La orele 05.00 ale dimineţii de joi, 24 februarie, preşedintele Vladimir Vladimirovici Putin, rostea o ultimă alocuţiune care prefaţa “operaţia militară specială”, aşa cum a fost titrat în discursul Kremlinului, războiul deja anunţat al Rusiei împotriva Ucrainei, având drept dublu obiectiv – aşa cum însuşi vorbitorul a afirmat- “demilitarizarea şi denazificarea” ţării de la Don, pe de o parte, şi reconfigurarea ordinii şi a echilibrelor de forţe la nivel strategic global. Să remarcăm, în treacăt, dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea de a împăca între realitate şi fantezie atunci când Putin vrea să “denazizeze” o ţară al cărei preşedinte Zelinski este un evreu care cheamă evreimea globală să se implice în acţiunea de condamnare a invaziei ruse.
.
În cea de-a opta zi a invaziei ruse, nici unul din obiectivele capitale sau colaterale, nu fuseseră atinse, decredibilizând tot mai îngrijorător prognozele potrivit cărora “operaţiunea specială” rusă- belarusă – cecenă şi mercenarială nu va fi decât o formă specifică a unui blitzkrieg victorios şi încheiat cu victoria campaniei iniţiată şi dirijată de aspirantul la statutul de lider maximus al unei alte “lumi noi”- Vladimir Putin.
Declaraţia de război lansată de Vladimir Putin în zorii zilei de 24 februarie se doreşte a fi o expunere de argumente şi justificări în susţinerea deciziei de declanşare a “operaţiunii speciale” împotriva Ucrainei şi, prin consecinţele posibile, a întregii planete, cu toate punctele sale cardinale. Textul documentului reuşeşte, însă, să trezească cititorului şi ascultătorului straniul sentiment că aude sau lecturează o Carte contemporană a Plângerilor biblicului Ieremia, Pentru convingere, reproducem aici, ample extrase din narativul livrat de Vladimir Putin, autoplasat într-o dramatică victimă inocentă a Occidentului, dar o “victimă” care a citit şi faimoasa carte “Ferma Animalelor, în care autorul, George Orwell care, preluând aserţiuni ale cartezianului filosof britanic Thomas Hobbes, dezvoltă ideea potrivit căreia statele sunt entităţi suverane, dar unele sunt “mai suverane” decât altele. Înţelegându-se că, această categorie a celor “mai suverani” decât restul este sau ar trebui să facă parte şi Rusia -fie cea sovietică, fie cea federativă din ultimii treizeci de ani:
´”Dragi cetăţeni ruşi, dragi prieteni,
Astăzi este necesar să revin asupra evenimentelor tragice care se produc în Donbas şi la unele chestiuni- cheie legate de securitatea Rusiei.
Voi începe prin a reveni asupra unor aspecte la care m-am referit, deja, în alocuţiunea mea din 21 februarie şi care ne preocupă şi ne îngrijorează în mod cu totul deosebit, respectiv ameninţările la securitatea patriei noastre şi pe care, de mai mulţi ani, oamenii politici din Occident nu încetează să le producă pas cu pas şi în mod brutal. Şi mă refer la extinderea NATO spre Est şi apropierea necontenită a infrastructurii militare a acestei organizaţii de frontierele ţării noastre. (….)
Cunoaştem cu toţii că, în ultimii peste 30 de ani, am încercat, cu răbdare şi cu perseverenţă, să ajungem la o înţelegere cu principalele state membre ale NATO asupra principiilor unei securităţi egale şi indivizibile în Occident şi în Europa.. Drept răspuns, ne-am lovit, de fiecare dată, fie de minciuni şi şiretenii dintre cele mai cinice, fie de presiuni şi şantaj, în vreme ce Alianţa Nord-Atlantică nu a încetat să se extindă, în ciuda tuturor protestelor şi neliniştea noastră. Maşina militară a Alianţei nu a încetat să se apropie tot mai mult de frontierele noastre.(…) Este indubitabil că, în viaţa practică, în relaţiile internaţionale şi în regulile care le guvernează, este normal să se ţină seama de schimbările care trebuie să se producă în ordinea mondială şi în echilibrul de forţe. Dar aceată schimbare trebuie să se facă cu profesionalism, progresiv şi cu răbdare, ţinându-se cont şi respectând interesele tuturor ţărilor, fără euforia suprematismului absolut grevată pe o slabă cultură generală şi folositoare doar celor puternici şi aroganţi. Azi, situaţia începe să evolueze după un scenariu deosebit.
Pentru ce? De unde această manieră arogantă a unora care se consideră “aleşi” şi infailibili cărora totul le este permis? De unde acest dispreţ şi această ignorare suverană a intereselor şi cerinţelor noastre absolut legitime?
Răspunsul este pe atât de uşor, pe cât este de evident şi de clar. La finele anilor ’80, Uniunea Sovietică traversa o perioadă de slăbiciune care i-a provocat prăbuşirea totală. Evoluţiile de atunci constituie o bună lecţie pentru noi, cei de astăzi. Ele au demonstrat cât se poate de clar că că paralizia puterii şi a voinţei sunt primii paşi către către degradarea totală şi marginalizare. Tot ceea ce, astăzi, nu este pe placul hegemonilor omnipotenţi. Pentru URSS a fost de ajuns perioasa respectivă pentru ca, vremelnic, să ne pierdem încrederea în noi înşine şi pentru ca echilibrul global de forţe să se rupă. În consecinţă, toate acordurile şi tratatele existente la vremea respectivă şi-au pierdut funcţionalitatea. Tot ce nu este pe gustul puterilor hegemoniste este ignorat ca fiind arhaic, caduc, inutil. Iar în schimb tot ce satisface interesele puterilor respective este declarat drept unicul adevăr şi impus cu forţa, în mod arogant şi prin toate mijloacele. Iar cei care nu sunt de acord, sunt ameninţaţi cu nimicirea.
Aspectele despre care vorbesc nu privesc numai Rusia şi noi nu suntem singurii care resimt starea de nelinişte. Aceste aspecte acoperă întregul sistem de relaţii internaţionale şi, uneori, se referă la însişi aliaţii Statelor Unite ale Americii”
II
Despre “doctrina Putin”
Războiul pe care Rusia l-a declanşat la 24 februarie poate fi privit ca o cotă de apogeu a unei istorii de trei decenii succesive prăbuşirii Rusiei sovietice şi două decenii de domnie a lui Vladimir Putin. A fost, în acelaşi timp, o perioadă în care, cu începere din anii ’90, Statele Unite şi Occidentul european au iniţiat şi au derulat construcţia unui sistem de securitate în care Rusia a avut un rol sau o paradigmă de prezenţă marginală, sporadică şi confuză. Iar aceasta a constituit o realitate pe care Moscova lui Vladimir Putin a contestat-o în repetate rânduri Un punct de vârf pe sinusoida relaţiilor contorsionate între Rusia şi arealul Occidental pentru că, de data aceasta starea de criză nu se reduce la anexarea Crimeei, în 2014 şi la invadarea polidirecţională a a Ucrainei, ci are o miză cu mult mai amplă, respectiv punerea în discuţie a înseși actuala ordine regională şi globală, într-un sens în care, potrivit viziunii lui Vladimir Vladimirovici, Rusia să capete “statutul pe care îl merită şi care i se cuvine pe scena geografiei şi geostrategiei globale. La 20 de ani de la ascensiunea sa în vârful piramidal de putere al Kremlinului, şi aflându-se în confruntare cu al cincilea preşedinte locatar al Casei Albe, Vladimir Putin îşi construieşte proiectele pe temelia unei ţesături de criterii şi convingeri care, interconectate, dau esenţa a ceea ce poate fi identificat drept “Doctrina Putin” în centrul căreia se regăseşte obiectivul fundamental de a impune lumii occidentale, inclusiv prin constrângere, să recunoască şi să accepte Rusia de după încheierea Războiului Rece ca putere cel puţin egală dacă nu superioară nivelului de putere, influenţă şi vizibIlitate care au caracterizat fostul imperiu sovietic. Se regăseşte aici, ca element inspirator şi motrice al “Doctrinei Putin” ideea deja amintită a lui Thomas Hobbes, potrivit căreia doar un grup restrâns de ţări au dreptul la a constitui elita entităţilor statale suverane – între care, desigur, trebuie să se regăsească Rusia, în vreme ce restul naţiunilor şi identităţilor naţionale având doar îndatorirea de a alcătui spaţiul “turmei” supuse intereselor, valorilor şi proiectelor susţinute de puterile elitiste.
Din această perspectivă doctrinară şi filosofică, evaluarea avută în vedere de Vladimir Putin este construită pe necesitatea şi pe dreptul natural al Rusiei post-sovietice de a avea asigurat în permanenţă un fotoliu la masa de negociere şi adoptare a tuturor deciziilor majore privitoare la prezentul şi viitotul planetei Pământ şi al ordinii sale. Este neîndoielnic că în cristalizarea şi promovarea construcţiilor sale doctrinare, liderul de la Kremlin este dominat, pe de altă parte, de obsesiva convingere, devenită axiomă, că, faţă cu “ameninţarea occidentală”, Rusia este îndreptăţită să dispună de un “spaţiu vital”” şi zonă de exclusivitate a influenţei sale în spaţiul adiacent al fostelor republici sovietice, ceea ce înseamă că acestea trebuie împiedicate cu orice mijloc să fie “penetrate” de proiectele occidentale sau să se afilieze unor parteneriate şi alianţe cu forţe externe – îndeosebi Statele Unite, Uniunea Europeană sau Organizaţia Atlanticului de Nord. Or această paradigmă nu se limitează la Ucraina, ci trebuie să acopere, pe de o parte, – prin neutralitate politico-militară- state din vecinătatea proximă, precum Letonia, Lituania, Estonia, şi Finlanda şi, pe de altă parte, să asigure retragerea NATO din statele care au devenit membre ale Alianţei Atlantice, adică să se întoarcă la configuraţia teritoriară existentă în 1997, adică înainte de demararea primului val de aderări europene la structurile NATO. O pârghie eficientă pentru atingerea unui asemenea obiectiv fantezist este, în “Doctrina Putin”, recursul la forţă, adică la procedura aplicată de Moscova Sovietică atunci când unele state satelitare au manifestat aspiraţii de dizidenţă, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, în 1956 şi Cehoslovacia, în 1968, şi cum acţionează, astăzi, Rusia lui Putin în Ucraina.
III
Întrebări şi concluzii preliminare
La peste 10 zile de război şi de primele runde de negocieri eşuate între ruşi şi ukrainieni, este prematur să se vorbească despre concluzii şi învăţăminte. Faţă cu avalanşa de comentarii, prognoze, scenarii şi evoluţii posibile şi ritmul alert şi greu predictibil al evoluţiilor pe front, putem constata, mai degrabă, că realitatea în î mers oferă un summum de elemente-surpriză care contrazic analizele şi pronosticurile peremptorii care au fost puse în circulaţie încă înainte ca regiunea şi eşichierul geopolitic global să se afle, brusc şi brutal, într-o criză care ameninţă să dea încă o consfinţire mai vechiului addagio care vrea ca, începând cu ziua de după, lumea să nu mai fie, cu adevărat, aşa cum a fost.
Vorbim, în primul rând, despre aceea că, răsturnând mai toate profeţiiile pre-conflict, Putin şi strategii săi au optat nu pentru o invazie de mare anvergură, optând pentru o ofensivă limitată şi selectivă. Astfel, cucerirea de către combatanţii invadator a unui centru urban important nu a avut loc decât după o săptămână de la începutul invaziei, cu pierderi umane, materiale, militare şi umanitare deloc neglijabile.
Este vorba, în al doilea rând, de faptul că, în acelaşi interval cronologic şi în ciuda superiorităţii sale logistice şi combatante, rezultatele obţinute de ruşi pot fi considerate a fi mediocre.
Nu mai puţin notabil este şi faptul că, în contradicţie cu gândirea planificatorilor de la Moscova, aşteptata prăbuşire rapidă a regimului şi guvernanţei de la Kiev nu s-a produs, preşedintele Zelensky a reuşit nu numai să electrizeze şi să coaguleze rezistenţa naţională, reuşind, totodată, să atragă o susţinere, simpatie şi asistenţă fără precedent nu numai din partea guvernelor ci şi a opiniei publice din numeroase state şi societăţi ale lumii contemporane.
Este vorba, în sfârşit, de reacţie lumii occidentale şi solidaritatea de largă amploare anti-agresivă şi, într-o bună măsură, neaşteptată.
