Emilian M. Dobrescu

            Republica Moldova are ca partener comercial principal UE cu exporturi anuale către țările membre UE de 1,2 miliarde de dolari la un PIB al ţării de 7 mld. de dolari[1]. Relaţiile cu Rusia s-au stricat în ultima vreme în mod semnificativ după introducerea unui embargo al Federaţiei Ruse faţă de produsele moldoveneşti. Exporturile au scăzut de la 500 milioane de dolari în 2013 la 240 milioane în 2015.

Uniunea Europeană este și principalul partener de import al Republicii Moldova, cu 1,9 miliarde de dolari în 2015, faţă de importurile din Rusia în valoare de 535 de milioane de dolari. În privinţa relaţiilor comerciale cu România, Republica Moldova a exportat mărfuri de 446 de milioane de dolari în 2015 şi a importat mărfuri de 555 de milioane de dolari. 

Potrivit estimărilor FMI, economia Republicii Moldova va creşte cu aproximativ 3,5% în 2019, după un avans de 4% în 2018, avans sprijinit de cererea internă robustă. Deşi inflaţia a scăzut în 2018, presiunile rămân ridicate, iar FMI se aşteaptă ca până la sfârşitul anului 2019 rata inflaţiei să ajungă la nivelul de vârf de 7,5%.

            Banca Națională a Moldovei (BNM) 

În istoria de 32 de ani a BNM, aceasta avut patru guvernatori – Leonid Talmaci (1991 – noiembrie 2009), Dorin Drăguţanu (noiembrie 2009 – aprilie 2016,  Sergiu Cioclea (aprilie 2016 – noiembrie 2018) și Octavian Armaşu (noiembrie 2018 – decembrie 2023) (Cine a promovat-o pe Anca Dragu în fruntea BNM – Stiripesurse.md): pe 22 decembrie 2023, fostul ministru al Finanţelor din România şi ex-preşedintele Senatului de la Bucureşti, Anca-Dana Dragu, a fost numită în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale din Moldova, pe un termen de șapte ani. Candidatura a fost propusă de președintele Parlamentului, Igor Grosu, care a declarat că are „toată încrederea că Anca Dragu va construi o Bancă Naţională a Moldovei independentă şi integră”. Potrivit CV-ului, Anca-Dana Dragu are o experiență de peste 15 ani în cadrul Băncii Naționale a României și al Fondului Monetar Internațional. Anca Dragu a mai fost ministrul al Finanțelor Publice în Guvernul României în anii 2015-2017 și în 2020 a fost aleasă în funcția de președinte al Senatului României. Pentru a fi numită în această funcţie, Anca Dragu a obţinut cetăţenia Republicii Moldova, cu o zi înainte de a primi votul Parlamentului acestei țări pentru funcția de guvernator.

Modul şi rapiditatea cu care s-a decis revocarea din funcţia de guvernator al BNM a lui Octavian Armaşu şi numirea Ancăi Dragu a generat mai multe critici, inclusiv de la FMI, dar şi suspiciuni că a fost o operaţiune bine regizată. Potrivit unor surse bancare de la Bucureşti, Anca Dragu, care este şi unul din liderii partidului USR, se bucură de sprijinul fostului premier Dacian Cioloş, care este în prezent deputat în Parlamentul European: „Dragu a fost recomandată şi a venit pe poziţia de Guvernator al Băncii Naţionale a Republicii Moldova pe filiera Dacian Cioloş – Maia Sandu”, susțin surse bancare din România. Conform altor surse, Anca Dragu s-a bucurat şi de sprijinul larg al lui Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, care o vede drept o posibilă succesoare la conducerea BNR, după mandatul de guvernator la BNM…

Exportul de vin

În pofida embargolului impus de Rusia, Republica Moldova generează venituri record din exportul de vinuri, unul dintre cele mai importante produse ale ţării[2]. Industria vinului este foarte importantă pentru economia ţării, reprezentând 3,2% din PIB-ul acesteia, 7,5% din exporturile totale şi având mii de angajaţi în aproximativ 140 de companii.

Ţara are cea mai mare densitate de podgorii din lume, acoperindu-i 3,8% din teritoriu şi 7% din terenul arabil total. Anual, Republica Moldova exportă vin de peste 1670 milioane de dolari. Primele cinci destinaţii sunt ţări din Europa Occidentală şi Centrală.

          Interconectarea sistemelor energetice

            Interconectarea energetică, a căilor de transport și a telecomunicațiilor dintre Republica Moldova și România sunt principalele proiecte comune discutate de premierii celor două state, Natalia Gavrilița și Nicolae Ciucă, la întâlnirea din 9 decembrie 2021, organizată la București[3]. Proiectele sunt menite să consolideze relațiile dintre cele două țări și să sprijine R. Moldova să-și continue parcursul integrării europene. „O prioritate absolută este ca până în 2024 să realizăm interconectarea sistemelor energetice dintre România şi Republica Moldova, consolidând astfel independenţa şi securitatea noastră energetică”, a spus Natalia Gavriliță.

            Totodată cei doi șefi de guvern și-au propus să încheie „într-un orizont de Timp cât mai apropiat un nou acord privind acordarea de asistenţă financiară nerambursabilă în beneficiul Republicii Moldova”, potrivit declarației lui Nicolae Ciucă. „Avem şansa istorică să transformăm comunitatea de limbă, cultură și istorie într-o comunitate a marilor proiecte în beneficiul Oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului”, spune o declarație comună a celoi doi prim-miniștri.

            La începutul anului 2022 a avut loc şedinţa comună a celor două guverne, în care au fost abordate proiectele comune, dintre care cele mai importante sunt: a) interconectarea liniilor electrice între România şi Republica Moldova, care împreună cu folosirea gazoductului Iași – Chișinău să dea șansa independenței energetice a R. Moldova; b) implementarea proiectelor de infrastructură, mai ales construcţia podului rutier de la Ungheni și consolidarea podului rutier Galaţi-Giurgiuleşti, importante pentru conectarea R. Moldova la Spaţiul european; c) viitoarea autostradă a Unirii și viitoarea autostradă a Moldovei, precum și alte drumuri care să lege regiunile de pe ambele maluri ale Prutului; d) ameliorarea legăturilor feroviare între București și Chișinău și, „pe termen lung ne-am dori o cale ferată cu ecartament european și lucrăm deja în această direcție, dar este important să facem pași rapizi pe termen scurt. Și, de aceea, salut faptul că pe 12 decembrie se va relua circulația cursei feroviare dintre cele două Capitale, precum și a trenurilor de rută Iași-Ungheni”, potrivit Natației Gavriliță; e) facilitarea telecomunicaţiilor între cele două maluri ale Prutului, inclusiv prin eliminarea supratarifelor de roamning; f) asistența acordată de România pentru implementarea reformelor necesare pentru integrarea europeană, ca și dezvoltarea altor proiecte comune privind: justiţia şi afacerile interne, sănătatea, educaţia, munca, agricultura, cercetarea, cultura, mediul, apele şi pădurile, precum şi asistenţa oficială pentru dezvoltare; g) intensificarea cooperării sectoriale, a schimburilor de bune practici şi de know-how.

            „Dacă vom reuşi să valorificăm împreună Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă al României, împreună cu Planul de Redresare Economică pentru Republica Moldova şi Planul Economic şi de Investiţii al Parteneriatului Estic, lista proiectelor va putea fi completată şi cu multiple alte realizări şi alte proiecte, pe calea construcţiei unui viitor digital, verde, inovativ şi benefic pentru fiecare cetăţean, un viitor în care să păşim împreună, cu încredere, prietenie şi solidaritate”, a spus premierul Republicii Moldova, Natalia Gavriliţa. „Sunt proiecte menite să întărească traseul european al Republicii Moldova, să reconfirme apartenenţa sa la setul de valori pe care se întemeiază Uniunea Europeană, să sprijine eforturile autorităţilor Republicii Moldova pentru creşterea sustenabilă a nivelului de trai al populaţiei, combaterea fermă a corupţiei, consolidarea statului de drept, modernizarea administraţiei şi a sistemului de educaţie sau creşterea rezilienţei sistemului sanitar”, a spus, la rândul său, premierul României, Nicolae Ciucă.

          Salvarea americană      Statele Unite au desfăşurat în 2016 o anchetă despre presupusele activităţi de corupţie în legătură cu furtul miliardului de dolari din bănci ale Republicii Moldova[4]. Mihail Gofman, un fost adjunct al şefului al Unităţii de combatere a spălării banilor din Republica Moldova, a declarat că s-a întâlnit în cursul verii lui 2016 cu anchetatori americani din cadrul Biroului Federal de Investigații (FBI) şi că le-a răspuns acestora la întrebări despre dispariţia suspectă, în anul 2014, a sumei de aproximativ 1 miliard de dolari din bănci aflate în Republica Moldova. Reprezentanţi ai FBI şi ai Departametului pentru Securitate Internă nu au confirmat şi nici nu infirmat existenţa acestei anchete.            Mihail Gofman a declarat că furtul a implicat tranzacţii ce au constat într-o serie de împrumuturi fictive pe baza unor garanţii, tot fictive, care nu au fost plătite niciodată. Documente care prezintă probe ale furtului au fost puse într-o camionetă, duse într-o zonă rurală din ţară şi incendiate, a mai spus el.

Într-un raport elaborat în aprilie 2015 pentru Banca Națională a Republicii Moldova de compania Kroll – specializată înrecuperarea unor restanțe la credite bancare – se menţionează faptul că omul de afaceri Ilan Shor în vârstă de 29 de ani şi asociaţii săi “au jucat un rol esenţial” în coordonarea activităţilor privind furtul, subliniindu-se că acesta a fost “unul dintre beneficiari, dacă nu chiar singurul”. Gofman a spus că în furt au fost implicaţi, de asemenea, oficiali guvernamentali de rang înalt din Republica Moldova. “Toată lumea a fost implicată “, a spus Mihail Gofman, care a fost dat afară din Guvern în anul 2014, înainte să aibă loc furtul. El a mai precizat că a prezentat autorităţilor americane documente despre furt, în  limba română, dar şi în alte limbi şi că agenţiile lucrează la traducerea lor. De atunci, nu cunoaștem să fi fost trasă vreo alt concluzie referitoare la furtul celor 1 miliard de dolari din bănci care funcționau pe teritoriul Republicii Moldova.

            Sfințită din avion

            Pentru ca Republica Moldova să fie protejată în timpul pandemiei de Covid-19, unul dintre capii Bisericii Ortodoxe a luat o măsură extremă: a sfințit întreaga țară de la bordul unui avion[5]. Pe 2 aprilie 2020, episcopul de Ungheni s-a urcat într-un avion luând cu el mai multe icoane făcătoare de minuni și moaște și a survolat întreaga țară: „Preasfințitul Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni, din mila Maicii Domnului, a făcut înconjorulțării noastre, Republica Moldova, cu «Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni de la Hârbovăț» și cu Icoana Maicii Domnului «Kasperscaia», în jurul căreia sunt plasate 43 de sfinte moaște ale sfinților din toată lumea”, s-a relatat în comunicatul  episcopiei.

            Punctul de plecare a fost orașul Ungheni, iar traseul a cuprins toate orașele mari ale Republicii Moldova, care au fost binecuvântate de cleric din aer. Pe tot parcursul zborului, episcopul „s-a rugat citind Rugăciunea la vreme de epidemie, s-a rugat din suflet ca Oamenii să capete tămăduire, iertare de păcate, ferire de boală și întărire în prevenirea și lupta cu virusul Covid-19.”

            Potrivit Episcopiei de Ungheni și Nisporeni, Icoana-Chivot, în centrul căreia se află Chipul Maicii Domnului, „Kasperscaia” a avut, de-a lungul Istoriei, rolul de a proteja orașele și satele pe timpuri de ciumă, boală, război și necaz. Operațiunea Episcopiei de Ungheni nu este prima de acest fel din lume. În 2019, preoții din orașul Tver, situat la nord-vest de Moscova, au aruncat din avion 70 de litri de apă sfințită, pentru a-și salva enoriașii de cele mai grele păcate care dau dependență: „beția și preacurvia”. Tot în 2019, un episcop catolic a propus aruncarea de apă sfințită asupra orașului columbian Buenaventura pentru a stopa valul de corupție și violență care afecta localitatea.

Sprijinul pentru reforme al UE

            Președintele Consiliului European, Charles Michel, a apreciat pe 28 februarie 2021, în cursul unei scurte vizite efectuate la Chișinău, eforturile Republicii Moldova de a combate corupția și de a consolida statul de drept[6]. Vizita lui Charles Michel la Chișinău a reprezentat prima etapă a turneului în ”vecinătatea estică”, într-o perioadă în care se acumulează tensiuni în relația Bruxellesului cu Moscova – Președintele Consiliului European a mai vizitat Georgia și Ucraina; vizita la Chișinău nu figura inițial în programul președintelui Charles Michel.

            La Chișinău, președintele Consiliului s-a întâlnit cu președintele Maia Sandu, în cadrul conferinței comune de presă oficialul european lăudând agenda reformatoare a președintelui Republicii Moldova, avertizând însă că sprijinul UE depinde de succesul luptei anticorupție, inclusiv în domeniul bancar:   ”Alegerea dumneavoastră în funcția de președinte al statului demonstrează dorința cetățenilor pentru o viață mai bună, lipsită de corupție, bazată pe reguli democratice. Această alegere a deschis o oportunitate de îmbunătățire a relațiilor UE – Moldova, însă cât de extinsă va fi aceasta depinde doar de partenerii noștri moldoveni. Noi suntem hotărâți să consolidăm integrarea politică și economică a Republicii Moldova însă, după cum bine cunoașteți, suportul nostru este condiționat de existența unor standarde democratice”, a afirmat președintele Michel.

            Vizita lui Charles Michel în cele 3 state care alcătuiesc așa-numita vecinătate estică constituie un puternic semnal adresat Moscovei, după eșecul vizitei în Rusia a șefului diplomației europene și înaintea summit-ului Consiliului European din martie 2021 în cadrul căruia vor fi analizate relațiile UE – Moscova.

Transnistria

             La jumătatea anului 2016, regiunea transnistreană s-a confruntat cu o profundă criză economică. Salariile și pensiile au fost reținute, iar magazinele erau pustii. Parcurgerea drumurilor ce duc spre est, spre capitala regiunii separatiste, durează cca două ore. Ca să intri pe teritoriul Republicii Moldovenești Nistrene, trebuie să te înregistrezi la vamă, cu buletinul, în ghișeul unde așteaptă doi ofițeri. În Timp ce responsabilul de la ghișeu întreabă despre scopul vizitei, adresa exactă la care mergi, portretul lui Evgheni Șevciuk te privește de pe perete.

               “Mă apropii de o femeie să o întreb, în rusă, cât costă o pâine la ei. După ce m-a auzit vorbind ca un prieten, aceasta îmi răspunde într-o română stâlcită: „Cea mai ieftină e trei ruble. Dar așa, costă până la șase ruble. Anul acesta – 2016 – tot s-a scumpit. Aici la noi, în Transnistria, e mai scump. Nu-i nici valută străină, nici măcar lei, și din această cauză nu poți să cumperi în regiune”.

               Criza valutară o confirmă și vânzătoarea de la punctul de schimb valutar. Pentru 100 de lei am primit 63 de ruble transnistrene, cu care poți să cumperi aproape un kilogram de bomboane „Bucuria”. Iar dacă mai rămân ruble transnistrene și trebuie convertiți în lei, atunci nu poți. „Eu am acum doar suta voastră de lei. Dar puteți încerca în oraș, dacă reușiți. Așa e la noi situația. E greu cu valuta, pentru că toată este cumpărată”, a fost explicația tinerei de după ferestruica ghișeului. Pentru că lipsesc dolarii, euro, hrivnele și leii moldovenești, oamenii nu pot să-i cumpere, ca să se deplaseze în afara regiunii. „Cu pensia îți cumperi o jumătate de pat!”Dacă nu cheltuiești rublele în Transnistria, nu ai ce face cu ele în altă parte. Îmi rămăseseră 20 de ruble transmistrene. Ca să scap de bancnote, am luat un pachet de snack-uri de 8 ruble și un litru jumătate de apă plată cu 11 ruble. Ultima rublă transnistreană necheltuită am dat-o de pomană.

               „Din punctul de vedere al economiei, în comparație cu Moldova, la noi totul e bine. Eu locuiesc la casă, am și un mic teren. Pentru 100 mp, pentru apă, lumină, gaz, canalizație, pentru tot, nu plătesc mai mult de 100 dolari. Suntem opt oameni în familie. Vă imaginați?! Câte 10 dolari de fiecare, pe lună pentru toate serviciile. În Moldova, toate acestea sunt mult mai scumpe. Se strigă acolo Uniunea Europeană, dar le este bine doar deputaților, la restul Oamenilor le este rău”, spune un bărbat aflat în aproiere.

               Bugetul Transnistriei pentru 2016 prevedea venituri de 2,3 miliarde ruble transnistrene (210 milioane dolari). Cheltuieli de 4,5 miliarde ruble transnistrene (425 milioane dolari). Deficit bugetar de 2,2 miliarde ruble transnistrene (195 milioane dolari)…

            Trasee ale migrației

          Aproximativ 500.000 de moldoveni sunt plecaţi peste hotare[7]. În topul desti­naţiilor preferate de către aceştia este Rusia: 60% dintre moldovenii care lucrează în străină­tate se află în această ţară şi doar 30% au ales Uniunea Europeană.

            „În Federaţia Rusă o bună parte dintre moldoveni reprezintă migraţia temporară, ei pleacă pe timpul iernii, mai ales cei din mediul rural… În UE este mai degrabă o migraţie permanentă, iar cu timpul încep să-şi aducă şi familiile. Cei din UE sunt pro-europeni care nu se mai întorc. Nici măcar cei stabiliţi în România nu se mai întorc acasă”, a explicat Dan Dungaciu, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române..

