Category: MAREA NEAGRĂ

Home / Category: MAREA NEAGRĂ

De la Balcanii pitici la Ucraina golemică

March 13, 2022 | Balcani, GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, RUSIA, UE | No Comments

– Două butoaie de bulbere –

Privire a unui nepriceput

Gl.mr. (Ret) Boris POPESCU

          Fitilul „Butoiului de pulbere al Europei” încă arde mocnit . Nu s-a stins și are din ce în ce mai multe puseuri. Destrămarea sângeroasa a Iugoslaviei a lăsat cicatrici adânci și semne ale nevindecării istorice. Și iată cum într-un alt loc al Europei s-a aprins un alt „butoi” de pulbere care poate fi „Butoiul de pulbere al lumii”. Locul, de astă dată, disputat  are rolul de  „pivot al lumii” și pune la grea încercare soarta politică și militară a combatanților în lupta pentru supremația globală.

          Din 24 februarie 2022 un eveniment din viața Europei de Est macină lumea politică de pe mapamond. Deși mass-media se străduiește să aducă oamenilor știri despre ce se întâmplă în apropierea României, opinia publică suportă mai mult dictonul „strategic” al comunicării – „Dacă  nu-i poți convinge, zăpăcește-i !”. (vizita accelerată la 11 martie 2022 , a vicepreședintelui SUA , doamna Kamala Harris a amplificat, cu amabilitate și eleganță, mesajul de mai sus). Nu știu deocamdată ce să zic despre chestia asta cu …..„ nici un centimetru din pământul României …..” când mă gândesc că în 1940 am pierdut aproape 100.000 de km. pătrați și vreo 7 milioane de locuitori din cauză că doi din conducătorii lumii de atunci s-au gândit să ne schimbe soarta.

         Ia să vedem ce-i cu țara asta pentru care se luptă acum mai marii lumii. Trebuie să începem, școlărește, cu niște date geografice elementare pentru a determina volumul afacerilor politice la care râvnesc și unii și alții. Datele de pe Internet și din alte surse ne oferă o aproximativă statistică asupra potențialului așezării, precum și a evoluțiilor dintr-o istorie mai recentă. Astfel, Ucraina, este, după Rusia cea mai întinsă țară din Europa, cu o suprafață de 603.548 km pătrați  (nu am scăzut teritoriile deja intrate sub „tutelă”), o populație de vreo 50 de milioane de locuitori, din care 73% sunt ucraineni, 22% ruși  iar 5% de alte etnii, între care vreo 500.000 de română. Mai trebuie spus ca  peste 300 de ani a fost parte integrantă din Imperiul Țarist și apoi a Uniunii Sovietice. Lingviștii spun că în limba rusă Ucraina înseamnă „graniță”. După destrămarea URSS Ucraina se învecinează cu Rusia, Polonia, Slovacia, Ungaria, Romania, R. Moldova și ca litoral la Marea Neagra și Marea Azov. (Le-am enumerat ca să vedem cu cine se învecinează și NATO și  Uniunea Europeană). Odată devenită independentă au apărut „dilemele” existențiale, având în vedere poziția față de Rusia, precum și extinderea, după 1997, a NATO, moment ce a declanșat un cutremur de proporții și începutul unei schimbări geopolitice uriașe.

        Trebuie precizat că datorită  „obturării” spațiului rusesc spre Europa Centrala și Marea Neagră s-au declanșat neînțelegeri majore asupra patrimoniului. Astfel, împărțirea Flotei sovietice de la Marea Neagră, precum și unele instalații militare și, evident statutul Crimeii (oferită de N S Hrușciov în 1954 ). De asemenea, Ucraina și-a exprimat dezacordul față de rolul Comunității Statelor Independente de a-și păstra legăturile din epoca sovietică. În condițiile unor evoluții nefavorabile în relațiile dintre cele două țări, după negocieri îndelungate, Rusia și Ucraina au semnat, în1997, un Tratat de prietenie și cooperare, iar în 1998 au încheiat un Acord de cooperare în scopul dezvoltării schimburilor reciproce prin aceste tratate. Dar dependența Ucrainei de Rusia în privința gazelor naturale și petrolului, precum și dependența Rusiei de rețeaua de 22.000 km de conducte construite pe teritoriul Ucrainei, prin care se transportă gazele naturale spre Occident au complicat relațiile și au dezechilibrat înțelegerile anterioare.

        Extinderea NATO spre est a stimulat dorința Ucrainei de a-și găsi o nouă statură geopolitică. În spațiul circumscris  mișcării de translație a frontierelor NATO, Polonia, Slovacia, Ungaria și România au admis ca divergentele să fie lichidate în scop politic, iar în 1994, Ucraina a semnat un Acord de cooperare și parteneriat cu Uniunea Europeană, care a devenit un important investitor în această țară. Dar un moment important al deciziei în probleme de securitate îl constituie semnarea în 1997,  a Cartei care i-a permis sa coopereze cu NATO, în urma căruia s-a „aprins” Rusia. Gestul este, înainte de toate, rezultatul politicii americane în redesenarea spațiului geostrategic. SUA a acționat prin acordarea de credite și investiții directe, acordarea de ajutor financiar substanțial, și care a  plasat  Ucraina, până în 1999, pe locul al treilea în lume după Israel și Egipt, din acest punct de vedere. Judecata în ansamblu, implicarea americană în Ucraina trebuie supusă unor raționamente care stau la baza noii construcții geopolitice și geostrategice. Viziunea consta în identificarea și planificarea rolului de pivot geopolitic al Ucrainei și ruperea totală  a Federației Ruse și de spațiile din Asia Centrală care includ țările bogate în petrol, ceea ce ar desemna Ucraina ca pivot între Est si Vest.

        Reacția Rusiei față de această perspectivă a fost violentă. Anexarea Crimeii și sprijinirea ruperii regiunii Dombas , urmate de eșecurile diplomatice ale Acordului de la Minsk, precum și de violențele după proclamarea republicilor Donetk și Lugansk au generat creșterea accentuată  a tensiunilor care a condus, după concentrarea de forțe rusești  de la graniță, la declanșarea acțiunilor militare pe teritoriul Ucrainei ce complică situația de securitate a lumii printr-un posibil conflict major.

        Între limbajul politic și scopul acaparării spațiului există o mare diferență. În realitate, judecând evoluțiile la nivel macro se poate sesiza că eforturile americane sunt îndreptate pentru diminuarea puterii Federației Ruse,  pentru a o reduce la o simplă putere regională în spațiul sud-est european, concomitent cu destructurarea relațiilor și influența acesteia în evoluțiile geopolitice ale lumii. Pentru realizarea acestor deziderate SUA  a atras în jocul geopolitic țările vecine Ucrainei intrate în NATO, dominate de resentimente istorice față de Rusia ca moștenitoarea fostei URSS și obținând acordul statelor puternice din Uniunea Europeana susțin, prin toate mijloacele, o presiune totală asupra Rusiei. O perspectivă  geopolitică de natură să schimbe mersul istoriei este însoțită  însă  de pericolul unei confruntări NATO -Rusia,  așa cum rezultă din fizionomia  probabilă a interpretării evoluțiilor viitoare. Spaima unui război nuclear  se face simțită  în mediile de analiză, care nu exclud o asemenea catastrofă. Rusia pare a nu ceda, iar pe de alta parte SUA pune în mișcare tot potențialul „diplomatic” pentru a asambla „părțile” într-un întreg.

       Se pot spune multe alte lucruri de pe marginea prăpastiei pe care se află lumea, dar poate mințile luminate nu vor lăsa să ardă până la capăt  fitilul  noului butoi de pulbere. 

Read More
By admin

BULGARIA: FENOMENE ȘI PROCESE NOI, UNICE

March 8, 2022 | Balcani, MAREA NEAGRĂ, UE | No Comments

Emilian M. Dobrescu

            În decembrie 2021, în administrația de stat din țara vecină și… prietenă erau angajați 250.000 de oameni, adică 10% din forța de muncă totală a țării. Coaliția de partide politice care conduce acum Bulgaria a decis că 30.000 de Oameni vor fi concediați. Pensionarii care lucrează în continuare în administrația de stat vor fi primii care vor pleca, categoria fiind susceptibilă să dea cele mai multe disponibilizări. Când vom aplica și în România ”modelul bulgar” de disponibilizări din administrația de stat?

            Ca și altă dată, Bulgaria excelează în ultimul Timp prin derularea unor fenomene și procese unice în plan economic și social. Exemplele de mai jos sunt menite să vă arate că o țară europeană mică, cu o populație 6,8 milioane de locuitori[1] poate fi un exemplu remarcabil pentru țări mai mari care se străduiesc să aplice reglementări exact opuse.

            Poate tocmai de aceea se spune că ”Buturuga mică răstoarnă carul mare”…

Aderarea la euro

            Guvernul Bulgariei a confirmat decizia de a adopta moneda euro începând cu data de 1 ianuarie 2024, fără o eventuală perioadă de tranziție pentru pregătirea economiei de a face plăți în euro[2]. Conversia se va face prin aplicarea cursului de schimb fix actual între euro și leva: 1,9558 leva pentru un euro. După introducerea monedei euro, atât leva cât și euro vor circula în paralel timp de o lună. Va fi prima extindere a Zonei euro după 2015, de la primirea Lituaniei în grupul celor 19 state care utilizează moneda unică europeană.

            Bulgaria și Croația au fost primite în iulie 2020 în Mecanismul Cursului de Schimb, ERM 2, anticamera Zonei Euro; documentul strategic pentru trecerea la moneda unică europeană este denumit Plan național pentru introducerea monedei euro în Bulgaria, care a fost pus în dezbatere publică în iulie 2021. Documentul definește regulile de recalculare a prețurilor și a altor valori, explică procedurile pentru schimbul de numerar și pentru conversia depozitelor și împrumuturilor în leva cu dobânzi fixe și variabile. 

            Termenul de 1 ianuarie 2024 a fost menționat ca fiind posibil de atins pentru Bulgaria și de vicepreședintele Comisiei Europene Valdis Dombrovskis, care este unul dintre cei mai consistenți suporteri ai adoptării monedei unice de către Bulgaria.

Aderarea la Uniunea Bancară Europeană

Pe 1 octombrie 2020, Bulgaria s-a alăturat în mod oficial Uniunii Bancare Europene, a anunţat Banca Centrală a Bulgariei (BNB)[3]. În felul acesta, Banca Centrală Europeană (BCE) va putea superviza în mod direct primele cinci bănci din Bulgaria, a precizat directorul diviziei de supervizare din cadrul BNB, Radoslav Milenkov.

Uniunea Bancară Europeană, înfiinţată în 2012 după criza financiară globală, este un sistem de supraveghere a băncilor şi de rezoluţie a falimentelor băncilor, pus la punct la nivelul Uniunii Europene şi care este supus aceloraşi reguli pe continent. Obiectivul este garantarea siguranţei şi fiabilităţii sectorului bancar din UE.

Alături de Bulgaria, o altă țară din UE care se pregătește să adopte euro este Croația. Top of Form

Bottom of Form

Aderarea la Uniunea Bancară Europeană a fost una din condiţiile impuse în momentul aderării Bulgariei şi Croaţiei la ERM-2 (Mecanismul Ratelor de Schimb – n. n.), la data de 10 iulie 2012, care va permite celor două state să devină membre ale Zonei Euro peste câţiva ani.

Mecanismul ERM-2 prevede că evoluţia cursului de schimb al monedei unei ţări candidate trebuie să rămână într-un interval de variaţie de plus/minus 15% faţă de un nivel central agreat, Timp de doi ani înainte de adoptarea euro. Bulgaria îndeplinește cu brio acest criteriu în condițiile în care cursul de schimb leva/euro este fix.

            Casa mobilă

            Conceptul futurist de casă mobilă al lui Encho Enchev, un designer 3D din Bulgaria, este proiectat să călătorească pe tot felul de terenuri cu ajutorul celor șase picioare mecanice ale sale și poate campa în locul dorit[4]: Enchev spune că inspirația pentru designul său a venit atât din popularitatea tot mai mare a lucrului la distanță, cât și din dragostea lui pentru munți și lacuri.

            Enchev a văzut Oameni care doreau să părăsească orașele și să meargă în zone slab populate din natură, dar cărora le-ar fi lipsit confortul caselor lor și aveau probleme de accesibilitate pe terenurile accidentate. Conceptul său este făcut pentru a oferi o soluție pentru aceste probleme.

            Afirmând că funcționalitatea și caracterul practic au fost cele mai importante lucruri pe care le-a avut în minte în Timp ce își proiecta această casă mobilă, Enchev s-a gândit și la alte aspecte importante, cum ar fi greutatea și puterea. Casa mobilă este alimentată de motoare electrice, dar dispune și de un generator de rezervă alimentat cu motorină în cazul unor probleme legate de motor.

            Designul este un cadru cubic pe șase picioare mecanice care arată ca și cum ar fi apărut din filme SF. Casa mobilă este capabilă să traverseze aproape orice teren, inclusiv dealuri abrupte și chei de munte, cu picioarele sale mecanice, care sunt îmbunătățite cu 5 centimetri de straturi de cauciuc nealunecos și două vârfuri detașabile pe partea de jos a fiecărei piese pentru o fixare ușoară în pământ.

            Casa mobilă poate fi fixată în poziție ridicată de la sol, în pantă sau așezată pe pământ; designul interior al casei mobile vine cu elemente high-tech inspirate dintr-o perspectivă arhitecturală futuristă; ferestrele casei mobile sunt echipate cu tehnologie smart glass care poate bloca lumina Soarelui la nevoie – de asemenea, Enchev a folosit în designul său mobilier automatizat și gadgeturi inteligente.

            Cu Spațiul său de depozitare integrat, rezervoarele de apă și celulele de alimentare, casa mobilă permite locuitorilor săi să trăiască confortabil off-grid. Deși doar un concept în prezent, casa gândită de Encho Enchev ar putea deveni într-o zi ceva normal.

            Condiții puse de UE pentru a aproba Planul Național de Redresare și Reziliență

            În septembrie 2021, Comisia Europeană a anunțat că așteaptă din partea Bulgariei un plan clar de închidere a centralelor care produc energie pe bază de cărbune și o asigurare că fondurile europene alocate regiunilor nu sunt consumate exclusiv de capitala Sofia[5]: acestea sunt două condiții impuse de Bruxelles pentru  examinarea planului bulgar de redresare și a Acordului de parteneriat pentru perioada 2021-2027. Viceprim-ministrul pentru proiecte europene, Atanas Pekanov, a fost citat cu afirmația că Bulgaria este „surprinsă de tonul ascuțit al instituțiilor europene în chestiunile închiderii centralelor de cărbune și a transferului de fonduri către regiunea sud-vest”. ”Ei nu înțeleg cât de greu este să iei o decizie în condiții de incertitudine politică”, a afirmat Atanas Pekanov.

            Bulgaria este dependentă de cărbune: aproape 40% din electricitate provine din cărbune, 36% este energie nucleară și 23% din surse regenerabile. În vara și toamna lui 2021, țara a fost condusă de guverne interimare, iar blocajul politic a necesitatea de a organiza a treia rundă de alegeri parlamentare într-un an. Cu toate acestea, Comisia Europeană a intensificat presiunea și a solicitat Sofiei să prezinte o dată exactă pentru închiderea centralelor termice pe cărbune. Bulgaria este reticentă, din motive politice, să își asume un asemenea calendar în condițiile în care aproape 100.000 de salariați lucrează numai în industrii legate de cărbune.

            Criza de apă

            În anii 2020 și 2021, ca și alte țări, Bulgaria s-a confruntat cu o criză de apă care a afectat sute de mii de locuitori și a pus presiune pe guvernul bulgar[6]. Vremea secetoasă şi un management defectuos al resurselor de apă au dus la o diminuare dramatică a nivelurilor rezervoarelor, ameninţând chiar capacitatea de a furniza apă. Guvernul Bulgariei a dat vina pe lipsa precipitaţiilor, însă activiştii şi experţii au susţinut că în spatele problemelor legate de furnizarea de apă a fost și managementul defectuos al statului.

            Activiştii de mediu spun că la originea acestei crize de apă, ca şi în cazul altor crize care au lovit Bulgaria, se află o nerespectare flagrantă a reglementărilor. Principalele probleme, nu numai crizele de apă, sunt rezultatul faptului că cineva nu respectă legile şi nimeni nu trage oamenii respectivi la răspundere“, arată Ivan Pandikov, preşedinte al grupului nonprofit Balkanka.

            La începutul anului 2020, după ce mii de bulgari s-au confruntat cu lipsa apei timp de peste două luni, împotriva guvernului bulgar a fost depusă o moţiune de cenzură, aceasta fiind respinsă însă în cele din urmă. Moţiunea a fost depusă la acea vreme de principalul partid de opoziţie, Partidul Socialist, la 10 zile după ce procurorii îl acuzaseră pe ministrul de atunci al mediului, Neno Dimov, de managementul intenţionat defectuos al crizei apei din vestul Bulgariei. Ministrul Mediului a demisionat în urma acuzaţiilor.

            Procurorii bulgari au arătat că Neno Dimov nu a luat măsurile necesare pentru a evita secarea unui canal care furnizează apă potabilă oraşului Pernik, situat la 25 de km vest de capitala Sofia şi satelor învecinate în pofida unor numeroase avertismente. Dimov a respins orice nereguli şi a pus criza apei pe seama lipsei de precipitaţii şi unui management neadecvat al facilităţilor locale de apă.

            Bulgaria, membră a Uniunii Europene, se confruntă cu probleme serioase legate de mediu, printre care o poluare ridicată a aerului de pe urma emisiilor industriale, poluarea râurilor şi despăduriri.

            Infrastructura

            La începutul lunii februarie 2022, au fost anunțat noi proiecte de autostrăzi, care ar urma să traverseze Bulgaria și să se conecteze la rețelele din România și Grecia[7]. Coridorul către București și porturile Alexandropolis și Salonic ar urma să fie combinat cu o linie de cale ferată de mare viteză. Acest proiect este o prioritate pentru UE, care îl va cofinanța și BEI fiind angajată în procedură. Coridorul Orient/Estul Mediteranei este important pentru UE. Segmentul din Bulgaria al acestui coridor este Vidin-Sofia-Kulata, iar de acolo către Salonic.

            Prioritățile guvernului în materie de infrastructură rutieră sunt: a) o autostradă de la Ruse la Veliko Tîrnovo (care ar urma să fie finalizată până în 2028); b) finalizarea autostrăzii Hemus, până în 2027; c) finalizarea autostrăzii Vidin-Botevgrad, în doi ani și jumătate; d) finalizarea autostrăzii Europa.

            Până în 2025 ar urma să fie lansată și autostrada Mării Negre, care să lege portul românesc Constanța de Varna și Burgas și să continue spre Istanbul. A fost prezentată și o linie de mare viteză – peste 200 km pe oră – pe direcția București – Sofia – Kulata – Atena, dar eforturile vor fi îndreptate și în direcția Varna; astfel, sunt șanse mari ca pe viitor distanța Sofia – Varna și Sofia – București să fie parcurse în cel mult trei ore. Ruta de mare viteză este planificată să ajungă până în Țările Baltice.

            Pentru noi poduri peste Dunăre, autoritățile bulgare și cele din România nu au găsit până acum formule de colaborare; dacă România și Bulgaria nu își construiesc autostrăzile, există o alternativă prin Macedonia de Nord și ambele țări pot fi ocolite de fluxurile de transport.

            Partidul ”Continuăm Schimbarea”

            Partidul anti-sistem ”Continuăm Schimbarea”, lansat de doi oameni de afaceri formaţi în SUA, a obținut un scor neașteptat de bun la alegerile din Bulgaria desfășurate pe 14 noiembrie 2021, rezultatele oficiale indicând că a câștigat votul și ar putea forma apoi o coaliție[8]. Potrivit primelor rezultate oficiale, Partidul ”Continuăm Schimbarea” a obținut 26% din voturi. Partidul GERB al lui Boiko Borissov a obținut 21,4% dintre voturi și nu va putea găsi destui aliați pentru construirea unei coaliții.

            De cealaltă parte, deja există interes pentru o guvernare de coaliție, care să fie condusă de ”Continuăm Schimbarea”. Potențialii parteneri sunt Socialiștii, partidul anticorupție ”Bulgaria Democrată” și formațiunea ”Există un astfel de popor”, fondată de cântărețul și prezentatorul de talk-show Slavi Trifonov.

            Bulgaria a organizat trei alegeri generale într-un an. Fostul prim-ministru Boyko Borissov, care a dominat politica țării Timp de mai bine de un deceniu, a fost forțat să părăsească puterea în aprilie 2021, pe fondul unei crize a statului de drept. Partidele antisistem mai mici nu au reușit până acum să găsească o coaliție viabilă care să înlocuiască de la putere GERB.

            Formațiunea „Continuăm Schimbarea” a fost fondată de Kiril Petkov, om de afaceri absolvent al Universității Harvard şi de economistul Asen Vasiliev. Partidul „Continuăm Schimbarea” s-a lansat în septembrie 2021 în cursa pentru putere, liderii săi având o experienţă de doar câteva luni ca miniştri în cadrul guvernului interimar tehnocrat.

            În paralel cu alegerile legislative, bulgarii au avut de ales şi preşedintele ţării, favoritul în acest scrutin fiind preşedintele în exerciţiu, Rumen Radev, al cărui principal adversar a fost rectorul Universităţii din Sofia, Anastas Gerdjikov, susţinut de GERB. Rumen Radev, candidat la propria succesiune, s-a clasat pe primul loc în urma primului tur, cu 49% din voturi, în Timp ce principalul contracandidat, rectorul Universităţii din Sofia, Anastas Gerdjikov, a avut doar 25 la sută. Actualul și viitorul șef al statului, devenit popular prin faptul că a susţinut protestele anti-corupţie din vara lui 2020, s-a impus cu uşurinţă în turul al doilea, din 21 noiembrie 2021. Rumen Radev este fost comandant al forțelor aeriene bulgare, iar în alegerile din 2016 a candidat ca independent, dar a fost susținut de Socialiști.

            Scrutinul din 14 noiembrie 2021 a fost marcat de un puternic absenteism, în condițiile în care bulgarii au fost chemați la urne pentru a treia oară într-un an ca să-și aleagă parlamentarii. La ora locală 16:00, cu patru ore înainte de închiderea urnelor, rata de participare era de doar 26 la sută, potrivit Comisiei Electorale, cea mai slabă dintre cele trei scrutine organizate în 2021.