Toate acestea îşi au, desigur, importanţa şi simbolistica lor la fel de evident opusă agresiunii şi statului agresor, dar aceasta nu trebuie să inspire optimismul festiv care ar luneca pe panta abruptă şi nerealistă a proclamării, la fel de peremptorie ş pripită a înfrângerii Rusiei în campania sa ucraineană. Propagandă sau nu, Vladimir Putin a declarat iterativ că “războiul se va încheia doar odată cu atingerea scopurilor pentru care a fost declanşat. Iar aceasta face pe deplin plauzibilă posibilitatea ca, pentru a obţine victoria – fie ea şi o “biruinţă a la Phyrrus”- Putin să forţeze lucrurile către graniţa iraţionalului ceea ce avertizează asupra posibilităţii ca armata rusă să ridice nivelul violenţei brutale, cu consecinţe uşor de imaginat. Punerea în stare de älertă specială”a arsenalului de descurajare atomică, este un semnat grăitor în acest sens, chiar dacă invocarea “butonului nuclear” este considerată, cel puţin deocamdată, doar e demonstraţie de forţă, după cum poate fi un semn de slăbiciune, aşa cum aprecia fostul director al C.I.A., Leon Panetta.
IV
Condiţiile lui Putin
La 4 martie, la începutul celei de-a doua săptămâni de război, din iniţiativă germană, între cancelarul Olaf Scholtz şi preşedintele Vladimir Putin a avut loc un nou dialog telefonic consacrat evoluţiilor pe frontul ucrainean, prilej cu care liderul de la Kremlin şi-a reafirmat – pentru a câta oară? – condiţiile revendicative în schimbul cărora partea rusă ar fi dispusă să angajeze negocieri de încheierea a “operaţiei speciale”, în Ucraina şi cu alte părţi implicate şi doritoare de revenire la pace, cu precizarea insistent repetată de convorbitorul rus, că încetarea invaziei nu va deveni realitate decât în măsura şi în momentul în care revendicările ruseşti vor fi satisfăcute in integrum. Iar acestea sunt următoarele, aşa cum le-a formulat Putin însuşi:
– Un statut neutru, demilitarizat, denazificat şi non-nuclear pentru Ucraina;
– Recunoaşterea de jure a anexării peninsulei Crimeea de către Rusia;
-Recunoaşterea naţională şi internaţională a suveranităţii regiunilor separatiste Doneţk şi Lughansk în teritoriile lor administrative.
La începutul războiului, Vladimir Putin aprecia că prăbuşirea Fostei Uniuni Sovietice a fost o mare tragedie geostrategică pentru întreaga ordine a lumii.
Dar războiul lui Putin nu obnubilează morfologia gândirii strategice a lui Vladimir Putin, care la declanşarea invaziei în faza incipientă a intervenţiei militare ruseşti îşi punea această întrebare retorică: “Dacă Rusia nu există, de ce am avea nevoie de această planetă?”
Problema României este tipică pentru țările din Africa și Asia, care, deși sunt pline de resurse naturale se zbat în sărăcie din cauza prostiei și hoției care colcăie în acele țări. Resursa umană ajunsă în fruntea țării este de o condiție atât de jalnică încât repezentanții ei după ce că sunt hoți. sunt atât de proști încât își închipuie că pot păcăli pe toată lumea, deși ei nu sunt capabili să comunice nici măcar în limba maternă.
Frans Timmermans, vice-președinte Comisia Europeană
Poate cea mai urgentă problemă pentru România anului 2021 este crearea și apoi aplicarea unui proiect de țară necesar oricărui stat, deci și țării noastre, aplicabil și credibil pentru noi îșine, dar și pentru alții, care ne privesc și chiar ne ajută să ne scufundăm și mai mult în patimile strămoșești, pe care nu am reușit să le depășim nici la 2020 de ani după Hristos.
De la aderarea la UE în 2007, România a primit 66,2 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană, suma fiind de aproape trei ori mai mare decât cea plătită de țara noastră către bugetul UE, de 22,8 miliarde de euro[1]. Așadar, suntem pe plus – TEORETIC – cu 43,39 de miliarde de euro, la 14 ani de la aderare (anul 2021 – n.n.). Un calcul simplu: în medie, au intrat peste trei miliarde de euro pe an, ceea ce înseamnă aproape 8,5 milioane de euro pe zi! Din cele 66,2 miliarde de euro, 36,68 miliarde de euro au revenit țării noastre în timpul perioadei de programare 2007-2013, iar 29,52 miliarde de euro în timpul perioadei de programare 2014-2020. Până la sfârșitul lui 2023, România mai are la dispoziție alte 11 miliarde de euro din alocarea 2014-2020. Separat, România va mai beneficia de aproape 80 de miliarde de euro până la finalul acestui deceniu, dintre care aproape 30 de miliarde din Mecanismul de Redresare și Reziliență și restul de aproximativ 50 de miliarde din bugetul UE pentru perioada de programare 2021-2027, din care banii pot fi cheltuiți până în 2030.
Aruncăm anual 2,55 milioane de tone de hrană!
Pe 18 octombrie 2021, secretarul de stat în Ministerul Agriculturii și Dezvolării Rurale (MADR), Aurel Simion, a declarat că anual, România aruncă aproximativ 2,55 milioane de tone de hrană, cea mai mare pondere fiind reprezentată de mâncarea gătită, precum și de fructe şi legume[2]. „Proiectul de cercetare finanţat de Uniunea Europeană estimează că aproximativ 20% din alimentele produse în Uniune sunt irosite. Conform studiilor existente, în România se aruncă în fiecare an aproximativ 2,55 milioane de tone de mâncare, ceea ce înseamnă aproximativ 129 kg/cap de locuitor. Din cele 129 kg/cap de locuitor risipite anual, 24% este mâncare gătită, 22% fructe, 21% legume şi 1% carne. Cea mai mare risipă de hrană se înregistrează în mediul urban, în Timp ce în comunităţile rurale se folosesc metode tradiţionale de valorificare a resturilor de alimente în gospodării”, a afirmat oficialul MADR.
Un studiu realizat de Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă, care evaluează percepţia populaţiei privind risipa alimentară în România, produsele de panificaţie şi mâncărurile pregătite acasă sunt cele care au cel mai mare risc de risipă în gospodăriile românilor, deşi tendinţa de risipire s-a diminuat semnificativ în ultimii ani (2020 faţă de 2016) cu 63,8%, respectiv cu 61,11%. Conform studiului menționat, până la 50% din toată risipa alimentară o produc consumatorii individuali de la oraşe. „Cheltuim pe hrană 40% din venituri, iar 33-50% din aceasta ajunge direct în coşul de gunoi; de cele mai multe ori, cantitatea de mâncare aruncată într-o zi de o persoană reprezintă o masă completă, în jur de o jumătate de kilogram”, arată studiul citat.
Nivelul mediu al risipei în rândul consumatorului urban din România a scăzut la 6,5% în 2020, de la 10,43% în 2016, iar pentru 2030 estimările relevă că se va atinge obiectivul de reducere cu 50% a risipei alimentare.
Cercetare-dezvoltare
România a înregistrat în 2020 cea mai scăzută pondere în PIB a cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare după 2015, potrivit datelor communicate de INS[3]. Am rămas, de departe, ultimii în UE cu 0,47% din PIB alocați pentru cercetare-dezvoltare. Sumele alocate cercetării au fost sub nivelul post-aderare de 0,55%, consemnat în 2008, iar din seria de date certificate Eurostat, nivelul cel mai ridicat pentru țara noastră s-a înregistrat în 1995 (0,75% din PIB).
Cu alocări situate cam la un sfert în raport cu Cehia (economie cu PIB comparabil cu al nostru) și o treime din ce alocă Ungaria, suntem foarte departe de Polonia (1,32% PIB) sau Croația (1,11% PIB).
Până și Bulgaria, plecată de la un nivel mai redus la intarea în UE, ne-a lăsat în urmă, deşi a slăbit cadenţa de la 0,95% din PIB în 2015 la doar 0,84% din PIB în 2019.
În 2020, pe surse de finanțare, circa 53% din cheltuielile pentru cercetare au provenit de la întreprinderi, 33% din fonduri publice ( care au avut cea mai mare scădere, respectiv cu 110 milioane lei mai puțin) și 11% au fost alocate prin fonduri europene.
Deșeurile
Neutralizarea deşeurilor pe plan internațional costă cca 250-300 euro pe tonă, iarîn România costurile pentru depozitare sunt mult mai mici, dar 50-70 de euro. Este un întreg business dezvoltat, iar România face acum muncă de prevenţie să oprim deşeurile care intră în ţară, să oprim containerele şi facem muncă de destructurare a structurilor de crimă organizată care s-au înfiinţat în spatele acestui business.
Ministrul Mediului, Tánczos Barna, afirmă că deşeurile care ajung în România din alte ţări europene sunt aduse de firme româneşti, trecute în documentele oficiale drept materie primă pentru reciclare, însă „firma care le aduce rămâne cu 10% prelucrat şi 80% ajunge la groapă”[4]. Conform ministrului, aceste importuri nu sunt greşeli, ci ”încălcări intenţionate ale legii”, iar în acest context Tánczos Barna a spus că se lucrează la nivelul Guvernului la schimbări care să ducă la specializarea unor procurori pe infracţiuni de mediu.
La verificarea unor astfel de containere au fost găsite microcipuri, materii prime pentru alt tip de reciclare decât cel declarat în acte, iar firma care le aduce „rămâne cu 10% prelucrat şi 80% ajunge la groapă”. Ministrul consideră că acest fenomen trebuie controlat „foarte riguros”, împreună cu Vama şi Poliţia de Frontieră, instituţii care trebuie dotate cu aparatura necesară depistării unor astfel de transporturi. „Un lucru este cert: deşeurile în sine care sunt destinate depozitării din start nu pot fi aduse în România, sau nu pot fi duse din România în alt stat membru, dar sub titulatura de materie primă se mai aduc materiale care nu ajung la reciclare, ci ajung la depozitare”, a explicat ministrul.
Unele transporturi au fost expediate înapoi la firmele care le-au trimis, altele sunt neutralizate în România. În România depozitarea este mai ieftină decât în alte state. Unele cantităţi de deşeuri vin în special din Germania şi Italia.
„Sunt doar câţiva procurori specializaţi pe infracţionalitate de mediu: unul dintre ei este tocmai la Constanţa şi tocmai de aceea avem şi eficienţă acolo, în port şi în controalele pe care le desfăşurăm. Am început o activitate de regândire a sistemului instituţional la Ministerul Justiţiei există deja un grup de lucru pe schimbările structurale în vederea asigurării procurorilor specializaţi în toată ţara pe infracţionalitate de mediu”, a mai precizat ministrul Mediului.
Dizabilitățile
După Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi republicată, tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare, iar gradele de handicap sunt grav, accentuat, mediu şi uşor. După datele publicate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale (MMPS), la finalul lunii iunie 2021 erau înregistrate în țara noastră, 861.016 persoane cu dizabilități[5]. Doar 1,94% dintre acestea se află în instituții de asistență socială, marea majoritate descurcându-se singură. La 30 iunie 2021, rata persoanelor cu dizabilităţi la populaţia României a fost de 4,45%, cele mai mari rate înregistrându-se în regiunile Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia şi Nord-Vest, respectiv 5,65%, 4,82% şi 4,75%. Pe judeţe/municipii, numărul cel mai mare de persoane cu dizabilităţi se înregistra în Bucureşti (73.522 persoane), urmat de judeţul Prahova (37.909 persoane) şi judeţul Argeş (32.227 persoane), iar cel mai mic număr era în judeţul Covasna (6.442 persoane); potrivit MMPS, femeile reprezentau 53,34% (459.270) din totalul persoanelor cu dizabilităţi.
Numărul persoanelor cu vârsta de peste 50 ani reprezintă 72,76% (571.327) din totalul persoanelor adulte cu dizabilităţi. Din centralizarea datelor pe grupe de vârstă rezultă că 52,87% sunt persoane cuprinse între 18-64 ani (415.143 persoane) şi 47,14% au peste 65 ani (370.152 persoane), în total persoane adulte cu dizabilităţi. Numărul persoanelor cu handicap grav reprezenta, la finele lunii iunie 2021, 40,30% din total (faţă de 39,95% la 30 iunie 2020), cele cu handicap accentuat 47,73% (faţă de 48,65% la 30 iunie 2020), iar cele cu handicap mediu şi uşor 11,97% (faţă de 11,40% la 30 iunie 2020).
