei Sukhovetsky a comandat anterior Divizia a 7-a de asalt aeropurtat din Novorossiysk. A fost decorat cu două Ordine ale Curajului. A luat parte la campaniile rusești din Caucazul de Nord, Abhazia și Siria, a fost decorat, de asemenea, pentru rolul său în anexarea Crimeei.

            Patru condiții pentru a opri războiul

            Rusia cere Ucrainei să își înceteze acțiunile militare, să-și schimbe Constituția pentru a consacra neutralitatea țării, să recunoască Crimeea ca teritoriu rus și să recunoască republicile separatiste Donețk și Lugansk ca teritorii independente[8]: purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia a spus Ucrainei că este gata să-și oprească acțiunea militară „într-o clipă”, dacă Kievul își îndeplinește toate aceste condiții. Aceasta este, până acum, cea mai explicită declarație a Rusiei referitoare la condițiile pe care vrea să le impună Ucrainei pentru a opri ceea ce ea numește „operațiune militară specială” în acest stat. Dmitri Peskov a spus că Ucraina cunoaște aceste condiții. În legătură cu neutralitatea Ucrainei, purtătorul de cuvânt a spus: „Ar trebui să facă amendamente la Constituție, conform cărora Ucraina ar respinge orice obiectiv de a adera în orice bloc. Acest lucru este posibil doar prin modificarea Constituției”.

            ”Principalul lucru este ca Ucraina să înceteze acțiunea militară. Ar trebui să-și oprească acțiunea militară și atunci nimeni nu va mai trage – am mai vorbit despre faptul că trebuie să recunoască Crimeea drept teritoriu rus și că trebuie să recunoască faptul că Donețk și Lugansk sunt state independente; și asta e, se va opri într-o clipă”, a declarat Peskov pentru Reuters. În ziua în care negociatorii ucraineni și ruși se întâlneau pentru prima dată în Gomel, Belarus, Vladimir Putin i-a transmis lui Emmanuel Macron condițiile opririi războiului din Ucraina.

            Revendicările de natură teritorială – recunoașterea apartenenței Peninsulei Crimeea la Federația Rusă și a ”independenței” Donețk și Lugask – erau enumerate de Vladimir Putin pe 28 februarie 2022. Alături de ”dezarmare și denazificarea” Ucrainei, ultima sintagmă stârnind confuzie. În locul ”dezarmării și denazificării” cerute de Putin, Peskov vorbește luni de ”neutralitate”. Adică de renunțarea la aderarea la UE și NATO, fiind azi imposibil de imaginat dorința Ucrainei de a intra în CSI creată de Rusia.

            Prezentarea cererilor Rusiei a fost făcută în Timp ce delegațiile din Rusia și Ucraina se pregăteau să se întâlnească pe 7 martie 2022 pentru a treia rundă de discuții menite să pună capăt războiului. Invazia lansată pe 24 februarie 2022, a provocat cea mai gravă criză a refugiaților din Europa de după Al Doilea Război Mondial, a provocat indignare în întreaga lume și a generat sanccțiuni Occidentale dure împotriva Rusiei. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov și omologul său ucrainean, Dmytro Kuleba s-au întâlnit pe 10 martie 2022, în Antalya (sudul Turciei). A fos prima întâlnire la nivel de membri ai guvernelor de la izbucnirea războiului în Ucraina; întrevederea a fost anunțată de ministrul turc de externe Mevlut Cavusoglu.

            “Prietenia” Ukrainei cu România

            În 1918, Ukraina a dorit anexarea Basarabiei, dar intervenția armatei române a dejucat și a anulat demersul şi dorința vecinilor de la nord[9].  În 1945, Ukraina a dorit același lucru, însă Stalin s-a opus din considerente pur politice, nicidecum din dragoste pentru români.  În 1992, Ukraina a participat cu trupe la războiul de pe Nistru alături de
trupele ruse din Armata a XIV-a a generalului Lebedev, împotriva românilor de acolo; dorința Ukrainei era de a desprinde regiunea transnistreană pe care și-au dorit-o pentru a o include în granițele ucrainene.