            Migraţia populaţiei din Republica Mol­dova afectează şi dezvoltarea economică şi socială, având în vedere că mai mult de o pătrime din forţa aptă de munca este plecată: „Avem un deficit de forţă de muncă calificată şi o presiune enormă asupra serviciilor publice şi a sistemului de pensionare. De aceea, pentru dezvoltarea pe termen lung a Republicii Moldova, este imperativ să atragem tinerii să investească în viitorul lor aici”, a menţionat Maia Sandu, candidată la alegerile prezidențiale din Republica Moldova în toamna anului 2016.

          Tranșă condiționată de împrumut

            Misiunea Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi autorităţile Republicii Moldova au ajuns la un acord privind implementarea măsurilor care asigură sustenabilitatea finanţelor publice, îmbunătăţirea respectării obligaţiilor fiscale şi progresele atinse în reabilitarea sistemului bancar, care vor permite eliberarea unei tranşe de aproximativ 46,5 milioane de dolari, a anunţat pe 10 iulie 2019 şeful misiunii FMI pentru Republica Moldova, Ruben Atoyan, în cadrul prezentării concluziilor de la finalul evaluării anuale a economiei acestei țări[8].

            Boardul FMI a discutat în septembrie 2019 acordarea tranşei, în funcţie de implementarea măsurilor. De asemenea, echipa FMI va sprijini solicitarea autorităţilor Republicii Moldova de a extinde acordul până în martie 2020, pentru a permite finalizarea cu succes a programului, se arată în comunicatul instituţiei financiare internaţionale. Echipa FMI condusă de Ruben Atoyan a efectuat în perioada 26 iunie-10 iulie 2019 o vizită la Chişinău, pentru a realiza evaluarea anuală a economiei Republicii Moldova, în baza Articolului IV din statutul instituţiei financiare internaţionale.

            “Autorităţile Republicii Moldova au înregistrat progrese în întărirea politicilor macroeconomice, în rezolvarea vulnerabilităţilor din sectorul bancar şi în îmbunătăţirea cadrului de reglementare a guvernanţei şi a supervizării. Menţinerea ritmului reformelor, alocarea fondurilor pentru reducerea sărăciei şi pentru investiţiile publice, adoptarea de măsuri decisive de luptă împotriva corupţiei şi recuperarea activelor furate în timpul fraudei bancare din 2014 sunt esenţiale pentru menţinerea stabilităţii macroeconomice şi îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale cetăţenilor”, se arată în raportul FMI.

          Trecerea la euro

            Întrebat de un reporter al revistei Sputnik, expertul în economie Viorel Gîrbu a menționat[9]: „Pentru noi această soluție nu ar fi prea confortabilă deoarece avem de achitat multe plăți în sume foarte mici. Astfel, am plăti permanent cu monede, nu cu bancnote. Noi avem un alt nivel al prețurilor și salariilor comparativ cu Uniunea Europeană”.

            Propria monedă națională – leul moldovenesc – oferă multe oportunități pe care Moldova, din păcate, nu le valorifică, a menționat Viorel Gârbu: „Fiecare stat are posibilitatea de a utiliza propria politică monetară. Nivelul inflației este înalt, 5-7%, iar cursul monedei naționale trebuie să fie în scădere față de valutele acelor țări în care dorim să exportăm produsele noastre. Noi însă nu aplicăm politica monetară, iar în cazul trecerii la euro sărăcia va rămâne la locul ei”.

Țară mică, probleme mari

În 2015, din sistemul bancar al țării a dispărut fără urmă un miliard de dolari (echivalentul a 15% din PIB-ul ţării) prin devalizarea a trei bănci[10]. În legătură cu acest caz, fostul premier Vlad Filat, a fost acuzat de fraude bancare, luare de mită și arestat. Principalul suspect în dosarul de jaf este Ilan Shor, un om de afaceri milionar din Republica Moldova, de origine evreiască, primar al oraşului Orhei şi denunţă­torul lui Filat. Suspiciunile societăţii civile cad inclusiv şi justi­ficat, asupra băncii cen­trale şi chiar asupra Rusiei.

Republica Moldova s-a angajat pe drumul european, rupând aparent legă­turile cu Moscova. Practic, Moldova este un teritoriu-tampon între UE şi Rusia, cum este şi Ucraina, devastată de un război al armatei naţionale cu militanţi separatişti susţinuţi de Rusia. După schimbarea mai multor guverne, în căutarea Timpului pierdut, românii din  Republica Moldova au înțeles, în sfârșit, în a doua parte a anului 2015 că demiterea din nou a guvernului va duce țara într-un haos economic şi social fără precedent. Alianţa pentru Integrare Europeană, cea care guverna atunci a fost păstrată, singura şansă de a menţine Republica Moldova pe calea dezvoltării, reformelor şi modernizării. „Căderea guvernului condus de prim-ministrul Valeriu Streleţ va diminua considerabil perspectivele de integrare europeană şi va duce ţara într-un haos economic şi social fără precedent, iar Republica Moldova nu-şi poate permite o astfel de destabilizare”, a declarat Joseph Daul, ex-președinte al Partidului Popular European.

---

[1] Mihaela Pascari, Republica Moldova alege. Aproape 20% din cetăţenii Moldovei au plecat peste hotare: 60% sunt în Rusia şi 30% în UE, în Ziarul Financiar, 11 noiembrie 2016

[2] Cătălina Apostoiu, Republica Moldova își reorientează exporturile de vin către Europa de Vest și Europa Centrală, în Ziarul Financiar, 18 ianuarie 2018, p. 10

[3] Vezi site-ul Proiectele de interconectare discutate de premierii R. Moldova și României (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 9 decembrie 2021[4] Raluca Manga, SUA desfăşoară o anchetă privind furtul miliardului de dolari din bănci din R. Moldova, sursa: Mediafax, 14 octombrie 2016

[5] Vezi site-ul https://incredibilia.ro/republica-moldova-sfintita/, postat și vizitat pe 4 aprilie 2020

[6] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/presedintele-consiliului-european-anunta-sprijinul-ue-pentru-programul-de-reforme-al-maiei-sandu.html, postat și vizitat pe 1 martie 2021

[7] Mihaela Pascari, art. citat

[8] *  *  *, FMI acordă condiţionat Republicii Moldova o nouă tranşă de 46,5 milioane de dolari, în Ziarul Bursa, 11 iulie 2019

[9] Vezi site-ul https://ro.sputnik.md/economics/20180606/19679286/Garbu-Moldova-trece-la-euro.html, postat pe 6 iunie 2018

[10] Bogdan Cojocaru, Moldova, o ţară mică dar cu probleme atât de mari încât sperie şi Bruxelles-ul, în Ziarul Finanaciar, 30 octombrie 2015, p. 2

Dan DUNGACIU

Situația din Republica Moldova, dincolo de sunetele de fanfară care se mai aud din când în când în urma vizitelor prezidențiale ale doamnei Maia Sandu prin diverse capitale europene – modelul Zelenski de după câștigarea alegerilor în Ucraina! -, este gri. Incertitudinile sunt mai mari decât certitudinile, întrebările, mai multe decât răspunsurile.

Nu a fost niciodată altfel, acolo. Dar dincolo de multiplele dubitații, datoria fiecărui om politic responsabil este să gestioneze provocările care îi stau în față și să se ocupe de cele care îi sunt la îndemână. Iar miza principală astăzi la Chișinău este modul în care forțele pro-europene și pro-românești vor aborda alegerile parlamentare de anul acesta, care nu vor putea fi amânate, doar, eventual, întârziate.

Practic, sunt trei scenarii care merită discutate.

Primul scenariu: o Mare Alianță formalizată (PAS, DA, PUN, MPU)

Am mai spus deja că evoluțiile electorale de dincolo de Prut trebui să fie înțelese după o singură grilă, geopolitică, aceeași care a funcționat de la începutul republicii până astăzi: Vest versus Est. Alegerile au fost și sunt întotdeauna geopolitice, lucru confirmat și de eșecul coaliției efemerei coaliții PAS-PSRM din iunie 2019, care a încercat că depășească geopolitica și să instituie „națiunea civică”. Estul și Vestul au ponderi relativ egale în electoratul de peste Prut. Așa a fost întotdeauna și așa e și azi. Inclusiv în 2001, când comuniștii lui Vladimir Voronin aveau în parlament 71 de deputați, în realitate PCRM a luat 50,07%, dar prin redistribuire au ajuns la majoritate constituțională. La fel a fost și în 2009, când Alianața pentru integrare Europeană (AIE) a câștigat, la mustață, majoritatea, după ce a scindat Partidul Comuniștilor și a schimbat mecanismele de redistribuire a voturilor.

Avem de-a face, pe fond, cu o bătălie perpetuă între două blocuri geopolitice, nu politice, unul numit, generic, „Alianța pentru Integrare Europeană”, celălalt – „Partidul Comuniștilor/Socialiștilor”. Primul include pe toți europenii, de toate nuanțele, al doilea pe toți pro-esticii, de toate nuanțele. Miza principală în orice competiție electorală este ca fiecare „bloc” să nu aibă „dubluri” și să reușească să își adune toate voturile, să nu le risipească. Despre asta e vorba în orice alegere.

Despre asta va fi vorba și acum.

Acest mod de a aborda politica din R. Moldova ne-a permis să înțelegem și faptul că, ținând seama de campania electorală pe care a susținut-o și de modul cum a tratat tot spectrul politic potențial pro-european, Maia Sandu avea prima șansă la alegerile prezidențiale din 2020 și înainte de turul I (aici) și după turul al doilea (aici).

De ce sunt importante aceste precizări? Pentru că, în perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare din 2021, singura soluție pentru tabăra pro-europeană de a câștiga 50% în parlamentul RM este (tot) o Mare Alianță, inclusivă, având ca prim solist PAS-ul, o coaliție formalizată, care să includă și partenerii pro-europeni sau pro-români precum Dreptate și Adevăr (Andrei Năstase), Partidul Unității Naționale (Octavian Țîcu) sau Mișcarea pentru Unire

 (Dorin Chirtoacă și Valeriu Munteanu). Ar fi replica, pentru parlamentare, a strategiei adoptate de Maia Sandu pentru câștigarea strălucită a alegerilor prezidențiale.

În politică, unu plus unu fac mai mult decât doi, iar avantajul coalițiilor este că reușesc să colecteze mai multe voturi decât toate partidele componente luate separat. Mecanismul este psihologic, ține mai cu seamă de distibuția nehotărâților, votul util, transmiterea unui mesaj de coerență și hotărâre și electoratului intern, dar și celui de peste hotare (care se va demobiliza masiv în fața unor confruntări intestine în tabăra europenilor).

Deci, Marea Alianță. Ce șanse are? Teoretic, are, practic, va fi mai greu. Declarația liderului PAS la un post de televiziune prin care s-a transmis ideea că partidul merge singur în alegerile parlamentare, în ciuda oricăror nuațe care pot interveni, este, din păcate, primul gând, și cel mai sincer, al PAS-ului. Sinceritățile trebuie însă bine gestionate în politică; pe fond, a fost o greșeală indiscutabilă care a lăsat un gust amar potențialilor parteneri.

Peste asta se poate trece, însă. Iar dacă s-a putut constitui, în 2018, un Bloc electoral (ACUM), ar trebui să se poată și azi. E vorba despre necesități politice și strategice, nu de opțiuni private. În plus, să invoci, fie și tacit, animozități de ordin personal e ridicol, ținând seama că, în 2019, Blocul ACUM s-a aliat pentru guvernare, fără să clipească și în pofida jurămintelor publice, cu… Partidul Socialiștilor a lui Igor Dodon! Adică Igor Dodon, fostul partener (pasiv) de Binom al lui Vladimir Plahotniuc,  și PSRM lui, erau atunci mai acceptabili decât actualii potențiali partneri proeuropeni și pro-români?

Pentru unii, da. De aceea, indiferent cât de bine sună pe hârtie – și e singura versiune potențial câștigătoare! -, un asemenea scenariu se va naște greu. Dacă se va naște vreodată.

Al doilea scenariu: Adio, dar rămân cu tine („alianță” electorală neformală)

Prin urmare, se va lansa un al doilea scenariu. Și acesta se bazează pe ideea unei „alianțe” electorale neformalizate, tacite, între potențialii parteneri a unui bloc electoral. PAS merge pe drumul său, unioniștii pe drumul lor, iar DA-ul pe drumul lui, încercând să culeagă, fiecare, cât mai multe voturi. Partidele nu se vor ataca decât „septic”, pe chestiuni mai degrabă banale, se vor răni, eventual, ușor, cu vârful floretei, dar în niciun caz nu vor scoate cuțietele din teacă. Și vor face asta pentru că, nu-i așa, urmează să se reunească, fericiți și victorioși, într-o coaliție amplă, după alegeri, în Parlamentul R. Moldova.

Planul acesta sună, teoretic, bine; dar, pe fond, este o nerozie.

În primul rând, dacă cineva își imaginează că în 2021 se va repeta situația de la alegerile din 2009 și 2014, când partidele Alianței pentru Integrare Europeană candidau separat și în campanie își făceau cu ochiul unele către altele, dar și către electorat, atunci se minte singur. La vremea respectivă nu se punea problema riscului ca unul dintre partidele AIE să nu treacă pragul electoral și voturile lor să meargă prin redistribuire la comuniști. Astăzi, situația e complet diferită.

În al doilea rând, o „alianță” neformalizată nu are nicio bază politică. Orice „alianță” de acest gen, informală, trebuie să se bazeze pe un consens mai profund, capabil să o facă viabilă și eficace indiferent de faptul că nu există niciun acord formal. Or, tocmai acest consens mai profund lipsește. Nici liderii nici formațiunile politice despre care vorbim aici nu se înțeleg între ei foarte bine, de aici și nevoia pentru o coaliție formalizată, care să înlocuiască adeziunile private între membii (care nu există!) cu obligații contractuale.

În al treilea rând, realitățile politice sunt cele care sunt în RM: PAS, prin victoria fără precedent a președintelui Maia Sandu, este pe val. Prin urmare, este principalul partid care nu vrea confruntare dură în viitoarea campanie, care vrea pace și incluziune, încercând să imite, la nivel de partid, prestația fostului/actualului său lider în campania prezidențială. În aceste condiții, un asemenea scenariu de non-combat nu ar fi, în realitate, decât un cec în alb oferit PAS-ului de celelalte formațiuni politice, adică un acord de non-beligeranță, fără ca aceastea să primească nimic în loc. Căci tocmai partidele cu un scor mai mic, unele sub limita pragului electoral, își doresc confruntare, dezbatere, polemică. Așa funcționează logica politică.

Prin urmare, un asemenea acord tacit ar fi, de fapt, 100% în favoarea PAS, o centură de protecție pentru acest partid care vrea să se menajeze –  și nimic altceva.

Se așteaptă cineva ca acest scenariu să fie acceptat de celelalte forțe politice în afară de PAS? Dacă da, înseamnă că nu a înțeles nimic din politică în general și din politica din stânga Prutului în particular.

Cine crede că personalități politice tari și intempestive precum Andrei Năstase sau Octavian Țîcu vor sta cuminți și vor apăra, disciplinat, „onoarea PAS-ului”, fără să crâcnească împotriva lui și a politicilor sale, e complet nerealist. Au susținut-o pe Maia Sandu în turul al doilea, și au făcut bine. Dar să le ceri să facă asta și în cazul partidului PAS, e lipsit de logică.

La fel stau lucrurile și cu Dorin Chirtoacă sau Valeriu Munteanu (MPU), care nu vor mai accepta o asemenea postură… tocmai pentru că ei au fost în ea din campania de prezidențiale încoace! Spre deosebire de colegii lor unioniști de la PUN, cei de la MPU s-au aliniat disciplinați alături de Maia Sandu și PAS, au sprijinit-o pe candidata PAS nu doar în turul al doilea, ci și în primu tur (!), în ciuda faptului că MPU avea propriul candidat, devenind un fel de „bodyguarzi” politici ai acesteia. Prețul a fost câștigarea unei simpatii publice din partea susținătorilor PAS (!), dar o pierdere accelerată de voturi și de susținători proprii. MPU s-a comportat față de Maia Sandu și PAS ca un… ONG, unul disciplinat și necondiționat susținător al acestora. De ce au făcut asta? Pentru că, probabil, MPU năzuia la o alianță politică mai profundă, logică, la… alegerile parlamentare ulterioare. Adică, sprijinul necondiționat pe care l-au oferit Maiei Sandu ar fi urmat să fie recompensat de o alianță electorală la parlamentare, pe care să le-o ofere PAS-ul.

Iar MPU nu a primit… nimic! Doar o bătaie pe spate, zâmbete frumoase când este de față, și disprețuitoare când iese din cameră.

Va mai călca MPU pe aceeași greblă? Evident, nu.

Și încă ceva. Este vorba aici și despre resurse. Într-o asemenea „alianță”, lăsate pe dinafară de PAS, celelalte partide primesc mesajul că trebuie să își vadă de ale lor, nu au loc la masa bogaților politici, în ciuda faptului că multe resurse nu au, iar mass media liberă din republică, atâta câtă este, va fi concentrată, previzibil, în primul rând pe președintele Maia Sandu și partidul său, apoi pe restul „partenerilor” pro-europeni.

Din aceste motive, scenariul unei „alianțe” neformalizate este o naivitate.  

Al treilea scenariu: cu cărțile pe față (Blocul electoral DA-PUN-MPU)

Așa că se va ajunge la al treilea scenariu. Căci nu se poate altfel.

În condițiile în care li se va propune o „alianță” informală, ceea ce înseamnă că vor avea rol de „decor” politic irelevant, fără personalitate și fără sprijin politic, financiar sau mediatic, DA, PUN și MPU trebuie să facă, ele însele, un Bloc pre-electorală. În acest fel, vor relansa complet lupta politică.

E un gest logic după refuzul PAS a unei coaliții largi, și singura posibilitate de a conta în politica de peste Prut a unor lideri politici de care este nevoie în Parlamentul RM și care nu își mai pot permite să piardă trenul electoral care vine. Pentru mulți, ultimul.