            Pașapoarte de aur

          Unii dintre cei mai importanți bancheri din Rusia au primit pașapoarte de aur bulgare în ciuda faptului că nu există nici o dovadă că ar fi făcut investițiile reale cerute de legislația bulgară pentru acordarea acestor documente[9]. Schema de cetățenie prin investiții a Bulgariei, care acordă cetățenia și un pașaport UE cetățenilor din țări terțe, este supusă unui control sporit la nivel local și la nivelul UE din cauza temerilor că documentele europene sunt acordate și unor persoane implicate în infracțiuni financiare. În Malta – un stat cu o schemă similară – au fost și sunt derulate anchete care vizează persoane care au primit cetățenia statului dar sunt implicați în delapidare, fraudă și spălare de bani.

            În Bulgaria, între rușii care au primit dreptul la liberă circulație în întreaga UE de la statul bulgar se numără Dmitri Kushaev – director al biroului Credit Suisse din Moscova, Roman Nagaev – fost director de servicii bancare de investiții la banca rusă VTB Capital și Igor Finogenov, fost director al Băncii Eurasiatice de Dezvoltare. Unul dintre criteriile pentru a primi cetățenia bulgară în cadrul schemei este să investești în economia țării, prin deținerea de proprietăți, afaceri sau depozite bancare; Kushaev, Nagaev și Finogenov nu dețin proprietăți în Bulgaria și nu dețin, nici nu administrează companii – aceasta înseamnă că nu au investit în economia reală, dar, probabil, că au cumpărat tilturi de stat bulgare, adică datorii guvernamentale.

            Cealaltă opțiune prevăzută de legea cetățeniei bulgare este de a deschide un depozit în numerar într-o bancă bulgară, dar o investigație a constatat că mulți solicitanți luau împrumuturi de la banca la care constituiau depozitul. Coaliția de guvernământ a Bulgariei, care a ajuns la putere în decembrie 2021, a promise să pună capăt practicii de a emite „pașapoarte de aur”. Un total de 97 de străini dețin „pașapoarte de aur” bulgare, dintre care 40% sunt ruși.

            După ce Cipru a renunțat la schema ”pașapoartelor de aur” în 2020, în urma acuzațiilor de corupție ce implică oficiali guvernamentali, Malta și Bulgaria rămân singurele două state membre ale UE cu un astfel de program în vigoare. Comisia Europeană a spus că astfel de scheme sunt inacceptabile. Planurile de a anula schema Bulgariei sunt în curs de aplicare de câțiva ani.

            Pobiti Kamani – uriașii de piatră

          Peisajul deșertic din nord-estul Bulgariei, din apropierea orașului Varna, este împânzit cu formațiuni sub forma unor coloane de piatră, impunătoare și în același Timp ciudate[10]; în unele zone, stâlpii de piatră seamănă cu niște copaci pietrificați, în alte regiuni, coloanele sunt înfășurate în până la cinci straturi de calcar.

            Mulți cunosc aceste formațiuni sub denumirea de Pobiti Kamani, ceea ce se traduce prin „piatra lucrată cu ciocanul”. Alții le denumesc „Pietrele care stau în picioare”, „Pădurile de piatră”, „Pădurea fosilă” sau „Deșertul de piatră”.

 

            Pietrele care stau în picioare

            De-a lungul coastei bulgare a Mării Negre se află 18 situri geologice cu stâlpi de piatră, întinse pe o suprafață de 43 de kilometri pătrați. Fiecare sit are un număr diferit de coloane sau straturi de coloane, îngrămădite unele peste altele. Poate cel mai interesant sit se află într-o carieră din Beloslav, unde sunt vizibile cinci straturi de coloane, cimentate între ele cu calcar.

            Privind peisajul oferit de Pobiti Kamani, ai putea crede că Oamenii au cioplit coloanele și le-au așezat pe Pământ, ca și cum ar fi vrut să construiască un templu grecesc – numai că stâlpii nu sunt lucrați de mâna Omului. Sunt coloane naturale de calcar, care s-au format în recifurile unei mări care a existat în zonă în timpul Eocenului; unii dintre acești stâlpi sunt goi pe dinăuntru, alții nu.

            Coloanele variază între trei și zece metri înălțime și au o lățime cuprinsă între doi și opt metri; au o vechime aproximată de geologi la 50 de milioane de ani. De aproape 200 de ani, cercetătorii lansează diverse ipoteze cu privire la modul în care au luat naștere aceste coloane:

 

            Prima teorie: Palatul ciclopilor

            Prima documentare a acestor formațiuni îi aparține unui arheolog rus, Victor Tepliakov, care a sosit la Varna în Timpul Războiului Ruso-Turc din 1829; el a descris structurile ca fiind niște „coloane de templu sau palat”.

            Victor Tepliakov crede că structurile misterioase ar fi aparținut unei populații antice de ciclopi, dar a luat în considerare și faptul că structurile s-ar fi putut forma în mod natural.

 

            A doua teorie: Copaci pietrificați

            Un alt cercetător, Dzhambazov Margos, credea că stâlpii au fost copaci care au putrezit în apa mării și s-au apoi s-au pietrificat; teoria nu explică existența coloanelor dispuse în straturi și, de aceea, a fost ulterior infirmată.

 

            A treia teorie: stâlpi formați în urma unei scurgeri de gaz metan

            Teoria dominantă cu privire la formarea Pobiti Kamani este că o cantitate mare de gaz metan a ieșit la suprafață prin niște guri de ventilație de pe fundul mării; apoi bacteriile au oxidat metanul, transformându-l în carbonat de calciu – astfel, în jurul metanului care se ridica la suprafață s-au format aceste coloane, iar după ce Marea Sarmatică s- retras, coloanele au rămas pe fundul uscat al mării.

            A patra teorie: stâlpii au apărut în procesul de formare a unr mini-atoli

            În lucrarea „Recifurile din Eocen de la Varna, din nord-estul Bulgariei” (2014), doi cercetătorii bulgari prezintă o nouă ipoteză de formare a coloanelor, conform căreia algele și bacteriile s-au calcifiat în Timpul procesului de formare a unor mini-atoli. În Timp, spun ei, de acești atoli s-au atașat și alte organisme. Apoi, un proces complex a cauzat creșterea pe verticală a atolilor; cei doi cercetători cred că stâlpii erau, la început, plini cu nisip. Progresiv, nisipul a fost spălat de apa mării, dând coloanelor aspectul unor tuburi goale.

            Încă din 1937, zona este protejată. UNESCO vrea să includă situl pe lista patrimoniului universal. Pe de altă parte, cercetătorii ar vrea ca Pădurea de Piatră să devină un geoparc național și european, deoarece oferă multe oportunități pentru cercetarea științifică. Pe lângă mediul deșertic unic, unde trăiesc numeroase animale, precum și specii de plante pe cale de dispariție, pădurea de piatră Pobiti Kamani este unică în lume.

            Revizuirea PIB-ului

            Institutul Național de Statistică (INS) din Bulgaria a efectuat o revizuire majoră a datelor privind evoluția Produsului Intern Brut (PIB) al țării începând din 1995, a anunțat Banca Națională a Bulgariei (BNB)[11].

            În 2020, BNB a tras un semnal de alarmă, precizând că există o problemă în modul în care INS-ul bulgar calculează PIB-ul. Specialiștii BNB au susținut că există o discrepanță de 3,3 miliarde de euro în date. INS a explicat că a ”ratat” introducerea unor importuri de combustibil de 1,5-2 miliarde de euro în 2019 în calculul PIB, dar datorită altor ajustări, acest lucru nu a dus la deviații semnificative în privința calculului PIB-ului.

            Actuala revizuire de mare amploare este realizată la recomandarea Eurostat, Agenția de Statistică a UE. În plus, în 2024 urmează o revizuire majoră a statisticilor macroeconomice pentru perioada 1995-2023, ca urmare a aplicării unei noi metodologii. Așteptăm aplicarea acestei metodologii și în România!

            Un muzeu al regimului comunist

            Rusi Rusev, din localitatea Shtraklevo, un sat la 17 km sud de Ruse, și-a transformat casa într-un muzeu al regimului comunist și al liderilor săi[12]: bătrânul energic și etern zâmbitor și-a dezlănțuit talentul după moartea soției sale, pe care o iubea foarte mult.

            Pe peretele exterior al casei sale, bulgarul a așezat fotografiile primelor figuri ale partidului și ale liderilor Bulgariei socialiste de atunci. Tovarășul Georgi Dimitrov, lider al Partidului Comunist Bulgar și președinte al Comintern-ului, după el, într-un cadru frumos realizat, a aranjat portretul altora. Valko Cervenkov, lider al Partidului Comunist Bulgar din 1949 până în 1954, prim-ministru al Republicii Populare Bulgaria, general al armatei, om de știință.

            Imediat după aceasta apare tovarășul Todor Jivkov, cel mai longeviv conducator al Partidului Comunist Bulgar, care a ocupat cele mai înalte funcții de conducere între 1954 și 1989 – prim secretar și secretar general al Comitetului central al Partidului Comunist Bulgar, președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Bulgaria și președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Bulgaria; imaginea „Omului poporului” este postată într-un cadru de alamă special conceput spre deosebire de cadrele altor lideri; fotografiile lui Todor Jivkov sunt însoțite de fotografii ale membrilor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, precum și de fotografia generalului de Armată, Dobri Djurov. În Timp ce exteriorul casei lui Rusi Rusev este tencuit cu portrete ale unor personalități comuniste, care au condus țara vecină de la sud de Dunăre, parterul este uluitor pentru cei care îi trec pragul: mese grele din stejar, aglomerate cu băuturi clasice și de marcă, salută pe oricine intră în taverna casei lui Bai Rusi. Mobilierul este realizat în stilul comunist, de care se bucurau foștii primi lideri ai Partidului Comunist bulgar. Coarnele de ren, trofeele de vânătoare, clopotele și obiectele din cupru, precum și tacâmurile de argint și paharele de cristal, sunt doar câteva dintre cele ce se pot găsi aici. Totul este colectat de la fostele centre culturale, vile de protocol si de vânătoare, jefuite și abandonate după căderea comunismului. După moartea sa, Rusi Rusev vrea să lase următoarelor generații acest muzeu unic al unei epoci trecute, care face parte din Istoria Bulgariei; în acest sens, bătrânul a pregătit o scrisoare de donație către primăria locală.

[1] Cf. https://www.worldometers.info/world-population/population-by-country/, site vizitat pe 28 februarie 2022

[2] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/anunt-oficial-bulgaria-adopta-euro-la-1-ianuarie-2024-conversia-se-face-la-cursul-de-19558-leva-pentru-un-euro.html, postat și vizitat pe 1 iulie 2021

[3] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/bulgaria-a-aderat-joi-la-uniunea-bancara-europeana.html, postat și vizitat pe 2 octombrie 2020

[4] Vezi site-ul Un bulgar a creat o casă mobilă care se poate deplasa pe aproape orice suprafață (descopera.ro), postat și vizitat pe 27 noiembrie 2021

[5] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/conditii-impuse-bulgariei-pentru-aprobarea-pnrr-sa-spuna-exact-cand-renunta-la-carbune-si-sa-asigure-ca-sofia-nu-cheltuie-banii-regiunilor.html, postat și vizitat pe 16 septembrie 2021

[6] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/dnews/19510123-bulgaria-se-confrunta-cu-o-criza-de-apa, postat și vizitat pe 7 ocotmbrie 2020

[7] Vezi site-ul Bulgaria accelerează pe infrastructură: încă 2 autostrăzi și căi ferate de mare viteză (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 3 februarie 2022

[8] Vezi site-ul Partid lansat în septembrie, marele câștigător al alegerilor din Bulgaria (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 15 noiembrie 2021

[9] Vezi site-ul Bulgaria a emis „pașapoarte de aur” unor importanți bancheri din Rusia (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 14 februarie 2022

[10] Vezi site-ul https://incredibilia.ro/pobiti-kamani-paduri-piatra-bulgaria, postat și vizitat pe 10 octombrie 2020

[11] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/revizuire-pib-bulgaria-erori-statistica.html, postat și vizitat pe 9 decembrie 2021

[12] Ciprian Pop, România muncitoare, 12 aprilie 2021

Read More
By admin

RĂZBOIUL LUI PUTIN ŞI COMPLEXA ECUAŢIE A JOCULUI CU BUTONUL ATOMIC

March 8, 2022 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, MILITAR, RUSIA | No Comments

Ambasador prof Dumitru CHICAN

La 27 februarie, asemenea unui uriaș arc voltaic, o rece undă de şoc a străbătut meridianele lumii. Arc voltaic sau sinistră trepidaţie seismică,  sursa fenomenului a fost aflată în timp real: în a patra zi a  “operaţiiei militare speciale”  ordonată pentru “neutralizarea” şi “denazificarea” Ucrainei, preşedintele rus Vladimir Putin a  ordonat trecerea în stare de alertă a arsenalului strategic nuclear al armatei ruse, denumit, în discursul comun drept “forţă de descurajare”. Decizia ameninţătoare a liderului de la Kremlin survenea după rateurile de front înregistrate de expediţionarii ruşi în primele zile ale intervenţiei în Ucraina, dar exhibarea sperietorii atomice s-a voit a fi o reacţie agitată la uriaşul, solidarul şi  neaşteptatul  val de penalităţi decise şi puse în practică drept sancţiuni  multinaţionale aplicate Rusiei instituţionale şi individuale pentru actul de agresiune armată  executată de Federaţia Rusă împotriva vecinilor săi ucraineni de la vest. Dacă generaţiile mai tinere au văzut în decizia lui Vladimir Putin fantoma nemaicunoscută a unui Leviathan, cei mai vârstnici şi, cu deosebire, oamenii politici şi planificatorii militari, precum fostul director al CIA, Leon Panetta, păstrători în memorie a experienţelor de la Hiroşima şi Nagasaki sau criza cubaneză a rachetelor, din anii 1962, au opinat, mai degrabă, că  era vorba de un semn de slăbiciune din partea Moscovei belicoase. O judecată care într-un fel a fost susţinută de iritarea cu  care, succesiv acestei exhibări a muşchilor nucleari, Rusia  a procedat la o intensificare abruptă a  violenţei atacurilor pe front, dar şi a virulenţei  declaraţiilor şi luărilor oficiale de poziţie menite să influenţeze, în sensul diminuării,  susţinerea şi asistenţa furnizate Ucrainei de structurile euro-atlantice şi a  regimului de la Kiev.

Acest episod înscris în cronica războiului permite formularea unei întrebări nu lipsite de importanță şi gravitate: În ce măsură se poate vorbi de  prezumpția că, la aproape 80 de ani de la încheierea celui de-al doilea Război Mondial, actuala criză are potenţialul de a  readuce “chestiunea nucleară” în  perimetrul şi chiar în avanscena ordinii şi a relaţiilor internaţionale universale?

O privire retrospectivă la deceniile de după ultima conflagraţie mondială permite constatarea că, din 1945 până în modernitatea contemporană, “chestiunea nucleară” şi, segmentul militar al a cesteia cu deosebire, nu au încetat să existe şi să se manifeste ca una dintre  mizele obsesive de prim ordin ale relaţionării, securităţii şi î normelor şi principiilor de drept internațional pentru care statele reprezintă obiectele şi subiectele. Un număr de cinci state membre permanente  ale Consiliului de Securitate al ONU  ele fiind, în acelaşi timp, posesoare de arsenale atomice dar  şi, totodată, semnatare şi părţi ale Tratatului de Neproliferare a înarmării nucleare (TNP)  încheiat în 1970..

.

În cazul  invadării Ucrainei, faptul că partea invadatoare este membru al Consiliului de Securitate şi parte la aranjamente juridice din domeniul arsenalelor atomice, face ca  ecuaţia unui recurs la asemenea categorie de arme devine o chestiune complexă şi problematică în măsura în care este insuficient de clar modul de abordare şi poziţionare faţă de un stat -putere nucleară – care  îşi foloseşte propriul arsenal nuclear ca factor de descurajare în contextul unei agresiuni împotriva unui stat suveran şi independent, dar   cu un potenţial de apărare sensibil inferior în comparaţie cu capacităţile deţinute statul agresor.

Descurajarea şi arhitectura de securitate

Prin  însuşi faptul de a exista şi prin maniera în care, mai deveme sau mai târziu, se va încheia într-un punct greu de sabilit în a ceastă perioadă a evoluţiilor sale, criza ucraineană are un indubitabil potenţial de a se impune drept  factor de influenţă, în perspectivă, asupra edificiului şi funcţionării sistemului complex de securitate, producând, după toate probabilităţile, o regândire şi o reproblematizare de esenţă şi reajustare a actualului sistem construit pe moştenirea şi paradigmele  cristalizate de-a lungul unei îndelungte istorii şi  care, din mai multe puncte de vedere, se dovedesc caduce şi depăşite în raport cu contemporaneitatea de după Războiul Rece. Morfologia polarităţii  şi apariţia, la răsăritul vechiului continent a provocărilor securitare generate de schimbările profunde în raporturile dintre blocurile concurenţiale tradiţionale, vor impune, cu certitudine asemenea schimbări pentru  care criza dintre Rusia şi Ucraina sau, în realitate, dintre Vest şi Est poate să traseze linia de start.

. În 1944, Ucraina  renunţa la prezenţa pe teritoriul său a arsenalelor nuclearo-militare moştenite de la fosta URSS, primind, în schimb, asigurări de securitate din partea Statelor Unite, Rusiei şi Marii Britanii. Garanţiile s-au dovedit, însă, a nu avea rrelevanţa şi certitudinea aşteptate. Nefiind afiliată la Alianţa Atlanticului de Nord, această ţară nu putea să beneficieze decât de  umbrela conceptului de descurajare nucleară extinsă susţinută de Statele Unite ale Americii.

Pe toată durata Războiului Rece, adversarii ideologici au reuşit, de bine-de – rău, să accepte, tacit sau explicit, să respecte un cod non-ofensiv şi prudent, generat de conştientizarea interesului pentru toţi protagoniştii de evitare a recursului, chiar în momentele de tensiune accentuată, la utilizarea de facto a potenţialul militar nuclear. Astăzi, rivalităţile strategice  la  care se adaugă starea încordată care  caracterizează relaţionarea dintre Statele Unite şi China întreţin aprehensiunea că viitorul securităţii nucleare poate aduce oricând evoluţii nocive bruşte, imprevizibile şi greu evitabile.

*

Mai mult sau mai puţin vizibil, fantoma ameninţării atomice a fost prezentă încă de la începutul crizei ucraniene, dar analiştii au apreciat că, în noile condiţii strategice, credibilitatea avertismentelor şi ameninţărrilor lansate de retorica lui Vladimir Putin nu a fost mai serioasă decât propaganda similară pe care Administraţia americană a diseminat-o, în 2002 împotriva Irakului, atacat după un an, în primăvara anului 2003..Secondat de ministrul său de Externe Serghei Lavrov, Vladimir Putin  a invocat în mai multe discursuri ostentative perspectiva “descurajării atomice” mergând până la a cere generalilor săi “punerea în stare de alertă specială” a ogivelor nucleare. Iar acest caracter “special” a însemnat, de fapt, sporirea numerică a personalului tehnic de gestionare a acestor ogive şi de a deplasarea, demonstrativă a câtorva dintre acestea. La toate aceste asalturi provocatoare, comunitatea occidentală şi aliaţii au răspuns cu seninătate, dar categoric. Şeful diplomaţiei franceze, Jean-Yves Le Drian a amintit, succint că NATO este, totuşi, o alianţă posesoare de un voluminos potenţial nuclear iar un submarin atomic francez a efectuat câteva manevre în portul militar Brest. Şi cu aceasta, peste manevra de “înfricoşare” ordonată de şeful Kremlinului s-a aşternut tăcerea.. În funcţie de evoluţia  ofensivei ruse în Ucraina, nu este, totuşi, de neglijat posibilitatea ca jocul cu butonul nuclear al Rusiei să mai cunoască  episoade ale “descurajării” la frontiera geopolitică a Alianţei Atlanticului de nord, precum enclava Kaliningrad, sau în Belarusia,  Vladimir Putin  nu şi-a epuizat capacitatea de a face surprize!.

Read More
By admin

DOCTRINA PUTIN:DE LA “PLÂNGERILE LUI IEREMIA”LA  FERMA LUI GEORGE ORWELL

March 8, 2022 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, MILITAR, ROMÂNIA, RUSIA | No Comments

                                   Ambasador prof. Dumitru CHICAN

I

Preambul

La orele 05.00  ale dimineţii de joi, 24 februarie, preşedintele Vladimir Vladimirovici Putin, rostea o ultimă alocuţiune care prefaţa “operaţia militară specială”, aşa cum a fost titrat în discursul Kremlinului, războiul  deja anunţat al Rusiei împotriva Ucrainei, având drept  dublu obiectiv – aşa cum însuşi vorbitorul a afirmat- “demilitarizarea şi denazificarea” ţării de la Don, pe de o parte, şi reconfigurarea ordinii şi a echilibrelor de forţe la nivel strategic global. Să remarcăm, în treacăt, dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea de a  împăca între realitate şi fantezie  atunci când Putin vrea să “denazizeze” o ţară al cărei preşedinte Zelinski este un evreu  care cheamă evreimea globală să se implice în acţiunea de condamnare a invaziei ruse.

.

În cea de-a opta zi  a invaziei ruse,  nici unul din obiectivele capitale sau colaterale, nu fuseseră atinse, decredibilizând  tot mai îngrijorător prognozele potrivit cărora “operaţiunea specială” rusă- belarusă – cecenă şi mercenarială  nu va fi decât o formă specifică a unui blitzkrieg victorios şi încheiat cu victoria campaniei iniţiată şi dirijată de aspirantul la statutul de lider maximus al unei alte “lumi noi”- Vladimir Putin. 