            Din 1992 și până în prezent, Ukraina este parte activă din formatul de negociere asupra regiunii Transnistria. Mafia care a condus Republica Moldova după 1991 a fost reprezentată de ucraineni, nu de ruși. Aceștia aveau ordine clare de la Kiev ca Republica Moldova să eșueze în toate planurile și au promovat separatismul la Bălți, Cahul, Bender, Tiraspol, în Găgăuzia…

            Ukraina a dus o politică dură de distrugere a identității românești din teritoriile pe care le ocupă pe nedrept. Acest stat deține în mod arbitrar și injust teritorii românești cum sunt: Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sus și Apsei de Jos), nordul
Bucovinei istorice, Bugeacul (cu Ismail, Cetatea Albă), Insula Șerpilor, Ținutul Herței… toate aceste teritorii românești fiind dăruite de mai marii vremii, adică sovieticii…

            La Tribunalul de Arbitraj Internațional de la Haga (Țările de Jos), România a avut proces cu Ukraina privind platoul continental al Mării Negre de la gurile Dunării, proces în urma căruia, România a câștigat aproximativ 9.200 kmp de ape maritime. Ukraina se opune vehement ca cele două state românești (România și Republica Moldova)
să se unifice, deoarece sigur ar pierde teritoriile românești aflate acum în componența vechii Rutenii.

            Ukraina a sabotat circulația pe canalul Sulina (în urmă cu aproximativ
15 ani) când a eşuat intenţionat nava Rostok, blocând astfel pentru mult Timp traficul pe șenalul navigabil al brațului dunărean; a fost o răzbunare pentru faptul că România obtinuse de la UE interdicția ca Ukraina să construiască canalul Bîstroe, interdicție pe care ucrainenii au ignorat-o.

            Ukraina nu a fost și nici nu va fi (ca și Ungaria) un stat prieten cu România.  Politicienii nu trebuie să camufleze această realitate de teama că ar putea strica relațiile diplomatice… Care relații?… acelea de a tăcea și a nu face nimic?!… Există această
zicere veche, antică: până si inamicii te pot respecta dacă nu arăți frică și lipsă de onoare.

            Rocile Dovbush – dovezi ale existenței cui?

            Sunt un grup de structuri naturale și antropice, sculptate în stânca din Parcul Național Skolivski Beskydy din raionul Skole[10]. Geologia formațiunilor este alcătuită din gresie masivă care corespunde seriei Yamna din Paleocenul superior, o epocă geologică ce a avut loc în urmă cu 65-66 de milioane de ani. Rocile au fost numite după Oleksa Dovbush, un rebel și erou legendar din secolul al XVIII-lea care fura de la bogați pentru a ajuta iobagii și țărănimea mai săracă. Se spune că mișcarea insurgentă Opryshky ar fi folosit rocile drept adăpost pentru a pregăti atacuri asupra moșierilor și negustorilor din Munții Carpați, deși orice asociere cu Oleksa Dovbush este cel mai probabil o invenție modernă.

            Rocile Dovbush ating până la 1 km în lungime, fiind alcătuite din formațiuni naturale care par să formeze „turnuri medievale”, multe dintre acestea având denumiri individuale. O formațiune de roci este cunoscută drept „castelul” și conține numeroase peșteri și nișe sculptate în rocă despre care se crede că ar fi rămășițele unui schit care găzduia membrii unei comunități monastice din creștinătatea estică. Astfel, peșterile ar fi putut să fie locuite, fiind protejate de elementele naturii și ascunse adânc în pădurile de pe versantul sudic al Muntelui Sokolov.

            Dovezi ale fortificațiilor făcute de Om, cum ar fi un sistem de depozitare a apei, sugerează că structura denumită „castelul” a fost folosită la un moment dat drept fortăreață. Totuși, având în vedere lipsa cercetărilor arheologice, unii au speculat că fortificațiile datează fie din Timpul invaziei mongolo-tătare din secolul al XIII-lea, ori din perioada Opryshky, între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

            Situația refugiaților

            Poziția UNHCR

            874.000 de refugiați au părăsit Ucraina de la începutul operațiunilor militare ruse pe 23 februarie 2022 și până pe 1 martie 2022, mai mult de jumătate dintre ei în Polonia (454.000), Ungaria (116.348, 13%) și Republica Moldova (79.315, 9%), iar numărul lor continuă să crească, a anunțat Agenția ONU pentru Refugiați (UNHCR)[11]; în România au intrat 118.000 de refugiați ucrainieni și au rămas 46.000 până pe 2 martie 2022[12].