În primul rând, un asemenea Bloc electoral nu va fi opus, explicit, PAS-ului. Așa cum acesta merge, singur, pe drumul lui – tot mai spre centru-stânga, într-o speranță naivă că va reuși, precum liderul său, Maia Sandu, să colecteze tot!  -, noul Bloc politic va face la fel, căutându-și un drum propriu. Și există un spațiu (geo)politic pe care trebuie și poate să îl umple în R. Moldova. Este cel pro-european și pro-românesc, angajat fără echivoc în proiectul de integrare euroatlantică, mai tradiționalist decât liberalul PAS și, geopolitic, mai ferm, respectiv mult mai puțin dispus să accepte concesii inclusiv în dosarul transnistrean, indiferent cine le-ar cere.

În al doilea rând, acest potențial Bloc politic a strâns, prin candidații săi prezidențiali, 6,47% la ultimele alegeri prezidențiale. În condițiile pragului de 7% pentru coaliții electorale în RM, scorul de la care pleacă este pozitiv. Se va spune că scorul la prezidențiale nu se transferă partidelor; e adevărat, doar că, în acest caz, în condițiile unei maxime polarizări Maia Sandu – Igor Dodon la alegerile prezidențiale din 2020, cei 6,47% care au votat, totuși, cu Andrei Năstase, Octavia Țîcu și Dorin Chirtoacă nu sunt, limpede, votanți PAS, din moment ce nu au fost nici măcar votanți ai Maiei Sandu! Prin urmare, acești electori nu se vor duce în altă parte decât la acest potențial bloc electoral despre care vorbim.

În al treilea rând, acest bloc ar avea un spațiu de manevră politică și geopolitică incomparabil mai mare decât o aveau candidații în alegerile prezidențiale. Să nu uităm că, atunci, nu doar Maia Sandu poza în candidat ne- sau anti-geopolitic, ci și… Igor Dodon, care se vroia inclusiv, și cu Estul și cu Vestul, fără digergențe și fără discursuri geopolitice. Doar că pe el nu îl credea nimeni.

Astăzi, însă, lucrurile s-au schimbat radical. Nici nu au pierdut bine alegerile prezidențiale, că socialiștii au și început să dea jos geopolitica din cui. Resusitarea statutului limbii ruse și transformarea acesteia în „limbă de comunicare interetnică” a fost doar un pas în a deschide dosarul geopolitic, dar unul semnificativ, care va agita spiritele și apele.

Deci, indiferent ce vrea PAS sau chiar președintele Maia Sandu, faptul că socialiștii „geopolitizează” dezbaterea electorală va genera, firesc, o reacție. Iar faptul că, împotriva legii privind statutul limbii ruse, PAS nici măcar nu s-a pronunțat și nici nu s-a opus la Curtea Constituțională, doar DA și PUN au făcut asta, va fi, evident, reamintit în campania electorală, decupând din electoratul acestui partid acele fracțiunii pentru care geopolitica contează, la fel și reacția publică față de excesele rusești sau pro-ruse. PAS va fi împins tot mai la stânga. Mai mult, resuscitarea ideii de geopolitică va readuce conflictul socialiștilor cu România în prim plan, o temă care nu este, nici ea, favorita PAS-ului ci, mai degrabă, a DA, MPU și PUN. (Ca să nu mai amintim despre unele numiri de pe lista guvernului Gavriliță propuns recent parlamentului de PAS, care nu fac decât să sugereze, odată în plus, opțiunea că geopolitica a murit și trebuie să rămână îngropată. Decizie politică legitimă, firește, dar riscantă, mai ales într-o campanie electorală în care PAS va avea, pe de-o parte, socialiștii (și Rusia), pe de alta, prezumatul și dezirabilul bloc DA-PUN-MPU).

În al patrulea rând, un asemenea bloc ar avea un avantaj de persoane. Maia Sandu a fost și este cel mai votat lider politic din RM. Asta este un atu, în sensul că plaja de voturi, inclusiv a partidului său, este teoretic mare, dar și un dezavantaj, în sensul în care foarte puține voci din PAS au răzbit pe scena la nivelul discursului public. PAS are o garnitură de lideri „tehnici” și tineri inteligenți, dar, la nivel de personalități politice conturate nu a marcat multe puncte. Umbra Maiei Sandu a fost prea deasă. Din această perspectivă, un bloc DA-PUN-MPU stă incomparabil mai bine. Vocile și personalitățile publice pe care un asemenea Bloc le-ar livra sunt o armă redutabilă, puse să lucreze împreună, într-o confruntare politică electorală și cu reprezentanții Estului (PSRM, Partidul Nostru, Pro-Moldova), dar și cu cei din PAS. Ultimii, nu adversari, evident, dar indiscutabil concurenți politici.

Concluzii de etapă

Experimentul Belarus în RM a eșuat, respectiv coaliția anti-geopolitică împotriva naturii dintre PSRM și Blocul ACUM din 2019, deși a avut „nași” dintre cei mai prestigioși. În acest spațiu, socoteala de acasă rareori se potrivește cu cea din târg.

Dar ceva pozitiv tot a rămas de atunci, respectiv conștiința unor politicieni că sunetele de sirenă care se aud uneori nu sunt de fiecare dată acceptabile. Indiferent de unde vin ele. Sfătuitorii vin și pleacă, politicienii și electoratul lor rămân pe loc. Nu tot ce strălucește este aur.

Iar în ceea ce privește „socoteala de acasă…”, așa va fi, se pare, și de data aceasta.

Ideal pentru RM, în perspectiva alegerilor parlamentare anticipate, este o Mare Alianță a forțelor pro-europene și pro-românești.

Din rațiuni politice – pentru unii geopolitice (?) -, acest scenariu riscă să fie ignorat și să se lanseze al doilea scenariu, unul de „substitut”, respectiv o „alianță” neformalizată, o căsătorie fără acte, în care unii vor avea totul, iar alții, nimic. Evident că nu va ține nici acesta, indiferent de „nașii” lui.

Ideal este, cum spuneam, primul scenariu, dar se va merge pe al doilea, însă, în realitate, se va petrece, cel mai probabil, ultimul…

Să ne pregătim, așadar, de anticipate.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.

Articol publicat inițial de Larics https://larics.ro/dan-dungaciu-de-ce-este-nevoie-de-o-mare-alianta-electorala-la-chisinau-si-nu-de-altceva/ și republicat cu acceptul autorului

REPUBLICA MOLDOVA: EXTAZ ȘI AGONIE


Emilian M. Dobrescu

PIB-ul Republicii Moldova a fost în 2014 în valoare 8,178 miliarde dolari, la un volum al exporturilor de 2,339 miliarde dolari.

Timp de 22 de ani, Republica Moldova a primit de la organismele internaţionale o sumă similară cu cea care s-a descoperit că a fost furată în toamna anului 2014: 1,2 miliarde dolari.

Bugetul anual al Republicii Moldova este de aprox 1,9 miliarde dolari venituri şi aprox 2 miliarde dolari cheltuieli.

             Atitudinea SUA            

               Încă de la începutul lunii martie 2014, Statele Unite au anunţat că vor spori ajutorul economic pentru Republica Moldova, angajată într-un proces de aderare la Uniunea Europeană[1]; cu acest prilej, secretarul de Stat american, Jonn Kerry, a denunţat presiunile Moscovei asupra acestei foste republici sovietice: “Vom suplimenta fondurile pentru a ajuta Republica Moldova să-şi dezvolte competitivitatea”, a declarat pentru presă secretarul de Stat american, înainte de o întrevedere cu premierul moldovean, Iurie Leancă, la Washington. “Îmi pare rău să spun, dar Rusia face presiuni asupra R.Moldova. Există probleme legate de sursele de energie”, a denunţat şeful diplomaţiei americane, adăugând că Washingtonul este “ferm angajat în direcţia aleasă de Republica Moldova”.

               Washingtonul prevede să deblocheze încă 2,8 milioane de dolari pentru Republica Moldova, suma totală urmând să ajungă la 7,5 milioane. Spre deosebire de Ucraina, Republica Moldova a semnat la sfârşitul lui 2013 un acord de asociere cu Uniunea Europeană.

          2014 – “lunga vară fierbinte”

O ştire aproape surpriză a venit de la Bruxelles pe 17 aprilie 2014: Republica Moldova, Georgia şi Ucraina au dreptul de a adera la UE, cu respectarea condiţiilor pentru statutul de ţară membră, a decis Parlamentul European (PE), aprobând propunerea de decizie a Consiliului European privind aplicarea provizorie a acordurilor de asociere cu Chişinău şi Tbilisi imediat după semnare, potrivit unei rezoluţii adoptate de PE. Cine cunoaşte rigorile procesului de aderare  – deschiderea şi închiderea a 33 de capitole de discuţii şi analize care să consfinţească “respectarea condiţiilor de pentru statutul de ţară membră”, înţelege că pentru cele trei ţări urmează un drum lung şi extrem de complicat în plan politic, economic şi social.  

Astfel, rezoluţia PE subliniază că, “în conformitate cu articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Georgia, Moldova şi Ucraina – la fel ca orice alt stat european – au perspective europene şi pot cere să devină membre ale Uniunii, cu condiţia să adere la principiile democraţiei, să respecte libertăţile fundamentale, drepturile omului şi drepturile minorităţilor şi să garanteze statul de drept”.

Europarlamentarii invită Consiliul European să semneze acordurile de asociere şi acordurile de liber schimb aprofundat şi cuprinzător dintre UE şi Republica Moldova şi Georgia, exprimându-şi, în acelaşi timp, aprobarea în legătură cu propunerea de decizie a Consiliului privind aplicarea provizorie a Acordurilor de Asociere UE-Moldova şi UE-Georgia imediat dupa semnarea acestora.

Totodată, PE îndeamnă Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene să reducă procedurile de notificare ulterioare semnării acordurilor de asociere, astfel încât aplicarea provizorie a acestora să aibă loc cât mai curând posibil după semnare. În cazul îndeplinirii tuturor cerinţelor şi al semnării ulterioare a acordurilor de asociere, eurodeputaţii cer să fie ratificate în întregime, în cel mai scurt timp posibil, acordurile cu cele două ţări, înainte de finalul actualului mandat al Comisiei, care va fi în luna octombrie 2014. În plus, ei solicită să se aloce Republicii Moldova şi Georgiei asistenţa financiară suplimentară necesară.

În ceea ce priveşte instabilitatea din regiunea separatistă Transnistria din Republica Moldova, membrii PE consideră că cererea din 18 martie 2014 a Tiraspolului de a deveni parte a Rusiei reprezintă “un pas periculos şi iresponsabil”, reafirmându-şi sprijinul deplin pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. Aceste declaraţii politice ale Parlamentului European au fost introduse în rezoluţia referitoare la presiunea exercitată de Rusia asupra ţărilor din Parteneriatul Estic. “Este încă un pas spre perspectiva europeană a ţării noastre, ceea ce înseamnă că Republica Moldova merge ferm pe calea de a deveni candidată la aderare. Ţara noastră este pregătită să ceară acest drept”, a declarat premierul moldovean, Iurie Leanca, după adoptarea rezoluţiei referitoare la presiunea exercitată de Rusia asupra ţărilor din Parteneriatul Estic.

Liderul Guvernului de la Chişinău a avut o discuţie la telefon cu Elmar Brok, preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe a PE şi cu eurodeputata Monica Macovei, preşedinta Comitetului de cooperare cu Republica Moldova, cărora le-a mulţumit pentru sprijinul dat în adoptarea rezoluţiei. Ministerul Afacerilor Externe a salutat, într-un comunicat de presă, faptul că Rezoluţia PE afirmă că acordurile de asociere nu constituie “obiectivul final” al relaţiilor dintre statele Parteneriatului Estic şi UE. MAE “susţine activ angajamentul reiterat în rezoluţia Parlamentului European privind semnarea Acordurilor de Asociere şi de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător cu Republica Moldova şi Georgia şi aplicarea provizorie a acestora imediat după semnare”. Totodată, Ministerul Afacerilor Externe salută apelul lansat de PE pentru desfăşurarea şi finalizarea procesului de ratificare a acordurilor cu cele două state înainte de încheierea mandatului actualei Comisii Europene.

Ca în bancul cu Ivan Ivanovici

Un miliard de dolari au fost furați din Banca de Economii, Banca Socială şi Unibank din Republica Moldova, iar subiectul a ajuns în vizorul presei internaţionale. Un miliard de dolari este o sumă imensă pentru cel mai sărac stat din Europa – Republica Moldova, mai ales atunci când acesta dispare. Țaria are o populaţie de 3,5 milioane de locuitori, iar suma respectivă înseamnă foarte mult pentru un stat ca Republica Moldova.

La jumătatea lunii aprilie 2015 se știa doar că cele trei bănci menționate, care deţin aproape o treime din activele bancare ale ţării, inclusiv bani pentru plata pensiilor, au acordat împrumuturi în valoare totală de un miliard de dolari, reprezentând 15% din PIB-ul ţării;  tranzacţiile respective au fost efectuate în decurs de câteva zile, chiar înaintea alegerilor parlamentare de la sfârşitul lunii noiembrie 2014. Cei care au primit fondurile nu au fost identificaţi, iar banii au dispărut.

Șeful Delegaţiei UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, a declarat că nu poate explica cum poate cineva să fure o sumă atât de mare dintr-o ţară atât de mică. Potrivit unui raport parlamentar, care a ajuns în presă, o parte din bani ar fi fost transferată către patru bănci ruseşti.

Liderul opoziţiei socialiste Igor Dodon bănuieşte că banii au ajuns în conturile unor firme off-shore, unde s-a pierdut urma. „Banii au fost daţi ştiindu-se că nu vor fi rambursaţi niciodată”, a declarat Dodon. Ministrul Economiei din Republica Moldova, Stephane Christophe Bridé, a declarat că frauda de un miliard de dolari disparuți din băncile moldovene a utilizat scheme extrem de complexe.

Procurorul General al Republicii Moldova, Corneliu Gurin, a anunţat extinderea investigaţiilor în cazul jafului de un miliard de dolari din sistemul bancar al ţării asupra Guvernului şi Parlamentului şi asupra unor funcţionari de prim rang. Potrivit acestuia sunt investigate aspecte vizând: gestionarea prejudiciabilă a proprietăţii de stat; pierderea controlului statului asupra administrării Băncii de Economii a Moldovei (BEM); neintervenirea, conform atribuţiilor legale, în vederea stopării acţiunilor ilegale şi prejudiciabile. „Urmează să stabilim dacă acţiunile sau inacţiunile reprezentanţilor statului au favorizat gestionarea frauduloasă a băncii, devalizarea acesteia şi punerea în pericol a securităţii statului, ceea ce a impus ulterior alocarea resurselor publice în vederea recapitalizării BEM şi altor instituţii financiare („Banca Socială” şi „Unibank”)”, a menţionat procurorul general.

Numai că el a enumerat, la conferinţa de presă, şi instituţiile la care vor avea loc percheziţii şi, practic, a numit persoanele cu funcţii de răspundere care vor fi cercetate: „Urmează ridicări de acte, percheziţii, inclusiv în instituţiile care au fost nominalizate, audieri, acţiuni speciale de investigaţii. (…) Printre instituţiile vizate sunt: Agenţia Proprietăţii Publice, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Pieţei Financiare, Comitetul Naţional pentru Stabilitate Financiară, factori de decizie de prim rang şi alte persoane responsabile din cadrul Guvernului, Parlamentului, Ministerului Finanţelor, Ministerului Economiei şi alte autorităţi centrale, precum şi reprezentanţii statului în Banca de Economii”. Internauţii au interpretat această declaraţie a procurorului general, făcută înainte ca percheziţiile să aibă loc, ca pe un semnal transmis celor vizaţi să şteargă urmele şi să părăsească ţara, pentru a nu fi arestaţi.

Consecințele celui mare mare jaf anunțat

Într-un interviu acordat Detshe Welle în octombrie 2014, procurorul șef al Republicii Moldova, Corneliu Gurin spunea că „nici un acţionar de la Banca de Economii, inclusiv statul, nu s-a plâns că ar fi fost furat”, prin urmare „tranzacţia din august 2013, în urma căreia statul a rămas fără pachetul majoritar de acţiuni la BEM este una legală”.

Premierul Chiril Gaburici şi preşedintele Parlamentului, Andrian Candu, pledează pentru lichidarea celor trei bănci în derivă, cu achitarea integrală a sumelor către deponenţi, argumentând că lichidarea ar costa statul mai puţin decât menţinerea lor pe linia de plutire. Potrivit experţilor, lichidarea doar a BEM ar costa statul aproximativ 22 miliarde de lei moldoveneşti (1 euro = 20 lei). Unii experţi economici locali susţin că prin lichidarea celor trei bănci se urmăreşte evitarea răspunderii de către cei implicaţi în „jaful secolului”. Potrivit economiştilor, dacă s-ar merge pe formula falimentării celor trei bănci, BEM „ar absorbi toate mijloacele Fondului de Garantare a Depozitelor. Mărimea ce o garantează Fondul pentru fiecare depozit al persoanelor fizice este de numai 6000 lei (aproximativ 300 euro). În UE, nivelul este setat la minimum 100 mii de euro. La începutul anului 2015, Fondul de Garantare a Depozitelor din Moldova era de numai 212 milioane lei moldoveneşti.

Comuniştii şi liberal-democraţii, care au învestit Guvernul lui Chiril Gaburici împreună cu PD (al cărui exponent este şi Andrian Candu) nu susţin, însă, iniţiativa lichidării BEM. „Banca de Economii trebuie salvată”, a menţionat liderul PLDM, Vlad Filat, sugerând noi infuzii de capital din partea statului în această instituţie bancară. „Sunt împotriva lichidării băncilor!”, a menţionat, la rândul său, liderul comunist Vladimir Voronin.

Procuratura Generală a anunţat „extinderea investigaţiilor” în cazul băncilor jefuite după ce fostul ministru al Finanţelor, Veaceslav Negruţa, a publicat un raport privind riscurile de devalizare a Băncii de Economii pe care l-ar fi prezentat cu doi ani în urmă comisiei parlamentare de anchetă. În acest raport, el a explicat cu lux de amănunte cum s-a furat de la BEM până în 2013 şi ce se punea la cale în perioada următoare, doar că nu a fost auzit, şeful comisiei de atunci, comunistul Oleg Reidman, fiind, în opinia lui Neguţa, implicat în tăinuirea jafului, fiind şi cel care a promovat o serie de amendamente la legislaţie „care au făcut sistemul bancar vulnerabil în faţa raiderilor”.