Declaraţia de război lansată de Vladimir Putin în zorii zilei de 24 februarie se doreşte a fi o  expunere de argumente şi justificări în susţinerea deciziei de declanşare  a “operaţiunii speciale” împotriva Ucrainei şi, prin consecinţele posibile, a întregii planete, cu toate punctele sale cardinale. Textul documentului reuşeşte, însă, să trezească cititorului şi ascultătorului straniul sentiment că aude sau lecturează  o Carte contemporană a Plângerilor  biblicului Ieremia, Pentru  convingere, reproducem aici, ample extrase din narativul livrat de Vladimir Putin, autoplasat într-o dramatică victimă inocentă a Occidentului, dar o “victimă” care a citit şi faimoasa carte “Ferma Animalelor, în care autorul, George Orwell care, preluând aserţiuni  ale cartezianului filosof britanic Thomas Hobbes, dezvoltă ideea potrivit căreia statele sunt entităţi suverane, dar unele sunt “mai suverane” decât altele. Înţelegându-se că, această  categorie a celor “mai suverani” decât restul este sau ar trebui să facă parte şi Rusia -fie cea sovietică, fie cea federativă din ultimii treizeci de ani:

´”Dragi cetăţeni ruşi, dragi prieteni,

Astăzi  este necesar să  revin asupra evenimentelor tragice care se produc în Donbas şi la unele chestiuni- cheie legate de securitatea Rusiei.

Voi începe prin a reveni asupra unor aspecte la care m-am referit, deja, în alocuţiunea mea din 21 februarie şi care ne preocupă şi ne îngrijorează în mod cu totul deosebit, respectiv ameninţările la securitatea patriei noastre şi pe care, de mai mulţi ani, oamenii politici din Occident nu încetează să  le producă pas cu pas şi în mod brutal. Şi mă refer la extinderea NATO spre Est şi apropierea necontenită a infrastructurii militare a acestei organizaţii de  frontierele ţării noastre. (….)

Cunoaştem cu toţii că, în ultimii peste 30 de ani, am încercat, cu răbdare şi cu perseverenţă, să ajungem la o înţelegere cu principalele state membre ale NATO asupra principiilor unei securităţi egale şi indivizibile în Occident şi în Europa.. Drept răspuns, ne-am lovit, de fiecare dată, fie de  minciuni şi şiretenii dintre cele mai cinice, fie de presiuni şi şantaj, în vreme ce Alianţa Nord-Atlantică nu a încetat să se extindă, în ciuda tuturor protestelor şi neliniştea noastră. Maşina militară  a Alianţei nu a încetat să se apropie tot mai mult de frontierele noastre.(…) Este indubitabil că, în viaţa practică, în relaţiile internaţionale şi în regulile care le guvernează, este normal să se ţină seama de  schimbările care trebuie să se producă în ordinea mondială şi în echilibrul de forţe. Dar aceată schimbare trebuie să se facă cu profesionalism, progresiv şi cu răbdare, ţinându-se cont şi respectând interesele tuturor ţărilor, fără euforia suprematismului absolut grevată pe o slabă cultură generală şi folositoare doar celor puternici şi aroganţi. Azi, situaţia începe să evolueze după un scenariu deosebit.

Pentru ce? De unde această manieră arogantă a unora care se consideră “aleşi” şi infailibili cărora totul le este permis? De unde acest dispreţ şi această ignorare suverană  a intereselor şi cerinţelor noastre absolut legitime?

Răspunsul este pe atât de uşor, pe cât este de evident şi de clar. La finele anilor ’80, Uniunea Sovietică traversa o perioadă de slăbiciune care i-a provocat prăbuşirea  totală. Evoluţiile de atunci constituie o bună lecţie pentru noi, cei de astăzi. Ele au demonstrat cât se poate de clar că că paralizia puterii şi a voinţei sunt primii paşi către către degradarea totală şi marginalizare.  Tot ceea ce, astăzi, nu este pe placul hegemonilor omnipotenţi. Pentru URSS a fost de ajuns perioasa respectivă pentru ca, vremelnic, să ne pierdem încrederea în noi înşine şi pentru ca echilibrul global de forţe să se rupă. În consecinţă, toate acordurile şi tratatele existente la vremea respectivă şi-au pierdut funcţionalitatea. Tot ce nu este pe gustul puterilor hegemoniste este ignorat ca fiind arhaic, caduc, inutil. Iar în schimb tot ce satisface interesele puterilor respective este  declarat drept unicul adevăr şi impus cu forţa, în mod arogant şi prin toate mijloacele. Iar cei care nu sunt de acord, sunt ameninţaţi cu nimicirea.

Aspectele despre care vorbesc nu privesc numai Rusia şi noi nu suntem singurii care resimt starea de nelinişte. Aceste aspecte acoperă întregul sistem de relaţii internaţionale şi, uneori, se referă la însişi aliaţii Statelor Unite ale Americii”

II

Despre “doctrina Putin”

Războiul pe care Rusia l-a declanşat la 24 februarie poate fi privit ca o cotă de apogeu a unei istorii de trei decenii succesive prăbuşirii Rusiei sovietice şi două decenii de   domnie a lui Vladimir Putin. A fost, în acelaşi timp, o perioadă în care, cu începere din anii ’90, Statele Unite şi Occidentul european au iniţiat şi au derulat construcţia unui sistem de securitate în care Rusia a avut un rol sau o paradigmă de prezenţă marginală, sporadică şi confuză. Iar aceasta a constituit o realitate pe care Moscova lui Vladimir Putin a contestat-o în repetate rânduri Un punct de vârf pe sinusoida relaţiilor contorsionate între Rusia şi arealul Occidental pentru că, de data aceasta starea de criză nu se reduce la anexarea Crimeei, în 2014 şi la invadarea polidirecţională a a Ucrainei, ci are o miză cu mult mai amplă, respectiv punerea în discuţie a înseși actuala ordine regională şi globală, într-un sens în care, potrivit viziunii lui Vladimir Vladimirovici,  Rusia să capete “statutul pe care îl merită şi care i se cuvine pe scena geografiei şi geostrategiei globale. La 20 de ani de la ascensiunea sa în vârful piramidal  de putere al Kremlinului, şi aflându-se în confruntare cu al cincilea preşedinte locatar al Casei Albe, Vladimir Putin îşi construieşte proiectele pe temelia unei ţesături de criterii şi convingeri care, interconectate, dau esenţa  a  ceea ce poate fi identificat drept “Doctrina Putin” în centrul căreia se regăseşte obiectivul fundamental de a impune lumii occidentale, inclusiv prin constrângere, să recunoască şi să accepte Rusia de după încheierea Războiului Rece  ca putere cel puţin egală dacă nu superioară nivelului de putere, influenţă şi vizibIlitate care au caracterizat fostul imperiu sovietic. Se regăseşte aici, ca element inspirator şi motrice al “Doctrinei Putin” ideea deja amintită a lui Thomas Hobbes, potrivit căreia  doar un grup restrâns de ţări au dreptul la a constitui elita entităţilor statale suverane  – între care, desigur, trebuie să se regăsească Rusia, în vreme ce restul naţiunilor şi identităţilor naţionale având doar îndatorirea de a alcătui spaţiul “turmei” supuse intereselor, valorilor şi proiectelor susţinute de puterile elitiste.

Din această perspectivă doctrinară şi filosofică, evaluarea avută în vedere de Vladimir Putin este construită pe necesitatea şi pe dreptul natural al Rusiei post-sovietice de a avea asigurat în permanenţă un fotoliu la masa de negociere şi adoptare a tuturor deciziilor majore privitoare la prezentul şi viitotul planetei Pământ şi al ordinii sale. Este neîndoielnic că în cristalizarea şi promovarea construcţiilor sale doctrinare, liderul de la Kremlin  este dominat, pe de altă parte, de obsesiva convingere, devenită axiomă, că, faţă cu “ameninţarea occidentală”, Rusia este îndreptăţită să dispună de un “spaţiu vital”” şi zonă de exclusivitate a influenţei sale în spaţiul adiacent al fostelor republici sovietice, ceea ce înseamă că acestea trebuie împiedicate cu orice mijloc să fie “penetrate” de proiectele occidentale sau să se afilieze unor parteneriate şi alianţe cu forţe externe – îndeosebi Statele Unite, Uniunea Europeană sau Organizaţia Atlanticului de Nord. Or această paradigmă nu se limitează la Ucraina, ci trebuie să acopere, pe de o parte, – prin neutralitate politico-militară- state din vecinătatea proximă, precum Letonia, Lituania, Estonia,  şi Finlanda şi, pe de altă parte, să asigure retragerea NATO din statele care au devenit membre ale Alianţei Atlantice, adică să se întoarcă la configuraţia teritoriară existentă în 1997, adică înainte de demararea primului val de aderări europene la structurile NATO. O pârghie eficientă pentru atingerea unui asemenea obiectiv fantezist este, în “Doctrina Putin”, recursul la forţă, adică la procedura aplicată de Moscova Sovietică atunci când unele state satelitare au manifestat aspiraţii de dizidenţă, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, în 1956 şi Cehoslovacia, în 1968, şi cum acţionează, astăzi, Rusia lui Putin în Ucraina.

III

Întrebări şi concluzii preliminare

La peste 10 zile  de război şi de primele runde de negocieri  eşuate între ruşi şi ukrainieni, este prematur să se vorbească despre concluzii şi învăţăminte. Faţă cu avalanşa de comentarii, prognoze, scenarii şi evoluţii posibile şi ritmul alert şi greu  predictibil al evoluţiilor pe front, putem constata, mai degrabă, că realitatea în î mers oferă un summum de elemente-surpriză care contrazic  analizele şi pronosticurile peremptorii care au fost puse în circulaţie încă înainte ca regiunea şi eşichierul geopolitic global să se afle, brusc şi brutal, într-o criză  care ameninţă să dea  încă o  consfinţire mai vechiului addagio care vrea  ca, începând cu ziua de după, lumea să nu mai fie, cu adevărat, aşa cum a fost.

Vorbim, în primul rând, despre aceea că, răsturnând mai toate profeţiiile pre-conflict, Putin şi strategii săi au optat nu pentru o invazie de mare anvergură, optând pentru o  ofensivă limitată şi selectivă. Astfel, cucerirea de  către combatanţii invadator a unui centru urban important nu a avut loc decât după o săptămână de la începutul invaziei, cu pierderi umane, materiale,  militare  şi umanitare deloc neglijabile.

Este vorba, în al doilea rând,  de faptul că, în  acelaşi interval cronologic şi în ciuda superiorităţii sale logistice şi combatante, rezultatele obţinute de ruşi pot fi considerate a fi mediocre.

Nu mai puţin notabil este şi faptul că, în contradicţie cu gândirea planificatorilor de la Moscova, aşteptata prăbuşire rapidă a regimului şi guvernanţei de la Kiev nu s-a produs, preşedintele Zelensky a reuşit nu numai să electrizeze şi să coaguleze rezistenţa naţională, reuşind, totodată, să atragă o susţinere, simpatie şi asistenţă fără precedent nu numai din partea guvernelor ci şi a opiniei publice din numeroase state şi societăţi ale lumii contemporane.

 Este vorba, în sfârşit, de  reacţie lumii occidentale şi solidaritatea de largă amploare anti-agresivă  şi, într-o bună măsură, neaşteptată.

Toate acestea îşi au, desigur, importanţa şi simbolistica lor la fel de evident opusă agresiunii şi statului agresor, dar aceasta  nu trebuie să inspire optimismul festiv  care ar luneca pe panta abruptă şi nerealistă a proclamării, la fel de peremptorie ş pripită a înfrângerii Rusiei în campania sa ucraineană.  Propagandă sau nu, Vladimir Putin a declarat iterativ că “războiul se va încheia doar odată cu atingerea scopurilor pentru care a fost declanşat. Iar aceasta face pe deplin plauzibilă posibilitatea ca, pentru a obţine victoria – fie ea şi o “biruinţă a la Phyrrus”- Putin să forţeze lucrurile către graniţa iraţionalului  ceea ce avertizează asupra posibilităţii ca armata rusă să ridice nivelul violenţei brutale, cu consecinţe uşor de imaginat. Punerea în stare de älertă specială”a arsenalului de descurajare atomică, este un semnat grăitor în acest sens, chiar dacă invocarea “butonului nuclear” este considerată, cel puţin deocamdată, doar e demonstraţie de forţă, după cum poate fi un semn de slăbiciune, aşa cum aprecia fostul director al C.I.A., Leon Panetta.

IV

Condiţiile lui Putin

La 4 martie, la începutul celei de-a doua săptămâni de război, din iniţiativă germană, între cancelarul Olaf Scholtz şi preşedintele Vladimir Putin a avut loc un nou dialog telefonic consacrat evoluţiilor pe frontul ucrainean, prilej cu care liderul de la Kremlin şi-a reafirmat – pentru a  câta oară? –  condiţiile  revendicative în schimbul cărora partea rusă ar fi dispusă să angajeze negocieri de încheierea a “operaţiei speciale”, în Ucraina şi cu alte părţi implicate şi doritoare de revenire la pace, cu precizarea insistent repetată de convorbitorul rus, că încetarea invaziei nu va deveni realitate decât în măsura şi în momentul în care revendicările ruseşti vor fi satisfăcute in integrum. Iar acestea sunt următoarele, aşa cum le-a formulat Putin însuşi:

– Un statut neutru, demilitarizat, denazificat şi non-nuclear pentru Ucraina;

– Recunoaşterea de jure a anexării peninsulei Crimeea de către Rusia;

-Recunoaşterea  naţională şi internaţională a suveranităţii regiunilor separatiste Doneţk şi Lughansk în teritoriile lor administrative.

La începutul războiului, Vladimir Putin aprecia că prăbuşirea Fostei Uniuni Sovietice a fost o mare tragedie geostrategică pentru întreaga ordine a lumii.

Dar războiul lui Putin nu obnubilează morfologia gândirii strategice a lui Vladimir Putin, care la declanşarea invaziei în faza incipientă a intervenţiei militare ruseşti îşi punea această întrebare retorică: “Dacă Rusia nu există, de  ce am avea nevoie de această planetă?”

Read More
By admin

UCRAINA: PETECUL ȘI SACUL

February 6, 2022 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, RUSIA | No Comments

Emilian M. Dobrescu

            1,5 milioane de persoane deplasate

            Aproximativ 1,5 milioane de ucraineni au fost forțați să-și părăsească casele de când au început luptele în estul îndepărtat al țării în 2014[1]. ONU și partenerii umanitari îi sprijină pe cei care au fost strămutați în încercarea de a se adapta la noua lor viață. Când a izbucnit conflictul între forțele guvernamentale și separatiștii predominant pro-ruși, Yuri Zykov și familia sa au fost forțați să-și părăsească casa din Horlivka, un oraș din estul regiunii Donbas care a fost supus unui foc puternic și a fost grav avariat. Ei s-au îndreptat către Vinnytsia, în centrul Ucrainei, unde domnul Zykov a găsit că cetățenii locali sunt primitori și bucuroși să ajute. Aceasta l-a făcut să-i fie mai ușor mai ușor pentru el și pentru mulți alți Oameni care fug de conflictul militar și să depășească una dintre principalele provocări: găsirea unui loc potrivit pentru a trăi.

            Sondajele de opinie arată că majoritatea persoanelor care au fugit de luptele din estul țării nu au nici o intenție să se întoarcă acasă, ceea ce reprezintă o provocare uriașă pentru autorități. Potrivit viceprimarului din Vinnytsia, Galina Yakubovich, peste 4.000 de familii de persoane strămutate temporar sunt înregistrate în oraș. „Încercăm să ajutăm pe toată lumea, dar problema locuințelor de asigurat este foarte dificilă și căutăm posibilități diferite”, a explicat ea. Domnul Zykov a decis să creeze „Common Cause”, o organizație pentru persoanele strămutate, menită să rezolve deficitul de locuințe. Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) ia ajutat să-și înțeleagă drepturile, cum să interacționeze cu autoritățile și să se asigure că nevoile lor sunt luate în considerare în programele sociale locale. Înarmați cu aceste cunoștințe, au negociat cu guvernul local din Vinnytsia pentru a construi o nouă clădire de 105 apartamente și au asigurat terenuri și fonduri pentru construcție, care a început cu un an în urmă și începe să prindă contur; costul noilor apartamente va fi mai puțin de jumătate din prețul pieței, punându-le la îndemâna familiilor afectate, care nu și-ar putea permite altfel.

            ”În 2014, când am ajuns prima dată aici, eram dezorientați și nefericiți. Acum avem o oportunitate de a profita; am fost primiți cu căldură și suntem recunoscători orașului și tuturor organizațiilor și Oamenilor care ne-au ajutat”, mai spune Zykov. Proiectul Vinnytsia este o premieră în Ucraina: o colaborare unică între persoanele strămutate, comunitatea locală și autoritățile municipale, iar succesul său i-a ajutat pe alții. Autoritățile locale intenționează acum să lanseze proiecte similare în alte 18 regiuni ale Ucrainei. Pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la ceea ce s-a realizat, UNHCR a reunit reprezentanți ai orașului din întreaga țară la Vinnytsia pentru forumul „Orașele Solidarității” din octombrie 2021, un simbol important de solidaritate între autorități și comunități.

          Ajutorul militar american

          Încă din aprilie 2021, SUA au anunțat că sisteme de comandă, de control și de comunicații în valoare de 8 milioane de dolari vor ajunge în posesia Forțelor Armate ale Ucrainei[2]: ajutorul militar a venit în contextul tensiunilor permanente dintre Ucraina şi Rusia, în urma cărora Kievul a solicitat ajutorul mai multor state pentru a putea face față agresiunilor venite din partea Rusiei. „Statele Unite continuă să asigure  Forţelor Armate ale Ucrainei sub forma unor sisteme de comandă, control şi comunicaţii, piese de schimb pentru vehicule şi echipamente tactice”, a transmis Ambasada SUA din Kiev, prin intermediul unui mesaj publicat pe Twitter.

            Confom unui raport al FAS (Frankfuter Allgemeine Sonntagszeintung), Kievul a cerut sprijin și Germaniei în echipamente militare pentru a-şi întări apărarea de-a lungul coastei Mării Negre, însă ministrul german al Afacerilor Externe a refuzat apelul ucrainenilor.

          Cernobâl reîncărcat

            Centrala solară Cernobâl

            Ucraina a inaugurat pe 5 octombrie 2018 prima sa centrală fotovoltaică în zona cu radioactivitate ridicată din jurul centralei nucleare de la Cernobâl, unde în 1986 a avut loc cel mai mare dezastru nuclear din istorie[3]. Noua centrală numără aproximativ 3.800 de panouri fotovoltaice instalate pe o suprafaţă de 1,6 hectare la câteva sute de metri de reactorul avariat. Capacitatea acestei centrale este una modestă, de un megawat, suficientă însă pentru a acoperi consumul a aproximativ 2.000 de apartamente: “Astăzi am conectat centrala la sistemul electric ucrainean”, a anunţat Yevgen Varyagin, directorul companiei ucraineano-germane Solar Cernobâl, coordonatorul acestui proiect. Solar Cernobâl a investit un milion de euro în acest proiect, iar directorul Yevgen Varyagin a subliniat că până la finele lui 2019 centrala ar urma să ajungă la o capacitate totală de 100 de megwaţi.

            La trei decenii după ce catastrofa de la Cernobâl a dus la mutarea a peste 300.000 de persoane, autorităţile de la Kiev încearcă să găsească o utilizare pentru o suprafaţă de teren, de două ori mai mare decât oraşul Los Angeles, care înconjoară fosta centrală nucleară. Radiaţiile de la Cernobâl vor persista în sol Timp de câteva secole, dar aceasta nu va împiedica folosirea zonei pentru obținerea de energie solară sau plantarea de păduri. Autorităţile de la Kiev vor să dezvolte producţia naţională de energie şi începând din 2009 achiziţionează energie provenită din surse regenerabile, inclusiv solară, la cel mai ridicat preţ din Europa; costul scăzut al terenurilor, precum şi prezenţa unei reţele electrice dezvoltate sunt atuuri pentru zona din jurul centralei nucleare de la Cernobâl.

            Reactorul numărul patru al centralei nucleare de la Cernobâl a explodat în data de 26 aprilie 1986, contaminând până la trei sferturi din teritoriul Europei, potrivit unor estimări. După catastrofă, autorităţile sovietice au evacuat sute de mii de persoane de pe un teritoriu de peste 2.000 de kilometri pătraţi, care a rămas abandonat. Potrivit autorităţilor ucrainene, omul nu va putea reveni în această zonă timp de încă 24.000 de ani, însă o prudentă exploatare industrială este posibilă. 

            Explozia de la Centrala Nucleară de la Cernobîl a împrăştiat un nor radioactiv asupra unor mari părţi ale Uniunii Sovietice, în prezent teritoriile Belarusului, Ucrainei şi Federaţiei Ruse, iar aproape 8,4 milioane de persoane din aceste ţări au fost expuse la radiaţii.

            Noul Cernobâl

            Cetățenii Ucrainei au trăit clipe de groază în noaptea de 29 aprilie 2019, după ce s-a produs un incendiu la centrala atomică din Rivne[4]. Un nou dezastru nuclear, asemănător celui de la Cernobîl, din 1986, a fost evitat doar datorită intervenției prompte a echipelor de pompieri.

            Flăcările au izbucnit la unul din cele patru blocuri energetice, după ce s-a aprins un transformator. Angajații centralei atomice au dezactivat rapid reactoarele, iar, peste câteva zeci de minute, au ajuns și pompierii. Incendiul era deja răspândit pe o arie destul de mare, așa că pompierii-salvatori, cu 10 autospeciale, au luptat ore bune cu flăcările pentru nu le permite să se extindă spre celelalte trei blocuri energetice. Autoritățile ucrainene au demarat o anchetă și încearcă să stabilească rapid cauzele defectării transformatorului.

            Conflictul în atenția Consiliului de Securitate al ONU

            Pe 21 iulie 2019, cu câteva zile înainte de organizarea alegerilor parlamentare din Ucraina, Rosemary DiCarlo, subsecretarul general al ONU pentru afaceri politice și consolidarea păcii și-a exprimat speranța că votul ucrainienilor va fi ”pașnic, democratic și incluziv, reflectând o largă participare a femeilor”[5]. În pofida unor progrese realizate de grupul de contact trilateral pentru Ucraina – alcătuit din reprezentanți din Ucraina, Rusia și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este loc mai mult pentru îmbunătățirea situației securității în această țară europeană și trebuie realizate noi încercări de a ajunge la un acord cu privire la un armistițiu, încercări care până acum au eșuat în mod constant.