            „Numărătoarea UNHCR se bazează pe datele puse la dispoziție de autoritățile naționale din Ucraina, iar cel puțin alte patru milioane de persoane ar putea părăsi țara în următoarele săptămâni, a declarat șeful UNHCR, Filippo Grandi. „Urmărim rapoarte conform cărora Oamenii sunt împiedicați să urce în trenuri în Ucraina”, a scris pe Twitter Laura Padoan, purtătoare de cuvânt a UNHCR. Mai larg, „conflictul din ce în ce mai intens amenință să declanșeze o catastrofă umanitară în Ucraina, dar și în țările vecine care se confruntă deja cu un aflux masiv de persoane care fug de ostilități”, a alertat, la rândul său, Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Externe.

            La granița dintre Ucraina și Polonia, presa locală a relatat existența unor convoaie de autoturisme de cel puțin 15 km lungime care încearcă să treacă granița dintre cele două țări. Daunele aduse infrastructurii critice au continuat să crească după „trei zile de ciocniri intense în anumite părți ale Ucrainei”: au fost observate ostilități în Cernihiv (nord), Harkov (nord-est), Herson (sud), Kiev (capitala), Mariupol (sud-est), Melitopol (sud), Mykolaev (sud), Sumy (nord) și Zaporizhzhia (sud-est), printre alte regiuni din nordul, estul și sudul țării”, a declarat UNHCR în raportul despre situația din data de duminică, 27 februarie 2022: ”pe teren, escaladarea provoacă „consecințe umanitare grave pentru Oamenii care trăiesc în zonele cele mai afectate”. Ostilitățile în curs continuă să perturbe lanțurile locale de aprovizionare și accesul la alimente.

            Potrivit UNHCR, chiar înainte de 23 februarie 2022, escaladarea tensiunilor din regiunea Donețk a deteriorat deja drumuri și poduri, limitând astfel accesul la piețele alimentare de pe partea „liniei de contact” controlată de guvernul Ucrainei. UNHCR estimează că aproximativ 400.000 de persoane se află deja într-o situație de insecuritate alimentară severă sau moderată în estul Ucrainei și se așteaptă la o „creștere semnificativă” a insecurității alimentare, pe măsură ce tot mai multe persoane sunt strămutate; în aceste condiții, „accesul la alimente, chiar și la aprovizionare, va rămâne o provocare”.

            Poziția OMS

            Pe 27 februarie 2022, OMS a solicitat să fie create coridoare sigure pentru a putea transporta echipamente medicale de urgență, în special oxigen ale cărui rezerve sunt cele mai scăzute în Ucraina: ”Majoritatea spitalelor ar putea rămâne fără provizii în următoarele 24 de ore și mii de vieți sunt astfel în pericol; este imperativ ca echipamentele medicale care salvează vieți – inclusiv oxigenul – să poată ajunge la cei care au nevoie: aceste resurse vor necesita un tranzit sigur, inclusiv un coridor logistic prin Polonia”, au scris șeful OMS, Dr. Tedros Ghebreyesus, și directorul regional pentru Europa, Hans Kluge, într-o declarație comună. Producătorii de generatoare de oxigen medical din mai multe regiuni se confruntă, de asemenea, cu o penurie de zeolit, un ”pământ rar” indispensabil, importat în principal și necesar pentru producerea în siguranță a oxigenului medical.

            Poziția ONU

            Un apel ONU pentru strângere de fonduri a fost lansat pe 1 martie 2022, la Geneva (Elveția) și s-a cerut garantarea aprovizionării sigure și fiabile cu materiale medicale esențiale, în special oxigen medicinal vital pentru pacienții care suferă de Covid-19 (1.700 de pacienți în Ucraina, la 1 martie 2022), precum și pentru cei care suferă de alte afecțiuni grave (de la nou-născuți până la vârstnici), afecțiuni rezultate din complicații ale sarcinii, nașterii, patologiilor cronice, sepsis și traumatisme.

            Confruntate cu gravitatea situației umanitare, Națiunile Unite și partenerii săi umanitari se pregătesc să-și intensifice rapid operațiunile de îndată ce situația de securitate o permite. Scopul este de a mobiliza fonduri de urgență pentru a facilita un răspuns umanitar eficient, larg și rapid în toate zonele afectate. Apelul umanitar, lansat de ONU, este coordonat cu Planul Regional de Răspuns pentru Refugiați, elaborat de UNHCR.