Numărul instituţiilor publice de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu dizabilităţi la 30 iunie 2021 era de 511 (faţă de 506 la 30 iunie 2020), dintre care 456 rezidenţiale (faţă de 448 la 30 iunie 2020) şi 55 nerezidenţiale – de zi (faţă de 58 în perioada similară din 2020). Două treimi (66,01%) din instituţiile rezidenţiale publice pentru persoanele adulte cu dizabilităţi erau centre de îngrijire şi asistenţă (35,75%), având 6.936 de beneficiari, şi locuinţe protejate (30,26%), având 954 de beneficiari. Aceştia reprezentau 47,14% din numărul total de 16.738 persoane aflate în instituţiile rezidenţiale. Un număr semnificativ de beneficiari exista şi în cele 43 de centre de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică, respectiv 4.318 persoane (25,80%). Dintre cele 456 de instituţii publice rezidenţiale de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu dizabilităţi, 77 erau centre cu peste 50 de beneficiari; aceste centre se află în proces de restructurare, subliniază MMPS.
Expresul de Europa
Connecting Europe Express, un tren special, care circulă în cadrul Anului european al căilor ferate 2021, a plecat din gara Lisabona pe 2 septembrie 2021 și a ajuns în România ăe 17 septembrie[6]. El a oprit în peste 100 de localități din 26 de țări în cursul călătoriei sale de cinci săptămâni, înainte de a ajunge la Paris pe 7 octombrie.
În total, traseul a avut o lungime de 20.000 km iar trenul a traversat 33 de puncte de trecere a frontierei. Plecând de la Lisabona și încheindu-și călătoria la Paris, trenul a făcut o oprire notabilă la Ljubljana, conectând președințiile portugheză, slovenă și franceză ale Consiliului UE. De-a lungul călătoriei, au fost prevăzute diverse evenimente pentru a întâmpina trenul în gările în care s-a oprit prin Europa.
”Calea ferată a modelat istoria noastră bogată și comună; dar calea ferată este, de asemenea, viitorul Europei, calea noastră către atenuarea schimbărilor climatice și stimularea redresării economice în urma pandemiei, în Timp ce construim un sector de transport neutru din punct de vedere al emisiilor de carbon. Connecting Europe Express a devenit o conferință continuă, un laborator și un forum pentru dezbaterea publică cu privire la modul de a face din calea ferată modul de transport preferat atât pentru pasageri, cât și pentru întreprinderi”, a spus comisarul european pentru transporturi, Adina Vălean. Pe parcursul deplasării trenului, persoanele pasionate de căile ferate au putu urmări dezbaterile care au avut loc la bordul acestuia, precum și conferințele organizate privind politica UE în domeniul infrastructurii și rolul rețelei transeuropene de transport.
În România, Connecting Europe Express a circulat cu o medie de 40 km pe oră, deşi media europeană a vitezei trenurilor este în jur de 100 km pe oră. De la aderarea ţării noastre la UE, în 2007, autorităţile locale au reuşit să modernizeze doar 125 km de cale ferată din bani europeni, pe când Polonia a reabilitat circa 1.600 km în aceeaşi perioadă din fonduri UE.
Fraude cu fonduri europene
Cinci firme din Mehedinţi ale unor cetăţeni italieni care pretindeau că dezvoltă culturi de roşii şi au beneficiat de fonduri europene prin programul Tomata, lansat de Guvernul PSD în 2017 și astfel au fraudat fonduri europene în valoare de 850.000 de euro prin programul Tomata, se arată în raportul OLAF pentru anul 2020[7]: “Nici măcar un cent din acești bani nu a fost cheltuit în România. Imediat ce Agenția Română de Plăți în Agricultură a virat subvențiile în conturile bancare ale celor cinci companii, banii au fost transferați în conturi bancare din Italia, unde au fost retrași rapid de la bancomate sau de la ghișee din bănci și folosiți pentru finanțarea altor activități infracționale”, se arată în raportul OLAF.
Cazul a intrat și în atenția DNA și a autorităților judiciare din Italia care au reușit să pună sub sechestru conturi bancare de 215.000 de euro; dosarul a fost închis de OLAF în octombrie 2020 cu propunere de recuperare a prejudiciului de 850.000 de euro.
În cazul Palinca, reprezentanții OLAF vorbesc despre o fraudă cu fonduri europene de 25 de milioane de euro pentru reabilitarea unor proiecte de infrastructură în România: Mihaela Szechely, consiliera fostului ministru PNL al Transporturilor, Ovidiu Silaghi a fost trimisă în judecată de DNA în iulie 2020, alături de soţul ei, Roberto Pasquale Favino, asociat şi administrator în fapt la firma Team Delta Proiect, alături de Alexandra Mocanu, administrator de drept la aceiaşi firmă şi un alt italian, Mario la Sala, prieten cu fostul ministru Ovidiu Silaghi şi consilier al europarlamentarului italian Giovanni La Via, membru în partidul lui Silvio Berlusconi. Szechely este acuzată că în 2012, pe când era consiliera ministrului Transporturilor Ovidiu Silaghi, a primit comisioane de 2 milioane de euro cu scopul de a debloca plăţile de 15 milioane de euro pentru Astaldi România, companie care reabilitase magistrala 800 de cale ferată Bucureşti-Constanţa: banii s-au plătit de către compania Astaldi către firma Team Delta Proiect a soţului consilierei lui Silaghi.
Ancheta DNA a început ca urmare a constituirii unei echipe comune de investigaţie româno-belgiană (JIT) și a fost realizată cu sprijinul OLAF și al EUROJUST. Personajul principal în dosarul autorităţilor belgiene era consultantul italian Mario La Sala, care alături de alți italieni este acuzat că ar fi controlat firme fantomă în Belgia prin care se colectau “bani negri” de la mai multe companii de construcții din România.
DNA arată în rechizitoriul Mihaelei Szechely că ancheta comună cu autorităţile belgiene a stabilit că, în perioada imediat următoare încasării sumelor de la societatea Team Delta Proiect SRL, o firma din Belgia a efectuat către societăți din România plăți reprezentând contravaloarea unor servicii de publicitate pentru campania electorală ocazionată de alegerile parlamentare din 2012, beneficiar al acestor servicii fiind alianța politică Uniunea Social-Liberală (USL). OLAF a închis ancheta în noiembrie 2020, cu recomandări de investigație penală către autoritățile judiciare din Spania, Belgia și România și cu recomandări de recuperare a prejudiciului de 25 de milioane de euro către Direcția Generală de Politică Regională a Comisiei Europene (DG-REGIO). Raportul OLAF notează că autoritățile judiciare belgiene au indisponibilizat aproape 2,8 milioane de euro în conturi bancare din Italia și Belgia ale suspecților.
Importurile de energie primară
Importurile de resurse energetice primare, de aproape 8,845 milioane de tone echivalent petrol (tep), au acoperit aproape 45% din totalul resurselor de energie primară consumate în primele 7 luni ale anului 2021[8]: cel mai mult a crescut importul de gaze naturale (40,7%), iar importul de țiței a crescut cu 21,6%, potrivit datelor publicate de Institutul Național de Statistică. Importul de țiței a acoperit mai mult de jumătate din importurile totale (4,516 mil. tep), urmat importul de produse petroliere (1,795 mil. tep) și de gazele naturale (1,569 mil. tep). Resursele totale de energie primară ale României au crescut cu 10,8%, în primele 7 luni ale anului în curs, comparativ cu intervalul similar din 2020, pe seama creșterii importurilor cu 19,5%.
Creșterea consumului energetic este un indicator al creșterii economice în măsura în care ritmul consumului este mult superior celui al creșterii eficienței energetice. În perioada ianuarie-iulie 2021, importul a asigurat aproape 14% din consumul total de electricitate, în vreme ce ponderea producției de electricitate din combustibilii fosili în consumul final (38,91%) abia a depășit-o pe cea a hidrocentralelor (37,12%, fiind sub cea a energiei verzi produse de România (52,13%, hidro+ eoliană+fotovoltaică).
Limitele proiectului de țară al lui Eugen Căliman
Autorul acestui proiect de țară l-a menționat în câteva rânduri în presă, comentând că ex-premierul ludovic Orban nu i-a acordat suficientă atenței pentru implementarea lui. Câteva idei ale autorului proiectului sunt următoarele[9]:
România în întregul ei se află într-o deficiență de gândire activă și sistemică, iar bugetarii nu sunt o plagă națională, consumatoare inutilă de resurse financiare.
Nimeni nu se întreabă de ce nu pot fi folosiți bugetarii în procesul dezvoltării economice și industriale, într-o țară în care dezindustrializarea este extremă, iar locul producției industriale l-a preluat “producția de consum”, adică industria” supermarketurilor!
Utilizarea intensivă a bugetarilor – prin pregătire și atribuții concrete în procesul îmbunătățirii competitivității economice naționale, în organizarea și realizarea procesului național de dezvoltare este lege economică în proiectul național de reindustrializare, ca proiect de țară!
Președintele P.N. Liberal, Ludovic Orban a refuzat evaluarea și promovarea “proiectului de țară” – pe care i l-am propus personal, iar persoane cu vizibil interes și voință politică de a dezvolta localitățile și propria zona de administrare politică, acționează debusolați în această direcție, mergând și acționând pe contrasens în ce privește utilizarea bugetarilor în procesul dezvoltării economice.
În lipsa proiectului de țară, conducerea politică și administrativă a județelor se rezumă la zona edilitară, lipsind orice viziune și competență în organizarea dezvoltării economice-industriale a orașelor și județelor țării!
Opinia prof. univ. dr. Bogdan Murgescu
În numărul 100 al Cronicilor Curs de Guvernare, pornind de la experiența altor state care deveniseră membre ale Pieței Comune/Uniunii Europene având inițial un nivel al PIB/locuitor mult sub media UE, am ridicat problema riscului ca România să nu fie pregătită pentru trecerea la un nou model de dezvoltare, care să suplinească erodarea avantajului relativ al forței de muncă ieftine[10]. Articolul respectiv îl închideam cu avertismentul că „dacă nu ne vom mișca foarte coerent și consecvent cel târziu de la finele anului 2020, există riscul ca România să nu valorifice șansa de dezvoltare oferită de apartenența la Uniunea Europeană”.
Aluzia la un termen precis („finele anului 2020”) era legată în acel moment (octombrie 2018), de data predictibilă pentru alegerile parlamentare, ca și de intuiția că excesele negative ale politicii PSD-ALDE, inspirate de Liviu Dragnea, aveau să stimuleze anticorpii democratici ai societății și că, cel târziu în 2020 aveau să aducă la putere o nouă constelație de forțe, pro-europeană și orientată spre reforme.
Între Timp, Istoria a dat peste cap multe dintre lucrurile ce păreau predictibile în 2018. Anticorpii democratici s-au activat spectaculos la alegerile europarlamentare din 26 mai 2019, dar apoi a avut loc înlocuirea guvernării PSD-ALDE cu o guvernare PNL în toamna anului 2019 și apoi s-a declanșat pandemia COVID-19.
În acest context foarte special a avut loc o regrupare a forțelor antireformiste, care au acționat pe două planuri. Într-un mod sincron și probabil coordonat, listele candidaților pentru Parlament ale cam tuturor partidelor cu șanse au fost colonizate cu „cârtițe” și persoane controlabile (șantajabile); aici trebuie spus că măsura acestei contaminări nu este egală, și că avem partide unde asemenea personaje sunt relativ stinghere și altele unde, dimpotrivă, ele formează nucleul grupurilor decizionale.
A doua direcție a fost descurajarea participării la vot, mizând pe uzura indusă de pandemie și de performanța inevitabil limitată a guvernului minoritar PNL, dar și pe promovarea agresivă, prin televiziuni și mediile sociale, a cinismului cu privire la viața politică și a ideii că angajamentul civic este inutil. Rezultatul acestei campanii a fost remarcabil, plasând România nu doar pe un loc ultim în Europa, la mare distanță de restul țărilor europene, dar și foarte departe de propria performanță la alegerile pentru Parlamentul European..
În acest context, dar și ținând cont de experiența lunilor care s-au scurs de la alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, prezența slabă la vot nu a fost o reușită a alegătorilor principiali, care au refuzat să cauționeze oferta submediocră a partidelor și le-au „pedepsit” nevotându-le, ci a fost succesul unei rețele de profitori politico-economici, care dorește să conserve captura celei mai mari părți a statului român și să blocheze funcționarea mecanismelor de apărare ale societății (justiția și activismul civic reflectat în alegeri).