            ”În pofida eforturilor multilaterale s-au înregistrat puține progrese în evoluția situației din estul Ucrainei”, a declarat Rosemary DiCarlo, pe 29 octombrie 2019, în fața membrilor Consiliul de securitate al ONU. De când conflictul a început în 2014, peste 3.000 de civili au fost uciși și 9.000 – răniți[6]. Această criză afectează cea mai mare proporție de seniori din lume, mai mult de 3,5 milioane persoane care au nevoie de asistență umanitară și de protecție în 2019 și anii următori; se mai știe că, în 2018, planul de răspuns umanitar a fost finanțat doar cu 32%[7].

            După săptămâni de tensiuni în creștere în jurul Ucrainei, cu rapoarte conform cărora Rusia a desfășurat peste 100.000 de soldați și arme grele în apropierea graniței sale, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a ținut prima sa reuniune pe 31 ianuarie 2022 pentru a discuta despre mijloacele de detensionare a crizei[8]: adresându-se ambasadorilor, subsecretarul general al ONU pentru Afaceri Politice a reiterat apelul Secretarului General al ONU că „nu poate exista o altă alternativă decât diplomația și dialogul”. Subliniind „preocupările complexe și de lungă durată de securitate și percepțiile amenințărilor care au fost ridicate”, secretarul general adjunct pentru afaceri politice și de consolidare a păcii, Rosemary DiCarlo, a reiterat că orice intervenție militară care implică Rusia sau forțele alianței NATO, care sunt, de asemenea, în alertă maximă, trebuie evitată. Înalt oficial a spus că orice incursiune a unui stat pe teritoriul altuia ar fi împotriva dreptului internațional și a Cartei Națiunilor Unite; potrivit doamnei DiCarlo, pe lângă cei 100.000 de soldați care ar fi prezenți pe pământul rus de-a lungul graniței cu Ucraina, un număr nespecificat de soldați și armament rusesc ar fi de asemenea desfășurat în Belarus, în așteptarea unor exerciții militare comune la scară largă, care au avut loc în februarie 2022 la granițele cu Ucraina, Polonia și Țările Baltice.        La rândul lor, membrii NATO plănuiesc dislocari suplimentare în statele membre est-europene, iar NATO a spus că 8.500 de militari sunt acum în așteptare. „Acuzațiile și încriminările dintre diverșii actori implicați în discuțiile în curs au creat incertitudine și teamă pentru mulți că o confruntare militară este iminentă”, a spus doamna DiCarlo. Oficialul ONU a salutat discuțiile diplomatice în curs, spunând că ONU speră că o detensionare cu succes va întări pacea și securitatea în Europa. Aceste eforturi au inclus întâlnirea din 13 ianuarie 2022 de la Viena, găzduită de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și întâlnirea din 21 ianuarie 2022 dintre secretarul de stat american Antony Blinken și ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, de la Geneva. Pe 26 ianuarie 2022, la Paris a avut loc întâlnirea în „formatul Normandia” (un grup format din Franța, Germania, Rusia și Ucraina creat în 2014 pentru a se ocupa de conflictul din Ucraina).

            Dimensiunile conflictului

            Rosemary DiCarlo a mai indicat că agențiile ONU rămân angajate în îndeplinirea mandatelor lor în Ucraina: „Accesul umanitar sigur și nestingherit trebuie respectat, indiferent de circumstanțe, pentru a oferi sprijin celor 2,9 milioane de oameni care au nevoie de asistență, dintre care majoritatea se află în zone necontrolate de guvern”, a spus ea. Misiunea ONU de monitorizare a drepturilor Omului continuă, de asemenea, să înregistreze victime civile, pe măsură ce conflictul din Ucraina intră în cel de-al optulea an.

            Conflictul, care a izbucnit la scurt Timp după ce Rusia a anexat Crimeea în martie 2014, a adus peste 14.000 de morți, inclusiv aproximativ 3.000 de civili, și a rănit peste 7.000 de civili, potrivit Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului (OHCHR). În plus, aproximativ 1,5 milioane de persoane au fost strămutate în interior de la începutul conflictului, potrivit cifrelor guvernului ucrainean. „Nimeni nu se uită la eforturile diplomatice actuale mai mult decât poporul ucrainean”, a argumentat doamna DiCarlo, menționând că „au îndurat un conflict care a ucis cca 14.000 de vieți din 2014 și care, în mod tragic, este încă departe de a fi rezolvat și orice escaladare ulterioară în Ucraina sau în jurul Ucrainei ar însemna mai multe ucideri și distrugeri inutile”.

            Doamna DiCarlo crede, de asemenea, că „orice escaladare sau nou conflict ar da o altă lovitură gravă arhitecturii construite atât de minuțios în ultimii 75 de ani pentru a menține pacea și securitatea internațională”.

            Poziția SUA

            Adresându-se Consiliului de Securitate al ONU, reprezentantul Statelor Unite la Națiunile Unite, Linda Thomas-Greenfield, a numit situația „urgentă și periculoasă”, spunând că „miza nu ar putea fi mai mare”. Potrivit acesteia, acțiunile Rusiei „nu doar amenință Ucraina, ci, amenință Europa și ordinea internațională. Dacă Rusia invadează din nou Ucraina, niciunul dintre noi nu va putea spune că nu am văzut-o venind și consecințele vor fi îngrozitoare, motiv pentru care întâlnirea de astăzi este atât de importantă”, a adăugat ea. Remarcând „cea mai mare mobilizare de trupe în Europa de decenii”, doamna Thomas-Greenfield a spus că, continuă să spere că Rusia va alege calea diplomației, dar diplomația nu poate reuși într-o atmosferă de amenințare și escaladare militară: ”Căutăm calea către pace, căutăm calea dialogului, nu vrem confruntare, aar vom fi hotărâți, rapizi și uniți dacă Rusia va invada din nou Ucraina”.

            Poziția Rusiei

            Vorbind în Camera de Consiliu, ambasadorul rus Vasily Nebenzia a negat încă o dată că țara sa ar avea vreun plan de invadare a Ucrainei, acuzând Statele Unite că au convocat întâlnirea pentru „a stârni isteria”. La începutul întâlnirii, Rusia a cerut un vot procedural pentru suspendarea reuniunii privind Ucraina, dar nu a primit suficient sprijin din partea altor membri ai Consiliului.

            Ambasadorul Nebenzia a pus sub semnul întrebării cifra de 100.000 de soldați, adăugând că toate dislocațiile au avut loc pe teritoriul Rusiei, ceea ce s-a întâmplat adesea înainte, în diferite grade, „și nu a provocat nici cea mai mică isterie”. „Nu există dovezi care să confirme aceste acuzații grave” de mișcare către război, a spus el, adăugând că ele constituie „o provocare în sine” și că „impactul economic se simte deja printre vecinii ucraineni”. De asemenea, diplomatul rus a acuzat puterile occidentale că „umflă Ucraina cu arme. Aștepți să se întâmple, ca și cum ai vrea ca, cuvintele tale să devină realitate”, a adăugat el.

            Poziția Ucrainei

            Adresându-se ambasadorilor prezenți la discuția din Consiliul de Securitate, Reprezentantul Permanent al Ucrainei, Sergiy Kyslytsya, a susținut că sunt necesare „discuții serioase” în cadrul Consiliului de Securitate pentru găsirea unei soluții diplomatice la criză acum, „mai mult ca niciodată”. El a spus că, începând cu 22 decembrie 2021, împușcăturile, bombardamentele, focul lunetist și utilizarea sistematică a dronelor de atac împotriva trupelor ucrainene au ucis 12 militari ucraineni și au rănit alți 14. „Ucraina nu va lansa o ofensivă militară, nici în Donbass, nici în Crimeea și nici în altă parte”, a spus el. „Ucraina nu vede nici o alternativă la soluționarea pașnică a conflictului în curs și la restabilirea suveranității și integrității sale teritoriale”, a adăugat domnul Kyslytsya. Totuși, diplomatul a spus că a existat „o creștere a campaniilor ruse de dezinformare, inclusiv acuzații false că Ucraina complotează un atac militar”.

            Dl Kyslytsya a amintit, de asemenea, cererea Rusiei de a exclude Ucraina de la aderarea la NATO, menționând dreptul suveran al țării sale de a-și alege propriile aranjamente de securitate. „Ucraina nu va ceda amenințărilor care vizează slăbirea acesteia, subminarea stabilității sale economice și financiare și stârnirea frustrării populației. Acest lucru nu se va întâmpla și Kremlinul trebuie să-și amintească că Ucraina este pregătită să se apere”, a conchis el.

            Pagini de Istorie

–       Unul din eroii iubiți ai poporului ucrainean este Ivan Mazepa (1639-1709),  hatman al cazacilor zaporojeni în perioada 1687-1708. S-a aliat cu regele suedez Carol al XII-lea, alaturi de care a luptat la Poltava, în 1708, împotriva țarului rus Petru I, sperând să recucerească independența Ucrainei față de Rusia; după înfrangerea suedezilor, Mazepa s-a refugiat în Valahia și apoi la Tighina, în Moldova, unde a murit în 1709. Viața sa i-a inspirat pe Byron, Victor Hugo, Franz Liszt sau Pușkin. 

  • Pe 11 martie 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, până atunci parte a statului independent Ucraina. Crimeea (oficial, acum, Republica Autonomă Crimeea), a fost  o republică autonomă a Ucrainei, care în 2014 a intrat în componența Rusiei, în urma unui referendum organizat în prezența armatei ruse. 

            Problema gazelor naturale

            Acord de principiu privind tranzitul gazelor

            Pe 19 decembrie 2019, Rusia şi Ucraina au ajuns la un acord de principiu referitor la tranzitul gazelor pe teritoriul ucrainean, cu puţin timp înainte ca acordul în vigoare de 9 ani dintre cele două ţări să expire la sfârşitul lui 2019[9]. Anunţul a survenit pe fondul speranţelor unei îmbunătăţiri a relaţiilor dintre Moscova şi Kiev, după conflictul de ani de zile dintre Ucraina şi separatiştii din estul ţării susţinuţi de Rusia.

            Preşedintele rus Vladimir Putin a declarat: ”Vom menţine tranzitul prin Ucraina, vom căuta o soluţie acceptabilă pentru toţi, inclusiv pentru Ucraina”. Ministrul rus al Energiei, Alexandr Novak, şi omologul său ucrainean, Oleksi Orzhel, vor duce acordul în capitalele lor, înainte ca detaliile să fie stabilite, iar acordul să fie finalizat.

            Un dezacord legat de tranzitul gazelor rusești prin Ucraina a dus în 2009 la blocarea livrărilor, lăsând mulţi consumatori din Europa de Est fără gaze în lunile friguroase de iarnă.

            Majorarea prețului gazelor naturale

            Pe 19 octombrie 2018, Ucraina a anunţat că a decis să majoreze preţul gazelor naturale pentru consumatorii casnici, Volodymyr Groysman, avertizând că ţara riscă să intre în incapacitate de plată dacă nu va primi bani de la FMI[10]; majorarea preţului gazelor naturale pentru consumatori casnici până la nivelul pieţei a fost una din condiţiile cheie impuse de FMI. Autorităţile de la Kiev au evitat să adopte până în octombrie 2018, măsuri nepopulare precum majorarea preţului gazelor naturale, având în vedere că în 2018 ar urma să aibă loc alegeri prezidenţiale şi parlamentare.

            Ucraina a majorat preţul gazelor naturale pentru consumatorii casnici cu 23,5% de la 1 noiembrie 2018. Această țară nu a primit niciun ban de la FMI începând din luna aprilie 2017 din cauza încetinirii ritmului reformelor. Acest lucru a pus ţara vecină într-o situaţie financiară mai precară având în vedere că în 2019-2020 ani are de rambursat datorii în valută în valoare de aproximativ 15 miliarde de dolari.

            Dacă autorităţile de la Kiev vor primi o nouă tranşă din programul de 17,5 miliarde dolari convenit cu FMI, acest lucru ar permite guvernului ucrainean să acceseze pieţele internaţionale şi, de asemenea, ar deschide calea pentru ca Uniunea Europeană şi alţi donatori internaţionali să elibereze noi ajutoare. 

            Sancțiunile împotriva Rusiei

          Pe 21 iunie 2018, Petro Poroshenko, preşedintele ucrainean, a semnat un ordin pentru a pune în practică o decizie de a extinde sancţiunile asupra companiilor şi entităţilor din Rusia, a anunţat Consiliul Naţional de Securitate şi Apărare al Ucrainei[11].
            Consiliul a anunţat că 30 de entităţi legale din Rusia şi 14 indivizi au fost adăugaţi pe lista de sancţiuni, aducând totalul la 1.762 de indivizi şi 786 de entităţi. Consiliul a impus sancţiuni similare cu cele ale guvernului SUA din 11 iunie 2018, împotriva entităţilor legale implicate în activităţile cibernetice ale serviciilor secrete din Rusia. Sancţiunile vor fi valabile pentru cel puţin trei ani şi includ penalităţi pentru parlamentari şi oficiali de rang înalt din Rusia. 

            Vânzarea închisorilor dezafectate

            Peste 51.000 de persoane sunt deţinute în aproape 130 de închisori, în Ucraina, potrivit datelor oficiale, iar majoritatea nu sunt modernizate[12]. Ucraina are un plan ambițios de a scoate la licitație fostele închisori dezafactate, cu scopul de a modeniza sistemul penitenciar din această fostă republică sovietică.  ”Începem o mare vânzare de închisori”, a anunţat pe 6 august 2020, ministrul ucrainean al Justiţiei Denis Maliuska, în faţa presei, adunate în curtea centrului penitenciar Irpin, în regiunea Kiev.

            Până în 2030, autorităţile ungare estimează să vândă 100 de închisori dezafectate, o parte din bani folosindu-i pentru a construi noi penitenciare. Prima vândută a fost Irpin – cu o suprafaţă de opt hectare și înconjurată de imobile construite recent, zone verzi şi o cale ferată în apropiere. Aceasta a fost înființată în 1944, dar nu a mai fost folosită din 2019.

            Ministrul Justiţiei consideră fostele închisori de ”un mare interes pentru investitori”, pentru că ele au suprafeţe mari echipate şi ”gata să fie folosite”. Una dintre cele mai celebre închisori din ţară, centrul de detenţie Lukianivska, construită la jumătatea secolului al XIX-lea în Kiev, este, de asemenea, scoasă la vânzare.

            Vânzarea participației țării noastre la Combinatul de la Krivoi Rog

            Pe 8 iunie 2021, Guvernul României a discutat vânzarea participaţiei la Combinatul de Îmbogățire a Minereurilor (CIM) de la Krivoi Rog (Ucraina), un proiect multinațional de tip sovietic vechi din 1986, de îmbogățire a minereurilor de fier[13]. România are circa 27% din proiect și a pierdut echivalentul unui miliard de dolari  – investiția inițială, plus alte zeci de milioane de euro numai pentru paza combinatului, din care se fură tot ce se poate. În același Timp, doar România și Slovacia mai au participații la proiect (foste membre ale „lagărului socialist”), ele fiind ultimele țări care nu și-au vândut participația.

            Este încă în vigoare Legea 95/31 decembrie 1993 privind continuarea participării României la construirea combinatului şi asigurarea resurselor de finanţare necesare. Memorandumul Ministerului Economiei a propus abrogarea acestei legi și amendarea cadrului legislativ privind problematica în ansamblu a „Combinatului Minier de Îmbogăţire a Minereurilor acide cu conţinut de fier Krivoi Rog, pentru a asigura o formă de soluţionare corespunzătoare situaţiei existente”.

 

            Detaliile unui dezastru comunist

            Ministerul Economiei rezumă eșecul astfel: În 1986, România a plătit 640 milioane ruble transferabile (echivalentul a circa 1 miliard de dolari) pentru construcţie. În 10 ani, România trebuia să primească 30 de milioane de tone de peleţi de fier pentru a produce oţel. A primit doar 0,53% din cât i se cuvenea (adică 159.000 tone). Din 1999, acest combinat nu mai funcţionează de loc. Celelalte state cu care eram în asociere şi-au marcat pierderea şi au vândut pe cât au putut ce aveau calculat drept contribuţie naţională. An de an din combinat, sau din ce a mai rămas din el după atâta vreme, se fură ca din codru. „Investiţia aceea a ajuns o epavă”, a declarat Claudiu Năsui, ministrul Economiei.

            Prin Ministerul Economiei, statul român plăteşte anual aproximativ un milion de euro, din 1999 încoace către trei firme pentru pază şi conservare. Firmele Arcom SA, Arcif SA şi Uzinexport SA sunt impuse printr-o lege specială.

            Construcţia uzinei de la Krivoi Rog a început în 1983, sub egida Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Au fost implicate Republica Democrată Germană, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Bulgaria şi Republica Socialistă România. În 1990, lucrările, realizate în proporţie de 70%, au fost oprite, din cauza lipsei de finanțare din partea Ucrainei. În 1998, investiţia a intrat în conservare, până la găsirea unei soluţii.

                  La începutul anului 2012, falimentul CIM Krivoi Rog este diferit Tribunalului         Economic de la Kirovograd.  Instanța  a  acordat  un  termen  de  șase  luni  pentru  a        pune  la dispoziția sa un plan actualizat de reorganizare, având în vedere că unele creanțe   au fost rambursate creditorilor: situația s-a complicat pentru că procedura de faliment s-a        desfășurat în paralel cu evoluțiile politice; au urmat consultări și protocoale.

            După destrămarea URSS, în Convenţie au rămas: Ucraina, cu o cotă de participare de 55%, România cu 27% şi Slovacia cu 18%. Într-un top al datoriilor pe care România le are de recuperat, publicat în mai 2012, cheltuielile cu investiţia de la combinatul de la Krivoi Rog s-a clasat pe locul al doilea. Memorandumul Ministerului Economiei a descris dreptă „ostilă” atitudinea partenerilor ucrainieni, inclusiv pentru personalul român, astfel:

  1. „Interzicerea accesului personalului român în incinta combinatului de către conducerea CIM Krivoi Rog, în perioada 24.12.2018 – 04.04.2019;
    1. Constatările privind sustragerile și distrugerile aferente acestei perioadei – în care nu s-a putut asigura paza obiectivelor industriale – indică un prejudiciu de peste 4 milioane ruble transferabile, conform informațiilor transmise de către antreprenorii români;
    1. În 28 februarie 2019 s-a convenit organizarea, în prima parte a semestrului II 2019, a întâlnirii ”Grupului de lucru la nivel de experți din ministerele relevante ale Părților”, privind vânzarea combinatului;
    1. În 15 mai 2019, reprezentanții companiei Hares Engineering GmbH (Austria) – potențial investitor pentru CIM Krivoi Rog, s-au întâlnit cu reprezentanții Ministerului Economiei, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat. Potențialii investitori și-au manifestat interesul pentru Fabrica de Pelete construită de partea română pe platforma CIM Krivoi-Rog;
    1. În data de 30 de cembrie 2018 zona industrială a Fabricii de Pelete a fost decuplată de la alimentarea cu energie electrică din cauza unor defecțiuni tehnice. Deși defecțiunile au fost remediate la începutul lunii decembrie 2019, costurile aferente fiind suportate de către partea română, nici până în prezent Direcția CIM Krivoi Rog nu a recuplat alimentarea cu energie electrică în zona respectivă. Ca urmare, a fost inundat subsolul obiectivelor și utilajele tehnologice instalate,existând riscul afectării grave a structurii de rezistență a construcției;
    1. Conform relatărilor antreprenorilor români, Direcția Generală CIM Krivoi Rog contrar prevederilor Protocolului din 5 mai 1994 dintre guvernele României și Ucrainei a retras în totalitate paza exterioară a Fabricii de Pelete. Datorită acestui fapt s-au intensificat cazurile de pătrundere prin efracție și furturi operate de către grupuri de infractori, care depășesc numeric paza asigurată de către antreprenorii români. Ultimul caz de furt a avut loc în noaptea de 08-09 ianuarie 2021, iar în urma apelului, Poliția locală a reținut 7 infractori;
    1. Totodată, firma slovacă POINT S.A. continuă distrugerea construcției metalice, potrivit informăarilor transmise de către antreprenorii romani, a conductelor tehnologice și a utilajelor din obiectele ocupate abuziv, agresând paznicii antreprenorilor români; Conducerea CIM Krivoi Rog continuă să aibă o atitudine ostilă față de personalul român”.