Comunistul Oleg Reidman a ţinut până acum în seiful personal toate documentele, inclusiv raportul comisiei de anchetă privind Banca de Economii (din 2013)[2]. Aceasta chiar dacă legea îl obliga să le depună la Secretariatul Parlamentului. Informaţia a fost confirmată de secretarul general al Parlamentului, Ala Popescu: “La insistenţele noastre şi ale unui deputat, domnul Oleg Reidman a depus abia la începutul lunii mai (2015 – n.n.) toate documentele comisiei pe care a condus-o în 2013 – este vorba despre raportul comisiei, procesele verbale ale şedinţelor, dar şi alte acte care au stat la baza concluziilor”, a menţionat Popescu. După dezvăluirile făcute de Veaceslav Negruţa, fostul şef al Băncii de Economii din Moldova, Grigore Gacikevici, a ajuns în izolatorul Centrului Naţional Anticorupţie. El are statut de bănuit în dosarul băncilor devalizate şi creditelor neperformante; alţi doi bănuiţi în acelaşi dosar, oamenii de afaceri Valentin Bodişteanu şi Mihail Moşin au primit câte 30 de zile de arest la domiciliu. În schimb, controversatul om de afaceri Ilan Shor, bănuit de „gestionare frauduloasă a BEM” a fost eliberat pe 22 mai 2015 din arest la domiciliu, după ce şi-a înregistrat candidatura la funcţia de primar de Orhei la alegerile din 14 iunie 2015.

La începutul lunii august 2015, autoritățile de la Chișinău au anunțat oficial „lichidarea ordonată”, în următoarele două luni, a celor trei bănci devalizate fraudulos la sfârșitul anului 2014: Banca de Economii, Banca Socială și Unibank. Astfel vor migra rapid, către alte bănci, peste 2 milioane de conturi și vor fi disponibilizați peste trei mii de angajați ai băncilor[3]. Anunțul despre lichidarea celor trei bănci a creat panică pe piața bancară și în rândul cetățenilor. Mai mulți beneficiari, care au luat anterior credite de la băncile menționate, susțin că au fost sunați de reprezentanții băncilor și că li s-a cerut să restituie creditele în următoarele 24 ore.

În loc să atenueze panica, guvernatorul Băncii Naționale a Moldovei (BNM), Dorin Drăguțanu, a susținut joi o conferință de presă în cadrul căreia a anunțat că „prețurile la majoritatea produselor, (inclusiv alimentare), tarifele la combustibil și impozitele vor crește peste așteptări” ca urmare a deprecierii monedei naționale și, implicit, a creșterii inflației. Mai mult, guvernatorul a menționat cum creditele oferite de BNM „pentru salvarea celor trei bănci” -aproximativ 15 miliarde de lei moldovenești – cu garanția guvernelor Leancă și Gaburici, vor fi transformate în „datorie publică internă”, ceea ce înseamnă că vor fi puse în spinarea cetățenilor. Până la finele anului 2015, rata anuală a inflaţiei se va plasa la nivelul de 9,3%, în creştere cu 1,2 puncte procentuale faţă de prognoza deja comunicată.Tinerii vor fi cei mai afectați de sărăcie.

Preţurile vor creşte şi mai mult în 2016, când BNM aşteaptă o inflaţie de 11,6%, cu 5,2 puncte procentuale mai mult decât se estima anterior. În opinia guvernatorului BNM, cauzele principale care au dus la revizuirea în creștere a prognozelor inflaționiste sunt prăbușirea economiei rusești, ca urmare a sancțiunilor impuse Moscovei de SUA și Uniunea Europeană, deprecierea rublei și hrivnei ucrainene, înăsprirea condițiilor migraționiste în Federația Rusă, scăderea în continuare a cererii externe și a remiterilor. De asemenea, majorarea excesivă a prețurilor reglementate, fără a ține cont de scăderea în perspectivă a prețurilor la gazele naturale și energia electrică, ar putea pune presiuni inflaționiste suplimentare. Pe piața Republicii Moldova, ritmurile de creștere a prețurilor la produsele alimentare se vor accelera, atingând nivelul maxim în primul trimestru al anului 2016, în special din cauza deprecierii monedei naționale și a secetei cu care s-a confruntat în țara în 2015.

Incubator de afaceri

Primul Incubator Academic de Afaceri din Moldova a fost lansat pe 23 septembrie 2005, la Chişinău, de către Academia de Studii Economice din Moldova (ASEM), în colaborare cu Asociaţia Naţională a Tinerilor Manageri din Moldova (ANTiM)[4]. Incubatorul are ca scop crearea condiţiilor favorabile în vederea deschiderii şi dezvoltării afacerilor pentru studenţii cu iniţiativă din cadrul ASEM.

Tinerii beneficiază de consultaţii din partea consiliului de mentori, creat din BC „Mobiasbanca” SA, Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale a Republicii Moldova (AGEPI), Camera de Comerţ şi Industrie, AXA Management Consulting, Central European and Eurasian Law Initiative (CEELI) şi experţi independenţi. Participarea la acest incubator este condiţionată de câteva criterii impuse, inclusiv prezenţa la competiţia de selectare a celor mai viabile idei de afaceri; studenţii selecţionaţi participă la activităţile incubatorului cel mult doi ani din momentul semnării contractului.

Proiectul a fost susţinut parţial şi de către Balkan Children and Youth Foundation (BCYF), care va atrage resurse pentru a le oferi studenţilor cu şanse mai mari de dezvoltare a afacerilor profitabile.

---

[1] sursa: Medifax, 3 martie 2014, orele 22:35

[2] sursa: Romanian Global News, 26 mai 2015

[3] sursa: www.EurActiv.com, 6 august 2015

[4] sursa: Romanian Global News, 23 septembrie 2005

Cea mai mare şmecherie a Diavolului este să ne convingă că nu există. Cea mai mare şmecherie a Chişinăului este să ne convingă că „geopolitica a murit“ în R. Moldova.

Analiză realizată de Dan Dungaciu*

În realitate, cum a fost evident încă din 3 iunie 2019, odată cu descălecatul ruso-european-american de la Chişinău, actuala majoritate este cea mai geopolitică coaliţie de la constituirea tânărului stat R. Moldova până azi. Şi este aşa nu pentru că e pro-rusă sau pro-europeană, ci pentru că, strategic, actuala coaliţie PSRM-ACUM reuşeşte să satisfacă, concomitent, şi interesele strategice ale ruşilor şi cele ale europenilor, sub privirile indiferente ale unei Americii pentru care R. Moldova a devenit, după guvernarea Binomului Plahotiunc-Dodon, dispensabilă.

Asistăm astăzi la o trecere în regiune de la geopolitica confruntării la geopolitica consensului.

Tot ce se întâmplă acum la Kiev, de pildă, este consecinţa acestei evoluţii fără precedent. În faţa unui ego strategic gonflat la Chişinău până la ridicol – acolo s-ar petrece, chipurile, de zeci de ani, o luptă pe viaţă şi pe moarte între marile puteri, cine să deţină controlul în „super-strategica“ republică! -, trebuie să se admită cu modestie că singura grilă de lectură decentă şi viabilă a R. Moldova este prin prisma evoluţiilor din Ucraina. Acolo, şi numai acolo, se joacă jocul regional. Că subiectul Ucraina este cvasi-absent din discuţiile din stânga Prutului este adevărat, dar asta nu îi diminuează deloc importanţa. De aceea, evoluţiile recente de la Kiev nu doar că sunt extrem de relevante pentru Ucraina, dar ne dau şi traseul de evoluţie al situaţiei politice şi strategice de la Chişinău.

Ce se întâmplă la Kiev? Formula Steinmeier sau cum răbdarea strategică a Moscovei a avut câştig de cauză

Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski FOTO EPA-EFE

Îşi mai aduce cineva aminte de prima întâlnire bilaterală dintre preşedinţii Donald Trump şi Vladimir Putin de la Summitul din Finlanda (Helsinki, iulie 2018)? În conferinţa de presă care a urmat, cei doi au vorbit despre agenda strategică a fiecăruia şi au dat câteva sugestii despre discuţie.

Importat pentru noi este următorul aspect: pe când preşedintele rus a invocat la conferinţa de presă Ucraina ca temă importantă, reluând ideea obsesivă a Rusiei despre necesitatea implementării ad literam a Acordului de la Minsk (2015), preşedintele american nici măcar nu a menţionat numele Ucraina. A devenit limpede de atunci, fie şi numai prin această omisiune, deloc întâmplătoare, că diferenţa de accente – a se citi de interese şi mize – între America şi Rusia devine tot mai evidentă. E uşor să fi vizionar post-festum, dar „descălecatul“ de la 3 iunie 2019 este perfect coerent cu ce s-a petrecut atunci la Helsinki.

Acordul de la Minsk (Minsk 2) vizând pachetele de măsuri care trebuiau luate pentru rezolvarea conflictului din Donbas, negociat şi agreat de Germania, Franţa, Rusia şi Ucraina, la 11 februarie 2015, a fost de fiecare dată linia de mesaj diplomatic de la care ruşii nu au făcut niciun pas lateral. Şi ştiau de ce. În realitate, Moscova obţinuse o semnificativă victorie diplomatică reuşind să pună în Acord o ierarhizare strategică: la început implementarea aşa zisele măsuri politice de rezolvare a conflictului (alegeri în regiunile separatiste, modificării de legislaţie etc.) şi abia pe urmă măsurile de securitate (retragerea soldaţilor ruşi, controlul frontierei ruso-ucrainene de către Kiev).

Asta este miza filosofiei de soluţionare a oricărui conflict îngheţat. Ce rezolvi prima dată: aspectul politic sau cel de securitate? Evident, Rusia, implicată iniţial informat şi apoi formal în toate aceste conflicte îngheţate, preferă ca primul pas să fie cel politic („statut special“), abia ulterior, după o rezolvare politică favorabilă ei şi prin care „coada dă din câine“ – adică partea/regiunea controlează întregul – să se treacă la problemele de securitate (retragerea trupelor, control militar al frontierei etc.)

Minsk 2, din această perspectivă, a fost o victorie diplomatică a Moscovei. Petro Poroşenko, pe atunci preşedintele Ucrainei şi unul dintre semnatarii acordului, a înţeles ulterior asta. (Ironia sorţii este că această filosofie de soluţionare care stă la baza Minsk 2 este exact tipul de filosofie care a stat la baza proiectului propus Chişinăului de preşedintele ucrainian Iuscenko la Summitul GUAM de la Chişinău din 2005, în vederea soluţionarea chestiunii transnistrene: alegeri în Transnistria, validarea liderilor, negocieri cu Chişinăul, reglementarea politică, abia apoi, eventual, retragerea trupelor ruse. Chişinăul l-a respins atunci, dar ironia constă în faptul că aşa numitul „plan Iuscenko“ era de fapt… „planul Poroşenko“, fiind întocmit de consilierul lui Iuscenko pe probleme de securitate, care era atunci Petro Poroşenko. Este vorba chiar despre viitorul preşedinte care avea să respingă… Minsk 2, un fel de „plan Poroşenko“ pentru Ucraina!).

Revenind. Confruntat cu această înfrângere diplomatică, Kievul, prin preşedintele Poroşenko, a încercat din 2015 – şi a reuşit! – să evite implementarea Acordului de la Minsk, inclusiv să evite convocarea formatului Normandia (Germania, Rusa, Ucraina, Franţa) la nivel de preşedinţi, prin diverse tertipuri de interpretare sau manevre legislative, în ciuda faptului că presiunile din partea Rusiei, chiar ale Occidentului, erau semnificative.

Blocajul acesta a reuşit până când, în 2019, un nou preşedinte a venit la Kiev, care a fost ales cu vot covârşitor, invalidând, prin asta, inclusiv agenda de securitate, pură şi dură, a fostului preşedinte. Astăzi se discută de reluarea, la nivel de preşedinţi, a întâlnirilor în format Normandia, calea liberă pentru soluţionarea conflictului din Donbas în termenii Minsk 2.

Lucrurile au intrat zilele acestea în acceleraţie. Preşedintele Zelenski a anunţat, ca o precondiţie pusă de ruşi/occidentali pentru reluarea formatului Normandia, acceptarea aşa numitei formule Steinmeier în legislaţia ucraineană. Formula Steinmeier (după numele preşedintelui actual al Germaniei, fost ministru de externe) înseamnă o formulă de implementare concretă a acordului Minsk 2, respectiv acceptarea unui „statut special“ pentru Donbas. Este vorba, în primă instanţă, de organizarea alegerilor din republicile nerecunoscute din Donbas – undeva în 2020, spun oficialii de la Kiev -, sub monitorizare OSCE (ceea ce OSCE nu a făcut niciodată în alte regiuni separatiste!), care va confirma dacă alegerile au respectat „standardele internaţionale“ şi, după acel moment, va intra definitiv în vigoare statutul special al regiunii (până atunci temporar). Abia după aceşti paşi s-ar trece la dosarul de securitate al regiunii, respectiv controlul frontierei ruso-ucrainene, deocamdată aflată total la dispoziţia Rusiei.

Sigur, mai e mult până departe, multe lucruri încă nu sunt limpezi, care sunt condiţiile pentru alegerile locale din regiunile separatiste, cum va arăta acel statut special, dar un lucru este cert: geopolitica consensului lucrează! Prin acceptarea formulei Steinmeier, Kievul a intrat, voit, pe panta concesiilor în favoarea Rusiei, care îşi vede astăzi împlinită răbdarea strategică şi încrâncenarea. Chiar dacă ce se petrece azi nu va avea efecte imediate, acceptarea de către Kiev a unui statut special a dus deja planul de soluţionare a conflictului din Donbas într-o direcţie favorabilă Rusiei şi l-a ridicat la alt nivel, de la care în urmă nu se mai poate merge. De aici până la ideea preşedintelui francez Macron că efortul pentru soluţionarea conflictelor din regiune poate fi un preambul spre ridicarea sancţiunilor împotriva Rusiei ca urmare a acţiunilor acesteia din Donbas nu mai este decât un pas (un soi de Memorandum Meseberg à la française).

Kievul a acceptat „statutul special“, definind dinamica regiunii

Cum au reacţionat ucrainenii? Unii, puţini, câteva mii, dacă nu sute, au ieşit în stradă. Alţii, marea majoritatea, nu au reacţionat. În realitate, (şi) de asta l-au votat pe Zelenski – să aducă pacea în Donbas inclusiv prin dialog cu Moscova. Iar sondajele arată clar că ucrainenii nu au reacţii radicale faţă de o eventuală propunere de „statut special“. La întrebarea care sună aşa „Aţi susţine o propunere care ar oferi autonomie teritoriilor din Donbas pentru a opri ostilităţile şi pentru a rezolva în mod paşnic conflictul“, s-au obţinut în august 2019 următoarele răspunsuri:

În conformitate cu Institutul Internaţional de Sociologie din Kiev, aproape jumătate dintre cetăţenii Ucrainei (48,3%) sunt gata să accepte un statut special pentru teritoriile separatiste din Donbas, cu o rată de respingere radicală de doar 18,6%.

Sigur, probleme sunt. Cum va arăta noua lege? Ce consecinţe vor fi pentru Ucraina? La ce vor duce concesiile care se fac acum? Nu va cere Rusia tot mai mult? Cât este de dispusă Ucraina să cedeze?

Pentru a opri temerile publice, Preşedintele Zelenschi a ieşit public şi a spus că „nu este nicio cedare… legea statutului special pentru Donbas va fi scrisă împreună cu toată societatea ucraineană“. Poporul a fost convocat, chemat alături de preşedinte, făcut garant că nimic rău nu se va petrece. CUM se va implica însă, nemijlocit, poporul, nu ni se spune, nici cei care vor vorbi în numele lui nu au fost nominalizaţi.

E populism aici? Evident! Dar mişcarea este coerentă cu profilul noului preşedinte de la Kiev şi perfect legitimă din perspectiva a ceea ce au votat ucrainenii. Deocamdată, încrederea în el este foarte mare, lumea îl urmează, acum e timpul pentru Zelenski să implementeze măsuri pe care, poate, în alt context, niciun alt politician nu le-ar fi putut implementa. Asistăm la o intrare în acceleraţie inclusiv pentru că factorul „timp“ este cuplat cu cel de „legitimitate“/„susţinere publică“ – şi asta contează.

Dacă majoritatea ucrainenilor gândea altfel, îl realegea pe Porosenko. Cei care au crezut, inclusiv la Bucureşti, că fostul preşedinte era momentul şi expresia emancipării totale, radicale şi fără rest a Ucrainei faţă de Rusia (de aici şi sacrificarea minorităţii române în numele unui proiect care, chipurile, ar fi scos Rusia de la hotarele României de aici încolo!) s-au înşelat. Majoritatea cetăţenilor din ţara vecin vor şi negocieri şi relaţii cu Rusia. Că place asta sau nu, actuala putere de la Kiev are un suport politic masiv pentru ceea ce a început să facă, inclusiv concesiile faţă de Moscova. Nu e cădere în capcana rusească; este dorinţa politică a majorităţii ucrainenilor.

Care sunt efectele în R. Moldova? Chişinăul, în realitate, nu are nicio poziţie

Altfel stau lucrurile la Chişinău. Confruntată cu iminenţa semnării unor documente la reuniunea în formatul 5 plus 2 privitoare la conflictului transnistrean, preconizată a se desfăşura anul acesta (8-10 octombrie, la Bratislava), premierul Maia Sandu a reiterat ideea că este împotriva federalizării: „Eu sunt total împotriva federalizării. Aceasta nu se poate întâmpla fără să existe o majoritate în Parlament. Chiar dacă într-un moment ne-am pomeni cu o majoritate în Parlament, federalizarea nu se poate întâmpla, pentru că majoritatea cetăţenilor Moldovei sunt împotrivă“, a încheiat premierul.