Rezultatul a fost un mandat politic slab pentru cei care doreau să schimbe ceva în România, și o capacitate ridicată a „suprastructurii” de a bloca amenințările de introducere a unor reguli și control în cheltuirea banilor publici, sau de consolidare a independenței justiției. La data redactării acestui text – 3 noiembrie 2021 – prima coaliție guvernamentală de după alegeri s-a destrămat, România se află de două luni în criză politică, guvernul a fost demis prin moțiune de cenzură, constituirea unei noi majorități trenează, iar cu privire la capacitatea de acțiune pozitivă a clasei politice un analist avizat spune următoarele: „Dezintegrate, partidele nu mai sunt capabile să articuleze vreun plan de dezvoltare și vreun proiect cu bătaie lungă”.
În aceste condiții, ceea ce părea a fi o conjunctură favorabilă pentru reforme costisitoare politic – un interval de peste 3 ani fără campanii electorale care să deturneze atenția guvernanților, dar cu posibilitatea de a beneficia de fonduri europene semnificative prin PNRR – s-a irosit. Ca să înțelegem riscurile unei ratări istorice, pentru câteva domenii-cheie am pus pe două coloane ce era de făcut în anii 2021-2024 și care sunt perspectivele pentru anii 2022-2026:
Domeniul
Ce era de făcut în 2021-2024
Perspective (2022-2026)
„Economia reală”
Reforme structurale în economie: „tranziția verde”, digitalizarea, creșterea productivității, valorificarea unor nișe de competivitate, contrabalansarea unor riscuri sectoriale.
Puține și incoerente inițiative la nivelul policilor publice; realizările vor fi dependente de inițiativele capitalului privat.
Finanțele publice
Reducerea deficitului bugetar (ieșirea României din situația de deficit excesiv); metode: îmbunătățirea colectării veniturilor prin informatizarea ANAF și lărgirea bazei de impozitare & ajustarea cheltuielilor publice. Suplinirea finanțării naționale prin accesarea fondurilor europene prevăzute prin PNRR.
Termenul inițial pentru ieșirea României din situația de deficit excesiv a fost amânat pentru 2024, și nici acesta nu este realist. Fondurile alocate prin PNRR (29,2 miliarde EUR până în 2026) înseamnă în condițiile unei absorbții perfecte (greu de anticipat) cam 5 miliarde EUR anual în media anilor 2022-2026. Deficitul pe 2021 a fost estimat la circa 20 miliarde EUR, iar în 2024, dacă ajustarea va avea succes, va fi de circa 7 miliarde EUR. Aceasta înseamnă că în cel mai bun scenariu posibil, PNRR nu va fi suficient pentru a evita costurile sociale ale redresării finanțelor publice.
Educația și capitalul uman
Adoptarea reglementărilor necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite prin „România educată”
Menținerea status-quo-ului în sistemul de educație, cu agravarea disparităților sociale și erodarea capitalului uman.
Sărăcia și excluziunea socială
Lărgirea accesului la servicii medicale, la educație și la infrastructura de transport și comunicații.
Alocarea de ajutoare în loc de investiții. Adâncirea polarizării și subminarea durabilă a capacității de a ajunge la consens social.
Evident, la cele de mai sus fiecare dintre noi poate să adauge foarte multe elemente. Ar fi multe de spus și despre riscurile trecerii la automobile electrice pentru industria românească, mai ales pentru producătorii de componente sau despre implicațiile tranziției energetice; la fel, despre șansele dezvoltării sectorului IT și despre cercetare; sau despre faptul că dezechilibrele macroeconomice compromit orice perspectivă de aderare la euro, chiar dacă unele dintre criteriile de la Maastricht vor fi parțial relaxate. Iar în lipsa aplicării reformelor prevăzute prin PNRR există un risc real să se ajungă la sistarea totală sau parțială a accesului la fondurile europene.
Sintetizând, disfuncțiile sistemului politic amenință să aducă România într-o criză acută în orizontul a 2-3 ani. Este ceva de făcut? Probabil că da, dar aceasta este o discuție distinctă, ce va trebui să fie purtată separat și apoi transformată în fapte.
Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR)
Pe baza acestui plan, țara noastră are la dispoziție granturi în valoare de 14,2 miliarde de euro și împrumuturi în valoare de 14,9 miliarde de euro în cadrul Mecanismului de Redresare și Reziliență al UE. Următoarea întâlnire a Consiliului în format Afaceri Economice și Financiare (Ecofin), are loc în 5 octombrie 2021, dar adoptarea PNRR-ului României nu figurează pe ordinea de zi, astfel că adoptarea va figura probabil pe agenda următoarei reuniuni Ecofin, în 28 octombrie 2021. Apoi, într-un termen de circa șase săptămâni, România va primi o prefinanțare de 13% din suma totală prevăzută în PNRR, adică 3,8 miliarde de euro, din 29,2 miliarde.
25 de țări din 27 au transmis PNRR-urile la Bruxelles, excepțiile fiind Țările de Jos și Bulgaria, care au guverne cu puteri limitate; dintre cele 25 de PNRR-uri, al României a fost al 21-lea aprobat. PNRR-urile Ungariei și Poloniei nu au fost încă aprobate, deși au fost transmise înaintea celui al României, din cauza problemelor legate de situația statului de drept în cele două țări; celelalte PNRR-uri neaprobate sunt ale Estoniei, Finlandei și Suediei. Planul României a fost evaluat cu A (calificativul maxim) la 10 din cele 11 criterii avute în vedere de Comisie. Excepția este criteriul „justificarea costurilor”, unde a fost notat cu B. Situația este identică în cazul a 19 din cele 21 de PNRR-uri aprobate, niciunul nefiind evaluat cu A la justificarea costurilor. Planul Cehiei a primit trei B-uri, iar cel al Belgiei, două. Dintre cele 25 de state care au transmis PNRR-urile, România a fost printre ultimele, în 31 mai 2021; mai târziu le-au transmis doar Cehia, Estonia și Malta. Doar România, Grecia și Italia au solicitat pachetul integral de finanțare (granturi + împrumuturi) pe care îl au la dispoziție. Alte patru state au solicitat și ele împrumuturi, dar nu până la plafonul maxim – Cipru, Polonia, Portugalia și Slovenia.
Podul suspendat de la Brăila
Construcția podului suspendat peste Dunăre de la Brăila avansează conform graficului, iar situația drumurilor de legătură a fost complet deblocată pe 26 august 2021 și podul se va deschide la finalul anului 2022[11]: lucrările la acest pod au început în primele luni ale lui 2019, constructorul fiind asocierea Astaldi (Italia) – IHI Infrastructure Systems (Japonia).
La momentul finalizării va fi al treilea pod din Europa din punct de vedere al deschiderii centrale și al lungimii. Podul de la Brăila este una dintre cele mai mari investiții în infrastructura rutieră făcută cu fonduri europene, fiind cea mai mare lucrare de infrastructură din România după 1989. La final, podul va crea o legătură directă între a doua cea mai mare aglomerație urbană a țării (Galați-Brăila) și zona Deltei Dunării, portul Constanța și litoral; potrivit recensământului din 2011, Galați și Brăila, localități aproape lipite, aveau împreună aproape 430.000 de locuitori.
Până la finalul lui 2022, legătura rutieră peste Dunăre, între Dobrogea și restul țării, s-a făcut pe podul Giurgeni-Vadu Oii (la 88 km sud de Brăila), pe autostrada A2 la Cernavodă sau cu feribotul (de la Călărași, Brăila sau Galaţi).
Proiectul podului suspendat de la Brăila scoate din izolare Delta Dunării, crează o nouă rută de acces dinspre restul României spre portul Constanța și Litoral și va controbui la dezvoltarea transportului spre Moldova și Ucraina. În total, podul de la Brăila va măsura aproape doi kilometri, iar pe lângă el se construiesc și alți 23 de kilometri de drum expres. Uniunea Europeană susține lucrările cu 363,3 milioane de euro, costul total al proiectului fiind de 433 de milioane de euro.
Proiectul de țară ”România Educată”
Președintele Klaus Iohannis a reluat pe 5 iulie 2021 discuțiile pe tema proiectului România educată, proiect de țară lansat în 2016. Șeful statului s-a întâlnit la Palatul Cotroceni cu premierul Florin Cîțu și liderii coaliției de guvernare PNL-USR-UDMR, potrivit unui comunicat al Administrației Prezidențiale. Au urmat alte două întâlniri pe același subiect: 6 iulie 2021 – cu conducerea Parlamentului şi cu membri ai comisiilor de învăţământ din cele două Camere; 7 iulie – cu parteneri de dialog social din zona educaţiei şi cu reprezentanţii organizaţiilor nonguvernamentale implicate în proiectul „România Educată”.
“Președintele va prezenta principalele zone de reformă şi linii de acţiune ale proiectului „România Educată”, în vederea realizării unui consens social şi politic, care să garanteze implementarea sa şi asumarea transpartinică”, spune comunicatul Administrației Prezidențiale. Proiectul a fost lansat în 2016 și a constat doar în dezbateri publice, în urma cărora s-au conturat câteva formule posibile de reformare a sistemului, detaliate într-o prezentare din 2018.
După ampla dezbatere publică ale cărei prime două etape s-au derulat în perioada 2016 – 2018, echipa de la Administrația Prezidențială care se ocupă de proiect nu a mai anunțat nici o altă fază. Au fost organizate evenimente în care au fost prezentate studii recente depsre educație și învățământ, ale unor instituții naționale și internaționale, s-a lansat “un dialog interinstituțional privind viitorul finanțării educației în România etc.
Concluzionăm că ”România Educată” nu poate fi proiect de țară pentru că se ocupă doar de un sector de activitate – educația – o face din 2016 – și nu există nici o corelație cu restul activităților economico-sociale și cultural-spirituale.
Studiul Capital Economics
România va coborî în următoarele decenii în clasamentul global după mărimea PIB, mai ales din cauza crizei demografice[12]. O altă cauză este nivelul scăzut al investițiilor, care nu vor alimenta o creștere pe măsura altor economii emergente, potrivit unui studiu al Captal Economics, care evaluează potențialul de creștere până în anul 2050. Cu un PIB nominal estimat la 1.363 miliarde de dolari și de puțin peste 83.200 de dolari pe cap de locuitor în 2050, România coboară de pe locul 40 pe locul 43 în lume, în timp ce Peru urcă de pe 44 pe 37, Ethiopia de pe 51 pe 31.
Vietnamul va urca de pe locul 32 pe 13, Pakistanul – de pe 39 pe 29, iar Bangladesh – de pe 36 pe 19. Polonia va rămâne pe 22, Cehia coboară un loc până pe 42, iar Ungaria pierde patru poziții până pe 51.
Capital Economics a clasificat economiile care vor urca în topul mondial în trei categorii: 1. cele care vor beneficia de creșterea forței de muncă, cu creșteri economice de 2-3% în medie pe an; 2. cele în care ramurile prelucrătoare vor fi factorul de creștere a productivității prin instruirea forței de muncă cu calificare slabă; 3. cele ale căror exporturi de materii prime necesare le vor face beneficiarele electrificării economiilor și a tranziției verzi a lumii. Printre acestea – țări mari producătoare de cupru sau de metale rare. Economiile emergente vor conta pentru 58% din PIB-ul global în 2050 (la rate de schimb de piață), față de 45% în 2020.
rethink Romania
Pe 19 octombrie 2021, s-a lansat rethink Romania, un think tank care își propune să deseneze traseul de care România are nevoie pentru a parcurge corect drumul către 2050[13]. rethink Romania este o iniţiativă a unor antreprenori care cred că, în ultimii 30 de ani, România nu şi-a atins potenţialul şi care s-au hotărât să schimbe acest model de funcționare, împreună cu toți cei care împărtășesc aceeași viziune pentru că următorii 30 de ani ne vor defini următorii 100. Rațiunea înființării organizației este, potrivit membrilor săi, diferența brutală dintre situația României și drumul greșit pe care se află, și potențialul uriaș și disponibilitatea profesioniștilor de a pune în valoare acest potențial. Iată câteva extrase din comunicatul organizației dat publicității cu prilejul constituirii: a) 36 din 42 de județe au mai mulți pensionari decât tineri; b) în mediul rural, 2 din 3 tineri nu merg la școală; c) în fiecare an, populația României scade în medie cu 140.000 de locuitori prin deces și emigrare; d) în acest ritm, în 2050, populația României va ajunge la 15,5 milioane de persoane; e) România îmbătrânește, vârsta medie a populației în România este de 42 de ani; f) peste 100.000 de copii au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate, iar 32% dintre ei își văd părinții doar o dată pe an; g) numărul românilor care au cel puțin o facultate și care trăiesc în alt stat a crescut cu 144% față de 2008; h) România pierde 50.000 de dolari pentru fiecare absolvent de studii superioare care părăsește țara.
rethink România este o platformă incluzivă de dialoguri structurate, pe probleme de importanță strategică națională, legate de Oameni, precum: educație, depopulare, standarde de viață, mentalitate, fericire. Într-o Românie marcată de un deficit major de încredere, membrii rethink România își propun să adune la aceeași masă, într-un efort unic de integrare, vocile și perspectivele comunității de business, ONG-urilor, mediului academic și cultural, mass media, partidelor politice, Guvernului și Parlamentului. În cadrul evenimentului de lansare, fondatorii rethink au detaliat care sunt valorile pe baza cărora a fost construit acest think tank: 1. încredere în potențialul României; 2. impact pozitiv pe termen lung; 3. colaborare (încredere, respect, integritate, bunăvoință, empatie, grijă, implicare, diversitate); 4. spirit antreprenorial (autonomie, libertate, curaj, creativitate, acțiune, perseverență, inițiativă, agilitate); 5. excelență (cunoaștere, curiozitate, competență, profesionalism, știință, cercetare, dezvoltare personală).