[1] Vezi site-ul Trouver des logements pour plus d’un million d’Ukrainiens déplacés | ONU Info, postat și vizitat pe 3 februarie 2022

[2] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/ucraina-primeste-ajutor-militar-de-la-sua-valoare-de-8-milioane-de-dolari-212838, postat și vizitat pe 28 aprilie 2021

[3] *  *  *, Ucraina a inaugurat prima sa centrală fotovoltaică la Cernobâl, în Ziarul Bursa, 8 octombrie 2018

[4] Vezi site-ul https://evz.ro/la-33-de-ani-distanta-ucraina-la-un-pas-de-o-noua-catastrofa.html, postat și vizitat pe 1 mai 2019

[5] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2019/07/1047641, postat și vizitat pe 21 iulie 2019

[6] După altă sursă – Ziarul Bursa din 10 decembrie 2019 – ”Războiul între Kiev şi separatiştii proruşi s-a soldat cu peste 13.000 de morţi în Donbas, un bastion industiral în estul Ucrainei, şi peste 1,5 milioane de deplasaţi numai în 2014”. Reiese clar de aici, că datele de care dispune ONU au fost”coafate”…

[7] Vezi site-ul https://news.un.org/fr/story/2018/10/1027942, postat și vizitat pe 30 octombrie 2019

[8] Vezi site-ul « Aucune alternative à la diplomatie et au dialogue » dans la crise ukrainienne, affirme l’ONU au Conseil de sécurité | ONU Info, postat și vizitat pe 31 ianuarie 2022

[9] I.A., Rusia şi Ucraina – acord de principiu privind tranzitul gazelor pe teritoriul ucrainean, în Ziarul Bursa, 20 decembrie 2019

[10] *  *  *, Ucraina majorează prețul gazelor naturale, în Ziarul Bursa, 22 octombrie 2018

[11] M.D., Ucraina extinde lista sancțiunilor împotriva Rusiei, în Ziarul Bursa, 22 iunie 2018

[12] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/ucraina-scoate-la-licitatie-fostele-inchisori-dezafectate-177862?mc_cid=6d44356ae7&mc_eid=bda0dfd26e, postat și vizitat pe 7 august 2020

[13] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/romania-vinde-esecul-comunist-de-la-krivoi-rog.html, postat și vizzitat pe 9 iunie 2021

Read More
By admin

TURCIA – SCHIMBĂRI FUNDAMENTALE

June 19, 2021 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ | No Comments

Emilian M. Dobrescu

            Turcia este azi o republică prezidențială. Actualul președinte al țării schimbă republica parlamentară care era Turcia de aproape 100 de ani, deturnând-o pe un drum periculos, pe care puțini dintre noi, inclusiv Turcii, par să-l înțeleagă. De 2.500 de ani în cazul Flăcărilor Himerei sau de aproape 1.500 de ani în cazul marii catedrale ortodoxe din Constantinopol, Sfânta Sofia, Turcia scrie Istoria așa cum îi dictează interesele de mare putere sau mondială sau regională. Remarcăm în ultima perioadă de Timp, schimbări fundamentale în modul de a face Istorie al Turciei și președintelui ei: necesitatea schimbării ”Constituțiilor țării”, care au o vechime mai mare de 50 de ani, schimbarea Guvernatorului Băncii Centrale care nu respectă voința președintelui țării, chiar și controlul asupra Twitter, Facebook și Youtube, la un loc dacă aduc un vânt al schimbării, în noile condiții ale intesificării supravegherii în țară…

            În aceste condiții, fenomenele a) accesului teoretic la cele mai mari rezerve de gaze naturale din regiune și reluarea prospecțiunilor turcești legte de aceste zăcăminte; b) ale  lipsei acute de apă în unele regiuni ale Turciei; c) ale retragerii țării din Convenția împotriva violenței contra femeilor, par să nu mai conteze. Semnalaul a fost dat din nou: agenția de rating Fitch a scăzut perspectiva de evaluare a Turciei, chiar dacă președintele țării apreciază că va deschide o „nouă pagină” în relaţia cu Uniunea Europeană… Nici  măcar un profet nu poate spune ce va urma în continuare…

          Bibliotecă publică

          În 2017, gunoierii din Ankara au creat o bibliotecă publică dotată cu peste 6.000 de cărți găsite în gunoi de-a lungul Timpului, iar mobilierul bibliotecii a fost creat tot din piese găsite aruncate ca gunoi[1]. Situată în cartierul Çankaya, biblioteca a fost înființată după ce lucrătorii de la salubritate au început să adune cărți găsite pe stradă. Luni de zile, ei le-au pus de-o parte și, după ce vestea s-a răspândit, locuitorii au început să le doneze gunoierilor cărțile direct. Așa a apărut o bibliotecă în toată regula.

            Inițial, cărțile putea fi împrumute doar angajaților de la Salubritate și familiilor lor; dar, pe măsură ce colecția a crescut, mai mulți oameni s-au arătat interesați de bibiliotecă, iar aceasta a fost în cele din urmă deschisă publicului, în luna septembrie 2017. Găzduită într-o fostă fabrică de cărămidă din sediul Departamentului de Salubritate al orașului, biblioteca are peste 6.000 de cărți, de la literatură la non-ficțiune. Există și o secțiune dedicată copiilor, cu cărți de benzi desenate, dar și o întreagă secțiune pentru cei pasionați de cercetare științifică. Biblioteca are, de asemenea, și cărți în limba engleză sau franceză, pentru vizitatori bilingvi. Cărțile sunt împrumutate pentru două săptămâni, dar perioada poate fi prelungită, dacă este necesar.

            Colecția a crescut atât de mult, încât biblioteca împrumută azi cărțile salvate școlilor, programelor educaționale, dar și închisorilor; cadrele didactice de la țară din toată Turcia solicită aici cărți. Primăria din Ankara plătește un angajat cu normă întreagă care se ocupă de administrarea bibliotecii.  Biblioteca a devenit un loc de atracție pentru tot cartierul, este plină mai mereu cu copiii angajaților municipalității, dar și cu elevii de la școlile din zonă; există, de asemenea, o zonă de lectură, dar și mese de șah pentru vizitatori. 

            Locul e deosebit de popular și în rândul bicicliștilor care vin la plimbare în valea din apropiere și fac o pauză aici, pentru o scurtă lectură și pentru o ceașcă de ceai. „Înainte, mi-am dorit să am o bibliotecă în casa mea. Acum, avem o bibliotecă aici”, spune Serhat Baytemur, un gunoier de 32 de ani.

          Cele mai mari rezerve de gaze naturale

            Pe 21 august 2020, preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan a anunţat că ţara sa a descoperit cele mai mari depozite de gaze naturale – un câmp din Marea Neagră care ar conţine 135 sau, după alte surse, 320, respectiv 405 miliarde metri cubi de gaze naturale. Erdogan a precizat că există o posibilitate ridicată să fie descoperite şi alte resurse în aceeaşi zonă: “Vreau să vă împărtăşesc o veste bună. Turcia a descoperit în Marea Neagră cele mai mari depozite de gaze naturale din Istoria sa”, a spus Erdogan, adăugând că Turcia intenţionează să înceapă să utilizeze aceste resurse în 2023 şi să devină un exportator net de energie.

            Zona în care Turcia a făcut explorări este denumită Tuna-1, fiind localizată la aproximativ 150 km de coasta Turciei, aproape de  zona în care granițele maritime ale Bulgariei și României converg și nu foarte departe de blocul Neptun al României, cel mai mare zăcământ de gaze din Marea Neagră descoperit în urmă cu opt ani de Petrom și Exxon.

            Turcia caută de mai mult Timp să obțină independența energetică, chiar și cu riscul unor conflicte locale. În prezent, disputele teritoriale cu Grecia și Cipru în estul Mediteranei, generate de explorările constante după petrol și gaze efectuate la limita apelor teritoriale turcești, au înrăutățit relațiile Turciei cu UE. Franța și-a sporit temporar prezența militară în regiune pentru a îndepărta explorările turcești, iar cancelarul german Angela Merkel a declarat că UE este preocupată de tensiunile crescute.

            În ultimii ani, Turcia a cumpărat trei nave de foraj maritim şi a extins în mod semnificativ operaţiunile de explorare energetică în Marea Neagră şi în apele disputate din estul Mediteranei. Autorităţile de la Ankara sunt interesate să găsească rezerve energetice semnificative care să permită Turciei să îşi reducă importurile din Iran, Irak şi Rusia.

          Controlul asupra Twitter, Facebook și Youtube

            Pe 29 iulie 2020, Parlamentul turc a adoptat Legea prin care este controlat conținutul postat pe platformele sociale precum Twitter, Facebook și Youtube[2]. Mișcarea turcă a grupurilor pentru drepturile omului spune că legea reprezintă o amenințare severă la adresa libertății de exprimare, deoarece impune platformelor sociale cu peste un milion de utilizatori turci să înființeze birouri locale și să se supună cererilor de eliminare a conținutului nedorit. În cazul în care aceste companii vor refuza, atunci vor fi sancționate cu amenzi usturătoare.

            Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a declarat cu acest prilej că rețelele sociale sunt „imorale”, iar dorința lui este de a le vedea strict controlate. Partidul de guvernământ, AKP împreună cu partenerul său, MHP, au înaintat acest proiect de lege, ce a primit votul majoritar în Parlament. De asemenea, platformele sociale se pot confrunta cu reduceri de până la 95% din lățimea de bandă, ceea ce le face inutilizabile. Lățimea de bandă a mai fost redusă în trecut pe o perioadă delimitată, în urma unor atacuri teroriste, cu scopul de a-i opri pe cetățeni să mai folosească rețelele sociale.

            Grupul Amnesty International descrie legea drept „cel mai recent și, poate, cel mai desăvârșit atac asupra libertății de exprimare din Turcia”. Ibrahim Kalin, purtătorul de cuvânt al președintelui Turciei, a declarat în replică faptul că nou alege nu va duce la cenzură, ci, e menită să stabilească legături comerciale și juridice cu platformele sociale.

          Demiterea guvernatorului Băncii Centrale

            Pe 7 noiembrie 2020, preşedintele Tayyip Erdogan l-a concediat pe guvernatorul Băncii Centrale, Murat Uysal înlocuindu-l cu fostul ministru de Finanţe Naci Agbal, după ce lira turcească s-a depreciat în ultimele două săptămâni cu cca 10%, iar de la începutul anului 2020 cu cca 30% – cea mai slabă performanţă în rândul monedelor din ţările emergente.

            Cele trei mari agenţii de evaluare financiară au atribuit Turciei rating-ul “junk” (nerecomandat pentru investiţii). În august 2020, Fitch a înrăutăţit perspectiva ratingului Turciei de la stabilă la negativă, în urma reducerii rezervelor valutare şi a credibilităţii slabe a politicii monetare.

            Banca Centrală a Turciei are o independenţă limitată faţă de presiunile politice pentru rate mai scăzute ale dobânzii şi un istoric care arată că răspunde lent la evenimente, ceea ce sporeşte riscul instabilităţii pieţei şi a dezechilibrelor externe. Rezervele valutare nete ale Băncii Centrale a Turciei au scăzut în octombrie 2020 la 16,8 miliarde de dolari, cel mai redus nivel din 2004, de la 41,1 miliarde de dolari la finalul lui 2019. Pe fondul temerilor privind evoluţia lirei, turcii şi-au majorat deţinerile de valută şi aur la un nivel record, de 221 miliarde de dolari numai în luna octombrie 2020.

          Flăcările Himerei

La cca 80 km de orașul Antalya, din sud-vestul Turciei, se află un munte stâncos care arde neîntrerupt de peste 2.500 de ani[3]. Flăcările, numite „yanartaș” în limba turcă, ard de cel puțin 2.500 de ani, iar gazul care iese prin canalele de aerisire reprezintă cea mai mare emisie de gaz metan abiogen descoperită până acum pe uscat; vizibile de pe mare de-a lungul secolelor, flăcările au fost folosite de marinari ca reper pentru a naviga, iar unii dintre turiștii care ajung aici își fierb ceaiul la aceste flăcări.

Unii istorici susțin că aceste flăcări au dat naștere mitului Himerei, a cărei descriere a apărut pentru prima dată în poemul „Iliada”, al lui Homer: o creatură monstruoasă care scuipă foc, cu cap de leu, trup de capră și coadă de șarpe. Focurile sunt grupate pe o suprafață de 5.000 mp și sunt alimentate de emisiile de gaze formate din metan și hidrogen, ambele inflamabile.

Flăcările sunt mai puternice în linile de iarnă, o caracteristică obișnuită a acestor tipuri de scurgeri, în care fluxul de gaz este de obicei reglat de presiunea gazului (determinată de reîncărcarea apelor subterane) și de presiunea atmosferică. Pentru a ajunge la flăcări, turiștii trebuie să facă un urcuș de 30 de minute, pe o cărare abruptă, care pornește din nordul cătunului Cirali. Noaptea, focurile sunt cele mai spectaculoase: la poalele muntelui se află și rămășitele unui templu închinat lui Hefaistos, zeul grec al focului.

          Hagia Sofia redevine moschee, alte biserici creștine – transformate în moschei

          Scurt istoric

          Pe 27 decembrie anul 537 a fost terminată construcția marii catedrale ortodoxe din Constantinopol, Sfânta Sofia (Aghia Sofia = Sfânta Înțelepciune). Pe 24 decembrie anul 563, Biserica Hagia Sophia din Constantinopol a fost redeschisă după ce a fost distrusă de un cutremur.
            Interiorul său decorat cu mozaicuri, coloanele de marmură și acoperișul sunt de o mare valoare artistică: biserica era atât de frumos decorată încât se spune  că împăratul Iustinian ar fi exclamat: „Νενίκηκά σε Σολομών” (Solomon, te-am depășit!). Se mai  spune că slujbele ținute în Sfânta Sofia erau grandioase, iar participarea la una din aceste slujbe l-a determinat pe cneazul Vladimir I al Rusiei Kieviene  să opteze pentru creștinarea rușilor de către Patriarhia de Constantinopol.
            Ultima ceremonie creștină în această biserică a fost ținută la data de 29 august 1453, înainte de invadarea Constantinopolului de către turci; sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, a dat ordin ca Sfânta Sofia să fie transformată în moschee; legenda spune că pe unul din pereții albi s-a păstrat amprenta palmei pline de sânge a sultanului.
            Oficialități ale Patriarhiei Ecumenice și ale Sfântului Scaun au întreprins în ultima vreme demersuri pe lângă autoritățile turce pentru restituirea Sfintei Sofia către Biserica Ortodoxă; în loc sa țină cont de aceste demersuri, statul turc a reînceput slujbele aici, redându-i statutul de moschee…

            O lucrare arhitecturală majoră, construită în secolul al VI-lea de bizantinii care și-au încoronat împărații acolo, biserica/moscheea Sfânta Sofia este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO și una dintre principalele atracții turistice din Istanbul.

 

            Revenirea la satutul de moschee

            Cea mai înaltă instanță administrativă din Turcia a decis pe 10 iulie 2020, anularea decretului din 1934 care a acordat celebrei Catedrale Sfânta Sofia din Istambul – devenită moschee după căderea Constantinopolului – caracterul de muzeu[4]. La scurt Timp după anunț, Recep Tayyip Erdogan a scris pe Twitter: „S-a decis plasarea Sfintei Sofia sub administrarea Diyanet-ului (Autoritatea pentru Culte din Turcia) și redeschiderea acesteia pentru rugăciuni”. Pentru a nu exista dubii, Erdogan a atașat imaginea decretului semnat de el.

            Decizia instanței a apărut în ciuda apelurilor internaționale de a păstra caracterul de muzeu, aflat în patrimoniul UNESCO, al edificiului ridicat de Împăratul Iustinian în anul 537. Instanța din Turcia a judecat o petiție formulată de o obscură asociație, care a argumentat că Hagia Sofia a fost proprietatea sultanului Mehmed al II-lea, cel care în 1453 a cucerit Constantinopole și care a decis transformarea bisericii bizantine în moschee. Asociația a mai pretins că semnătura lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, care apare pe decretul din 1934 este falsificată, deci actul administrativ nu este valabil… La momentul declarării sale ca muzeu, Atatürk a spus că Hagia Sofia există ”pentru toate națiunile și religiile” și că o ”redă astfel Umanității”; Hagia Sophia era vizitată anual de cca 3,8 milioane de turiști.

            Pe 11 iulie 2020, cotidianului Vaticanului, L’Osservatore Romano, a raportat evenimentele, invocând reacții internaționale majore, dar fără să comenteze. Duminică 12 iulie 2020, după rugăciunea angelusului, Papa Francisc s-a declarat ”foarte îndurerat” de transformarea de către Turcia a fostei Bazilici Sf. Sofia în moschee: ”Gândurile mele merg la Istanbul, mă gândesc la Sfânta Sofia, sunt foarte supărat”, a declarat pe scurt Papa, părăsind discursul planificat – cuvintele Papei au reprezentat primul comentariu al Vaticanului cu privire la decizia turcă. 

            Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a emis pe 21 august 2020 un decret prezidenţial de transformare în moschee a Bisericii Sfântul Mântuitor din Chora, un monument medieval bizantin situat în vestul oraşului Istanbul; măsura urmează deciziei din iulie 2020 de a transforma Hagia Sofia în moschee, condamnată de comunitatea internaţională. Schimbarea statutului monumentului din Chora a fost adoptată în decembrie 2019, dar decizia Consiliului de Stat al Turciei nu a fost pusă în aplicare până în prezent. Chora este unul dintre splendidele exemple de artă bizantină şi încă păstrează mozaicuri şi fresce cu această origine. Interiorul este acoperit cu scene biblice şi portrete cu Iisus şi sfinţi datând din secolul al XIV-lea.

            Înainte de a converti Sfânta Sofia, fostă catedrală a patriarhiei din Constantinopol în Timpul Imperiului Bizantin, istoricul francez Fabrice Monnier remarca faptul că Turcia a transformat și alte două biserici-muzeu în moschei în ultimii ani, la Iznik, fost Nicaea şi la Trabzon. Biserica Sfântul Mântuitor din Chora este diferită, a declarat Monnier pentru Le Figaro: „Mozaicurile şi frescele sale frumoase acoperă aproape toţi pereţii şi cupolele bisericii”, a spus el. “Ar fi greu de imaginat că va fi transformată din nou în moschee fără a fi acoperite în totalitate”, a adăugat el.

            Turcii otomani au transformat Chora în moschee la o jumătate de secol după cucerirea Constantinopolului în 1453, ascunzându-i bogatele opere de artă sub un strat de tencuială deoarece islamul interzice reprezentările vizuale. După Al Doilea Război Mondial, Turcia, atunci seculară, a retransformat-o în Muzeul Kariye şi a permis unor experţi americani să o restaureze pentru a-i reda vechea glorie. Mozaicurile şi frescele unice sunt expuse din 1958.

            Intensificarea supravegherii

            La final de an 2020, Parlamentul Turciei a adoptat o lege menită să crească gradul de control și supraveghere asupra ONG-urilor, organizațiilor și asociațiilor[5]. Potrivit unor grupuri ce apară drepturile cetățenilor, inclusiv Amnesty International, legea riscă să limiteze libertățile organizațiilor societății civile.

            Legea în cauză permite ministrului de interne să înlocuiască membrii organizațiilor care sunt cercetate pentru acuzații de terorism, în Timp ce poate solicita instanțelor de judecată să oprească activitățile grupurilor. Organizațiile internaționale vor fi, de asemenea, incluse în legislație și penalizate în consecință. Parlamentul a aprobat proiectul de lege pe 27 decembrie 2020, proiect elaborat de partidul AK al președintelui Tayyip Erdogan, care deține o majoritate parlamentară cu aliații naționaliști de la Partidul MHP.

            Pe 28 decembrie 2020, șapte organizații ale societății civile au declarat că acuzațiile de terorism aduse în Turcia sunt arbitrare, adăugând că legea încalcă prezumția de nevinovăție și îi pedepsește pe cei ale căror procese nu sunt finalizate; ”Având în vedere că mii de activiști ai societății civile, jurnaliști, politicieni, membri ai organizațiilor profesionale sunt anchetați în domeniul de aplicare al legii antiteroriste, nu există nici o îndoială că această lege va viza aproape toate asociațiile opozanților”, au spus organizațiile. Conform legii, fundațiile/ONG-urile/organizațiile vor fi inspectate anual de către funcționari publici – guvernatorii locali sau ministrul de interne pot bloca campaniile de donații online în cadrul unei măsuri de prevenire a finanțării terorismului și a spălării banilor. Amenzi de până la 200.000 de lire (26.500 dolari) pot fi percepute, comparativ cu un maxim anterior de 700 de lire, într-o mișcare pe care șapte organizații au spus că „în practică vor duce la închiderea multor asociații”.

            În pragul crizei de apă

            Pe 11 decembrie 2020, președintele Recep Tayyip Erdogan a anunțat că Turcia se află în pragul unei crize de apă, deoarece consumul pentru igiena personală a crescut din cauza pandemiei de coronavirus, iar țara are resurse limitate[6]: „Apa înseamnă viață. Turcia are resurse limitate de apă. De aceea, trebuie să folosim cât mai eficient reursele pe care le avem. Este un an secetos. Trebuie să fim foarte atenți și să economisim apa”, a declarat preșesintele turc la inaugurarea rețelei de distribuție a apei Gaziantep Düzbağ și a barajului Doğanpınar.

            „Înregistrăm o creștere semnificativă a consumului de apă pentru igiena personală, din cauza pandemiei de coronavirus. Trebuie să ne unim forțele, atât instituțiile, cât și populația; avem nevoie de un management eficient și economic al apei”, a mai spus Erdogan.

            ”Noua pagină” în relațiile cu UE

            Pe 18 decembrie 2020, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan i-a spus cancelarului german Angela Merkel că „există o fereastră de oportunitate”, pentru a deschide o „nouă pagină” în relaţia cu Uniunea Europeană, cu ocazia unei conferinţe video, a anunțat Președinția turcă[7]. Schimbarea de ton a liderului turc vine după ce, liderii UE au decis mai multe sancțiuni ca urmare a „provocărilor și acțiunilor unilaterale” întreprinse de Ankara în estul Mării Mediterane, care este bogată în resurse de hidrocarburi.

            „Preşedintele Erdogan a spus că Turcia vrea să deschidă o nouă pagină în relaţiile sale cu UE şi a mulţumit cancelarului Merkel pentru contribuţiile sale constructive şi eforturile în favoarea relaţiilor Turcia-UE”, potrivit comunicatului Preşedinţiei turce. Recep Erdogan a adăugat că „există o nouă fereastră de oportunitate” pentru a consolida relaţiile Turcia-UE, dar unele ţări „încearcă să creeze o criză”, care să pericliteze „această agendă pozitivă. Președintele turc nu a precizat la care țări se referă, dar Turcia contestă delimitarea zonelor comerciale maritime din Mediterana de Est și a început de lucrări de explorare, în prezența unor forțe militare navale.

            Ca urmare, relaţiile Turciei cu Grecia şi Cipru, dar şi cu Franţa, traversează de luni de zile o perioadă dificilă: Turcia și Grecia au convenit să poarte discuții privind zonele maritime disputate, dar fără efecte concrete. Preşedintele Erdogan a acuzat Grecia că refuză să negocieze, insistând că rolul Turciei este unul „constructiv”.
El a cerut, de asemenea, revizuirea acordului încheiat în 2016 între UE şi Turcia privind migranţii, revizuire care ar fi, în opinia sa, „cheia unei agende pozitive cu Europa”.

            Acordul, încheiat în urma crizei migraţiei din 2015, prevedea ca Turcia să accepte revenirea pe teritoriul său a tuturor noilor migranţi sosiţi în insulele greceşti, în schimbul unui ajutor de 6 miliarde de euro destinat îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a celor 3,6 milioane de refugiaţi pe care îi găzduieşte: Ankara a fost deseori acuzată că folosește acest acord ca instrument de negociere cu ţările europene. Uniunea Europeană a anunțat pe 17 decembrie 2020, că a finalizat alocarea integrală a celor şase miliarde de euro…

            Reluarea prospecțiunilor de gaze

            Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a anunțat pe 7 august 2020 că țara sa a reluat operațiunile de explorare a gazelor în estul Mediteranei, susținând că Grecia nu și-a respectat angajamentele privind activitățile de acest tip în zonă[8]: „Am început să forăm din nou”, le-a spus Erdogan reporterilor după ce a participat la rugăciunile ținute la moscheea Sfânta Sofia, adăugând: „Nu ne simțim obligați să discutăm cu cei care nu au drepturi în zonele de jurisdicție maritimă”.