Importantă declaraţie, nu în sine, ci pentru ce sugerează. Premierul ştie foarte bine că actuala majoritate nu are nicio legitimitate morală sau politică să abordeze chestiunea soluţionării conflictului, lumea nu i-a votat pentru asta (cum nu a votat Blocul ACUM nici pentru un acord de coaliţie cu socialiştii, de altfel!). Premierul Maia Sandu nu este şi nu a fost niciodată adepta federalizării sau a cedărilor în faţa Federaţiei Ruse. Problema este că, în acelaşi timp, invocă „statutul special“ pentru Transnistria ca dezirabil, fără să explice care e diferenţa faţă de federalizare, dar o face pentru că simte că acvariul în care înoată se face tot mai strâmt. Schimbând cuvinte nu schimbi realităţi! Evoluţiile de la Kiev ar trebui să pună noduri în gât politicienilor oneşti din R. Moldova. Căci dacă lucrurile merg aşa şi presiunile dinspre Ucraina apropo de sincronizarea în abordarea chestiunii separatiste sporesc, va veni vremea deciziei majore inclusiv pentru premier: pleacă sau se sufocă.

Ce se va întâmpla dacă, până la jumătatea anului viitor – termenul ultimativ dat recent de Igor Dodon într-o emisiune televizată de la Chişinău – coaliţia va rămâne în picioare şi va trebui să abordeze atunci problematica conflictului transnistrean? Insistenţa pe absurda ideea că geopolitica nu mai există este ridicolă. Ba da, există! Doar că există sub forma unei geopolitici a consensului, nu a unei geopolitici a confruntării. Şi aici apare, pentru prima dată, această provocare. Geopolitica consensului înseamnă că „ofertele“ strategice nu mai vin acum dintr-o singură direcţie, ci din mai multe, simultan. De aici şi dificultatea de a te opune. Nu mai suntem, de pildă, în perioada Memorandumului Kozak din 2003. Moscova a înţeles foarte bine asta şi acum beneficiază de o constelaţia strategică unică în care – ca urmare în primul rând a eşecurilor profunde ale clasei politice de la Chişinău! – interesele marilor puteri coincid. Rusia înţelege că nu mai poate federaliza regiunea sau impune statutul special singură şi atunci acţionează în grup („multilateral“).

Geopolitica consensului a făcut posibilă alianţa de la Chişinău şi tot ea o ţine în viaţă. De aceea orice se va întâmpla la Kiev în perspectiva soluţionării conflictului separatist va avea reverberaţii direct şi la Chişinău. Este Chişinăul dispus să accepte concesiile pe care e acceptă acum Kievul? Doamna Maia Sandu s-a dus declarativ direct la popor pentru a-şi exprima refuzul faţă de federalizare, dar nu e clar ce susţine de fapt (semantica este aici doar de ochii lumii, cum zicea plictisit Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, într-un interviu din Kommersant: „numiţi-o cum vă place…“).

Şi iată de ce.

Din punct de vedere juridic, lucrurile stau aşa. În Constituţia R. Moldova, la Articolul 110, scrie: „Localităţilor din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică“. Iar „Legea cu privire la statutul teritoriului de est al R. Moldova (Transnistria)“ din 2005, votată cu cvasi-unanimitate (un vot abţinere în parlament) – un fel de „Minsk 2“ intern, respectiv foaia de parcurs legislativă a Chişinăului pentru soluţionarea chestiunii transnistrene – spune limpede că soluţionarea conflictului din Transnistria trebuie să urmeze trei paşi: demilitarizarea (retragerea trupelor), decriminalizare (pedepsirea vinovaţilor) şi democratizare (discuţii despre un eventual statut de autonomie etc.).

Ce rezultă de aici?

Niciunde în legislaţia R. Moldova nu se vorbeşte despre faptul că viitorul regiunii trebuie să fie un „statut special“, Constituţia vorbeşte despre „localităţi din stânga Nistrului“ şi nici aici nu există formulă imperativă, textul spune „le pot fi atribuite“; Legislaţia din 2005 este încă în vigoare, dar nimeni nu o mai bagă în seamă, s-a trecut deja în discursul public la un dezirabil „statut special“ al regiuni despre care nu ştim nimic, nici măcar de unde vine. Şi cum poţi fi de acord cu el apriori, dacă nu şti ce conţine? Statutul special ar trebui adoptat, eventual, prin majoritate organică, asta înseamnă 3/5 dintre parlamentari, ceea ce astăzi stă la îndemâna majorităţii de 61 de deputaţi ai coaliţiei PSRM-ACUM; Curtea Constituţională a hotărât (Nr. 14/02.05.2019) că regiunea transnistreană se află în regim de „ocupaţie militară“.

Cam aici suntem. În realitate, astăzi nimeni nu discută nimic coerent la Chişinău despre viitorul regiuni, deşi, paradoxal – sau schizoid! – se negociază între Chişinău şi Tiraspol. Premierul republicii respinge o federalizare pe care nu o invocă nimeni şi acceptă un „statut special“ imaginar, care nu există în legislaţie şi despre care nu ştie nimeni ce conţine!

Deocamdată, în entuziasmul încă viu de la Chişinău – Maia Sandu este deocamdată populară în rândul propriului electorat – incoerenţele acestea nu sunt vizibile. Dar iluzia că dacă la Kiev lucrurile se pun în mişcare, la Chişinăul totul poate rămâne încremenit este periculoasă. R. Moldova poate servi drept exemplu la Kiev în ceea ce priveşte politica de reglementare a conflictului transnistrean, dar la fel se poate întâmpla şi invers.

Întrebarea rămâne: cum va reacţiona, facă va veni vremea, o guvernare care nu are nicio legitimitate să abordeze această chestiune într-o atmosferă precum cea de azi – geopolitica consensului -, net diferită de cea de ieri? Şi cât va mai putea amâna luarea unei decizii? Se sufocă sau pleacă?

Singurul lucru de care trebuie să se teamă Rusia în R. Moldova

„În ceea ce priveşte Transnistria, spre deosebire de Donbas, nu există un document similar cu Acordurile de la Minsk. Mai degrabă a fost unul, dar nu a fost acceptat, e vorba despre aşa numitul Memorandum Kozak. Poziţia noastră nu s-a schimbat“. Asta spunea Ministrul rus de Externe Lavrov într-un interviu acordat presei ruse recent.

R. Moldova a primit în acel interviu o singură frază (deja citată), nimic mai mult. Miza era, evident, Ucraina. Că mica republică va merge în siajul Ucrainei am mai spus-o, la fel şi faptul că, pentru Moscova, Memorandumul Kozak rămâne şi azi un punct de plecare.

O precizare de context mai trebuie făcută în final. Comparaţia dintre Ucraina şi R. Moldova nu mai funcţionează deloc la nivel consecinţelor federalizării/statutului special, dincolo de partea formală. Ucraina e o ţară mare, în care un Donbas-ul separatist, fie cu statut special, este mult mai puţin semnificativ din toate punctele de vedere, în primul rând electoral (deşi efectele reintegrării vor şi şi acolo dramatice).

Cu R. Moldova lucrurile stau diferit. R. Moldova cu Transnistria reintegrată va fi cu totul alt stat. Voronin a înţeles asta prima dată când s-a opus unei reglementări de tip federal. Politic, strategic şi electoral, regiunea transnistreană, flancată de Găgăuzia sau cine ştie ce alte „cantoane“ de prin nord care vor dori şi ele statut special, va deveni determinantă. Un nucleu dur de pro-rusism şi anti-românism va decide inclusiv rezultatul electoral în noua republică. Va controla jocul politic şi strategic. Politicienii de azi, cu foarte puţine excepţii, vor dispărea de pe scena politică, va muri până şi visul unei integrări europene sau a unei perspective occidentale sau româneşti. Moldovenii înţeleg asta foarte bine, dar încearcă încă acelaşi joc sovietic de a păcăli realităţile, de a pune capul în nisip, de a pretinde că un lucru despre care nu se vorbeşte nu există. Dar lucrurile se pot schimba radical când cineva va forţa federalizarea, chiar dacă îi va spune „statut special“. Confruntaţi cu spectrul unei „alte ţări“, respectiv a integrării „cu acte în regulă“ în „Lumea rusă“ – căci asta înseamnă federalizarea/transnistrizarea – s-ar putea să apară o reacţie profundă. Iar o ideea deocamdată ieşită din uz, prăfuită undeva în debaraua memoriei geopolitice a basarabenilor, respectiv reunirea cu România, să capete consistenţă. Dacă spectrul R. Moldova este oricum să devină altceva, adică să se federalizeze şi să intre în „lumea rusă“, adică o lume fără UE sau fără Occident, nu ar fi mai bine ca să se transforme în ceva unde este şi UE şi NATO? Adică să se unească cu România?

În cazul unei forţări a federalizării, aceasta este singura întrebare care va mai conta. Până la urmă, şi asta ruşii o ştiu din istorie, oricât s-ar strădui ei zilele acestea să o revizuiască, nu normalitatea politică, ci criza profundă şi adâncă, aceea criză care te obligă să alegi între două lumi diametral opuse, a făcut posibilă unirea de la 1918. Atunci era vorba despre „lumea sovietică“ şi lumea europeană şi românească. Acum este vorba de a alege între „lumea rusă“ şi lumea românească şi euroatlantică. După mai bine de 100 de ani, nu s-a schimbat mult din dilema geopolitică a basarabenilor…

Aceasta este singura grijă pe care ruşii o pot avea în R. Moldova când se joacă cu compasul federalizării pe harta regiunii. În rest, e cum vor ei: republica se duce, încet, încet, spre prăpastie şi îşi aşează singură ştreangul la gât…

*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.

Articol republicat cu acceptul autorului

Un nou document intrat în posesia redacției DESCHIDE.MD confirmă că autoritățile moldovenești (Guvernul, Parlamentul și Președinția) au fost ultimele care au făcut cunoștință cu „proiectul Declarație privind intensificarea eforturilor comune ale mediatorilor și observatorilor în formatul de negocieri 5+2, în atingerea unei reglementări atotcuprinzătoare a conflictului transnistrean”. Aceasta în condițiile în care vicepremierul pentru Reintegrare, Vasile Șova a expediat acest document partenerilor externi încă pe data de 5 august 2019, scrie www.deschide.md, preluat de Romanian Global News.

Săptămâna trecută DESCHIDE.MD a publicat în exclusivitate respectivul proiect de Declarație care la Chișinău a fost pus în discuție abia joia trecută în cadrul ședinței Membrilor mecanismului de coordonare pe problematica transnistreană, convocat de către vicepremierul pentru Reintegrare, Vasile Șova.

Câteva zile mai târziu DESCHIDE.MD a intrat în posesia unei copii a respectivului document, dar care este însoțit de o adresare a lui Vasile Șova și care în data de 5 august 2019 a fost expediat partenerilor externi precum reprezentantului OSCE pentru reglementarea transnistreană, Franco Frattini, șefului OSCE în Moldova, Claus Neukirch, reprezentantului Ministerului rus de Externe pentru reglementarea transnistreană, Serghei Gubarev, dar și mai multor ambasadori acreditați în Republica Moldova.

Publicăm mai jos adresarea lui Șova către partenerii externi.

„Prin prezenta, aducem în atenția Dumneavoastră proiectul Declarației cu privire la intensificarea eforturilor comune ale mediatorilor și observatorilor în formatul de negocieri 5+2 în atingerea unei reglementări atotcuprinzătoare a conflictului transnistrean.

Proiectul respectiv reflectă poziția comună a conducerii Republicii Moldova și este îndreptat spre realizarea și formarea unei poziții consolidate a participanților internaționali la procesul de negocieri privind reglementarea transnistreană, precum și a creșterii interesului lor pentru propunerea inițiativelor de întărire a încrederii cu descrierea pașilor posibili, care în opinia voastră pot fi întreprinși pentru a înregistra rezultate palpabile în formatul 5+2.

Propunen să aprobați și să perfecționați conceptul proiectului, pentru ca acesta să poată fi semnat până la cea de-a 26 întâlnire a Consiliului miniștrilor OSCE (Bratislava, decembrie 2019), dând astfel un nou impuls politic și o perspectivă clară pentru reglementarea problemei transnistrene.

Vom fi recunoscători pentru susținerea Dumneavoastră în realizarea acestei initiative”.

Pentru că în adresarea sa Șova susține că aceasta este poziția comună a conducerii moldovenești DESCHIDE.MD a vorbit cu mai mulți participanți la ședința convocată de către Vasile Șova, pentru a afla care au fost de fapt poziționările părților.

Monica Babuc a participat din partea Parlamentului. Aceasta a declarat pentru DESCHIDE.MD că documentul prezentat acolo de Șova „este o nebuloasă pentru că conține mai multe elemente care contravin intereselor Republicii Moldova.

„La întrebarea mea cine este autorul acestui draft de declarație în care sunt multe lucruri nu doar surprinzătoare, dar care ridică foarte multe semne de întrebare la autorii acestuia, domnul Șova a spus că puteți considera că eu sunt autorul acestui document și că nu trebuie să vă faceți griji, pentru că noi o să continuăm să-l îmbunătățim și o să ținem cont de opiniile fiecărui dintre dumneavoastră”, a afirmat Monica Babuc.

Ea a mai declarat că acest document seamănă a fi ticluit departe de Chișinău.

„Acesta ne îndreaptă să ne gândim că documentul a fost creat departe de hotarele Republicii Moldova, mai spre Est încolo, cu atât mai mult că este formulat doar în limba rusă”, a mai spus Babuc.

Vicepreședintele Parlamentului ne-a mai spus că Șova nu i-a informat pe cei prezenți la ședință despre expedierea documentului către membrii procesului de negocieri și ambasadori. De asemeanea, Babuc a spus că acest document ar urma să fie semnat la ședința 5+2 de la Bratislava și nu-I prea este clar când acest va fi perfecționat, dat fiind faptul că ședința e între 8 și 10 octombrie curent.

Totodată, Monica Babuc ne-a informat că la ședința de lucru a fost prezent și Kalman Mizsei, care recent a fost numit în funcția de Înalt Consilier al Uniunii Europene „pentru măsuri de consolidare a încrederii” pe segmentul transnistrean.

Cosilierul premierului Maia Sandu pentru politică externă, Vladislav Kulmiski, solicitat de către reporterii DESCHIDE.MD a afirmat că proiectul de Declarație „nu va fi semnat și nu va fi propus numănui”.

„Nicio declarație nu va fi semnată la Bratislava. În cadrul negocierilor poate fi semnat un protocol al acestei întâlniri care va avea loc la Bratislava. (…) Nu va fi nicio declarație semnată de către Guvernul Republicii Moldova care contravine intereselor naționale ale Republicii Moldova și care ar contravine tacticii de negocieri stabilite de Guvern”, ne-a spus Kulminski.

Consilierul premierului susține că „putem considera că acest document nu există”.

„Acest document nu se planifica a fi propus la această întâlnire 5+2 și în general el nu va fi pus pe masa negocierilor sau a OSCE-ului”, a spus Kulminski.

Potrivit lui Kulminski „la ședința 5+2 vor fi discutate toate proiectele care au fost negociate de guvernul Filip și care au fost semnate de guvernul Filip”.

„Toate aceste chestiuni care vor fi discutate acolo, au fost inițiate, au fost semnate de către Guvernul Filip și unele din aceste acorduri vor fi revăzute. Vor fi revăzute pentru ca interesul național al Republicii Moldova să fie mai presus ca orice”, a adăugat Kulminski.

În urma publicării de către DESCHIDE.MD a documentului, Radio Europa Liberă a solicitat un interviu de la Kulminski unde acesta subliniază că documentul nu a ajuns la partenerii externi.

„De fapt, declarația aceasta a circulat pe interior, dar, după o examinare mai atentă în cadrul Guvernului, declarația respectivă a fost respinsă și nu va fi propusă nimănui”, a reiterat Kulminski.

Chiar dacă e confirmat că documentul a ajuns pe mesele partenerilor externi, este cel puțin inexplicabil de ce consilierul Maiei Sandu susține inversul.

Pentru mai multă claritate l-am contactat și pe Vasile Șova. Vicepremierul a insistat că acesta este doar un document de lucru și că a fost expediat doar câtorva participanți la negocierile în formatul 5+2.

„A fost prima ședință a mecanismului de coordonare la care au participat reprezentanții Parlamentului, Președinției, Guvernului pentru a elabora treptat un punct comun de vedere privind reglementarea transnistreană. Am convenit ca mai departe să ne întrunim pentru a discuta acest aspect și alte subiecte actuale pe această dimensiune”, a spus Șova.

Conform spuselor lui, fiecare instituție urmează să își exprime poziția în formă scrisă.

Întrebat de către noi cine este autorul Declarației, Șova a răspuns laconic și vădit deranjat: „Eu și Biroul de Reintegrare”.

„Ne-am înțeles ca peste aproximativ o lună să ne întrunim din nou și fiecare instituție să-și spună părerea și argumentele. Dacă vom avea un consens înseamnă că vom merge mai departe. Dacă nu vom avea consens înseamnă că vom continua să-l perfecționăm”, a explicat Șova.

„L-am trimis (Documentul – n.red) la partenerii din formatul 5+2, dar nu la toți, ci doar la cei care sunt interesați. L-am expediat cu o lună și jumătate în urmă ori cu o lună. Nu are importanță când l-am trimis”, a menționat vicepremierul.

Șova a reiterate că „acest proiect de declarație nu va fi discutat la Bratislava”.

L-am contactat și pe deputatul Oazu Nantoi, care potrivit Monicăi Babuc, la fel nu a fost de acord cu multe din punctele Declarației.

„Nu a fost un format public. Nu este niciun draft. Gata, au murit drafturile. Pace și liniște”, a declarat Nantoi.

Am încercat în mai multe rânduri să obținem un comentariu și de la instituția prezidențială, însă responsabilii de comunicare nu au fost de găsit.