“Sunt multe de făcut pentru a repara România, dar, pentru aceasta este nevoie de mai mulți. Împreună plecăm de la ce ne unește. Credem că România poate avea o altă traiectorie, mai bună.Știmde ce are nevoie România: de idei pentru mâine. Putem să aducem împreună mințile vizionare ale României pentru a contribui cu răspunsuri și soluții la întrebarea care ne preocupă pe toți: cum va arăta România în 2050? Cu această întrebare în minte, lansăm un proces deschis de reflecție despre cum vor arăta următoarele trei decenii pentru noi și pentru cei care vin după noi. Acum mai bine de 30 ani în România a avut loc o Revoluție a Libertății. Astăzi este nevoie de o nouă Revoluție – a Mentalității. Pentru 30 de ani mai buni”, spune Dragoș Anastasiu, președinte rethink Romania.
Think tank-ul este structurat în 4 grupuri de lucru: Educație, Demografie, Digitalizare și Mentalitate. Pe lângă acestea, există un grup dedicat elaborării unor ample studii sociologice, aflate deja în lucru. Acestea vor fi urmate de recomandări de direcții strategice și politici publice care să ajute la crearea unor viziuni de dezvoltare pe termen lung pe direcțiile mai sus enunțate.
“Suntem realiști: nici o schimbare majoră nu poate fi eficientă, peste noapte. Avem o viziune pe termen lung, pentru următorii 30 de ani; ne fundamentăm abordarea pe cercetarea interdisciplinară, agregarea datelor, analize și strategii co-create, cu scopul de a propune direcții de transformare pentru România, prin contribuții la politici publice relevante”, a precizat Corina Puiu, CEO rethink Romania.
“Educația este un subiect critic, aflat prioritar pe agenda noastră. Ne-am uitat care e starea de sănătate a profesorilor pentru că ei sunt cei care influențează viitorul. Am pornit un studiu bazat pe o metodologie a Universității Harvard. Am chestionat 5.227 de profesori și am vrut să înțelegem detalii despre nivelul lor de fericire, sănătate mentală și fizică, cum își percep misiunea, care sunt virtuțile lor și cum sunt afectați de acești indicatori. Colectând date, vom putea ști ce putem îmbunătăți, ce programe sunt necesare pentru a sprijini profesorii”, a adăugat Simona Baciu, co-fondator rethink Romania și coordonator al Grupului de lucru Educație.
“Am demarat și un alt studiu – un index al fericirii românilor. Vrem să înțelegem ce trebuie să se schimbe la nivel sistemic astfel încât românii să nu mai simtă nevoia să plece din țară, dacă își doresc să atingă anumite standarde de împlinire personală” a menționat Felix Pătrășcanu, co-fondator rethink Romania și coordonator al Grupului de lucru Demografie.
“Este obligatoriu ca România să se schimbe. Avem mult de recuperat înainte să începem să vedem un progres. Soluțiile bune la probleme complexe vin într-un Timp foarte lung. Trebuie să ajungem la cauzele problemelor, nu doar la efectele lor și asta ne propunem în această fază”, a declarat Ciprian Stănescu, co-fondator rethink Romania. rethink Romania reuneşte antreprenori, profesioniști, inovatori, entuziaști și învingători în domeniile lor de activitate: Andy Szekely (Bootcamp University), Avi Cicirean (BrandMinds), Bogdan Rădulescu (Untold Festival), Cristina Chiriac (Confederația Națională pentru Antreprenoriat Feminin), Cristina Gheorghe (Institutul Dezvoltării Personale), Călin Ile (Federația Industriei Hoteliere din România), Daniela Nemoianu (Nemoianu Consulting), Dorin Bodea (Result Development), Dragoş Petrescu (City Grill), Elena Lotrean (Școala Finlandeză din Sibiu), Florin Jianu (CNIPMMR), Felix Tătaru (GMP Group), Felix Pătrăşcanu (FAN Courier), Marius Ghenea (Catalyst Romania), Ovidiu Şandor (Mulberry Development), Simona Baciu (Transylvania College), Virgil Stănescu (SportsHub), George Leca (Asociația Pentru Valori în Educație), Dragoş Anastasiu (Eurolines Group și președinte rethink Romania) și mulţi alții.
Raportarea la România anului 2050 este imposibilă fără a acorda o atenție specială tinerilor. rethink Romania Young este o comunitate de tineri cu potențial demonstrat de implicare civică, ce produce idei transformatoare care pot fi transpuse în inițiative sau direcții strategice pentru România. Membrii tineri sunt mentorați de membrii fondatori și participă la grupurile de lucru ale think tank-ului: aripa Young a think tank-ului este coordonată de Roxana Chirițoiu și îi are în componență pe Alexandra Diala, Andreea Ciora, Laura Mîrza, Cătălina Uruc și Ștefan Matei.
Concluzii
1. Nu un partid sau o coaliție de partide politice pot propune/realiza proiectul de țară. Un gup de intelectuali recunoscuți – poate chiar cei de la rethink România – ar realiza proiectul de țară într-un Timp relativ scurt – 1-2 ani – inclusiv discutarea lui publică, mult mai mult decât cu un grup de politicieni. Un astfel de grup de intelectuali a fost reunit sub egida Secției de științe economice, juridice și sociologie a Academiei Române, împreună cu BNR în anii 2018 și 2019. Dar a venit pandemia…
2. Apoi, în alte 2-3 luni de zile, Proiectul de țară al intelectualilor și tehnocraților trebuie discutat și aprobat public!
3. În final, în regim de urgență, Parlamentul României trebuie să dezbată și să transforme în lege Proiectul de țară al României, care să fie respectat apoi de către oricine!
[1] Vezi Transilvania Reporter, EuroNewletter #145, difuzat pe 20 august 2021
[10] Bogdan Murgescu, Riscul deceniului următor în economie și dilema dacă e bine să-l evităm sau nu, „Cronicile Curs de Guvernare”, nr.100, octombrie 2018, p.126.
[11] Transilvania Reporter, EuroNewletter #146, difuzat pe 27 august 2021
10 noi programe de înzestrare pentru Armata Română
Pe 20 aprilie 2021, comisiile reunite pentru Apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților și Senat au aprobat în unanimitate solicitarea Ministerului Apărării Naționale pentru a demara 10 noi programe de înzestrare; acestea sunt prevăzute a se derula în următorii ani și depășesc, individual, pragul de 100 de milioane de euro pentru achiziții. Noile programe de înzestrare sunt[1]: 1. Sisteme C4I cu capabilități de integrare ISTAR; 2. Sistem UAS tactic clasa I; 3. Sistem armament individual tip NATO; 4. Aparatură optică și optoelectronică – etapa I; 5. Mașină de luptă a infanteriei, pe șenile; 6. Echipamente și sisteme de detecție, avertizare, decontaminare și protecție (individuală și colectivă) CBRN; 7. Sistem de război electronic mobil; 8. Modernizarea sistemului de artilerie antiaeriană Oerlikon Model GDF 103 la standardul sistem artilerie antiaeriană cu capacități CRAM; 9. Sistem de securitate și apărare cibernetică; 10. Autovehicule tactice blindate de tip ușor.
Aceste programe vor fi inițiate începând cu anul 2021, în funcție de posibilitățile de bugetare și de prioritățile stabilite de către categoriile de forțe și comandamente, și au în vedere operaționalizarea țintelor de capabilități obligatorii în cadrul procesului NATO de planificare a apărării: “Ministerul Apărării Naționale urmărește sincronizarea programelor majore de înzestrare ale Armatei României cu industria națională de apărare prin adoptarea unor măsuri coerente și predictibile. Realizarea mentenanței echipamentelor militare și integrarea producției unor componente de către unii operatori economici răspund unei cerințe de securitate națională: înzestrarea cu tehnică performantă va permite adaptarea României la noile condiții ale mediului de securitate și îndeplinirea misiunilor și obligațiilor ce revin Armatei țării, în plan național și internațional”, a spus ministrul apărării naționale, Nicolae-Ionel Ciucă, în ședința comună a celor două comisii.
Solicitarea cu privire la inițierea programelor de înzestrare a fost adresată în temeiul articolului 51 alin. (2) și (3) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 195/2012, care instituie obligația autorității contractante de a solicita aprobarea prealabilă a Parlamentului pentru inițierea procedurii de atribuire, în cazul în care valoarea estimată a contractului, fără TVA, este egală sau mai mare decât echivalentul în lei a 100 de milioane de euro.
Acord bilateral major în sectorul Apărării
Pe 28 septembrie 2021, Franța și Grecia au semnat un acord de apărare – un semnal că Parisul încearcă să-și consolideze legăturile militare în Europa, după eșecul diplomatic din relația cu Australia, care a anulat un contract de livrare de submarine[2].
Noul acord include angajamentele Greciei de a cumpăra de la Franța nave de război și avioane de luptă în valoare de aproximativ 5 miliarde euro, precum și o clauză privind asistența reciprocă de apărare. La jumătatea lunii septembrie 2021, Australia, SUA și Marea Britanie au denunțat un pact militar surpriză, AUKUS, care a determinat Canberra să rupă un acord de 50 de miliarde de euro cu Parisul. Anunțul a provocat reacții dure în Franța, care a îndemnat vecinii săi europeni să se concentreze pe consolidarea propriilor capacități defensive ca răspuns.
Marina greacă caută de mult Timp să-și modernizeze flota, nevoia devenind acută în 2020, când Grecia s-a confruntat cu Turcia în Marea Egee și în estul Mării Mediterane;
în 2021, marina greacă a primit oferte din șase țări, inclusiv din Franța, SUA, Olanda și Marea Britanie. Franța a prezentat o ofertă îmbunătățită în ultimele zile, deși mai scumpă decât ofertele concurente, afirmă un oficial elen. „Piatra de temelie a acordului este clauza de asistență în apărare. Nu ne-am putea imagina ceva similar venind din celelalte țări”. Acordul include achiziția a șase nave de război – trei fregate și trei corvete, care urmează să înceapă să sosească în 2025 – cu opțiunea achiziției suplimentare a două sau trei nave în viitor. Grecia ar mai urma să achiziționeze și alte șase avioane de luptă Rafale. Conținutul clauzei de apărare reciprocă nu este încă disponibil, lăsând fără răspuns deocamdată marea întrebare: dacă sau cum se va angaja Franța să sprijine Grecia dacă tensiunile reapar în relația cu Turcia.
În ianuarie 2020, Atena a lansat o comandă pentru 18 avioane de luptă franceze Rafale, 12 dintre ele la mâna a doua, într-un contract de 2,5 miliarde de euro. În septembrie 2020, premierul Kyriakos Mitsotakis a anunțat planurile de a achiziționa încă șase avioane. Atena și-a redus în mod repetat bugetul pentru apărare în urma crizei financiare din 2008: până în 2018, bugetul militar al țării era de doar 3,75 miliarde euro, în scădere față de 7,24 miliarde euro în 2008. Cu toate acestea, înainte de ultimele semnarea ultimelor contracte, Grecia cheltuia pentru Apărare 2,28 la sută din PIB, cu mult peste media UE de 1,2 la sută. Între 2019 și 2020, Atena și-a crescut de 5 ori cheltuielile militare în condițiile în care PIB-ul țării a scăzut cu un sfert în ultimul deceniu.