            Reacția apare după ce Grecia și Egiptul au anunțat pe 6 august 2020 încheierea unui acord maritim; în acest context, Recep Tayyip Erdogan a anunțat a doua zi că nava de prospecțiuni Barbaros Hayreddin Pașa a fost trimisă pentru ”a-și îndeplini sarcinile” în estul Mediteranei.

            Turcia și Grecia, ambele state membre NATO, se află într-un conflict îndelungat privind resursele de hidrocarburi din Mediterana, iar tensiunile s-au intensificat în iulie 2020, când Turcia a anunțat prospecțiuni în apropierea unei insule grecești. Ulterior, probabil și din cauza unei reacții ferme a Germaniei, Turcia a precizat, la sfârșitul lunii iulie, că își suspendă proiectul de explorare a gazelor naturale în zona disputată cu Grecia, o măsură menită să reducă tensiunile cu Atena.

            Dar, Grecia a anunțat pe 6 august 2020 încheierea unui acord de cooperare maritimă cu Egiptul, cele două țări afirmând că acest acord lipsește de valoare înțelegerea încheiată în 2019 între Turcia și guvernul libian. La rândul său, Erdogan a afirmat că acordul dintre Grecia și Egipt nu are nici o valoare, iar Turcia își va menține ferm înțelegerea cu Libia. Ministrul de Externe turc a explicat la rândul său că zona care face obiectul înțelegerii greco-egiptene face parte din platoul continental al Turciei.

            Retragerea din Convenția împotriva violenței contra femeilor

            Organizația Națiunilor Unite și-a exprimat îngrijorarea cu privire la anunțul Turciei privind retragerea acesteia din Convenția de la Istanbul împotriva violenței contra femeilor.

            Schimbare de rating

            Agenţia de evaluare financiară Fitch Ratings a revizuit pe 21 august 2020, perspectiva de rating a Turciei, de la „stabilă” la „negativă”, apreciind că diminuarea rezervelor valutare şi credibilitatea redusă a politicii monetare au agravat riscurile de finanţare externă[9]. De asemenea, Fitch a confirmat ratingul de ţară al Turciei la „BB minus”, cu trei trepte sub nivelul investment grade (recomandat pentru investiţii). „Au avut loc intervenţii valutare semnificative pentru a apăra lira, iar aceste intervenţii au slăbit credibilitatea politicii monetare”, a informat Fitch într-un comunicat de presă. În perioada martie-iulie 2020, lira turcească s-a depreciat cu 16% în raport cu dolarul american, ca urmare a unor ieşiri nete de capital şi înrăutăţirii deficitului balanţei comerciale.

            Potrivit Fitch, rezervele valutare ale Turciei (incluzând rezervele de aur) au scăzut până la 88,2 miliarde dolari la mijlocul lunii august de la 105,7 miliarde dolari la finele lui 2019. În paralel, balanţa de cont curent a Turciei s-a deteriorat până la un deficit de 19,7 miliarde euro în prima jumătate a lui 2020, de la un surplus de 8,7 miliarde dolari în 2019; această deteriorare s-a datorat recesiunii economice şi colapsului veniturilor din turism ca urmare a pandemiei de COVID-19.

            „Presiunile politice, independenţa limitată a Băncii Centrale a Turciei şi precedentele răspunsuri cu întârziere la evenimente, cresc riscul ca politica monetară să nu fie înăsprită suficient, contribuind la noi dezechilibre externe, instabilitate pe piaţă şi o ajustare mai dezordonată” a adăugat Fitch. Agenţia de evaluare prognozează că economia Turciei se va contracta cu 3,9% în 2020, dar va reveni la o creştere de 5,4% în 2021, sprijinită de revenirea investiţiilor şi turismului precum şi stimulării exporturilor.

            Schimbarea Constituției țării

            În vârstă de 66 de ani, Recep Tayyip Erdogan se află la putere din 2003, mai întâi ca prim-ministru, iar din 2014, ca preşedinte[10]. Conform actualei Constituţii, el poate rămâne în această funcţie până în 2028. Pe 1 februarie 2021, preşedintele Recep Tayyip Erdogan s-a declarat în favoarea unei noi Constituţii, explicând că legea fundamentală s-ar afla la baza problemelor pe care le are Turcia. Intenția liderului de la Ankara vine cu doi ani înaintea alegerilor prezidențiale și generale și pe fondul unei crize economice și al unor perspective nefavorabile: “Este clar că la baza problemelor Turciei se află Constituţiile scrise de pucişti începând din anii 1960… A sosit poate Timpul ca Turcia să redeschidă dezbaterea privind o nouă Constituţie”. El a iniţiat deja în 2017 o revizuire profundă a actualei Constituţii, trecând de la un regim parlamentar la un sistem prezidenţial cu atribuții considerabil extinse acordate șefului statului.

            Declaraţia lui Erdogan vine într-un moment în care o serie de analişti politici şi adversari consideră că acesta intenţionează să grăbească organizarea următoarele alegeri prezidenţiale şi legislative, programate pentru 2023. Organizarea unui referendum constituţional i-ar permite liderului de la Ankara să se regrupeze pe scena politică. Deşi continuă să fie cel mai popular politician al ţării, cota popularităţii sale a scăzut în ultimii ani din cauza dificultăţilor economice în creştere. La alegerile prezidenţiale şi legislative desfăşurate în 2018, preşedintele Erdogan a fost reales cu un scor confortabil. Dar, partidul său nu a reuşit să câştige majoritatea absolută care i-ar fi permis să guverneze singur. În prezent, formaţiunea sa, AKP, exercită guvernarea într-o coaliţie informală cu MHP, formaţiune condusă de Devlet Bahceli, cândva unul din cei mai aprigi rivali ai săi. Prevestire a unui viitor politic incert, Erdogan a suferit un eşec electoral spectaculos la alegerile municipale din 2019, când a pierdut la Istanbul şi Ankara, oraşe pe care conservatorii turci le controlau de un sfert de secol…

[1] Vezi site-ul https://www.activenews.ro/externe/Gunoierii-din-Ankara-au-deschis-o-bliblioteca-publica-unde-au-adunat-toate-cartile-pe-care-altii-considerandu-le-nefolositoare-le-au-aruncat-148802, postat și vizitat pe 18ianuarie 2018

[2] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/turcia-lege-pentru-control-asupra-continutului-postat-pe-twitter-si-facebook, postat și vizitat pe 29 iulie 2020

[3] Vezi site-ul https://incredibilia.ro/flacarile-himerei/, postat și vizitat pe 14 iunie 2020

[4] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/provocare-turcia-occident-ankara-a-anulat-statutul-de-muzeu-al-sf-sofia-erdogan-a-autorizat-redeschiderea-acesteia-pentru-rugaciuni-catedrala-a-fost-transformata-in-moschee-la-c.html, postat și vizitat pe 10 iulie 2020

[5] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/turcia-va-intensifica-supravegherea-fundatiilor-si-asociatiilor, postat și vizitat pe 27 decembrie 2020

[6] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/turcia-se-afla-pragul-unei-crize-de-apa-consumul-de-apa-pentru-igiena-personala-crescut-din-cauza-pandemiei-de-coronavirus, postat și vizitat pe 12 decembrie 2020

[7] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/recep-erdogan-propune-o-noua-pagina-in-relatiile-turciei-cu-ue-tocmai-s-a-terminat-plata-miliardelor-pentru-refugiati-iar-ue-a-decis-sanctiuni.html, postat și vizitat pe 19 decembrie 2020

[8] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/turcia-reia-operatiunile-de-prospectiune-in-mediterana-de-est.html, postat și vizitat pe 7 august 2020

[9] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/turcia-retrogradata-de-fitch-ratings-perspectiva-de-rating-negativa.html, postat și vizitat pe 23 august 2020

[10] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/presedintele-erdogan-vrea-schuimbarea-constitutiei-mai-sunt-2-ani-pana-la-alegerile-prezindentiale.html, postat și vizitat pe 2 februarie 2021

Read More
By admin

Dan Dungaciu: Cine câștigă și cine pierde după aglomerația de la Marea Neagră

April 27, 2021 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, ROMÂNIA, RUSIA, SUA, UE | No Comments

de STROESCU Mara

Președinții SUA, Joe Biden, și al Federației Ruse, Vladimir Putin. Sursa: deschide.md.

Axa de confruntare Moscova – Kiev nu s-a ostoit niciodată din 2014 încoace, dar elementul definitoriu pentru a înțelege tensiunile din Marea Neagră, șapte ani mai târziu, este repoziționarea pe axa Moscova – Washington.

Despre asta a fost vorba la Marea Neagră.

Ucraina: un stat schilodit strategic, lăsat tot așa

Președintele Zelenski, „sluga norodului”, nu a fost ales în aprilie 2019 să facă război cu Rusia, ci să facă pace cu Rusia. Peste 73% dintre ucraineni i-au dat votul pentru asta, actorul proaspăt intrat în politică surclasându-l pe cel pe care, sfidător și cinic, Rusia îl numea „reprezentantul partidei războiului”, adică Piotr Poroșenko. Și președintele Zelenski a vrut să facă pace, inclusiv să accepte concesii pe care predecesorul său nu le-ar fi acceptat. Doar că setul de condiții pe care Rusia l-a pus pe masă era atât de dur încât nu a putut să treacă – chiar dacă președintele ar ar fi vrut; și uneori a vrut! – de furcile caudine ale „centurii de castitate” sau „centurii de forță” pe care o reprezintă, în Ucraina, societatea civilă – instituții de cercetare, ONG-uri, experți, presa, „deep-state” etc. O centură de protecție și comunicare fermă, radical anti-rusă și rareori dispunsă la compromisuri. O centură care poate, iată, cenzura unele acțiuni ale președintelui ales, în pofida chiar a spiritului public de acolo. „Centura” aceasta despre care vorbim nu este reprezentativă – prin radicalism – pentru toată populația Ucrainei, dar, totuși, are un „vot” de blocaj la nivel public. Nu se poate, iată, trece peste ea.

Este o situație unică la Kiev, din acest punct de vedere, una pe care nu o putem regăsi, de pildă, în R. Moldova, în care nu doar președinții sunt „ne-geopolitici”, dar și spațiul public și – cu unele excepții – principalii comunicatori de la Chișinău.

Prin urmare, Zelenski nu a făcut compromisuri. În general nu a făcut mai nimic din ceea ce a promis: nici luptă împotriva corupției (adică să îi bage în pușcărie pe oligarhii care, mulți dintre ei, după eșecul armatei naționale ucrainene, au finanțat după 2014 cu banii lor armate private care să încerce să se opună Rusiei!), nici încetarea focului în Donbas sau soluționarea pașnică a conflictului. Și a ajuns la circa 20% în sondaje, din 73%, iar partidului său, majoritar în Radă după parlamentarele din 2020 – tot pe acolo. (Mai mult, președintele Zelenschi a ajuns să fie, în sondaje, aproape egal cu rivalul său, fostul președinte Poroșenko, de aici și anumite episoade carambolești precum cel al răpirii judecătorului ucrainean Ceus, apropiat de fostul președinte, solicitant de azil în R. Moldova, din centrul Chișinăului, cu o mașină cu numere diplomatice ucrainene!).

Și Rusia a simțit momentul și a mirosit slăbiciunile noii conduceri de la Kiev, teoretic mai favorabilă pentru Kremlin decât Petro Poroșenko. Astfel că Moscova a făcut ceea ce știe mai bine atunci când simte că cel prins în cursă dă semne de slăbiciune: strânge și mai tare lațul! Astfel că, sistematic, inclusiv după înțelegerile de încetare a focului din iulie 2020, trupele separatiste – prin ambuscade sau lunetiști – luau la ochi soldați ucraineni și creșteau, regulat, numărul morților acestora în fiecare zi: azi doi, mâine unul, pestre trei zile patru etc. În Donbas nu a fost pace decât pe hârtie și, practic, nu au tăcut armele niciodată. Presiunile pe președintele de la Kiev erau tot mai mari, Moscova aștepta cedări, Zelenschi nu le putea face, iar șubrezirea sa politică devenea o certitudine…

Așa că pentru Moscova era win-win: fie ceda Zelenski la negocieri, iar Moscova câștiga, fie nu ceda și se șubrezea intern, pentru că mâinile pentru cedări erau legate – și iarăși câștiga Moscova prin decredibilizarea Kievului intern și internațional.

Pe acest fond a venit victoria lui Biden. Și declarațiile dure la adresa Moscovei, culminând cu apelativul – fără precedent chiar în timpul Războiului Rece – de „criminal” adresat președintelui rus, care i-a răspuns a doua zi, sugerând că președintele american are probleme de sănătate și nu își controlează foarte bine nici discursul nici gândurile.

Ucraina a încercat – pe bună dreptate – să profite de situație. În ciuda faptului că președintele Biden nu l-a sunat pe omologul său ucrainean după investire (abia pe 2 aprilie a avut loc prima convorbire între cei doi lideri, și asta doar în contextul escaladării de la Marea Neagră!), Kiev-ul a încercat să introducă Ucraina, chiar și peste rând, pe agenda tensiunilor dintre Moscova și Washingon.

Pe 5 martie, Secretarul de stat Blinken trimite un twitter prin care anunță interdicția intrării în SUA a oligarhului ucrainean Ihor Kolomoyskyy, cel care, în esență, l-a făcut președinte pe Zelenschi, și încheie mesajul fără niciun dubiu: „America rămâne #UnitedAgainstCorruption cu partenerii noștri din Ucraina”. Kievul recepționează mesajul și acționează împotriva unui oligarh pro-rus faimos, Viktor Medvedchuk, pro-rus și apropiat de președintele Putin.

Dar nu e doar asta. Concomitent, tot în luna martie apar primele știri despre masarea de unități militare ale Ucrainei spre frontiera care delimitează teritoriile controlate de separatiști. Evident, militari și muniție insuficiente să declanșeze un război sau să-l câștige. Dar nu asta era ideea, căci Zelenschi nu este Saakașvili, ci ca Ucraina să atragă atenția asupra sa.

Ceea ce a reușit.

Rusia: Pe aici nu se trece (versiunea moscovită)

Președintele Federației Ruse Vladimir Voronin și Ministrul rus al apărării Serghei Șoigu. Sursa: dailysabah.com.

Dar nu asta avea însă să îngrijoreze Rusia – care avea în jurul Donbasului baze militare și trupe suficiente ca să facă din orice incursiune militară a Kievului în teritoriile separatiste un vis urât -, ci ridicarea tonului de la Washington. Un nou președinte, o nouă totalitate. Președintele Biden nu vrea să fie Trump nici din acest punct de vedere, așa că atitudinea sa față de Rusia se vrea la polul opus (cel puțin la nivel de retorică).

Combinația ripostei ucrainene cu venirea noii administrații de la Washinghton a pus Moscova în alertă. După cearta de cuvinte dintre Rusia și America – fără precedent, cum am văzut -, au urmat din nou acuzații reciproce, tensiuni în voce. Răspunsul Moscovei, în „străinătatea ei apropiată”, spațiul strategic care o interesează cel mai mult, s-a vrut covârșitor. Și trupele au început să se miște în jurul Ucrainei ca o anacondă în jurul prăzii. Și lumea a intrat în panică, exact ce se dorea la Kremlin.

Avea Moscova de gând să înceapă un război neprovocat în Ucraina? Evident, nu. Psihologizarea aberantă și incultă a modului în care funcționează statutul rus – totul este impredictibil acolo, căci totul este despre Vladimir Putin, psihologia lui, toanele lui, furiile sau idiosincraziile liderului – a făcut acest scenariu plauzibil pentru unii, de aici și isteria ultimelor zile. În realitate, ne place sau nu, Rusia este un stat care, din punctul de vedere al politicii externe și de securitate, are instituții solide, este eficace și strateg, căci altfel nu se-ar fi surprins și nu ar fi repurtat succese, fie și de etapă, de atâtea ori, în Georgia, Ucraina, Siria sau aiurea. Sigur că atunci când armatele stau față în față se pot petrece și accidente și escaladări involuntare, dar de aici până la a valida ideea unei noi „invazii ruse” cu scopul de a cuceri Ucraina (în diverse versiuni) era, totuși, cam mult.

E adevărat că, la un moment dat, telefoanele ziariștilor și nu numai s-au umplut cu filmulețe despre cum se mișcă trupele ruse în toate direcțiile – de parcă atunci când Moscova începe o invazie o anunță la știri! -, dar scopul acestei operațiuni, realizată, cu scopuri diferite, și de ruși și de ucraineni, era altul: pentru rușii să arate ce forță uriașă și ordonată pot să pună în mișcare, pentru ucraineni să arate că Moscova pornește la război împotriva lor… Rusia să se laude în fața publicului, Ucraina să se compătimească în fața aceluiași public.

Una peste alta, descurajarea Rusiei și-a atins scopul, cu nuațele de rigoare. Pe de-o parte, la adresa Ucrainei – nu încercați modelul Sakasvilli, căci, dacă intrați în Donbas, va fi „începutul sfârșitului statutul ucrainean”. Amenințarea explicită, venită de la cele mai înalte nivele ale deciziei din Rusia, a fost dură și convingătoare. (Ar fi reacționat Rusia dacă Ucraina intra în Donbas să alunge peste graniță separatiștii de acolo? Cel mai probabil, da. Doar că Ucraina din 2021 nu era Georgia din 2008, iar Zelenschi este exact opusul lui Saakașvili, inclusiv ca opțiuni geopolitice.) Descurajarea pentru Kiev a fost explicită și eficientă, cu mențiunea că, cel mai probabil, nimeni de la Kiev nu se gândea cu adevărat să intre în forță în teritoriul controlat de separatiști.

În ceea ce privește descurajarea pentru Occident, în primul rând pentru America, și aceasta a fost, în final, eficientă, căci toată lumea a invitat la calm și dezescaladare. Și aici cu aceeași precizare, eficiența a fost aparentă, căci nimeni din Europa sau America, la fel ca în 2014, nu avea de gând să facă un război cu Rusia pentru… Donbas sau Crimeea. Era și absurd. După ce în 2014 Administrația Obama a refuzat orice reacție militară, interzicând chiar și vânzarea de arme letale către Ucraina, cum își putea imagina cineva că, astăzi, după șapte ani, practic aceeași oameni – adică „noua” administrația de la Washington – ar fi declanșat un război pentru ceva care, în comparație cu 2014, nici nu a existat…

Și ajungem acum la America.

America: ziua în care Marea Neagră a înecat Alaska

Delegațiile americane și chineze la negocierile din Alaska, 19 martie 2021. Sursa: Asia.Nikkei.com.

Evenimentul anului nu a fost în niciun caz creșterea tensiunilor de la Marea Neagră, oricât de surpinzătoare ar suna o asemenea afirmație. Evenimentul începutului de an a fost întâlnirea neverosimilă de la Alaska, din 19 martie, dintre reprezentanții diplomatici cei mai înalți de la Washnigton și Beijing.

Un moment istoric, de cotitură, care va fi marcat ca atare de istoricii care vor scrie, peste ani sau decenii, despre această perioadă. Căci ceea ce s-a petrecut în Alaska, în primul rând reacția fulminantă și șocantă a celor mai înalți diplomați chinezi, a consemnat momentul istoric al respingerii explicite din partea Chinei a oricărei pretenții de superioritate morală sau discurs universalist din partea Statelor Unite. Ceea ce gândeau, cu siguranță, milioane de chinezi, a fost spus explicit și răspicat acolo, sub privirile stupefiate ale oficialilor de la Washington și a presei americane. Pentru prima dată pe un asemenea ton și la acest nivel.

E un moment asupra căruia vom reveni pe larg în pagina LARICS, el ne interesează deocamdată prin contrast: la Marea Neagră nu s-a întâmplat, practic, nimic, dar s-a vorbit public enorm despre asta. În Alasaka s-a petrecut un lucru fără precedent, la nivel diplomatic, e drept, nu militar, dar nu s-a comentat aproape nimic public. Chestiunea chineză s-a vădit a fi, pe viitor, de departe cea mai importantă provocare strategică pentru Administrația Biden, lăsată, aparent, într-un con de umbră în acest moment…

În comparație cu China, Rusia e o chestiune cunoscută pentru America – și nu una majoră. O rutină. De aceea, pentru Washington, tensiunile din Marea Neagră au fost în principal un prilej de reglaj strategic cu Rusia, de „tras de urechi” dar și de găsire rapidă a unui modus vivendi – în niciun caz o pregătire de război.

Cu o tactică numită de cineva, inspirat, „lovește și plachează”, Președintele Biden a vorbit dur și a amenințat, dar, concomitent, pe 13 aprilie, a sunat la Kremlin și a solicitat o întrevedere bilaterală cu Vladimir Putin, a ridicat apoi nivelul sancțiunilor, dar a și retras navele americane care – fuseserăm anunțați – porniseră spre Marea Neagră. Chiar și nivelul sancțiunilor economice a fost bine calibrat, acestea fiind calculate în așa fel încât să afecteze Rusia, dar nu decisiv, transmițând totuși un mesaj important de la Washington: nu am mers până la capăt, rețineți asta, dar, la o adică, am putea merge până la capăt și am putea pune economia rusă în și mai mare dificultate (adică interzicerea tuturor instituțiilor financiare din Vest de a achiziționa titluri de stat emise de Moscova pentru finanțarea datoriei publice a Rusiei sau scoaterea completă a țării din sistemul SWIFT).

Una peste alta, America nu a vrut escaladare militară, dar nici nu a lăsat Rusia nesancționată, conform promisiunilor inițiale ale administrației Biden.

Ce urmează? Ca de obicei, o întâlnire bilaterală, cea solicitată de președintele american, la 35 de ani de la celebra întâlnire Reagan-Gorbaciov de la Reykjavík, care „a privit dincolo de orizont” și a schimbat soarta lumii. Evident, nu va fi așa ceva acum, așa cum nu va fi nici ca întâlnirea Bush-Putin de acum 20 de ani, când președintele american a văzut prin ochii lui Putin, „sufletul rus”… Va fi însă, cu toate tensiunile aferente și cu tot „deja-vu”-ul ei, o întrevedere care, cel puțin pentru o etapă, va fixa liniile roșii ale unei confruntări militare dincolo de care nu va merge nici Moscova nici Washington-ul.

Care vor fi acelea și cine și ce preț va plăti, nu știm.