Proiectul Declarației ținut departe de ochii publici a fost expediat către:

– Reprezentantul special al OSCE pentru reglementarea transnistreană, Franco Frattini.

– șefului OSCE în Moldova, Claus Neukirch.

– Reprezentantului Ministerului rus de Externe pentru reglementarea transnistreană, Serghei Gubarev.

– Reprezentantul special al Ucrainei pentru reglementarea transnistreană, V. Krîjanovski.

– Ambasadorului Federației Ruse la Chișinău, Oleg Vasnețov.

– Ambasadei Ucrainei la Chișinău.

– Secretarul de stat adjunct pentru afaceri europene al SUA, George Kent.

– Director regional pentru Europa şi Asia Centrală în cadrul Serviciului European pentru Acţiune Externă (SEAE), Thomas Mayr-Harting.

– Ambasadorului SUA la Chișinău, Derek Hogan.

– Ambasadroul Uniunii Europene în Republica Moldova, Peter Michalko.

– Ambasadorului Italiei în Republica Moldova, Valeria Biagiotti.

– Ambasadorul Slovaciei în Republica Moldova, Dušan Dacho.

Articol publicat Marţi, 08 Octombrie 2019 Chișinău, România de Est (Basarabia) de Romanian Global News, www.rgnpress.ro și republicat cu acceptul autorului

“Ceea ce face astăzi președintele Germaniei e o lucrătură împotriva interesului național românesc de pe ambele maluri ale Prutului. De unde și concluzia că actuala guvernare Dodon-Greceanîi-Sandu-Năstase este produsul unei conspirații ruse asistate de idioții utili ai Kremlinului de la Berlin.”

Președintele Igor Dodon a anunțat, nu fără laudă de sine, că s-a întreținut cu omologul său german Frank-Walter Steinmeier. Convorbirea lor este mai relevantă decât pare la prima vedere, scrie Petru Bogatu în www.deschide.md, preluat de Romanian Global News.

Nimic nou sub soare

Mass-media de la Chișinău n-a trecut cu vederea evenimentul. Unii experți consideră că discuția telefonică dintre cei doi n-a fost întâmplătoare. De bună seamă, nu avea cum să fie nici ocazională, nici inopinată.

Cu toate că despre conținutul conversației știm doar din spusele lui Dodon, nu cred ca acesta să-și fi permis fabulații. Cum-necum, este riscant să măsluiești vorbele unui lider al celei mai mari puteri economice din UE.

De aceea, pornim de la premisa că detaliile pe care le-a dat Dodon despre convorbirea sa cu Steinmeier corespund, cel puțin în linii mari, adevărului. Suntem îndreptățiți astfel să ne aplecăm cu atenție asupra mesajului transmis de șeful statului german.

Or, viziunile lui Steinmeier cu privire la Republica Moldova nu sunt nici noi, nici originale. Multe dintre acestea el le-a expus încă prin 2016, când a efectuat o vizită la Chișinău în calitate de ministru de Externe al țării sale.

Și atunci, ca și acum, a vorbit despre nevoia unei apropieri de Rusia fără de care nu se poate soluționa conflictul transnistrean. A îndemnat Chișinăul să restabilească încrederea și „bunele relații” cu Moscova, acest fapt, din punctul său de vedere, fiind „în beneficiul poporului moldav”.

Cum să refaci ceea ce n-ai stricat

Cu toate că deține astăzi, în locul portofoliului de șef al diplomației germane, demnitatea de președinte al țării, retorica sa a rămas cea veche. Și anume, de „idiot util al Rusiei”. Steinmeier ne forțează să restabilim ceea ce nu am stricat.

Cum să refacă Republica Moldova „bunele relații” cu Rusia în condițiile în care nu le-a desfăcut vreodată? Ce rău oare i-a făcut Chișinăul Moscovei ca să repare acum greșelile trecutului? Vă spun imediat.

Chișinăul a optat pentru cursul integrării europene. A sfărâmat sârma ghimpată de la Prut. Are legături privilegiate cu Bucureștiul. A semnat un Acord de asociere cu UE. A cerut evacuarea completă a trupelor ruse din Transnistria.

Pentru toate acestea Kremlinul ne-a strâns de gât. A impus embargouri. A declanșat o propagandă deșănțată și extrem de ostilă față de Republica Moldova. A căutat să corupă deputații de la Chișinău pentru a da peste cap apropierea de UE. A pus la cale provocări de tot felul în autonomia găgăuză. A ațâțat separatismul transnistrean etc.

Se dorește culpabilizarea Chișinăului

Așa fiind, îndemnul lui Steinmeier de a „restabili bunele relații cu Rusia” este fariseic, urmărind să culpabilizeze Chișinăul. Să-l facă să se simtă vinovat și în fața Moscovei, și în fața Tiraspolului pentru nerezolvarea diferendului transnistrean, silindu-l astfel să se prosterneze în fața lui Putin.

Toate acestea nu trebuie să ne mire. Steinmeier este vechiul colaborator al fostului cancelar german, Gerhard Schroeder, astăzi angajat al Gazpromului și președinte al Consiliului de Supraveghere al gigantului petriolier rus Rosneft. De altfel, cel dintâi îi purta geanta celui din urmă încă prin anii 1990, fiindu-i subaltern în administrația landului Saxonia Inferioară.

De atunci șeful său din omul de încredere al rușilor în Germania a ajuns să facă parte chiar din establishmentul de la Moscova. Până și cancelarul Angela Merkel a ținut să spună, cu delicatețea care o caracterizează, că angajamentul lui Schroeder în Rusia „nu-i în regulă”.

Secretarul general al Uniunii Democrat Creștine (CSU), Andreas Scheuer, care preferă să spună lucrurilor pe nume, l-a numit pe ex-cancelar un „mercenar rus”. Și mai tranșant s-a exprimat europarlamentarul ecologist Reinhard Bütikofer care l-a catalogat ca fiind o „slugă plătită a lui Putin”.

Antiamerican și românofob

Steinmeier iubește Piața Roșie și Kremlinul nu mai puțin decât șeful său. Presa germană scrie că a rămas un amic al lui Putin și Lavrov chiar și după anexarea Crimeii. Încă în 2014, când Rusia tocmai atacase Donbass-ul, el se opunea vehement excluderii Moscovei din G8.

Este un antiamerican înrăit care nu vede cu ochi buni solidaritatea euroatlantică. A condamnat în repetate rânduri exercițiile militare ale NATO în Polonia și în statele baltice, calificându-le drept „zăngănit de săbii”. E și un românofob pe deasupra care caută să influențeze evoluțiile de la Chișinău peste capul Bucureștiului

Acest om al rușilor care exercită la ora actuala funcția de președinte al Germaniei este și el, ca și mentorul său Schroeder, un mercenar al lui Putin. Anume Steinmeier a constrâns Chișinăul să facă niște concesii inadmisibile Rusiei fără să obțină nimic în schimb. Legalizarea plăcuțelor de înmatriculare pentru vehiculele din regiunea secesionistă, bunăoară, este opera lui.

Ca și, de altfel, promovarea înverșunată a tezei staliniste despre „poporul moldav”, diferit de națiunea română, sintagmă reiterată și în convorbirea cu Dodon. Deloc întâmplător, Steinmeier și Ministerul german de Externe stimulează finanțarea unor studii privind crearea „națiunii civice moldovenești”, antrenând în această afacere subversivă reprezentanți ai spumei oengiste sau cvasi-politice de la Chișinău.

Steinmeier a negociat cu Putin

Deși deține în prezent o funcție preponderent onorifică, influența sa la Berlin nu este de neglijat. Presiunile pe care le face pentru a determina Chișinăul să capituleze în fața Kremlinului și să accepte o aplanare a conflictului transnistrean mulată pe planurile expansioniste ale lui Putin nu-s altceva decât o tentativă de a semna un tratat Molotov – Ribbentrop 2.

Apropo , în convorbirea cu Steinmeier, Dodon a „mulțumit Republicii Federale Germania pentru sprijinul ferm acordat țării noastre în procesul de constituire a actualei coaliții majoritare din Parlament, precum și în procesul de formare a Guvernului Republicii Moldova”. E un amănunt simptomatic care confirmă că Berlinul a acționat cot la cot cu Moscova pentru a aduce la putere alianța ACUM/PSRM.

Este limpede că numărul 1 în acest joc infam a fost Steinmeier. Anume el, având relații excelente cu Putin și Lavrov, putea să negocieze cu omologul său rus constituirea unei coaliții contra naturii în Republica Moldova.

Ceea ce face astăzi președintele Germaniei e o lucrătură împotriva interesului național românesc de pe ambele maluri ale Prutului. De unde și concluzia că actuala guvernare Dodon-Greceanîi-Sandu-Năstase este produsul unei conspirații ruse asistate de idioții utili ai Kremlinului de la Berlin.

Publicat inițial Marţi, 20 August 2019 Chișinău, România de Est (Basarabia)/Romanian Global News, www.rgnpress.ro

Dr. Dan Dungaciu

Pe 30 iulie 2019, premierul R. Moldova Maia Sandu a acordat un interviu Agenţiei de presă ruse TASS.

Interviul este important din două puncte de vedere. Primul: prefaţează vizita premierului Maia Sandu la Moscova, care va avea loc în toamnă. Al doilea: un asemenea interviu este expresia aparatului premierului de politică externă şi a Ministerului de Externe de la Chişinău, deci prezintă cea mai amplă şi clară perspectivă de politică externă pe spaţiul estic a guvernului Sandu de până acum. De aici importanţa lui strategică. Dar şi semnele de întrebare pe care le ridică. Pentru că, fără să fie sau să fi fost vreodată „omul Moscovei“, în interviul acordat agenţiei ruse, doamna Maia Sandu riscă enorm transmiţând, direct sau indirect, o serie de teze ruseşti despre relaţia bilaterală, regiunea estică sau diverse subiecte punctuale. Prin asta le validează la nivel de politică de stat. Să le luăm pe rând.

 TEZA 1: Interdicţiile ruseşti pentru produsele moldoveneşti NU sunt politice

În interviul din TASS, doamna Maia Sandu spune aşa: „După cum cunoaşteţi, după semnarea acordului de asociere cu UE, au fost introduse taxe suplimentare la exportul a 19 poziţii de mărfuri moldoveneşti. Aceste taxe pot fi scoase, dacă noi am ajunge la concluzia că între două zone de comerţ liber nu sunt contradicţii, pe lângă asta subliniez că din partea Moldovei, într-adevăr exista fenomenul de reexport al mărfurilor în Rusia (subl.n.). Acest fenomen este necesar să fie oprit. Tema comerţului va fi prelucrată în cadrul comisie interguvernamentale la nivelul ministerelor economiei şi eu deja am dat indicaţiile de rigoare preşedintelui comisiei interguvernamentale din partea noastră, ministrul economiei“.

Concluziile sunt evidente:

• Nu au existat şi nu există bariere comerciale pe care Federaţia Rusă le-ar fi ridicat împotriva produselor moldoveneşti;
• Nu există embargouri politice aplicate de Federaţia Rusă Moldovei şi nici atitudini preferenţiale aplicate de către Moscova diverselor companii moldoveneşti (vezi, de pildă, cazul Găgăuziei);
• Introducerea de către Rusia pe teritoriul său a taxe de export pentru 19 tipuri de producţie moldovenească a fost făcută strict de frica reexporturilor de mărfuri europene prin R. Moldova;
• Problema comerţului între Rusia şi R. Moldova este una strict comercială/tehnică, nicidecum politică sau – horrore dictum – geopolitică. Doar prin această grilă va gândi şi acţiona de aici înainte guvernul moldovenesc.

TEZA 2: Trupele ruseşti NU trebuie retrase din R. Moldova

Premierul Maia Sandu spune în interviul din TASS: „Conform Constituţiei, Moldova este o ţară neutră. Aflarea trupelor pe teritoriul nostru a Grupului Operaţional al Forţelor Ruseşti din Transnistria (GOFR) contravine şi legilor şi voinţei guvernului ţării. Nici un guvern moldovean, nici fost, nici viitor, nu a fost de acord şi nu va fi de acord cu prezenţa lor“.

Mesajele sunt următoarele:

• Guvernul Sandu îşi asumă diferenţierea de sorginte rusă (lansată de Moscova după Reuniunea OSCE din 2009) între aşa numitele „trupe de pacificatori“ şi trupele GOTR. În realitate diferenţa este artificială şi nu a fost făcută nici în celebra Rezoluţie OSCE de la Istanbul din 1999;
• Pe cale de consecinţă, guvernul Sandu nu va mai solicita retragerea integrală a trupelor ruse şi a armamentului rusesc, conformându-se tezelor din Rezoluţia ONU din 13 iunie 2018, „Complete and unconditional withdrawal of foreign military forces from the territory of the Republic of Moldova“ (Retragerea completă şi necondiţională a forţelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova), o Rezoluţie un titlu manipulatoriu, nefiind vorba în ea decât de aşa numitul Grup Operativ al Trupelor Ruse (GOTR), nu de toţi militarii ruşi aflaţi pe teritoriul R. Moldova;
• În termeni de politică externă şi conflicte îngheţata, la Chişinău nu s-a schimbat nimic. Guvernul Sandu se aliniază, de fapt, 100%, politicii anterioare pro-ruse duse de Binomul Plahotniuc-Dodon, prin guvernul Filip, în această chestiune.

Nu putem să trecem la acest punct peste manipulările/erorile de presă care încă mai există la Chişinău, şi nu numai, pe această temă. Site-ul postului de radio Europa Liberă de la Chişinău (vezi foto), relatează despre interviul doamnei Maia Sandu din TASS cu următorul titlu (atribuit premierului): „Niciun guvern moldovean nu va fi de acord cu staţionarea trupelor ruse pe teritoriul ţării“.

După cum am văzut, este, cel puţin, o greşeală. Premierul Sandu nu a afirmat aşa ceva în interviul acordat agenţiei ruse TASS, menţionând doar militarii din GOTR, iar ideea că la Chişinău s-ar insista, chipurile, pe retragerea totală a trupelor ruse din Transnistria este una falsă şi manipulatorie, indiferent cine o colportează.

Faptul că la Chişinău nu se mai insistă pe retragerea completă a trupelor ruse este de fapt pregătirea terenului, pe termen mediu şi lung, pentru oferirea consensuală de „statut special“ regiunii separatiste.

TEZA 3: Geopolitica NU există şi nu trebuie să prevaleze în relaţia cu Federaţia Rusă

Titlul ales de agenţia rusă este revelator pentru obiectivele interviului: „Premierul Moldovei: noi nu avem de gând să aprindem spiritele geopolitice“.

Doamna Maia Sandu confirmă această teză şi o întăreşte: „Mie îmi pare că actuala configuraţie a puterii, deşi a apărut conjunctural, reflectă în întregime cererile sociale existe în Moldova pentru o ordine de zi care reuneşte… Problemele noastre principale sunt / sărăcia, corupţia, monopolurile din economie, procuratura şi instanţele de judecată nedrepte. Este important să oprim divizarea societăţii şi să stabilim pentru ei o ordine de zi comună, îndreptată spre dezvoltarea ţării… Interminabilele dispute geopolitice dezbină societatea şi sunt utilizate de politicieni iresponsabili în interesul îmbogăţirii personale. Eu deseori mă întreb: dacă Moldova va fi o ţară europeană stabilă cu institute şi economie normală deschisă pentru investiţii serioase din toate părţile, căror interese asta va dăuna? Noi trebuie să facem ordine în casa noastră, reieşind din interesele noastre. Partenerii externi pot să ne ajute, dar ei acest lucru nu-l vor realiza în locul nostru“.

• Nu există, practic, nicio opoziţie între Est şi Vest, Rusia şi UE. Nu există regimuri mai bune şi mai puţin bune, societăţi mai democratice şi societăţi nedemocratice, nu mai există, practic, nici criterii, nici măsură a lucrurilor, nici aderare la UE şi NATO care sunt incompatibile cu alte opţiuni. Practic, se anulează ideea de „aderare“ sau de „integrare“ atunci când vorbim de structurile occidentale;
• Mai mult decât atât. „Geopolitica“ devine, vorba lui Eminescu, „o frază de dânşii inventată. / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug“. Deci nu doar că e irelevantă, ni se sugerează, dar invocarea geopoliticii e şi manipulatorie. Când spui „geopolitică“, spui o minciună, faci, automat, un „fake news“. Cine vorbeşte despre „geopolitică“ vrea, aşadar, „să ne subjuge“;
• Tot nu s-a schimbat nimic faţă de regimului anterior. În termeni ideologici, asta nu înseamnă decât un singur lucru, respectiv faimoasa ideologie a lui Vladimir Plahontiuc – „pro-Moldova“ -, adică „nici Vest, nici Est, nici Unire cu România, ci pro-Moldova“. Uităm prea adesea că ideologul viziunii „fără geopolitică“ a fost Vladimir Plahotniuc, iar motorul principal a fost Partidul Democrat al acestuia.

TEZA 4: Retragerea trupelor ruse din Transnistria (demilitarizarea) nu mai este precondiţie pentru soluţionarea conflictului transnistrean

Viziunea despre conflictul transnistrean arată aşa în interviul dat presei ruse: „Pe marginea conflictului transnistrean foarte mulţi ani au câştigat bani tot felul de afacerişti, transformând regiunea într-un izvor comod de câştig necontabilizat… Pentru rezolvarea acestei probleme deloc uşoare, este necesar de început de făcut ordine – de oprit contrabanda, de început a plăti pentru gaz, de încetat schemele dubioase cu energia electrică, de asigurat libera circulaţie a cetăţenilor… Este necesar să schimbăm stimulentele economice, când în capul mesei va fi pusă producerea, noi locuri de muncă, îmbunătăţirea stării materiale a oamenilor, dar nu schemele. Atunci între malurile Nistrului va apărea încrederea reciprocă, tratativele despre rezolvarea conflictului vor merge altfel… Pentru Transnistria sunt deschise toate regimurile comerciale, în care participă Moldova. Transnistria participă activ în regimul de comerţ liber cu UE şi asta este foarte convenabil pentru economia regiunii. Subliniez, că această participare are loc în condiţii mult mai favorabile decât pentru malul drept al Moldovei…Noi suntem convinşi, că conflictul transnistrean poate fi rezolvat doar pe cale paşnică. La noi nimeni pe nimeni nu ameninţă, demult nu mai trebuie nimeni de la nimeni apărat. Şi o misiune de observatori civili ar fi suficientă. Iar formula de rezolvare definitivă a conflictului trebuie căutată la masa de negocieri“.