            Victor Ianukovici

            Federația Rusă vrea să-l impună ca nou lider al Ucrainei pe fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici – înlăturat în Timpul protestelor antiguvernamentale din 2013-2014[13]. Viktor Ianukovici se află la Minsk, în Belarus, după ce a fugit în Rusia în 2014. Kremlinul ar putea pregăti o operațiune sau o campanie media pentru a-l aduce pe Ianukovici înapoi în Ucraina sau ar putea publica o declarație a acestuia către poporul ucrainean.

            În ianuarie 2022, Marea Britanie a anunțat că Moscova complotează să instaleze la Kiev o personalitate pro-Moscova, care să conducă guvernul Ucrainei: Ministerul de Externe al Marii Britanii l-a numit pe fostul deputat ucrainean Yevhen Muraiev drept potențial candidat al Kremlinului la președinția Ucrainei.

            Al doilea candidat ar fi fostul preşedinte prorus Viktor Ianukovici, care împreună cu unul dintre fii săi au fost acuzați în Ucraina că au deturnat fonduri publice înainte să fugă din ţară, după revolta din Piaţa Maidan. Viktor Ianukovici şi apropiaţii săi au fost bănuiţi că au furat de la stat sume între 8 şi 10 miliarde de dolari, potrivit unor estimări din 2015 ale unor instituţii şi experţi occidentali. Aceştia au sustras banii publici prin atribuirea de contracte publice, prin preţuri nejustificate la energia electrică sau prin folosirea incorectă a certificatelor privind emisiile de dioxid de carbon, dar din 2014, justiţia de la Kiev nu a reuşit să construiască un caz în care să demonstreze aceste suspiciuni…

[1] Vezi site-ul https://www.amosnews.ro/problema-istorica-a-ukrainei-si-implicatiile-ei-actuale/, postat și vizitat pe 20 ianuarie 2022. Respectăm în acest pasaj, ortografia numelui Ukraina a autorului textului, Romică Adrian Vlad

[2] Vezi site-ul Cel mai mare avion din lume a pierit în atacurile rușilor asupra Ucrainei (descopera.ro), postat și vizitat pe 1 martie 2022

[3] Vezi site-ul 0302-Apel_Academia Romana_catre_Academiile_europene.pdf, postat și vizitat pe 2 martie 2022

[4] Vezi site-ul Banca Mondială avertizează că războiul din Ucraina este o catastrofă economică globală (descopera.ro), oostat și vizitat pe 6 martie 2022

[5] Vezi site-ul Escaladarea conflictului din Ucraina şi sancţiunile asupra Rusiei pot avea efecte „devastatoare” (descopera.ro), postat și vizitat pe 7 martie 2022

[6] Vezi site-ul Rusia a notificat AIEA că a preluat controlul celei mai mari centrale nucleare din Ucraina (descopera.ro), postat și vizitat pe 3 martie 2022

[7] Vezi site-ul Presa: Generalul rus Sukhovetsky – ucis în Ucraina de un lunetist. Era comandantul Spetnaz (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 3 martie 2022

[8] Vezi site-ul Cele 4 condiții puse Ucrainei de Rusia pentru a opri războiul ”într-o clipă” (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 7 martie 2022

[9] Vezi site-ul https://www.amosnews.ro/problema-istorica-a-ukrainei-si-implicatiile-ei-actuale/, postat și vizitat pe 20 ianuarie 2022. Respectăm în acest pasaj, ortografia numelui Ukraina a autorului textului, Romică Adrian Vlad

[10] Vezi site-ul Rocile Dovbush, structurile misterioase ascunse adânc în pădurile Ucrainei (descopera.ro), postat și vizitat pe 14 februarie 2022

[11] Vezi site-ul Plus de 874.000 réfugiés ont fui le conflit en Ukraine (HCR) | ONU Info (un.org), postat și vizitat pe 2 martie 2022

[12] Vezi site-ul În România au intrat 118.000 de refugiați ucraineni, au rămas 46.000 (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 2 martie 2022

[13] Vezi site-ul Rusia îl pregătește pe Viktor Yanukovici să preia puterea în Ucraina (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 2 martie 2022