Arabia Saudită
La finalul anului 2020, Departamentul de Stat din cadrul fostei Administrației Trump a aprobat vânzarea a 3.000 de bombe GBU-39, produse de Boeing, către Arabia Saudită; contractul, în valoare de 290 milioane de dolari mai incude și achiziția de către Arabia Saudită a muniției și altor echipamente militare[3]. Fosta administraţie Trump a înaintat o licenţă care permite companiei Raytheon să vândă Arabiei Saudite, direct, 7.500 de bombe Paveway, într-un contract în valoare de 478 de milioane de dolari.
Mai mulţi legislatori din ambele partide americane s-au opus acestor vânzări de armament către Arabia Saudită din cauza preocupărilor privind posibila utilizare a acestora în războiul din Yemen. Preocupările legislatorilor SUA s-au amplificat după moartea jurnalistului Jamal Khashoggi, în 2018, în spatele căreia s-ar fi aflat chiar Prinţul Moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman. Ex-preşedintele Trump a susţinut că înarmarea Arabiei Saudite va ajuta la combaterea ameninţărilor venite din partea Iranului.
Arma supersonică a Rusiei
A fost dezvoltat pe baza unui nou proiect de aeronavă cu „aripă zburătoare”, fără coadă și cu fuselajul integrat în aripi: în decembrie 2020, surse militare declarau că proiectul PAK-DA a fost finalizat, iar producătorul este aproape de finalizarea primului motor prototip.
În 2021, Federația Rusă a început să construiască modelul experimental, iar modelul demonstrativ va fi gata până în 2023: PAK-DA va fi înarmat cu arme hipersonice, iar zborul său va fi ajutat de drone. Specialiștii din industria apărării au declarat ulterior că bombardierul va putea pătrunde în straturile exterioare ale apărării NATO fără a fi detectat. În plus, PAK-DA va putea lansa rachete pe distanțe lungi, în afara intervalelor de angajare eficiente ale sistemelor de apărare antiaeriană ale NATO.
Bombardierul va purta atât arme convenționale, cât și nucleare; are o capacitate de încărcare utilă de 25-30 de tone și o autonomie operațională de 12.000 km – în aceste condiții poate transporta arme hipersonice lansate în aer, incusiv derivate ale rachetei balistice Kh-47M2 Kinzhal.
PAK DA va intra în producția de serie în 2027. Deși termenele specifice de producție și livrare nu se cunosc, efortul Moscovei de a procura până la 50 de bombardiere modernizate Tu-160M2 până în 2030 sugerează că PAK-DA este încă departe de a intra în serviciu.
Racheta hipersonică de croazieră
Într-un discurs din martie 2018, liderul de la Kremlin a afirmat că rachetele hipersonice fac parte din noua generaţie de arme ruse capabile să lovească aproape orice ţintă pe glob, iar acestea sunt nedetectabile de scutul antirachetă american[4]. Racheta hipersonică se deplasează cu o viteză de câteva ori mai mare decât cea a sunetului, urmând o traiectorie mult mai joasă şi mai plană decât rachetele balistice clasice.
În anul 2019, Moscova şi-a desfăşurat primele rachete hipersonice cu capacitate nucleară. Un prim test cu astfel de rachete a avut loc pe 6 octombrie 2020, în ajunul celei de-a 68-a aniversări a preşedintelui rus Vladimir Putin. La jumătatea lunii iulie 2021, Rusia a testat o rachetă hipersonică de croazieră Ţircon, care a reuşit să atingă o ţintă terestră din apropierea coastelor Mării Barenţ, la peste 350 km distanţă.Racheta a fost lansată de pe nava Amiral Gorşkov din Marea Albă.
Arma supersonică a SUA
Forţele armate ale Statelor Unite au testat o armă hipersonică cu viteze mai mari de cinci ori decât cea a sunetului, marcând astfel primul test încununat cu succes al acestei clase de arme după 2013, a anunţat Pentagonul pe 27 septembrie 2021[5]. Testul de zbor al conceptului de armă aeriană hipersonică (HAWC) a avut locde curând, a transmis într-un comunicat Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată pentru Apărare (DARPA).
Arma hipersonică a Armatei SUA se deplasează în atmosfera superioară cu viteze de peste cinci ori mai mari decât cea a sunetului, adică cca 6.200 kilometri/oră. Racheta, construită de Raytheon Technologies, a fost lansată de pe o aeronavă cu câteva secunde înainte ca motorul său Northrop Grumman scramjet (ram supersonic cu combustie ramjet) să pornească”, menţionează DARPA.
Falem HTV-2
Este considerat cel mai rapid avion din lume, capabil să atingă de 17 ori viteza sunetului (Mach 17), adică aproape 21.000 km/oră.
Face parte dintr-un program miltar al SUA, al cărui obiectiv este să creeze avioane care să poată lovi orice ținte din lume în mai puțin de o oră.
Avionul invizibil de luptă al UE
Franța și Germania au finalizat la 30 aprilie 2021, aranjamentul politic și financiar pentru dezvoltarea de proiecte comune militare în domeniul aviației[6]: unul dintre proiecte are ca obiect realizarea unui avion de luptă invizibil, care ar urma să fie proiectat în următorii cinci ani, pentru a înlocui actualele avioane de vânătoare până în 2040. Proiectul franco-german, care va implica și Spania, presupune și dezvoltarea unui sistem de drone de luptă, care vor acționa autonom sau în coordonare cu noile avioane de vânătoare.
Companiile alese să proiecteze și să producă aceste sisteme de luptă aeriană sunt Airbus (dezvoltatorul Eurofighter) și Dassault Aviation (dezvoltatorul Rafale). Decizia este una strategică, fără să se știe deocamdată cât va costa, chiar și aproximativ, întregul proiect. Botezat Demonstrator, primul prototip al viitorului avion european de luptă ar trebui să înceapă zborurile de testare în 2026. Cele două companii dezvoltatoare trebuie să integreze forțele de luptă ale diferitelor țări UE într-un sistem comun de apărare ce include drone și sateliți, într-un cloud militar, conceput să integreze inclusiv inteligența artificială. Noul avion va fi pe deplin operațional până în 2040, când va înlocui actuaul avion Eurofighter.
Avionul invizibil F35C
Pe 2 august 2021, portavionul USS Carl Vinson și grupul său de atac au pornit din San Diego (California, SUA), marcând prima misiune a unui grup de atac care are la bord avioane de luptă F-35C Lightning II și Navy CMV-22B Osprey[7]. Marina americană a precizat că portavionul a fost trimis „în sprijinul operațiunilor globale de securitate maritimă”.
Portavionul USS Carl Vinson este însoțit de peste șapte mii de soldați, nouă escadrile de avioane, un crucișător și șase distrugătoare. USS Carl Vision a trecut printr-o perioadă de 17 luni în care a fost adaptat pentru decolarea și aterizarea avioanelor F-35C.
Căpitanul Tommy Locke, comandantul aripii aeriene, a declarat că această combinație de avioane de luptă de generație a patra și a cincea este „letală”.
F-35C a atins capacitatea operațională în februarie 2019, când comandantul Forțelor Aeriene Navale a anunțat că „F-35C este gata pentru operațiuni, gata pentru luptă și gata de câștig”, numind aeronava un „sistem incredibil” care „îmbunătățește semnificativ capacitatea forțelor aeriene”. Spre deosebire de variantele F-35A și F-35B, varianta C este concepută pentru operațiunile militare de pe portavion. Acesta versiune va înlocui avioanele F/A-18 Hornet ale U.S. Navy. Potrivit Marinei SUA, un avion F-35C costă aproape 100 de milioane de dolari.
Deși Marina SUA nu a dezvăluit destinația portavionului, cel mai probabil acesta va fi trimis în zona Indo-Pacific, deoarece nu mai există nici un portavion în regiune, după ce USS Ronald Reagan a fost trimis în Orientul Mijlociu, iar USS Theodore Roosevelt a sosit în iulie 2021 la Washington pentru o serie de îmbunătățiri, astfel încât să fie operațional pentru avioanele F-35. În iunie 2021, portavionul USS Carl Vinson a participat pentru două săptămâni la ”antrenamente” în apropierea Insulelor Hawaii.
Bomba Țarului
Cea mai puternică explozie nucleară de pe Terra a fost produsă la 30 octombrie 1961, când URSS a testat bomba cu numele de mai sus, în Insula Novaia Zemlea, in Extremul Orient.
Explozia produsă a fost de 1.500 de ori mai puternică decât exploziile bombelor nucleare detonate de Armata SUA, pe 6, respectiv, 9 august 1945, la Hiroshima și Nagasaki, însumate.
Cea mai avansată rachetă aer-aer din lume
Noua armă – numită Meteor – este gata de utilizare în cadrul flotei naționale Eurofighter Typhoon[8]: Tactical Air Wing 74 al Forţelor Aeriene Germane (Luftwaffe) a finalizat testele inițiale de zbor ale avioanelor Eurofighter, încărcate cu rachete meteorologice operaționale, încă din luna iunie 2021 la baza aeriană din Bavaria.
Construită de producătorul european de rachete MBDA, Meteor este a treia și cea mai recentă rachetă din arsenalul de arme Eurofighter al Germaniei, care include, de asemenea, rachete aer-aer (AMRAAM) avansate, cu rază medie de acțiune AIM-120 și Sistemul IRIS-T, cu rachete cu rază scurtă de acțiune. Meteor are o rază de acțiune de 200 km, măsoară cca 4 m lungime și cântărește 180 kg.
Are un sistem unic de propulsie de tip ramjet care îi permite să zboare mai departe și mai rapid decât oricare altă rachetă aer-aer. A fost dezvoltată în cadrul unui program comun cu statele NATO: Germania, Franța, Spania, Italia, Regatul Unit și Suedia – care nu este membru al NATO. Racheta Meteor este disponibilă din augut 2021 pe toate avioanele Eurofighter Typhoon ale NATO, aflate în Germania.
Cel mai mare submarin nuclear din lume
Pe 25 iunie 2021, Rusia a testat pentru prima dată în ape deschise un nou submarin nuclear gigant, K-329 Belgorod, cel mai mare submarin dezvoltat în ultimii 30 de ani[9]. După ce va primi aprobarea pentru utilizare, nava va fi capabilă să lanseze lovituri nucleare cu şase torpile Poseidon intercontinentale. De asemenea, va acţiona ca o navă-mamă pentru submarine mai mici, capabile de scufundări adânci și dotate cu braţe robotizate care pot manipula sau chiar tăia cablurile vitale care se află pe fundul mării.
Dimensiunile estimate ale submarinului K-329 Belgorod sunt de 178 m lungine, 15 m lățime și capacitatea de peste 19.000 tone, care sunt mai mari decât ale celor mai mari submarine Occidentale, de clasă Ohio, aflate în dotarea marinei americane. Construcția K-329 Belgorod a început în aprilie 2019, în portul Severodvinsk, regiunea Arkhangelsk.
Royal Navy a anunţat la începutul anului 2021 că va desfăşura o navă-spion specială pentru a opri astfel de submarine, care sabotează și interesele Marii Britanii. K-329 Belgorod, ale cărui specificaţii exacte nu sunt bine cunoscute este supus testelor producătorului şi urmează să fie predat statului rus spre sfârşitul anului 2021. Acesta urmează să servească flota din ţară, au declarat pentru presa de stat surse apropiate ministerului rus al apărării. Dar există îngrijorări în Occident că va fi dislocat în Arctica şi Atlanticul de Nord, unde Moscova şi-a sporit semnificativ activitatea submarină în ultimii ani. În mai 2021, Ben Wallace, secretarul apărării din Marea Britanie, a declarat că Moscova este „ameninţarea numărul unu” a Marii Britanii şi că apele britanice au fost „vizitate în mod regulat” de navele ruseşti.
Forța Spațială a Armatei Franței
Guvernul Franței va investi în dezvoltarea armamentului cu laser pentru a contracara eventuale atacuri lansate din Spațiu și va lansa mini-sateliți de supraveghere pentru a-și proteja infrastructura spațială”, a anunțat pe 26 iulie 2021, ministrul francez al Apărării, Florence Parly[10]: “Astăzi, aliații noștri, dar și inamicii, militarizează Spațiul. Timpul pentru a ne organiza rezistența devine din ce în ce mai scurt, deci e momentul să acționăm”, se spune în mesajul transmis de către ministrul francez al Apărării, care a confirmat informația că, începând cu data de 1 septembrie 2019, Franța deține un comandament spațial la Toulouse.