Am redat pasajele pe larg, pentru ca lucrurile să fie suficient de evidente:

• Ceea ce spune premierul R. Moldova despre corupţie, bani negrii şi necontabilizarea regiunii este adevărat. Dar oare statutul de regim separatist, nerecunoscut, menţinut prin prezenţa trupelor ruse să nu fii contribuit deloc la asta?
• În interviul premierului, Rusia nu mai există în peisaj, trupele ruse nici ele; ideea celor „3 D – demilitarizare, decriminalizare, democratizare“ este deja… istorie antică, de care nu mai vorbeşte nimeni la Chişinău, la fel şi legislaţia din 2005 a R. Moldova cu privire la statutul regiunii separatiste;
• Chestiunea transnistreană devine o problemă „economică“ şi – cum altfel? – de „luptă împotriva corupţiei“! Care corupţie, odată stârpită, va rezolva aproape de la sine şi „conflictele îngheţate“;
• Un mesaj din interviul premierului este esenţial de urmărit: „încetarea schemele dubioase cu energia electrică“. Se referă la curentul electric de la Centrala de la Cuciurgani din regiunea transnistreană, iar asta mută discuţia în alt registru, alternativ, care este cel al conectării energetice cu România, un dosar prezent pe masă de peste… 20 de ani, dar mereu amânat de guvernările de la Chişinău. De ce oare?

TEZA 5: Neutralitatea permanentă. Integrarea occidentală nu ameninţă Rusia

1. Moldova este un stat neutru, reitereză premierul în interviul din TASS: „Conform Constituţiei, Moldova este o ţară neutră… Eu sunt convinsă că apropierea Moldovei de UE nu implică ameninţări pentru Rusia, fiindcă în aceasta lipseşte componenta militar-strategică (subl.n.). Mai mult decât atât, deschide noi perspective când ţara noastră poate deveni teren de colaborare aşa cum deja s-a întâmplat în iunie anul curent“.

Ideea de neutralitate a R. Moldova este locul în care geopolitica alungată pe uşă intră pe fereastră:

• Pe acest dosar al neutralităţii, partenerul de coaliţie Igor Dodon a mers recent mult mai departe, cerând, pe urmele lui Vladimir Voronin, aşa numita garantare internaţională a neutralităţii. Şeful statului, Igor Dodon, a creat chiar în septembrie 2017 un grup de lucru care să elaboreze un concept de „neutralitate permanentă a R. Moldova“, iar recent a cerut oficialilor americani să sprijine eforturile R. Moldova ca statutul de neutralitate „permanentă“ să fie recunoscut „internaţional“ (asta în condiţiile în care cooperarea militară a guvernului actual cu Rusia este fără precedent şi se pare că toate liniile roşii vor fi trecute). Evident că demersuri similare s-au făcut pentru Moscova;
• Nimic nu e nou la Chişinău. Partidul Comuniştilor condus de Vladimir Voronin depunea la parlament pe 21 ianuarie 2015 proiectul Legii Consolidării Neutralităţii Republicii Moldova. Comuniştii au prezentat acest proiect ca fiind o condiţie obligatorie pentru reglementarea conflictului transnistrean şi reunificarea Republicii Moldova. Sună cunoscut?
• Premierul Maia Sandu, care rămâne o europeană convinsă („Eu consider că integrarea în UE este de o perspectivă mai bună pentru dezvoltarea R. Moldova. Baza pentru politica externă a guvernului nostru – sunt acordul de liber schimb şi de comerţ aprofundat cu UE“), va trebui la un moment dat să răspund la această întrebare: cum „neutralitatea permanentă“ a R. Moldova este compatibilă cu proiectul occidental, respectiv cu politicile europene în domeniu (PESCO) sau perspectivele unei armate europene comune, care deocamdată este o importantă decizie politică a Uniunii. Altminteri spus, cum ajută, dacă ajută, ideea de „neutralitate permanentă“ – garantată, eventual, de Rusia, căci America nu poate face asta -, perspectiva de aderare europeană a unui stat care, în cazul aderării, va fi frontiera estică a UE?!
• Iar când momentul va veni, iar ideea de „neutralitate permanentă“ se va uni cu idee de „statut special“ pentru Transnistria, guvernul Sandu va trebui să îşi asume şi să explice inclusiv la Bucureşti o realitate strategică simplă, dar – vai! – extrem de geopolitică: armata rusă pe Prut! Căci asta înseamnă „neutralitatea permanentă“ garantată de Federaţia Rusă cuplată cu „statutul special“ (federalizare) pentru Transnistria.

TEZA 6: Chestiunea românească este manipulatorie, irelevantă şi destabilizatoare

Întrebarea meşteşugită a jurnalistului de la TASS pune în opoziţie România şi Transnistria: „La Chişinău în mod obişnuit este învinuit Tiraspolul de nedorinţa de a rezolva problema transnistreană. Dar şi printre politicienii moldoveni nu există o părere consolidată cum să unească ţara. Mai mult decât atât, în ultimii ani creşte numărul celor care consideră că unirea trebuie făcută într-o cu totul altă direcţie – cu România?“.

Răspunsul premierului transmis Federaţiei Ruse este următorul: „Cu România ne leagă istoria comună, cultura, legăturile strânse de rudenie şi altele. Dar cu întrebarea despre unificarea a două ţări politicienii deseori speculează, ce provoacă dezbinarea societăţii“.

În traducere, asta înseamnă:

Am revenit la momentul Snegur, când teza oficială era „să ne ţinem de neamuri“, în sensul de „rude“, nu de membrii asumaţi ai aceleiaşi naţiuni. „Istorie comună, cultură, legături strânse de rudenie“ au moldovenii şi cu Rusia sau cu Ucraina, practic România este diluată într-un ansamblu mai mare de „state-neamuri“ care nu-i conferă Bucureştiului nicio o prevalenţă identitară în raport cu acestea;

Dincolo de „precauţii“ politice, o asemenea declaraţie a premierului e riscantă. Aflată într-o situaţie economică precară, în criză de lichidităţi, Chişinăul va ajunge să apeleze, ca de obicei, tot la Bucureşti. Va fi interesant de urmărit cum o România edulcorată identitar, deci aşezată la nivelul altor stat din CSI, va putea fi solicitată să ofere sprijin financiar – cum altfel? – frăţesc pentru R. Moldova? De ce ar (mai) face-o?

Iarăşi nimic nou sub soare. Duplicitatea aceasta, specifică guvernelor Filat sau Filip, pare preluată identic şi de actuala guvernare. Este şi acesta un risc pe care şi-l asumă doamna Maia Sandu, pentru că disponibilitatea la duplicitate, după eşecul grandios cu „proiectul Plahotniuc“, este astăzi mult mai redusă în spaţiu public din România. Cât priveşte ideea că apelul la România divizează societatea, nu mai e cazul să insistăm aici, pentru că la Chişinău chestiunea a fost deja ridicată.

Plahotniuc a murit, trăiască Plahotniuc? Guvernul de la Chişinău a preluat agenda Binomului Plahotniuc-Dodon, adică a Rusiei, în politica externă

Câteva concluzii, sperăm, de etapă:

• Ideea vehiculată de emulii şi susţinătorii lui Vladimir Plahotniuc după care actuala politică externă a Chişinăului este predată de noul guvern în mâna Moscovei este inexactă. În realitate, nu s-a schimbat nimic. Toate concesiile pe dosarele mari de politică externă au fost deja făcut de guvernul Filip, fie că a fost vorba de Rezoluţia de la ONU, negocierile cu Tiraspolului, „îngheţul“ identitar faţă de România, politica „paşilor mici“ etc. Ceea ce trompetele regimului Plahotniuc reproşează astăzi acut actualei guvernări, ar fi putut să o facă, exact în acelaşi mod, şi împotriva Binomului Plahotniuc-Dodon. Atunci au tăcut asurzitor;
• Nu e vorba deci că la Chişinău anti-ruşii au fost înlocuişi de pro-ruşi. Doar că, printr-o ironie a Istoriei, pe drumul pe care pare că a pornit, premierul Maia Sandu riscă să facă ceea ce ar fi făcut cu siguranţă şi Vladimir Plahoniuc dacă Federaţia Rusă, UE şi SUA ar fi admis formarea unui guvern al Binomului Plahotniuc-Dodon, respectiv o coaliţie PSRM-PDM după ultimele alegeri parlamentare. Adică să îşi asume viziunea Federaţiei Ruse asupra regiunii şi a relaţiei bilaterale Chişinău-Moscova;
• Asumarea tezelor de politică externă de tip „pro-Moldova“ este evidentă. Dacă schimbăm cuvântul „federalizare“ cu „statut special“, de exemplu, identitatea viziunii guvernamentale de politică externă inclusiv cu programul Partidului Socialiştilor a lui Igor Dodon (alt adept al ideologiei „Pro-Moldova“) e aproape perfectă. În ceea ce priveşte termenul de „statut special“, un eufemism pentru federalizare, să menţionăm că el a fost solicitat oficial la Chişinău, pe 12 iulie 2019, de către şeful misiunii OSCE, diplomatul german, Claus Neukirch şi confirmat, tot oficial, de către premierul Sandu, pe 24 iulie, la Bruxelles, cu ocazia unor dezbateri în Parlamentul European, în cadrul Comisiei pentru afaceri externe;
• Este înduioşătoare, chiar, maniera în care oficialii de la Chişinău însărcinaţi cu politica externă ne dau „garanţii“ că R. Moldova nu va accepta „federalizarea“ pentru Transnistria. Realitatea e că şi dacă ar accepta-o, ar fi degeaba, că nu le-o oferă nimeni… „Oferta“ care se pregăteşte, nu acum, mai încolo, se numeşte „statut special“. Şi la asta se pare că Chişinăul oficial consimte. Precum în vechiul banc: Cum a salvat Bulă o domnişoară de la viol? A convins-o… Aşa şi aici. Cum a scăpat Rusia R. Moldova de federalizare? O convinge să accepte „statutul special“…. Iar oficialii de la Chişinău acceptă, chiar dacă nu ne-au explicat de ce sau care e, până la urmă, în viziunea lor, diferenţa dintre „federalizare“ şi „statut special“? ASTA ar trebui să clarifice Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău;
• Miza principală a regiunii este de departe Ucraina. Surprinde, cu atât mai mult, rapiditatea cu care Chişinăul se aliniază solicitărilor Moscovei, uneori cu o viteză şi o impetuozitate mult mai mari decât ale Kievului (a se vedea inclusiv discursul extrem de prudent ale doamnei Maia Sandu cu ocazia vizitei de la Kiev). Chişinăul ştie cu siguranţă că astăzi are rolul inclusiv de balon de încercare pentru Ucraina;
• Diluarea ideii de România şi românism, despre care am vorbit, nu înseamnă în niciun caz emanciparea actualului guvern de moştenirea identitară a politicii Binomului Plahontiuc-Dodon în relaţia cu România. Nu mai este cazul să reluăm aici, dar ignorarea obstinată a Centenarului la Chişinău, refuzul votării limbii române în Constituţie, moldovenizarea agresivă de sorginte voronistă care au caracterizat regimul lui Plahotniuc sunt evidenţe care nu pot fi ignorate şi nicidecum uitate. Nici la Bucureşti, dar nici la Chişinău. Nu se văd deocamdată progrese;
• Ideea de dezoligarhizare şi luptă anti-corupţie îndeplineşte astăzi acelaşi rol pe care l-a îndeplinit, la vremea ei, „ideea europeană“ a lui Vladimir Filat. A devenit „idea naţională“ a R. Moldova, veritabil substitut de proiect identitar. De aici până la „naţiunea civică“ nu mai e decât un pas, şi ideologii din jurul guvernului l-au făcut deja. E ridicol, dacă nu ar fi riscant – şi extrem de… geopolitic;
• „Daţi-mi o politică internă bună şi am să vă dau o politică externă bună“ – zicea Nicolae Titulescu, iar butada a devenit loc comun. În regiunea noastră însă, cel puţin după 1989, lucrurile au stat complet pe dos: „daţi-mi o politică externă bună şi am să vă dau o politică internă bună“. Altminteri spus, au câştigat, de fiecare dată, statele din lagărul comunist care au ales fără ezitări Vestul, Occidentul, adică UE şi NATO. Cei care nu au ştiu cine sunt, cei care nu au ales, care au ezitat sau au jucat la două capete, precum viţelul „deştept“ din proverbul rusesc care „suge de la două vaci“, au rămas undeva la marginea drumului, într-o zonă irelevantă, gri, a nimănui, de fapt – în cazul nostru – a Rusiei (căci nu poate exista „condominium“ strategic în fosta URSS). Această lecţie este cea mai importantă pe care un premier răsăritean o poate învăţa şi aplica. „Pro-Moldova“ înseamnă pro-Rusia, adică sărăcie, corupţie, şi multă, multă geopolitică. „Pro-Moldova“, într-o formă sau alta, este ceea ce a trăit R. Moldova până astăzi… Şi se pare că vrea să trăiască în continuare. Prafrazând celebra butadă din România anilor 50: „Plahotniuce nu fii trist / „Pro-Moldova“ merge înainte / prin alianţa „temporară“ / cu Partidul Socialist!“.

În această atmosferă, Bucureştiul se pregăteşte de alegeri prezidenţiale. Premise periculoase pentru a începe din nou, iresponsabil, un concurs de „patriotism“: „oglindă oglinjoară, cine e cel mai apropiat de Basarabia din Ţară?“

Cea mai mare greşeală a Bucureştiul ar fi să considere că îşi poate repara enorma greşeală strategică de a-l sprijini cu abnegaţie – şi în pofida partenerilor – pe Vladimir Plahotniuc, prin o abnegaţia egală, la fel de necritică, dar cu semn schimbat.

În realitate, relaţia cu R. Moldova trebuie astăzi resetată complet.

Articol publicat de LARICS și republicat cu acceptul autorului

*Dan Dungaciu este director al Institutului de Relații Internaționale al Academiei Române și membru în Consiliul de Experţi LARICS

Vladimir SOCOR

Ambassadors from Russia, Ukraine, the Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), the United States, and the European Union, collectively the mediators and observers to the Transnistria conflict-settlement negotiations, held talks in Chisinau and Tiraspol on July 12. This group seeks to promote the resumption of active negotiations after last month’s regime change in Moldova. The negotiations’ professed goals are a) “small steps” to upgrade Transnistria’s distinctive prerogatives, leading toward b) a “special status for Transnistria within Moldova” (Osce.org, July 12).

Moving through “small steps” toward a “special status” is inherently dangerous to Moldova, and is a matter of concern to neighboring Ukraine. Apart from the primordial Russian inspiration of the whole process (which should have invalidated this process from the outset), any acceleration of these negotiations could break apart Moldova’s coalition of Western-oriented and Russia-friendly parties that took office one month ago. Even Moldovan President Igor Dodon, for all his links to Moscow, has said that Transnistria is a divisive issue that should be handled cautiously and even be left in abeyance for the time being, lest it bring the ruling coalition in Chisinau down (IPN, June 28).

Given that Russia designed this process at origin, with some Western chancelleries (from varying considerations) tagging along, and given the risk it now poses to Moldova’s internal stability, a “freeze” on this process would be the lesser evil, compared with continuing these negotiations in their present form.

The “small steps” and “special status” are old goals on paper, but they are being pursued seriously as operational goals since 2016, inherited from Germany’s then–minister of foreign affairs Frank-Walter Steinmeier and the US’s Barack Obama administration. Both were then in their final year in office, groping for some sort of legacy; and they viewed the “Transnistria conflict” as susceptible of resolution by agreement with Russia, potentially an example for a “special status” by agreement with Russia in Ukraine’s Donbas. This necessitates mischaracterizing the “Transnistria conflict” as internal to Moldova, rather than a Russia-Moldova inter-state conflict; and Russia as “mediator,” instead of aggressor. The flaws in these assumptions remain unexamined and continue to inspire the negotiations, to Moldova’s direct detriment and potentially Ukraine’s as well.

The “Transnistria conflict” is a unique case in which Russian and Western (European and US) diplomats have acted in consensus, without exhibiting any differences in their approach, in contrast to the other “frozen conflicts.” Germany is not one of the “mediators and observers” on this conflict, but has gained an influential role since 2018 by taking charge of the OSCE’s Chisinau Mission, which administers the negotiating process, overshadowing the US and EU, which merely hold observer status. Italy held the OSCE’s rotating chairmanship in 2018 and appointed the outspoken Russia-friendly politician Franco Frattini as the organization’s special representative on Moldova. The OSCE’s Slovakian chairmanship in 2019 unnecessarily (and departing from standard practice) has reappointed Frattini to this post. Moldova’s former governments, most recently that controlled by Vladimir Plahotniuc, passively accepted the “small steps” and the political objective of a “special status” for Transnistria.

While Russian and some Western diplomats seem interested in mechanical “progress” toward those goals (see above), serious reservations are heard from both sides of Moldova’s bicephalous authorities who took office one month ago. The ACUM (“NOW”) bloc disagrees with the negotiations’ goals in their substance, while President Dodon has grown cautious and would play for time rather than be rushed into political negotiations.

Moldova’s new prime minister, Maia Sandu (from ACUM), surprised the ambassadors’ group by challenging some fundamentals of these negotiations head on: the political objective, the direction of the “small steps,” and the impunity tacitly granted to Transnistria’s organized crime (Moldpres, July 12).