Dar configurația strategică a Mării Negre va depinde de ele.

Concluzii la un „război” care nu a fost și nici nu ar fi putut să fie

Președintele ucrainean Volodymyr Zelensky vizitând, pe 9 aprilie 2021, trupele ucrainene din apropierea frontierei cu separatiști din Donbas. Sursa: Time.

  1. Marea Neagră rămâne la fel ca înainte. Un spațiu neclarificat strategic, care trebuie însă lămurit, cel puțin în perspectiva unei pivotări americane reale, nu declarate, spre Asia (China). Deocamdată, rezultatul tensiunilor la care am asistat recent este unul singur: pe teren nu s-a schimbat nimic, dar am primit mesajul, reiterat, că nimeni nu face război în afara UE și NATO, nici măcar pentru modificări frontaliere. Securitatea Ucrainei nu este garantată de nimeni, până la urmă, iar ce i-a rămas Kievul-ui este masa de negocieri diplomatice. Acolo se va juca finala meciurilor din zilele trecute.
  2. După Summitul NATO de la București din 2008, unde Ucrainei și Georgiei li s-a refuzat MAP-ul, respectiv deschiderea unui parcurs inevitabil de aderare la NATO, a devenit clar că doar America nu este suficientă pentru a garanta o decizie NATO în aceast spațiu. Și nu e vorba despre extindere, ci despre jinduita echivalare – din perspectiva României – a prezenței NATO în cele două capete ale flancului estic, respectiv prezență „întărită” (enhanced) în Marea Baltică și doar „adaptată” (tailord) în Marea Neagră. E nevoie, mai mult decât oricând, de implicarea concretă și coerentă a actorilor relevanți UE la Marea Neagră. Sigurul care poate fi implicat din perspectivă strategică, după plecarea Marii Britanie, este Franța. Parisul are o strategie de securitate la Marea Neagră, este prezentă cu nave la Marea Baltică, dar prezența efectivă și convingătoarea la Marea Neagră lipsește. Este nevoie de a schimba această realitate, tocmai pentru a spori greutatea strategică a actorilor euro-atlantici în regiune.
  3. America și Rusia sunt astăzi într-o fază de confruntare, dar una „bine temperată”, cu perspective certe de delimitare, la întrevederea scontată din iunie 2021 a celor doi lideri, a liniilor roșii ale unei confruntări militare la care nu vrea nimeni să ajungă. Washigtonul are de gestionat China, în primul rând, criza internă ardentă, retragerea din Afganistan și Iranul – chestiuni față de care Rusia pare oricum mult mai simplu de clarificat. Cel puțin pe moment, căci nimeni nu garantează, așa cum nu a făcut-o niciodată, că victoriile tactice de azi se vor cuantifica, la Marea Neagră, în câștiguri strategice. Sau că nu va fi tocmai pe dos!
  4. Situația de pe teren a rămas, practic, aceeași. Ucraina e lăsată pradă „formatului Normandia” (Rusia, Ucraina, Franța, Germania) de negociere și a Acordurilor de la Minsk, cu tot cu „formula Steinmeier”, relativ recent introdusă în documentele de negociere, ceea ce înseamnă obligația Kievului de a accepta soluția politică înaintea soluției de securitate în rezolvarea conflictului din Donbas. Adică cedare evidentă în fața Rusiei. Practic, Ucraina e mai slabă azi decât ieri. Acum opțiunea este strict masa verde a discuțiilor, căci orice opțiune militară sprijinită, fie și teoretic, de Vest, se exclude. Și toată lumea a sesizat aspectul acesta în perspectiva viitoarelor negocieri.
  5. Dacă totul se mută pe terenul diplomatic, devin esențiale acum evoluțiile politice din regiune. În acest moment, fie și blocajul și existența „conflictelor înghețate” este deja un avantaj pentru Rusia, căci opresc orice discuție realistă despre extinderea UE sau NATO; darămite „soluționarea” acestor conflicte în favoarea Moscovei. Pentru România, este important de urmărit ce configurații de putere se desenează în zonă, în special în Ucraina sau R. Moldova (în perspectiva anticipatelor din acest an), respectiv capacitatea politică internă de rezistență la presiuni strategico-diplomatice venite din Est (dar și din Vest!), pentru acceptarea unor proiecte de federalizare (respectiv „statut special” pentru regiunile separatiste), care ar consimți, pe plan strategic, victoria definitivă a Federației Ruse la Marea Neagră.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.

Articol publicat de LARICS – larics.ro și cotidianul Adevărul, https://m.adevarul.ro/international/in-lume/dan-dungaciu-castiga-pierde-aglomeratia-marea-neagra-1_608650045163ec42715f9ab6/index.html

Republicat cu acceptul autorului.

Read More
By admin

AL CUI LAC ESTE MAREA NEAGRĂ?

April 27, 2021 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, ROMÂNIA, RUSIA | No Comments

Teodor PALADE

      “Eu nu fac afirmații de acum. Marea Neagră este tratată ca un lac rusesc de sute de ani. Nu v-ați dat seama până acum?” (Președintele României Traian Băsescu, discurs la Universitatea Standford, 2005)

     „Marea Neagră nu este lac rusesc, nu este locul nimănui, este o extensie a Oceanului Atlantic” (Gen (r) Ben Hodges, fost comandant al trupelor americane din Europa, 2019)

      DISPUTA DINTRE CEI MARI

Disputa asupra apartenenței Mării Negre pare, la o primă vedere, un demers pueril. Numai că, din punct de vedere geostrategic, această întindere de apă strâns ținută între palmele Europei capătă dimensiuni definitorii pentru soarta popoarelor ce o înconjoară și nu numai.

„Când te uiți la lume dintr-o perspectivă puțin diferită, din nordul lumii, observi că Marea Neagră este locul pe unde Rusia se conectează cu restul lumii (…) este singurul loc pe unde Rusia își poate proiecta puterea maritimă pentru interesele sale strategice în estul Mării Mediterane, Africa de Nord și Siria (…) este dreptul suveran al Rusiei să să-și proiecteze puterea. Și, ca țară riverană la Marea Neagră, ar trebui să poată face acest lucru. Însă este vorba de modul în care o face și care este impactul asupra noastră, a aliaților NATO, cum ar fi România și Bulgaria”(1) spunea cu doi ani în urmă gen Hodges la Conferința Black Sea and Balkans Security Forum, referindu-se la importanța strategică a Mării Negre.

Prezența flotei ruse în Marea Neagră nu este o glumă. Nu reprezintă un gest strategic de intimidare, de moment, al președintelui Putin. De la constituirea Flotei Mării Negre (13 mai 1783) se vor împlini în curând două secole și jumătate. La nivelul anului 2014, ridicată la nivel de eșalon operațional-strategic, Flota Mării Negre numără circa 11.000 de marinari, incluzând și infanteria marină, îmbarcați pe 45 nave de război și 6 submarine echipate de luptă la nivelul de tehnologic al secolului 21. Diversitatea tehnicii de luptă și capacitatea de atac a acesteia, ambele substanțial îmbunătățite în ultimii ani, pot intimida cele mai renumite flote militare ale lumii. În componența Flotei Mării Negre se află crucișătoare, distrugătoare, fregate purtătoare de rachete, nave de desant, corvete antisubmarin și corvete purtătoare de rachete, dragoare, vedete purtătoare de rachete, submarine, elicoptere de atac și elicoptere antisubmarin, avioane de transport, hidroavioane, avioane de atac, sisteme de rachete anti-navă etc.

Situația tulbure din Ucraina, încordarea crescândă din zonă alimentată de cele două mari puteri, au determinat o escaladare periculoasă a prezenței militare în Marea Neagră.

  • Încă de la începutul anului SUA a pregătit două distrugătoare prezente în Marea Mediterană pentru a trece în Marea Neagră cu scopul de a proteja Ucraina în fața ”sporirii prezenței militare ruse”.
  • Pentru luna mai, Marea Britanie a pregătit un distrugător purtător de rachete navă-aer și o fregată echipată cu echipament de descoperire și distrugere a submarinelor pentru a fi trimise în Marea Neagră. Scopul declarat? „Regatul Unit și aliații noștri internaționali sunt neclintiți în sprijinul nostru pentru suveranitatea Ucrainei și integritatea sa teritorială” De asemenea, aeronave de luptă anti-navă și anti-submarin aparținând grupului de luptă al portavionului  HMS Queen Elisabeth dislocat în Mediterană sunt pregătite să sprijine cele două nave(2)
  • Sub pretextul trecerii în revistă a trupelor și a verificării capacității lor de luptă la încheierea sezonului de iarnă, Rusia a transferat, folosind canalul Volga-Don, nu mai puțin de 15 nave de luptă din Marea Caspică în Marea Neagră.
  • Pentru perioada 20-24 aprilie 2021 Rusia a emis un avertisment referitor la zborurile de până la înălțimea de 19.000 metri într-o zonă adiacentă sudului Crimeii și a unui culoar care se întinde în largul apelor internaționale ale Mării Negre. Motivul? Aplicații militare  la care participă Flota Mării Negre și avioane de luptă de tip Suhoi Su-25
  • Anterior, Ministerul Apărării Federației Ruse anunțase o restricționare  circulației navelor străine militare în anumite zone din Marea Neagră aflate sub jurisdicție rusă pentru perioada aprilie-octombrie 2021

Dinamica probabilă de militarizare a peninsulei Crimeea până în anul 2025

Între timp, „pentru a evita escaladarea tensiunii” la granița Ucrainei, SUA au renunțat la a mai trimite cele două nave de război în Marea Neagră. Desigur, anunțul inițial a reprezentat o măsură exploratorie, utilă pentru a testa reacția Rusiei. Tot așa cum mișcările de trupe ruse spre granița Ucrainei, în curs de retragere,  au fost menite să testeze reacția occidentului.

Importanța strategică a Mării Negre a fost demonstrată cu prisosință în decursul timpului. Fiind o mare aproape închisă, cu state riverane în conexiune directă cu cele două continente care dețin puterea economică și demografică a lumii, Marea Neagră a fost, este și va fi unul dintre punctele strategice cele mai râvnite.

TURCIA, STĂPÂNA STRÂMTORILOR

Atât Rusia, țările riverane, cât mai ales SUA, sunt obligate să țină seama de poziția deloc de neglijat a Turciei. Putere navală zonală, Turcia are posibilitatea de a concentra în Marea Neagră, într-un termen relativ scurt, 13 submarine, 16 fregate, și 8 corvete. Toate bine înarmate și în stare de luptă permanentă. În plus, Ankara controlează strâmtorile care permit intrarea sau ieșirea din apele Mării Negre.

Faimoasa Convenție de la Montreux (Convenția privind regimul strâmtorilor Mării Negre din 20.07.1936) care reglementează regimul circulației navale civile și militare prin strâmtorile Bosfor și Dardanele acordă Turciei puteri sporite cu privire la controlul circulației navale prin strâmtori. Prin convenție, semnată de Turcia, URSS, Bulgaria, România, Franța, Japonia (care s-a retras ulterior), Marea Britanie, Grecia și Iugoslavia, este stabilit „un regim de libertăţi strict argumentat în raport cu tipul de nave – nave de război şi nave comerciale – şi în raport cu patru tipuri de situaţii: perioadă de pace, perioadă de război în care Turcia nu este stat beligerant, perioadă de război cu Turcia stat beligerant, perioadă în care Turcia estimează că este ameninţată de o iminenţă a războiului”

Ca exemplu, privitor la prezența în Marea Neagră a navelor militare aparținând altor state decât cele riverane, tonajul maxim admis este de 30.000 tone cu un maxim pentru fiecare navă de 10.000 tone. În plus, navele de război ale statelor non-riverane nu pot staționa în Marea Neagră mai mult de 21 de zile. În cazul în care Turcia percepe o amenințare directă de război, poate bloca circulația trecerea  prin strâmtori pentru toate navele aparținând statelor pe care le socotește ca fiind la originea amenințării.

Condiționarea trecerii prin strâmtori pentru accesul sau ieșirea din Marea Meagră, a ridicat în decursul timpului o mulțime de probleme generatoare de tensiuni. Gândită pentru nivelul tehnologic al anilor 30 ai secolului trecut, este pus sub discuție, spre exemplu, regimul vedetelor purtătoare de rachete. Apărute mult mai târziu în flotele militare, acestea nu au avut cum să fie nominalizate în Convenție și, conform principiului juridic că ceea ce nu este restricționat stricto senso este permis, ar avea liberă trecere.

În analiza importanței strategice a strâmtorilor, cu referință la accesul navelor de toate tipurile în Marea Neagră, nu trebui uitată apartenența Turciei la NATO, dar și relațiile bune pe care aceasta le are cu Federația Rusă.

CERCUL PERICULOS AL CONFLICTELOR MAI MULT SAU MAI PUȚIN ÎNGHEȚATE DIN JURUL MĂRII NEGRE

E suficient să privim mai atent și vom descoperi că întregul bazin al Mării Negre este înconjurat de conflicte așa-zis înghețate: Transnistria, Donbas, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah… Care să fie cauza? Este posibil ca acestă situație să fie întâmplătoare?

N-o să cădem în greșeala de a ne închipui că într-un joc atât de serios, cum este păstrarea controlului asupra unor zone de real interes strategic, evenimentele se află sub controlul coincidențelor. În câte dintre aceste conflicte este implicată Rusia? În absolut toate! De ce? Fiindcă este în obișnuința marilor puteri de a crea situații confuze în statele mai puțin puternice din zonele de interes direct și astfel să poată controla mai ușor situația. Exemplele sunt nenumărate dar, pentru edificare, este suficient să amintim situația Kashmirului. Caz regizat perfect de Marea Britanie la momentul ruperii Indiei și înființării statului Pakistan. Lucrurile au fost atât de bine lucrate, atunci, încât mai funcționează și azi după aproape trei sferturi de secol.

Revenind la Marea Neagră, ar trebui să ne întrebăm dacă numai Rusia este implicată în păstrarea și manipularea conflictelor așa-zis înghețate din zonă. SUA să nu aibe niciun amestec? Puțin probabil. Dacă ar sta deoparte nu și-ar respecta statutul de mare putere. În mod sigur, Statele Unite sunt și ele implicate. Uneori în mod direct, precum în Ucraina și prin Moldova în Trasnistria sau alteori mai discret, prin intermediari, cum se întâmplă în celelalte cazuri.

        ROMÂNIA?

Cu 3 fregate, 4 corvete, 3 nave purtătoare de rachete și 4 nave de minare-deminare,  cu un litoral relativ nesemnificativ ca dimensiune, România, ca puterea navală, contează prea puțin în ecuația militară din Marea Neagră.

Cu totul alta este situația atunci când se discută despre poziția strategică a României. Generalul Ben Hodges, fostul comandant al trupelor americane din Europa, susține că noua Cortină de Fier se prefigurează a fi coborâtă de-a lungul Mării Negre. Au trecut mai mult de trei decenii de când Vechea Cortina de Fier, care simboliza linia de demarcație între Europa Occidentală și Europa răsăriteană s-a ridicat odată cu dărâmarea zidului Berlinului, în 1989.

Azi, sugerează generalul american, Vestul și Estul se află de o parte și de alta a  altei cortine. O cortină de fier mutate mult spre est, în Marea Neagră. Dușmănia dintre lumea vestului și a estului, care a fost din când în când ascunsă dar care nu a dispărut complet niciodată, pare să renască scăldată de apele Mării Negre. În opinia generalului Hodges, Kremlinul dorește izolarea Ucrainei, doritoare a se alătura lumii occidentului, de Marea Neagră pentru a „controla întreaga linie costieră a Ucrainei, de la Odesa, până la Crimeea, apoi Azov” Pentru a coborî acolo cortina de fier ridicată din Germania în 1989.

În viziunea președintelui Vladimir Putin, cortina de fier sugerată de Gen. Hodges pare a fi devenit o „linie roșie”: „Nu dorim să ardem punțile de legătură, dar dacă cineva interpretează bunele noastre intenții ca slăbiciuni, reacția noastră va fi asimetrică, rapidă și aspră (…) Noi înșine vom decide, în fiecare caz, unde este linia roșie”a declarant V. Putin la 21 aprilie 2021 cu ocazia prezentării anuale a stării națiunii.

Poate prea măgulitor pentru România, probabil pentru că răspundea întrebărilor unui reporter român, Gen Ben Hodges a subliniat că din punctul de vedere al SUA  „România este centrul gravitațional pentru orice fel de strategie vom avea, România este ancora pentru ea (pentru strategie n.n.), pentru că este un aliat stabil și de încredere, are și poziția geografică bună și poți vedea cât a investit aici SUA, cu trupele americane…”(3)

Privind dincolo de declarațiile cu un puternic iz diplomatic ale generalului american, observăm că România nu este apreciată pentru puterea sa militară, pentru buna organizare a armatei sale, pentru nivelul ridicat de pregătire a trupei sau pentru performanțele industriei sale de apărare. Pentru poziția sa geografică România nu are niciun merit, iar încrederea prietenească de care se bucură din partea SUA nu pare a reprezenta un factor determinant pentru victoria pe un eventual câmp de luptă.

În ceea ce privește entitatea care ar putea socoti Marea Neagră ca fiindu-i un lac în exclusivă proprietate, ridicând pretenția de a o controla în întregime, situația rămâne incertă. Sunt cel puțin trei cei care și-ar putea asuma un asemenea privilegiu:

  • Federația Rusă, deoarece posedă cea mai importantă componentă militară prezentă în apele Mării Negre și are cea mai puternică structură militară din zonă
  • Turcia, care se bucură de avantajul celui mai lung litoral, are prezentă o flotă militară puternică, controlează intrarea și ieșirea din Marea Neagră și posedă o infrastructură militară demnă de o putere zonală
  • SUA care, direct sau prin intermediul NATO, și-a asigurat o permanentă prezență în apele Mării Negre și care, după cum am văzut deja, consideră Marea Neagră „o extensie a Oceanului Atlantic”

Deocamdată, Marea Neagră nu este lacul nimănui. Dacă va aparține vreodată în totalitate unui stat riveran sau non-riveran, rămâne să hotărască viitorul. Sperăm, din toată inima, pe cale pașnică.  

  1. https://www.mediafax.ro/social/generalul-american-ben-hodges-marea-neagra-este-singurul-loc-pe-unde-rusia-isi-poate-proiecta-puterea-in-mediterana-18167491
  2. .(https://www.dailysabah.com/world/europe/uk-warships-tosail-to-black-sea-amid-ukraine-russia-tensions)
  3. https://www.digi24.ro/stiri/externe/ben-hodges-fostul-comandant-al-trupelor-sua-din-europa-noua-cortina-de-fier-este-de-a-lungul-marii-negre-1501493

Sursa fotografiilor și schemelor: https://www.google.com/search?q=military+situation+%C3%AEn+Crimeea&client=firefox-b-

Read More
By admin

Bulgarian “assault” on North Macedonia

March 28, 2021 | MAREA NEAGRĂ, UE | No Comments

The International Institute for Middle East and Balkan Studies (IFIMES)[1] from Ljubljana, Slovenia, regularly analyzes developments in the Middle East, the Balkans and around the world. IFIMES has analyzed the developments in Bulgaria in the eve of regular parliamentary elections, due to take place on 4 April 2021. We bring the most important and interesting parts of the extensive analysis titled “2021 Elections in Bulgaria: Bulgarian ‘assault‘ on North Macedonia.”

In Bulgaria regular parliamentary elections are due to take place on 4 April 2021.   At the elections 240 representatives/deputies in the Bulgarian National Assembly will be elected according to the proportional system with closed lists. In each of a total of 31 election units, between four and 16 representatives/ deputies depending on the size of the election unit will be elected. The election threshold is 4%. Previous elections in Bulgaria saw numerous cases of tampering with electoral rolls, election fraud, massive purchase of votes, unregistered voter ballots, extortion of votes from employees in (public) companies and public administration, modifications of voting protocols, declaring the ballots invalid, etc. However, the most renowned form of election fraud “patented” in Bulgaria is the so-called “Bulgarian train.”

The political scene is marked by a constant conflict between Prime Minister Boyko Borissov and Bulgarian President Rumen Radev and the confrontation of the two leading political parties. Specifically, the ruling conservative GERB party (Citizens for European Development of Bulgaria) and the opposition BSP (Bulgarian Socialist Party) party, which had supported President Radev at the presidential elections. Bulgaria is still not a Schengen or Euro zone member. 

Bulgaria was not ready to respond to the Covid-19 pandemic. This only further exposed the character of the regime, which is not ready and has no solution for response to sophisticated threats and risks, such as the Covid-19 pandemic.


New actors on the Bulgarian political scene 


In addition to the traditional rivals of the GERB and the BSP, as well as the Movement for Rights and Freedoms (DPS), new actors have also emerged on the political scene. 

One of the new actors is the Democratic Bulgaria (DB) headed by Hristo Ivanov, who conducted the spectacular operation on the Black Sea coastline when together with two of his colleagues he reached in a motor boat the luxurious residence of Ahmed Dogan (DPS), one of the most influential persons in Bulgaria. The aim of his operation was to draw attention to the illegally fenced public property and the security guards from the civil service, who had been illegally engaged at the residence. This operation triggered massive protests in Bulgaria against corruption, oligarchs and the government. 

A popular musician Slavi Trifonov is running at the elections for the first time with his party “There is such a people” (ITN). Then, there is also Maya Manolova and her political movement Stand Up.BG (ISMV). The upcoming elections will also be the first elections for the “Republicans for Bulgaria” party (RzB) headed by Tsvetan Tsvetanov, former minister of internal affairs and close associate of Boyko Borissov. 

Analysts believe that the GERB is striving to preserve the existing coalition of the GERB and VMRO with the support of the DPS, which mainly includes ethnic Turks. That is why the GERB is supporting the nationalist rhetoric of the VMRO and its controversial leader Krasimir Karakachanov, who is struggling to ensure that the party meets the 4% election threshold. It is evident that Minister of Foreign Affairs Ekaterina Zaharieva (GERB) is actively and in an orchestrated manner assisting Karakachanov in the outpour of nationalism towards the neighboring North Macedonia. The Bulgarian “assault” on North Macedonia has partly brought Borisov and Karakachanov back into the game, after they had been almost politically “written off.”  

The race between the GERB and BSP is tight. An important element of establishment of the new government will be the DPS’s coalition capacity. The DPS is connected with mafia structures and is closer to the GERB, which also cultivates close relations with such structures and functions as a cartel, not as a political party. In fact, in Bulgaria the DPS has a similar role in the political life as the Democratic Union for Integration (DUI) has in North Macedonia. 