Parisul se pregătește să fie capabil să contracareze amenințările din partea Chinei, a Rusiei și a Indiei, Florence Parly anunțând că noua legislație va fi pregătită să consolideze controlul asupra activităților spațiale ale Franței în cadrul Ministerului Apărării. Presa franceză a prezentat fragmente din planurile spațiale guvernamentale, care includ ideea de a instala armament pe sateliții lansați pe orbită, cu scopul de a putea să distrugă panourile solare instalate pe navele spațiale ale statelor rivale.
Programul de realizare a revoluționarelor arme cu laser ar urma să fie finalizat până în 2030. ”Dacă dorim să deținem capabilitatea de a lansa operațiuni militare în Spațiu avem nevoie de autonomie”, a mai afirmat Florence Parly într-un discurs susținut la o bază militară din Lyon.
Calificând Spaţiul drept „o veritabilă miză de securitate naţională, prin starea conflictuală pe care o suscită”, Emmanuel Macron a dat asigurări încă din 2020 că îşi doreşte ca Franţa să aibă „o strategie spaţială de apărare”. Și SUA au anunțat din iulie 2018 o inițiativă similar – intenția de a crea o a șasea ramură a Forțelor Armate Americane, ”o forță spațială” independentă de aviația militară.
În discursul rostit la Lyon, ministrul Florence Parly a precizat că se impune ”consolidarea intențiilor noastre” împreună cu alte state membre UE, enumerând Germania și Italia ca posibili parteneri de investiții în realizarea de tehnologie militară modernă. ”Contez în special pe Germania să fie inima programului de supraveghere spațială”, a afirmat Florence Parly.
Forța Spațială a Armatei SUA (SFSUA)
SFSUA încearcă să dezvolte parteneriate cu țările europene pentru a contracara amenințările pe orbita Pământului din partea Rusiei și Chinei, potrivit generalului John W. Raymond, șeful operațiunilor spațiale din Pentagon[11]: “Am văzut ce au făcut China și Rusia în dezvoltarea unei suite de capabilități menite să ne interzică accesul la spațiu”, a declarat jurnaliștilor Raymond, în urma unor întâlniri în Luxemburg, Belgia, Spania și Olanda, cu scopul de a găsi sprijin pentru măsurile de asigurare a “stabilității ” pe orbita terestră.
Generalul John W. Raymond a spus că atât Beijingul cât și Moscova au dezvoltat sisteme de bruiaj, arme energetice de precizie și sateliți dotați cu arme ofensive, dar și rachete capabile să doboare nave spațiale: „Domeniul spațial se schimbă, dintr-un domeniu pașnic, benign într-unul mult mai aglomerat, mai competitiv și mult mai contestat”, a spus oficialul american. El afirmă că ”obiectivul Forței Spațiale a SUA – lansată la sfârșitul anului 2019 – este acela de a descuraja începerea sau extinderea unui conflict în Spațiu, dar a precizat că țările democratice trebuie să se alieze pentru a rămâne întotdeauna ”înaintea unei amenințări care crește tot mai mult”.
Franța și Marea Britanie au constituit la rândul lor unități spațiale militare în ultimii ani și generalul Raymond a spus că SUA poartă deja un dialog cu ambele țări. Planul este de a extinde acum această cooperare pentru a include și alte națiuni aliate. În iulie 2021, și Germania a lansat oficial o unitate militară care are ca misiune protejarea spațiului terestru.
Forța Spațială Americană are în prezent 6.400 de angajați activi – toți supranumiți oficial „gardieni” – care ajută la operarea și apărarea sateliților militari și a sistemelor de navigație și observare GPS. În 2019, NATO a desemnat oficial Spațiul – cel de-al cincilea teatru oficial al conflictelor după aer, mare, uscat și cibernetic.
Întâmplare sau premeditare
Aproape 2 milioane de înregistrări dintr-o listă de supraveghere a teroriștilor au stat expuse și nesecurizate pe internet, Timp de trei săptămâni: lista de supraveghere este a Terrorist Screening Center (TSC), un centru cu mai multe agenții administrat de Biroul Federal de Investigații (FBI) din SUA și a fost la îndemâna oricui, nefiind nevoie de autentificare[12]. Baza a fost descoperită de cercetătorul de securitate Bob Diachenko pe 19 iulie 2021, care a raportat imediat situația la Departamentul de Securitate Internă (DHS). În Timp ce DHS a recunoscut incidentul și i-a mulțumit cercetătorului pentru fapta sa, nu a fost aprofundat mai departe acest subiect. Serverul expus a fost indexat și de motoarele de căutare Censys și ZoomEye, ceea ce ar putea sugera că cercetătorul nu a fost singurul care a văzut lista: „Clusterul Elasticsearch expus conținea 1,9 milioane de înregistrări. Nu știu în ce măsură a stocat lista completă de urmărire TSC, dar pare plauzibil că întreaga listă a fost expusă”.
TSC a fost creat în 2003, după atacurile din 11 septembrie 2001, ca o modalitate pentru diferite agenții guvernamentale și departamente de a împărtăși informații despre teroriștii suspectați. Centrul este responsabil pentru gestionarea și operarea bazei de date teroriste de screening (TSDB) și împărtășește informațiile cu Securitatea Internă, forțele de ordine și agențiile de informații, inclusiv Departamentul de Stat (DOS), Departamentul Apărării (DOD), Transportation Security Administration (TSA), Vama și Protecția Frontierelor (CBP) și, în unele cazuri, selectează și parteneri internaționali.
Poseidon 21
Exerciţiul multianual „Poseidon 21” s-a desfăşurat în Marea Neagră, sub comanda Forţelor Navale Române în perioada 27 februarie-6 martie 2021[13]. Peste 700 de militari din Bulgaria, România, Grecia, Spania, SUA, Turcia și Franța au fost implicați în acest exercițiu, participând cu 13 nave și 9 avioane. Exercițiul face parte din programul multinațional de instruire comună îmbunătățită a NATO. Scopul este de a utiliza în mod optim capacitățile NATO pentru a consolida abilitatea alianței de a reacționa rapid în fața schimbărilor în curs în mediul regional de securitate.
Scenariul exercițiului a inclus episoade ale luptei împotriva amenințărilor submarine, în Timpul cărora au avut loc operațiuni de recunoaștere hidrografică, detectarea și eliminarea minelor maritime și a dispozitivelor explozive improvizate, echipaje mixte care s-au antrenat în lupta împotriva aeronavelor, navelor de suprafață și submarinelor inamice, precum și remorcarea navelor avariate, alimentarea pe mare și primul ajutor. O acțiune comună a efectivelor Ministerului Apărării și ale Ministerului Afacerilor Interne este planificată la fața locului în contextul simulării unei explozii a unei platforme de exploatare a hidrocarburilor, pe litoralul românesc.
Din România a participat plasatorul de mine “Viceamiral Constantin Bălescu”, nava hidrografică “Cpt.cdor Alexandru Cătuneanu”, nava rapidă de scufundari “Venus”, două aeronave MiG-21, precum și elicopterele IAR 330 MEDEVAC și Puma Naval. Participanții străini sunt reprezentați la exerciții de puitorul de mine “Tsibar” (Bulgaria) și “Evropi” (Grecia), un robot subacvatic controlat de la distanță (Turcia), scafandri (SUA), avioane de luptă Rafale (Franța) și Eurofighter Typhoon (Spania).
Comandamentul Maritim Aliat al NATO a aprobat participarea la manevrele grupului permanent de acțiune a mai multor nave NATO, incluzând nava de antrenament “Sokullu Mehmet Pașa” (Turcia), “Locotenent Lupu Dinescu” (România) și Priboy (Bulgaria), precum și puitoarele de mine “Tajo” (Spania) și “Ayvalik” (Turcia).
Presa rusă a semnalat că forțele flotei ruse a Mării Negre urmăresc navele marinei spaniole și grecești care au intrat în Marea Neagră; navele țărilor NATO intră periodic în Marea Neagră. La sfârșitul lunii ianuarie 2021, Flota rusă a Mării Negre a urmărit, de asemenea, acțiunile distrugătoarelor americane “Porter” și “Donald Cook”.
Ministerul rus de Externe a menționat în repetate rânduri că prezența militară în apele Mării Negre a navelor puterilor din afara regiunii nu contribuie la consolidarea stabilității. Statele Unite insistă că acționează în cadrul Convenției de la Montreux, care reglementează trecerea navelor de război prin Bosfor și Dardanele. Comandamentul flotei din Constanța a condus activitățile de instruire planificate în cadrul exercițiului.
România și rachetele Patriot modernizate
Primul stat care va putea folosi pe teren cea mai nouă versiune a sistemului de apărare antiaerian și anti-rachetă Patriot, produs de Raytheon Missiles & Defense, o divizie a companiei Raytheon Technologies, este România[14]. Astfel, din 2022, țara noastră va putea folosi noua configurație a sistemului care este una mult mai flexibilă în ceea ce privește interceptarea tuturor tipurilor de pericole, de la rachetele balistice la cele de croazieră şi drone.
România a primit primul sistem Patriot în toamna anului 2020: achiziţionarea acestuia a fost stabilită prin Legea nr. 222/2017 pentru realizarea „Capabilităţii de apărare aeriană cu baza la sol”, aferentă programului de înzestrare esenţial „Sistem de rachete sol-aer cu bătaie mare (HSAM)”.
Viitorul război va fi foarte diferit
Statele Unite trebuie să se pregătească pentru un potenţial conflict viitor asemănător un pic cu “vechile războaie”, care au devorat mult Timp Pentagonul, a declarat pe 30 aprilie 2021, secretarul apărării SUA, Lloyd Austin în primul său discurs politic semnificativ după numirea în această funcție[15]. Austin a cerut valorificarea progreselor tehnologice şi o mai bună integrare a operaţiunilor militare la nivel global pentru a “înţelege mai repede, a decide mai repede şi a acţiona mai repede. Modul în care luptăm în următorul război major va fi foarte diferit de modul în care am luptat în războaiele din trecut”, a mai spus acesta în Timpul unei călătorii la Comandamentul SUA din Zona Pacific, cu baza în Hawaii.
Secretarul apărării nu a menţionat în mod explicit rivali precum China sau Rusia, dar remarcile sale au venit în Timp ce Statele Unite încep o retragere necondiţionată din Afganistan, la ordinele preşedintelui Joe Biden, care vizează încetarea celui mai lung război al Americii şi restabilirea priorităţilor Pentagonului. Lloyd Austin a recunoscut că a petrecut “majoritatea ultimelor două decenii participând la ultimul dintre vechile războaie”. Criticii spun că retragerea din Afganistan nu va pune capăt conflictului intern din ţara asiatică, nu va elimina ameninţarea terorismului şi nu va face irelevantă experienţa de 20 de ani de război contra-insurgenţilor, întrucât organizaţii militante precum Stat Islamic s-au răspândit în întreaga lume.
“Nu putem prezice viitorul: ceea ce avem nevoie este amestecul potrivit de tehnologie, concepte operaţionale şi capabilităţi, toate legate între ele într-un model de reţea atât de credibil, atât de flexibil şi atât de formidabil încât va face ca orice adversar să se oprească. Prevenirea unui conflict ar însemna crearea de avantaje pentru noi şi dileme pentru adversari: răspunsurile Statelor Unite ar putea fi indirecte, a spus el, descriind un scenariu în care războiul cibernetic ar putea fi folosit pentru a răspunde la un incident de securitate maritimă aflat la sute de kilometri distanţă”, a mai spus Lloyd Austin.
[11] Vezi site-ulhttps://cursdeguvernare.ro/armata-spatiala-americana-cauta-aliati-in-europa-pentru-a-pazi-orbita-terestra-de-rusia-si-china.html, postat și vizitat pe 23 iulie 2021
Președinții SUA, Joe Biden, și al Federației Ruse, Vladimir Putin. Sursa: deschide.md.
Axa de confruntare Moscova – Kiev nu s-a ostoit niciodată din 2014 încoace, dar elementul definitoriu pentru a înțelege tensiunile din Marea Neagră, șapte ani mai târziu, este repoziționarea pe axa Moscova – Washington.
Despre asta a fost vorba la Marea Neagră.