“We owe some answers to our citizens,” Sandu told the ambassadors. “What is the goal of these negotiations? On the one hand, it is to settle this conflict politically, based on Moldova’s sovereignty and territorial integrity. On the other hand, Tiraspol pursues the goal of independence. Where, then, is the end station of this process, given these mutually exclusive objectives? And which one of these objectives is being served by the policy of small steps? Throughout these years Chisinau has manifested openness toward Tiraspol. The latter has been accepted as a side to the negotiating process. Transnistrian residents enjoy freedom of movement in Moldova and beyond, benefit from various projects, and Transnistria itself is part of Moldova’s free-trade-zone with the EU. And yet, we are no closer to a political settlement… The negotiating process must help combat Transnistria’s corruption and smuggling; this

[anti-crime effort]

must become a priority. As long as Transnistria remains a major source of illegal enrichment for certain people, there cannot be any real progress toward a political solution” (Moldpres, July 13).

The OSCE Mission’s chief, German diplomat Claus Neukirch, responding on the ambassadors’ group’s behalf, did not address those points. He simply reaffirmed that the goal is indeed to advance by small steps toward a special status for Transnistria (Moldpres, July 12). This repartee reflects: a) the OSCE’s de facto seniority over the mere “observers,” the US and the EU, in this negotiating process, b) Russia’s insurmountable influence in the OSCE, and c) the German government’s considering a possible accommodation with Russia in Moldova, after Berlin’s failed attempts (2014–2017) to promote the Russian-drafted special status for Ukraine’s Donbas.

The ambassadors’ group met as well with President Dodon and Deputy Prime Minister for Reintegration Vasilii Shova, in Chisinau. Even Dodon expressed serious, if implicit reservations about the prompt resumption of negotiations that the OSCE, Moscow and Tiraspol seem keen to launch now. Instead, Dodon suggested delaying any political negotiations into next year and adopting a different set of three priorities instead: “democratization of Transnistria, free movement of people and goods throughout Moldova’s territory, and reestablishment of a single economic space in the whole of Moldova” (Moldpres, July 12). Without repudiating the small steps, this new set of priorities reflects Dodon’s reluctance to accelerate the political negotiations (see above). What Dodon has explicitly cast aside is his old, pet “federalization” project.

Moldova’s regime change in June 2019 has overtaken some of the key assumptions of Western diplomacy in the Transnistria conflict-settlement negotiations.

One Western assumption relates to the settlement’s content. It holds that the settlement (“special status”) must be negotiated and enacted with a Russian-installed, Moscow-loyal leadership in Tiraspol. This would conserve Transnistria’s existing geopolitical role and socio-political system, as Tiraspol itself describes it: a strategic outpost of Russia, and a showcase of political-cultural assimilation of non-Russians into the Russian World. At no point did Western diplomacy contemplate requiring political change in Transnistria as a prerequisite to any settlement. Instead, by dint of inertia, the “small steps” have been moving forward toward the goal of a special status. Russia could not alone have advanced its interests as it has through these negotiations. Western indifference or, since 2016, Western consent allowed this evolution, enabling Moscow to pose as a team player in the 5+2 format. The direction of this movement is a piecemeal sovereignization of Transnistria and corresponding de-sovereignization of Moldova in that territory (see EDM, September 20, 26, 2018).

Moldova’s new prime minister, Maia Sandu, however, has called for linking the negotiations with internal change in Transnistria. Combating Transnistria’s corruption and smuggling must become a priority, failing which there cannot be any real “small steps” toward a political solution, Sandu told a large visiting group of ambassadors involved in these negotiations. Even President Igor Dodon, who had earlier been keen to accelerate the negotiations with Tiraspol, suggested to the visiting diplomats to prioritize “human rights and democratization in Transnistria” over political negotiations (Moldpres, July 12; see EDM, July 17). Thus, slowing down and rethinking the negotiations, and linking them to internal change in Transnistria, is an idea that is taking shape in Chisinau following the regime change.

A related Western assumption relates to the settlement’s process, both formal and, especially, informal. The assumption previously held that Moldova’s informal ruler Vladimir Plahotniuc and President Dodon would, through parallel efforts, continue to deliver “progress” in the negotiations. This assumption has also been invalidated—on both counts—following Moldova’s recent regime change. Plahotniuc had delivered on the “small steps” in 2017–2018, using both his internal authority and direct relationship with his separatist counterpart, Viktor Gushan, Transnistria’s informal “oligarchic” ruler. However, Plahotniuc fell from power in June 2019. For his part, Dodon was thwarted in his frantic efforts to negotiate with Transnistria’s “official” leader, Vadim Krasnoselski, toward a faster resolution. The Kremlin, content with the “small steps,” has declined to nudge Krasnoselski into negotiations with Dodon. Instead, Moscow wants Tiraspol to deal with Western diplomats directly. This has worked well for Tiraspol until now.

The Organization for Security and Cooperation in Europe’s triple-headed management of these negotiations (Slovakian rotational chairmanship, German leadership of the OSCE’s Chisinau Mission, and Italian occupancy of the Special Representative’s post) undoubtedly planned for 2019 on that old, accustomed basis. But Plahotniuc is no more; and Dodon is deeply frustrated by Moscow’s preference for direct negotiations between Tiraspol and Western diplomatic envoys, bypassing Chisinau and depriving Dodon of his domestic political card as Moldova’s reintegrator. This helps explain Dodon’s remarks to Western diplomats about the need for political change in Transnistria (see above).

A third Western assumption, invalidated by Moldova’s regime change, concerns the internal political basis for negotiating a solution to the Transnistria conflict. That assumption held that it was at least desirable, perhaps necessary, to bring Plahotniuc and Dodon to a consensus on this issue. However, three changes have intervened: a) Plahotniuc’s fall, b) Dodon’s official abandonment of the goal of federalization and his new, go-slow approach to political negotiations (see EDM, July 18); and c) the sharp questioning of the “small steps” policy by the ACUM (“NOW”) bloc in the ACUM-Socialist governing coalition. These recent developments have totally changed the prerequisites to a political consensus in Chisinau regarding the resolution of the Transnistria conflict.

The only consensus in Moldova’s bicephallous governing coalition is that a faster pace of international negotiations (in the 5+2 format) could fatally split the coalition. Both of its components prefer to delay any such denouement as long as feasible. Both prioritize cooperation on pressing domestic issues over divisive “geopolitical” issues.

The coalition’s two components will be equally influential in shaping Chisinau’s position in these negotiations; and they will not necessarily come into confrontation with each other. The chief negotiator, Deputy Prime Minister Vasilii Shova, closely linked with Dodon, has handled the Transnistria dossier in one way or another ever since 1991 (Noi.md, July 1, 2019), personifying Chisinau’s institutional-bureaucratic memory on this issue. Shova is hardly a strategic conceptualizer but rather a meticulous executant of presidential instructions.

On the ACUM side, a number of parliamentary deputies, first and foremost Oazu Nantoi and Igor Munteanu, are the top experts on the Transnistria conflict from the perspective of the pro-Western civil society, and now as parliamentarians. They have a strong track record of resisting “federalization,” “special status” or “small steps,” and of proposing alternative concepts of conflict-resolution. These include a concept of Transnistria’s political transformation and demilitarization as a prerequisite to any settlement of the conflict, but also a blocking concept of the unacceptable “Red Lines” of an externally-driven solution.

These two centers of influence will probably balance each other out in the governing coalition. Such balance—and, probably, informal consultations between them—should avoid both pitfalls that lie ahead: either continuing “small steps” (sovereignizing Transnistria, de-sovereignizing Moldova) or a breakup of the governing coalition over this issue.

A syndrome of impunity characterizes Transnistria’s attitude toward the Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), the lead international actor in the Transnistria conflict-management and -resolution process. With Moscow’s support, Tiraspol is continually stretching the limits of the OSCE’s tolerance of Transnistrian breaches of the ground rules of this process. Several recent episodes provide a representative snapshot of the politics and the psychology of this relationship.

On July 11, Transnistria’s representative, Leonid Manakov, delivered a speech during an official session of the United Nations Human Rights Council in Geneva, seeking observer status for Transnistria—a form of international quasi-recognition. Manakov is the head of the “Transnistrian Republic’s Official Representation in the Russian Federation,” which opened in January this year in downtown Moscow. The Moldovan government protested against the existence of this office more than once, and also over the Geneva speech. The OSCE kept silent, although both of Tiraspol’s moves contravene its status in the OSCE-led negotiating process. On July 12, Chisinau protested against Tiraspol’s decree that tightens the restrictions on movement across “Transnistria’s state border” (demarcation line within Moldova) by “foreign citizens” (i.e., Moldova’s citizens). The OSCE remained silent again, although it officially promotes free movement on the negotiating agenda.

At the same time, the OSCE Mission has even-handedly urged both “sides” to refrain from holding military exercises in the buffer zone, although it is Transnistria that routinely holds such exercises, sometimes jointly with Russian troops. Most recently, Tiraspol militarized its unlawful “border” checkpoints (on the demarcation line from the rest of Moldova) and installed additional “Transnistrian border troops” there. The OSCE Mission does not make an issue of all this, possibly for fear of exposing the organization’s incapacity to react effectively (Mfa-pmr.org, President.gos.pmr.org, July 11, 12; Moldpres, July 11, 12, 26; RFE/RL, July 24).

The OSCE Mission tolerates all this passively because Russia is the real actor behind Tiraspol’s moves. It is Russia that is hosting Transnistria’s representation in Moscow, Russia that co-opted Manakov into its delegation in Geneva—giving Tiraspol the floor there—and it is Russia that regularly conducts joint exercises of its troops with Transnistrian-flagged troops (themselves integrated into Russia’s command chain). The OSCE’s internal system, however, precludes the organization and its field missions from taking positions contrary to Russia’s interests on European security affairs (participant countries may do so in their own name within the OSCE, but not the organization or its representatives). Unable to cope with Tiraspol’s day-to-day provocations at the tactical level, and gagged by Russia’s veto, the OSCE presides over a negotiating process that consolidates Transnistria’s functional separation from Moldova.

The OSCE, however, is also a proactive contributor to this process. The current name of that process is the Berlin 2016 Package of “small steps,” which OSCE diplomats work to complete and develop further. This process requires unilateral Moldovan socio-economic and legal concessions to Tiraspol, cementing at the same time the political and military status quo that favors Tiraspol and Moscow. They win thereby on both counts.

The primary origins of this process are traceable to the measures proposed by Russia’s then–prime minister Dmitry Medvedev in 2009 as preconditions to any political resolution of the Transnistria conflict. Moscow went on to block the whole process from 2011 until 2016, the year of the OSCE’s German chairmanship and final year of Frank-Walter Steinmeier as foreign minister. Steinmeier’s small-steps package, coordinated with Russia ab initio, is more substance-filled and streamlined than Medvedev’s concept had been; but the basic rationale remains that of meeting Russian preconditions to a resolution of the Transnistria conflict. Another Russia-friendly diplomat, Franco Frattini, was appointed by the OSCE’s Italian and Slovakian chairmanships in 2018 and 2019, respectively, to promote the Berlin Package.

Russia’s tactic consists of adding precondition upon precondition to withdrawing its forces from Moldova’s territory. The OSCE’s 1999 summit decisions (not vetoed by Russia) had stipulated the early, complete, unconditional withdrawal of Russian forces. In 2002, however, the OSCE decided, at Russia’s insistence, to introduce the notion of “conditions,” without specifying what they were, thus leaving them up to Russia’s interpretation. In 2003, the OSCE simply eliminated the withdrawal deadline. From 2005 onward, German diplomacy under Steinmeier argued, in the OSCE and elsewhere, that Russian “peacekeeping” troops are a stabilizing factor and should remain in place (their illegal status notwithstanding). In 2009, Russia introduced Medvedev’s concept (see above), a precursor to Berlin’s 2016 “small steps” and their current expansion.

Meanwhile, Russia has added the “permanent neutrality of Moldova under reliable guarantees” as yet another precondition to the resolution of the Transnistria conflict. Russia refuses to withdraw its troops until a political solution is agreed upon. And that solution must (under the Russian-written ground rules of the 5+2 format) be “acceptable to both sides,” i.e. subject to Tiraspol’s veto, which conveniently frees Russia from the onus of using its own veto.

It is, therefore, chimerical to believe, and misleading to pretend, that satisfying Moscow on the Berlin Package would suffice to meet Russia’s preconditions for negotiating a political and military resolution of this conflict. Chisinau had apparently chosen to believe in this linkage during Vladimir Plahotniuc’s rule, but is reconsidering its view after the regime change. The small steps are not preconditions to a solution, but merely to starting negotiations toward a solution. The participants in the 5+2 negotiating format define the eventual solution as Transnistria’s return to Moldova with a “special status”—the euphemism for a negotiated federalization.

Russian and Western diplomacy in consonance employ that euphemism because federalization is anathema in Moldova. Even President Igor Dodon has acknowledged this fact, following the recent regime change in Chisinau. A long-time proponent of federalization, Dodon has now cast this goal aside, declining to be rushed into political negotiations and suggesting a slow-down instead (see EDM, July 18).

The Berlin Package is not a finite one but seemingly open-ended, now being referenced as “Berlin Plus.” Its “small steps” are a pied piper’s tune. It seeks to guide Moldova toward sovereignizing Transnistria in the form of a special status, pre-determining its elements without political negotiations, and without seeking a quid pro quo in the form of progress on the withdrawal of Russian troops from Moldova’s territory.

The 5+2 group—Russia, Ukraine, the Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), the United States, the European Union, Chisinau, Tiraspol, in this shape since 2005—is officially titled as “Permanent Conference for Political Questions in the Framework of the Negotiating Process on the Transdniestrian Settlement” (its Russian-defined terms of reference). Even under these terms, the 5+2 group is officially tasked to promote and negotiate a political solution. However, this group has in recent years been downgraded and used for promoting socio-economic measures with legal consequences in Tiraspol’s favor Those “small steps” in the Berlin Package (see Part Three, EDM July 29) have become the heart of the 5+2 group’s work. They are officially promoted as “measures to improve the life of the inhabitants on both sides,” as if to redefine the 5+2 from a political-diplomatic to a social-work forum. Some residents might benefit in some peripheral ways, but the main beneficiaries are Transnistria’s authorities.

The 5+2 annual meeting this coming October seems set to consider the possible recognition in some form of Transnistria’s distinctive banking system, its telephone network, and its railroad. These would become the next “small steps” under the generic, open-ended Berlin Package. The OSCE looks forward to the approval of those measures in a “result-oriented meeting” (Mfa.gospmr.org, July 24; Moldpres, July 24, 25).

The socio-economic “small steps” began producing legal consequences already in 2018: recognizing distinctive Transnistrian car license plates for international traffic, erasing Moldova’s law on private agricultural land ownership in the Tiraspol-controlled territory (thus turning Moldovan farmers into conditional tenants), renouncing Chisinau’s earlier legal jurisdiction over the “Moldovan”-language schools that use the Latin script (these schools are merely tolerated now, and barely) (see EDM, July 23, 2018; September 20, 26, 2018).

Such steps are cumulatively eroding Moldova’s formally recognized titles to sovereignty in Transnistria. The steps currently under discussion on banking, the telephone system, and the railroad, could advance this trend further. While piecemeal, the trend points toward a de-sovereignization of Moldova and, correspondingly, sovereignization of Transnistria.

Those arrangements (and the planned ones ahead) are, ostensibly, bilateral ones between Chisinau and Tiraspol under the OSCE’s mediation. Yet, they need moral-political blessing in the 5+2 framework in order to be seen as legitimate—which, from Moldova’s standpoint, means the blessing of the EU and the US within that collective framework.

Brussels’s and Washington’s presence in this format is only symbolic. They are merely observers to the negotiations (they can look on and comment), a status inferior to that of Russia, the OSCE, and Ukraine as full participants. But the OSCE—outwardly the lead mediator—is not an independent actor, laboring as it does under Russia’s veto power inside the organization. Washington has, from time to time, worked around the 5+2 group, using instead the US-held post of OSCE Mission Chief to nudge Chisinau into the small steps of the Berlin process in 2017–2018. This confused Chisinau at the official level and disappointed Chisinau’s core pro-Western groups. Brussels is practicing its own economic diplomacy toward Transnistria, while the EU’s position in the 5+2 group follows Germany’s “small steps” policy. Germany also pursues its own policy, outside the 5+2 format; but Germany has recently entered the 5+2 format semi-officially by taking (from the US) the helm of OSCE’s Chisinau Mission and promoting the Berlin Package. Slovakia is chairing the OSCE in Vienna this year but has agreed to prolong the mandate of Moscow’s self-declared friend, Franco Frattini, as the OSCE chairmanship’s representative in these negotiations. Ukrainian diplomats, worried that a possible special status for Transnistria could set a precedent to be used against Ukraine, have nevertheless hunkered down in the 5+2 forum until now (RFE/RL, July 1).

The 5+2 forum has failed both to provide a genuine negotiating platform and to protect Moldova’s interests. Failure was unavoidable since Western diplomacy accepted Russia’s terms for this group’s composition and ground rules. From 2005 onward, Russia used this forum to imitate negotiations while Transnistria consolidated its de facto statehood. Western diplomacy went along passively for a decade but shifted to a more active stance from 2016 onward with the Berlin Package. This is a rare case (and the only case of a post-Soviet conflict) in which Russian and Western diplomacy seem to have worked out a consensus.

The official designation, “negotiating process,” correctly suggests that it is not “frozen.” It is crawling forward but in the wrong direction. A temporary, undeclared freeze would be the least bad option in this situation and could still be considered informally by some of the participants in the 5+2 negotiating format, ahead of the annual meeting in October and the OSCE’s own year-end meeting.

Advancing this process any further is possible only at Moldova’s expense and to Russia’s and Transnistria’s continuing satisfaction. The OSCE’s institutional-bureaucratic interest drives it to “move forward” and “show results,” particularly by conference deadlines (twice in Bratislava this year). Berlin is also vested in this process in the context of its own policy toward Russia. But there is no discernible reason for Washington, Brussels or Kyiv to promote such a process. They could justifiably halt this process temporarily, for a thorough reconsideration of its premises and its objectives. A pause for thought is long overdue, and it need not be termed a “freeze” even if it would amount to one.

Article first published by Eurasia Daily Monitor on four parts 17-29 July 2019