The GERB has limited coalition capacities because the Democratic Bulgaria (DB) party is against any coalition with political parties participating in the current convocation of the Bulgarian National Assembly. Specifically, GERB, BSP, DPS, Volya and VMRO. The GERB started the election campaign together with the SDS (Union of Democratic Forces), a left-center party. The ITN has already announced that it shall not enter into a coalition with the GERB, DPS and BSP.


Through GERB the mafia institutionally became a part of the EU


Boyko Borissov publicly stated that his party had been established with the financial and advisory support of the German right-wing foundations close to the Christian-Democratic Union (CDU). Although he is not unequivocally accepted in the EU, Borisov still enjoys the support of important factors in the European People’s Party (EPP) and, although tacitly, the German Chancellor Angela Merkel (CDU), as well. After a multi-decade Soviet dictatorship, the imposed atheism and the communist propaganda, there are not many true conservatives left in Sofia, Budapest, Warsaw, Prague, Bucharest and other capitals and countries in East and Central Europe. Nevertheless, such people had to be found in the current political “offer.” The European People’s Party (EPP) made an effort to find in the current political “offer” new conservatives in order to attain a larger number of representatives in the European Parliament, while ignoring the fact that the EU is built on values, not figures. 

In Hungary they found Viktor Orbán, who switched from being a typical liberal and associate of George Soros, to becoming a conservative democratic Christian. A former member of the Bulgarian Communist Party, graduate student of the Police Academy and body guard, Boyko Borissov became a conservative democratic- Christian in a similar way. While one cannot exclude the possibility that in the meantime they have truly become devout Christians and conservatives, their roots in European democratic-Christian conservatism are very shallow. Just like Fidesz left the EPP, an analysis of the stances of the GERB would lead to a conclusion that values-wise it does not belong to the EPP.

Bulgarian President Rumen Radev stated that the “mafia” controls Borissov’s government and the politicized judiciary in the country. The states that are under the control of the mafia are easy prey for Russian interests. Bulgaria has a horizontal mafia structure and such a structure impedes and complicates the fight against the mafia. 

Analysts believe that one of the problems of the EU is that through the GERB and similar parties the mafia has institutionally penetrated the EU, which is a point of concern. This opens the question about the protective role of the CDU towards the GERB and particularly towards crime and corruption, as well as is such patronage a consequence of involvement of some CDU members in crime and corruption? Is the CDU the “patron” of Boyko Borissov’s crimes, bearing in mind that through numerous scandals and affairs it was faced with crime and corruption in its own ranks. The NATO alliance is even more concerned over this, because it is common knowledge that Russian services are deeply infiltrated in the security-intelligence and defense system of Bulgaria. As a result, NATO will be forced to reexamine the issued security certificates in Bulgaria, because a large number of personnel in the listed sectors maintains unauthorized contacts with members of Russian security services, which gives rise to suspicions about possible abuses of information of relevance to NATO and generally endangers the security of NATO member countries. A part of the CDU/CSU secretly cultivates and sympathizes with the defeated ideology of World War II and is strongly connected with the political-criminal structures in the Balkans. They have come to realize that they can easily corrupt and control the ruling prone-to-crime structures in the Balkans. A recent research has shown that a CDU representative in the German Bundestag who has an annual salary of 110,000 Euros, had also earned an additional 123,000 Euros in the private sector, which implies a risk of corruption. 


Bulgaria has unbreakable links with Moscow, but receives financial support from Brussels 


The independent Bulgaria was established on the basis of the agreement between the Russian Empire and the Ottoman Empire, that is the Treaty of San-Stefano from 1878. The then territory of Bulgaria was predominantly inhabited by Bogomil, Macedonian and Turkish population, which later under strong pressure of the newly established state was forcibly “bulgarized.”  The “Great Bulgaria” project dates from that period and is being revived in the current election campaign. Namely, it is reflected through the aspirations towards the entire territory of the Republic of North Macedonia, a part of North Albania, Kosovo and a part of Serbia. In Kosovo, Bulgaria is awarding Bulgarian citizenship and passports predominantly to Goranis. Thanks to its geographic position, specifically the fact that it is closer to Istanbul and Russia, Bulgaria has become a key player of Russian diplomacy in the Balkans. 

The fact that Russia established Bulgaria created an unbreakable bond with Moscow- as a counterbalance to the dukedom and subsequently the Kingdom of Serbia, which had close relations with the Austria-Hungarian monarchy. 


Analysts believe that it is inconceivable that Bulgaria has support of a part of the EU, as well as Germany, for its (organized) crime and corruption, which is provided through EU funds. Namely, Bulgaria withdraws from the EU far more funds than what it pays to the EU budget, which implies that it lives on the account of tax payers of developed EU members.  Never the less, the Bulgarians still have stronger emotional connections towards Russia than the EU, including Germany.   


Bulgarian “assault” on North Macedonia with EU funds 
Bulgaria and Bulgarians cannot be proud of their history in the period of World War II, when they were allies of the then Nazi Germany. Bulgaria was never sanctioned for its “historic sin” committed during World War II, which had generated deep frustrations in the Bulgarian society.

Macedonians[2] in Bulgaria constitute at least 10% of the population but are a “restrained” people in the middle of the EU. Assessments indicate that more ethnic Macedonians live on the territory of today’s Bulgaria than in North Macedonia itself. Despite numerous judgments of the European Court of Human Rights (ECHR) in Strasbourg, Bulgarian authorities refuse to register OMO “Ilinden” Pirin, a political party representing the Macedonian minority in Bulgaria which was banned in 2000 by the Bulgarian Constitutional Court. This ban is still in force, despite the judgement of the European Court of Human Rights from 2005, which established that the ban was illegal. In the period from 2001 to 2008, the Bulgarian courts refused four attempts of official registration of the OMO “Ilinden” Pirin, and the political party is still banned. Bulgarian courts have also rejected separate applications for registration of a number of cultural associations that promote Macedonian culture, Macedonian Language, etc. In fact, the Bulgarian courts asserted that they negate the existence of the Macedonian ethnic community in Bulgaria despite the fact that results of the Bulgarian census of population are a testimony of the existence of people with Macedonian ethnic identity. In fact, Bulgaria had deliberately excluded the Macedonian minority from the scope of application of the Framework Convention for the Protection of Ethnic Minorities. 

Bulgaria is a net[3] user of EU funds, which means that it withdraws more from the EU budget than it pays to the EU budget and that it lives on the account of other developed EU member countries. In example, in 2018 Bulgaria received 2.169 billion Euros from the EU budget, and paid only 0.487 billion Euros to the budget. Major projects[4] including capital investment of more than 50 million Euros are supported by EU funds earmarked for support to cohesion policy. The projects are aimed to directly benefit member states and their population through creation of better infrastructure, healthier environment, new jobs and new business opportunities. In the period from 2014 to 2020 Bulgaria received 1,862,730,663.96 Euros of cohesion policy funds.  Through various projects Bulgaria receives annually an additional billion Euros from the European Commission. An indicator of the level of links between Bulgaria and Russia is the fact that the import[5] from Russia amounts to 10% of the overall import, while import from Germany is at a level of 12%. Hence, Bulgaria receives more than 3 billion Euros from the EU each year, which is approximately equal to the budget of the Republic of North Macedonia. Another point of concern is the fact that Bulgaria funds its destructive policy in the region with the money of EU tax payers. 

While with the arrival of GERB to power citizens hoped to get bigger equality and more prosperity, they actually got more inequality with respect to social status and income, as well as constitutionally guaranteed rights, such as free education, health care and pension insurance. The illusions and hopes that kept the nation together and in anticipation were shattered. 

In such circumstances the current Bulgarian authorities have decided to export their numerous internal political problems to the neighboring North Macedonia. The offered justifications included historical reasons and identity issues. 

Analysts believe that through the proposal of the EP resolution on the rule of law and fundamental rights in Bulgaria no. (2020/2793(RSP)), the EP highlighted the issue of effective protection of minority rights, particularly the right to freedom of expression and freedom of association through, inter alia, enforcement of relevant judgments of the European Court of Human Rights. A number of incidents involving language of hatred against minorities, some of which even involved ministers in the government, were recorded. Furthermore, the parliamentary immunity has been systematically (ab)used to protect members of the Bulgarian National Assembly from being held accountable for use of language of hatred. The EU, which cultivates diversity, considers ethnic minorities an asset, unlike the Bulgarian authorities who negate existence of ethnic Macedonians. That is why it is necessary to work on affirmation and political representation of ethnic Macedonians living in Bulgaria, because the wealth of diversity would open new European perspectives to Bulgarians and Macedonians, as well as other ethnic communities living in the two countries. 

Extreme reactions by renown senior Bulgarian government politicians and officials represent the policy from the XIX century, which has nothing in common with the present times or orientation towards the future. Due to strong emotional aspects of these issues, a very populist and quasi policy is acceptable to a part of the Bulgarian public. This is best confirmed by the reactions of a major part of the Macedonian political spectrum. Those who supports such stances are not aware of the modern trends and are not able to joint modern European trends and developments – or probably do not want to do that because of their parochial interests and the privileges they enjoyed. 

It is unbelievable that such political forces also exist in the Macedonian opposition ranks, some of which are very close to the Bulgarian protagonists, who bring under a major question mark the EU enlargement process by insisting on the blockade. In fact, whenever there was a major crisis in the EU, the enlargement process was brought into question. This is a historical mistake and deception that leads only in one direction. History always follows its path and ultimately always discards such deviations. Such forces cannot oppose historic developments and integration, because the Macedonian state will ultimately become a full-fledged member of the EU- a family of modern, democratic, free and prosperous peoples. 

According to analysts, the EU, and particularly Germany, must stop the Bulgarian “assault” against the Republic of North Macedonia. Bulgaria is acting destructively towards its neighbors. A perception is already being created that Germany, the CDU and Chancellor Merkel are “patrons” of crimes of Boyko Borissov and his cronies, and that specific CDU members are involved in crimes of the GERB. These are sister-parties and therefore “sister-crimes” as well. The European Union, that is the German policy (CDU/CSU), is slowly losing its credibility not just because it has allowed Bulgaria to “take it out on” North Macedonian and because it had not fulfilled its 15-years old  promise to initiate the talks between North Macedonia and the EU once an agreement is brokered with Greece regarding the name of the country, but also because it had demonstrated destructive conduct in Kosovo, and increasingly more in Bosnia and Herzegovina with the rushed nomination of its candidate for the position of the High Representative of the international community in BiH (OHR) Christian Schmidt (CDU) on the day of inauguration of the new US President Joseph Biden. Bulgaria is preparing a similar “blockade scenario” for Serbia and its path to the EU. The rivalry between Bulgaria and Serbia is evident and the successes achieved by Serbia under the leadership of President Aleksandar Vučić (SNS) are not received favorably in Sofia, particularly as by the end of the year Serbia will have the same average salary as Bulgaria- and Serbia is not an EU and NATO member. The new US administration must bear in mind that Boyko Borissov (GERB) and Edi Rama (PS) are a distracting factor, together with the Montenegrin President Milo Đukanović (DPS) and they comprise the nucleus of political-criminal structures in the Balkans. 

Analysts believe that Boyko Borissov has tried to postpone the resolution of the Bulgarian internal political crisis until the US presidential elections, because he had hoped that Donald Trump would win another mandate and that in such a way geopolitical developments will turn in his favor. Now, we have disrupted relations between Bulgaria and the US, and a new US administration headed by President Biden, who has a different perspective and policy with respect to countries of the so-called Visegrad Group – of which Bulgaria is an “associate” member. 

Analysts also believe that the Bulgarian blockade of North Macedonia is a reason for the EU to reconsider the concept by which it would collectively coopt all six Western Balkans countries into EU membership. No excuses can be made in this respect, bearing in mind that 10 countries had collectively become full-fledged members of the EU in 2004. The population of all six Western Balkans countries together is 18 million, which is less than half of the population of Poland. 

Ljubljana/Washington/Brussels/Sofia, 24 March 2021        

Footnotes:
[1] IFIMES – The International Institute for Middle East and Balkan Studies (IFIMES) from Ljubljana, Slovenia,has a special consultative status with the Economic and Social Council (ECOSOC)/UN since 2018.
[2] Source: https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/B-9-2020-0309_HR.html#_ftnref13
[3] Source: https://europa.eu/european-union/about-eu/countries/member-countries/bulgaria_en
[4] Source: Major projects https://ec.europa.eu/regional_policy/en/projects/major#1
[5] Source: https://europa.eu/european-union/about-eu/countries/member-countries/bulgaria_en

Read More
By admin

Turkey 2021: Is Turkey returning to the old electoral system?

March 8, 2021 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, Uncategorized | No Comments

The International Institute for Middle-East and Balkan Studies (IFIMES)[1] in Ljubljana, Slovenia, regularly analyses events in the Middle East and the Balkans. IFIMES has analysed the current situation in Turkey. The most relevant and interesting sections from the comprehensive analysis entitled “Turkey 2021: Is Turkey returning to the old electoral system?” are published below.

President of the Republic of Turkey Recep Tayyip Erdogan stated at the press conference on 1 February 2021 that preparations have started to draft the new constitution. “It is time for Turkey to discuss a new constitution again,” he said noting that “the source of the problem in Turkey since 1960 is the constitution made by putschists.” 

All political parties agree that the 1961 and 1982 constitutions were written after bloody military coups in 1960 and 1980 and do not accommodate for the current problems Turkey is facing. However, the opposition also demands early parliamentary elections.

On 22 January 2021 President Erdogan stated that he would not like to undermine the democratic standards of presidential elections and that states with long democratic tradition do not hold early elections at the whim of certain people. This was Erdogan’s reply to the opposition’s demands for early presidential and early parliamentary elections. 

Amid the controversies over the calls for early elections, President Erdogan announced on 1 February 2021 that there would be no early elections and that regular elections will be held in June 2023.

This political swerve taking place within only seven days was the result of turbulent inner political and global events. In just a few days after his inauguration US President Joseph Biden reversed numerous decisions made by his predecessor, putting under question the new US administration’s relation with its allies. In end January 2021 US administration announced that it had put a temporary hold on billions of dollars worth arms sales to United Arab Emirates (UAE) and the Kingdom of Saudi Arabia.

Erdogan between a tyrant and a US ally


In the last three months of his election campaign Biden outlined his future policy towards Turkey and especially its President Erdogan whom he described as a tyrant, affirming that he would support Turkish opposition parties to enable them to defeat Erdogan, and that he would try to take a different approach to Turkey from that of Trump’s administration. US-Turkey relations were built on good personal relations and sympathies between former US President Donald Trump and Erdogan, just as were Trump’s relations with the Crown Prince of Saudi Arabia Mohammed Bin Salman (MBS).

There are several grave open issues in relations between these two NATO members, starting from the position on the Syrian crisis and the support of US administration to Kurdish party People’s Protection Units (YPG) in Syria which has had ties with the Kurdistan Worker’s Party (PKK) terrorist organisation in Turkey since the period of Obama’s administration. Appointment of that party’s close ally Ambassador Brett McGurk as coordinator of the National Security Council for Middle East and North Africa was a big diplomatic blow to Turkey. This represents continuation of Obama’s politics that was detrimental for Turkey, such as the purchase of Russian S-400 missile system and the halt on cooperation in the production and sales of F-35 fighter jets with Turkish army. Other open issues include US position on Fethullah Gülen, a Turkish dissident living in Pennsylvania who is accused by Turkey of instigating the failed coup in 2016, and American sanctions against Halkbank, a Turkish state-owned bank. 

As a gesture of goodwill, Ankara made some diplomatic steps towards the new US administration, such as sending positive signals for good relations to Greece and the EU as well as its regional rivals such as Saudi Arabia and Israel. After years of hard-line policy, Turkey also called on the UN to continue negotiations over Cyprus after a deadlock. In recent days Turkey has also sent positive messages to its historical opponent Armenia and even expressed readiness to open the border. 

Turkish government also opened a new chapter in relations with Greece after several months of tensions in the Mediterranean. Thus, on 25 January 2021 the 61 round of exploratory talks between Greece and Turkey was held in Istanbul.


Turkey’s political swerve in Libya and the Mediterranean

In Libya Turkey has lost its yesterday’s allies in the internationally recognised government in Tripoli. On 5 February 2021 members of the Libyan Political Dialogue Forum in Geneva elected a three-member Presidency Council led by Mohammad Younes Menfi while Libyan politician and businessman Abdul Hamid Dbeibah became the country’s Prime Minister. 

It is not known what position the new Libyan government has on the Turkey-Libya Maritime Boundary Delimitation Agreement[2] signed on 27 November 2019. In 2000 Turkey used the agreement as the basis for sending its ships to find oil and gas in the Mediterranean, which sometimes escalated into clashes with Greece’s[3] and Frontex’s patrol vessels. 

Turkish opposition skilfully uses those unexpected new relations and foreign political lapses to further pressure the government and thus gain power in the presidential system. One of the sharpest critics is former high member of Justice and Development Party (AKP), Minister of Foreign Affairs and Prime Minister Ahmet Davutoğlu, who founded the Future Party (Gelecek Partisi) in 2019. He was known for his policy of zero problems with the neighbours, but at the end of his term of office Turkey had zero friends in the neighbourhood.


Emboldened Turkish opposition – restructuring the political landscape


Meanwhile, in late January 2021, Muharrem Ince, former presidential candidate running against Turkish President Recep Tayyip Erdogan, resigned and withdrew from the main opposition Republican People’s Party (CHP). He started a new party, the Hometown Movement, thus restructuring Turkey’s political landscape in a sensitive period for internal and external politics.

As CHP’s presidential candidate in Turkey’s 2018 presidential elections, Ince received 30.67% of votes, second only to the first-round winner Recep Tayyip Erdoğan, who won with 52.59%. Ince is a political veteran and an eloquent speaker, whose charisma is sometimes compared to that of President Erdogan.

President Erdogan realised the gravity of the situation for his AKP party which is losing the support of its traditional voters, especially among young people. 

An opinion poll[4] published on 1 November 2020 by the Eurasia research agency shows that the percentage of votes in support of the ruling AKP-MHP coalition has dropped to the lowest level since Erdogan came to power 18 years ago.

According to the results of that poll, 32.7% of votes would go to the ruling coalition People’s Alliance – Cumhur İttifakı, which is an electoral alliance in Turkey established in February 2018 between the ruling Justice and Development Party (AKP) and the opposition Nationalist Movement Party (MHP), while 32.2% of votes would go to the opposition coalition Alliance of Nations – Millet İttifakı, which is an electoral alliance founded in May 2018 and consisting of four opposition parties: the Republican People’s Party (CHP), the İyi Party (İYİ), the Welfare Party (SP) and the Democratic Party. 

It should be noted that at the 2018 general elections the incumbent ruling coalition won 53.7% of votes, while the opposition coalition won 33.9% of votes.

At the 2018 elections, the Justice and Development Party (AKP) had 42.6%, while the main opposition party CHP received 22.6%, which means that the ruling party and its coalition have seen a significant drop in popularity. According to this projection, at the next elections the opposition can reach 52.5%, while the ruling coalition will not get more than 47.5%.

The main and immediate reason for the ruling party’s declining popularity is the economic situation, which has been further exacerbated by preventive measures due to the Covid-19 pandemic coupled with the depreciation of the Turkish lira and rising commodity prices, as well as increasing unemployment rates. This has a direct impact on the social base of the ruling party’s voters (the middle class and the rural part of the country). Biden’s election for US President has also contributed to the decline in Turkish economy and investment activity. This threw up a red flag about the future relations with the new democratic American administration and raised fears of imposing additional sanctions on Ankara.

President Erdogan has made it clear that his goal is not to amend the current constitution, but to adopt a new constitution with the participation of all Turkish political parties. Many opposition parties have expressed readiness to co-operate with President Erdogan in this regard.  Thus, Erdogan passed the ball to the opposition, but the latter is not enthusiastic about this process since it also requires a referendum at the national level. At this moment the opposition is in a hurry, their only goal being early elections, as they are aware that such an opportunity in which the AKP and the ruling coalition are in a deep crisis will not happen again.


Is Turkey returning to the old electoral system?


Bearing in mind the current political situation in Turkey, analysts believe that the country is on the verge of new elections which may be expected to take place in a few months rather than two years. Some analysts hint at early elections that could take place by the end of this year at the initiative of Erdogan himself. Although at the moment he fiercely opposes early elections, he might feel confident of victory and take the chance instead of waiting for regular elections in 2023 and risking further deterioration of the economic situation. 

Analysts believe that one of Erdogan’s options could even be to return to the old parliamentary system, given that in the presidential system he needs 51% of votes to be re-elected, which is difficult to achieve. Return to the old parliamentary system gives him the opportunity to retain power if his party gets more than 30%, which is not difficult – this is the percentage AKP gets in any case, which keeps it in the first place among parliamentary parties. 

Erdogan, with his growing self-confidence and increasing domestic defence capabilities, is no longer interested in being a loyal member of the Western Alliance, as he believes Turkey should seek its interests anywhere in the world (it has excellent economic and political relations with Russia and China). 

President Biden’s administration must turn a new page in relations between the two allies while respecting Turkey’s geopolitical position on the brink of three crisis hotspots (Balkans, Middle East, Caucasus) and recognizing Turkey’s new reality
Ljubljana/Washington/Brussels, 26 February 2021      

        

Footnotes:
[1] IFIMES – International Institute for Middle East and Balkan Studies, based in Ljubljana, Slovenia, has Special Consultative status at ECOSOC/UN since 2018.

[2] Analysis – Strategic, legal aspects of Turkey-Libya deal:www.aa.com.tr/en/africa/analysis-strategic-legal-aspects-of-turkey-libya-deal/1673079).

[3] Hacaoglu, Selcan; Kozok, Firat (5 December 2019). “Turkey’s Maritime Muscle Flexing Roils Eastern Mediterranean”.Bloomberg.Retrieved 5 May 2020.[4] The poll: AKP’nin oy oranı düşüyor, Cumhur İttifakı ile Millet İttifakı kafa kafaya  https://t24.com.tr/foto-haber/anket-akp-nin-oy-orani-dusuyor-cumhur-ittifaki-ile-millet-ittifaki-kafa-kafaya,10233/2

                       

Read More
By admin
Translate »