Ucraina: un stat schilodit strategic, lăsat tot așa
Președintele Zelenski, „sluga norodului”, nu a fost ales în aprilie 2019 să facă război cu Rusia, ci să facă pace cu Rusia. Peste 73% dintre ucraineni i-au dat votul pentru asta, actorul proaspăt intrat în politică surclasându-l pe cel pe care, sfidător și cinic, Rusia îl numea „reprezentantul partidei războiului”, adică Piotr Poroșenko. Și președintele Zelenski a vrut să facă pace, inclusiv să accepte concesii pe care predecesorul său nu le-ar fi acceptat. Doar că setul de condiții pe care Rusia l-a pus pe masă era atât de dur încât nu a putut să treacă – chiar dacă președintele ar ar fi vrut; și uneori a vrut! – de furcile caudine ale „centurii de castitate” sau „centurii de forță” pe care o reprezintă, în Ucraina, societatea civilă – instituții de cercetare, ONG-uri, experți, presa, „deep-state” etc. O centură de protecție și comunicare fermă, radical anti-rusă și rareori dispunsă la compromisuri. O centură care poate, iată, cenzura unele acțiuni ale președintelui ales, în pofida chiar a spiritului public de acolo. „Centura” aceasta despre care vorbim nu este reprezentativă – prin radicalism – pentru toată populația Ucrainei, dar, totuși, are un „vot” de blocaj la nivel public. Nu se poate, iată, trece peste ea.
Este o situație unică la Kiev, din acest punct de vedere, una pe care nu o putem regăsi, de pildă, în R. Moldova, în care nu doar președinții sunt „ne-geopolitici”, dar și spațiul public și – cu unele excepții – principalii comunicatori de la Chișinău.
Prin urmare, Zelenski nu a făcut compromisuri. În general nu a făcut mai nimic din ceea ce a promis: nici luptă împotriva corupției (adică să îi bage în pușcărie pe oligarhii care, mulți dintre ei, după eșecul armatei naționale ucrainene, au finanțat după 2014 cu banii lor armate private care să încerce să se opună Rusiei!), nici încetarea focului în Donbas sau soluționarea pașnică a conflictului. Și a ajuns la circa 20% în sondaje, din 73%, iar partidului său, majoritar în Radă după parlamentarele din 2020 – tot pe acolo. (Mai mult, președintele Zelenschi a ajuns să fie, în sondaje, aproape egal cu rivalul său, fostul președinte Poroșenko, de aici și anumite episoade carambolești precum cel al răpirii judecătorului ucrainean Ceus, apropiat de fostul președinte, solicitant de azil în R. Moldova, din centrul Chișinăului, cu o mașină cu numere diplomatice ucrainene!).
Și Rusia a simțit momentul și a mirosit slăbiciunile noii conduceri de la Kiev, teoretic mai favorabilă pentru Kremlin decât Petro Poroșenko. Astfel că Moscova a făcut ceea ce știe mai bine atunci când simte că cel prins în cursă dă semne de slăbiciune: strânge și mai tare lațul! Astfel că, sistematic, inclusiv după înțelegerile de încetare a focului din iulie 2020, trupele separatiste – prin ambuscade sau lunetiști – luau la ochi soldați ucraineni și creșteau, regulat, numărul morților acestora în fiecare zi: azi doi, mâine unul, pestre trei zile patru etc. În Donbas nu a fost pace decât pe hârtie și, practic, nu au tăcut armele niciodată. Presiunile pe președintele de la Kiev erau tot mai mari, Moscova aștepta cedări, Zelenschi nu le putea face, iar șubrezirea sa politică devenea o certitudine…
Așa că pentru Moscova era win-win: fie ceda Zelenski la negocieri, iar Moscova câștiga, fie nu ceda și se șubrezea intern, pentru că mâinile pentru cedări erau legate – și iarăși câștiga Moscova prin decredibilizarea Kievului intern și internațional.
Pe acest fond a venit victoria lui Biden. Și declarațiile dure la adresa Moscovei, culminând cu apelativul – fără precedent chiar în timpul Războiului Rece – de „criminal” adresat președintelui rus, care i-a răspuns a doua zi, sugerând că președintele american are probleme de sănătate și nu își controlează foarte bine nici discursul nici gândurile.
Ucraina a încercat – pe bună dreptate – să profite de situație. În ciuda faptului că președintele Biden nu l-a sunat pe omologul său ucrainean după investire (abia pe 2 aprilie a avut loc prima convorbire între cei doi lideri, și asta doar în contextul escaladării de la Marea Neagră!), Kiev-ul a încercat să introducă Ucraina, chiar și peste rând, pe agenda tensiunilor dintre Moscova și Washingon.
Pe 5 martie, Secretarul de stat Blinken trimite un twitter prin care anunță interdicția intrării în SUA a oligarhului ucrainean Ihor Kolomoyskyy, cel care, în esență, l-a făcut președinte pe Zelenschi, și încheie mesajul fără niciun dubiu: „America rămâne #UnitedAgainstCorruption cu partenerii noștri din Ucraina”. Kievul recepționează mesajul și acționează împotriva unui oligarh pro-rus faimos, Viktor Medvedchuk, pro-rus și apropiat de președintele Putin.
Dar nu e doar asta. Concomitent, tot în luna martie apar primele știri despre masarea de unități militare ale Ucrainei spre frontiera care delimitează teritoriile controlate de separatiști. Evident, militari și muniție insuficiente să declanșeze un război sau să-l câștige. Dar nu asta era ideea, căci Zelenschi nu este Saakașvili, ci ca Ucraina să atragă atenția asupra sa.
Ceea ce a reușit.
Rusia: Pe aici nu se trece (versiunea moscovită)
Președintele Federației Ruse Vladimir Voronin și Ministrul rus al apărării Serghei Șoigu. Sursa: dailysabah.com.
Dar nu asta avea însă să îngrijoreze Rusia – care avea în jurul Donbasului baze militare și trupe suficiente ca să facă din orice incursiune militară a Kievului în teritoriile separatiste un vis urât -, ci ridicarea tonului de la Washington. Un nou președinte, o nouă totalitate. Președintele Biden nu vrea să fie Trump nici din acest punct de vedere, așa că atitudinea sa față de Rusia se vrea la polul opus (cel puțin la nivel de retorică).
Combinația ripostei ucrainene cu venirea noii administrații de la Washinghton a pus Moscova în alertă. După cearta de cuvinte dintre Rusia și America – fără precedent, cum am văzut -, au urmat din nou acuzații reciproce, tensiuni în voce. Răspunsul Moscovei, în „străinătatea ei apropiată”, spațiul strategic care o interesează cel mai mult, s-a vrut covârșitor. Și trupele au început să se miște în jurul Ucrainei ca o anacondă în jurul prăzii. Și lumea a intrat în panică, exact ce se dorea la Kremlin.
Avea Moscova de gând să înceapă un război neprovocat în Ucraina? Evident, nu. Psihologizarea aberantă și incultă a modului în care funcționează statutul rus – totul este impredictibil acolo, căci totul este despre Vladimir Putin, psihologia lui, toanele lui, furiile sau idiosincraziile liderului – a făcut acest scenariu plauzibil pentru unii, de aici și isteria ultimelor zile. În realitate, ne place sau nu, Rusia este un stat care, din punctul de vedere al politicii externe și de securitate, are instituții solide, este eficace și strateg, căci altfel nu se-ar fi surprins și nu ar fi repurtat succese, fie și de etapă, de atâtea ori, în Georgia, Ucraina, Siria sau aiurea. Sigur că atunci când armatele stau față în față se pot petrece și accidente și escaladări involuntare, dar de aici până la a valida ideea unei noi „invazii ruse” cu scopul de a cuceri Ucraina (în diverse versiuni) era, totuși, cam mult.
E adevărat că, la un moment dat, telefoanele ziariștilor și nu numai s-au umplut cu filmulețe despre cum se mișcă trupele ruse în toate direcțiile – de parcă atunci când Moscova începe o invazie o anunță la știri! -, dar scopul acestei operațiuni, realizată, cu scopuri diferite, și de ruși și de ucraineni, era altul: pentru rușii să arate ce forță uriașă și ordonată pot să pună în mișcare, pentru ucraineni să arate că Moscova pornește la război împotriva lor… Rusia să se laude în fața publicului, Ucraina să se compătimească în fața aceluiași public.
Una peste alta, descurajarea Rusiei și-a atins scopul, cu nuațele de rigoare. Pe de-o parte, la adresa Ucrainei – nu încercați modelul Sakasvilli, căci, dacă intrați în Donbas, va fi „începutul sfârșitului statutul ucrainean”. Amenințarea explicită, venită de la cele mai înalte nivele ale deciziei din Rusia, a fost dură și convingătoare. (Ar fi reacționat Rusia dacă Ucraina intra în Donbas să alunge peste graniță separatiștii de acolo? Cel mai probabil, da. Doar că Ucraina din 2021 nu era Georgia din 2008, iar Zelenschi este exact opusul lui Saakașvili, inclusiv ca opțiuni geopolitice.) Descurajarea pentru Kiev a fost explicită și eficientă, cu mențiunea că, cel mai probabil, nimeni de la Kiev nu se gândea cu adevărat să intre în forță în teritoriul controlat de separatiști.
În ceea ce privește descurajarea pentru Occident, în primul rând pentru America, și aceasta a fost, în final, eficientă, căci toată lumea a invitat la calm și dezescaladare. Și aici cu aceeași precizare, eficiența a fost aparentă, căci nimeni din Europa sau America, la fel ca în 2014, nu avea de gând să facă un război cu Rusia pentru… Donbas sau Crimeea. Era și absurd. După ce în 2014 Administrația Obama a refuzat orice reacție militară, interzicând chiar și vânzarea de arme letale către Ucraina, cum își putea imagina cineva că, astăzi, după șapte ani, practic aceeași oameni – adică „noua” administrația de la Washington – ar fi declanșat un război pentru ceva care, în comparație cu 2014, nici nu a existat…
Și ajungem acum la America.
America: ziua în care Marea Neagră a înecat Alaska
Delegațiile americane și chineze la negocierile din Alaska, 19 martie 2021. Sursa: Asia.Nikkei.com.
Evenimentul anului nu a fost în niciun caz creșterea tensiunilor de la Marea Neagră, oricât de surpinzătoare ar suna o asemenea afirmație. Evenimentul începutului de an a fost întâlnirea neverosimilă de la Alaska, din 19 martie, dintre reprezentanții diplomatici cei mai înalți de la Washnigton și Beijing.
Un moment istoric, de cotitură, care va fi marcat ca atare de istoricii care vor scrie, peste ani sau decenii, despre această perioadă. Căci ceea ce s-a petrecut în Alaska, în primul rând reacția fulminantă și șocantă a celor mai înalți diplomați chinezi, a consemnat momentul istoric al respingerii explicite din partea Chinei a oricărei pretenții de superioritate morală sau discurs universalist din partea Statelor Unite. Ceea ce gândeau, cu siguranță, milioane de chinezi, a fost spus explicit și răspicat acolo, sub privirile stupefiate ale oficialilor de la Washington și a presei americane. Pentru prima dată pe un asemenea ton și la acest nivel.
E un moment asupra căruia vom reveni pe larg în pagina LARICS, el ne interesează deocamdată prin contrast: la Marea Neagră nu s-a întâmplat, practic, nimic, dar s-a vorbit public enorm despre asta. În Alasaka s-a petrecut un lucru fără precedent, la nivel diplomatic, e drept, nu militar, dar nu s-a comentat aproape nimic public. Chestiunea chineză s-a vădit a fi, pe viitor, de departe cea mai importantă provocare strategică pentru Administrația Biden, lăsată, aparent, într-un con de umbră în acest moment…
În comparație cu China, Rusia e o chestiune cunoscută pentru America – și nu una majoră. O rutină. De aceea, pentru Washington, tensiunile din Marea Neagră au fost în principal un prilej de reglaj strategic cu Rusia, de „tras de urechi” dar și de găsire rapidă a unui modus vivendi – în niciun caz o pregătire de război.
Cu o tactică numită de cineva, inspirat, „lovește și plachează”, Președintele Biden a vorbit dur și a amenințat, dar, concomitent, pe 13 aprilie, a sunat la Kremlin și a solicitat o întrevedere bilaterală cu Vladimir Putin, a ridicat apoi nivelul sancțiunilor, dar a și retras navele americane care – fuseserăm anunțați – porniseră spre Marea Neagră. Chiar și nivelul sancțiunilor economice a fost bine calibrat, acestea fiind calculate în așa fel încât să afecteze Rusia, dar nu decisiv, transmițând totuși un mesaj important de la Washington: nu am mers până la capăt, rețineți asta, dar, la o adică, am putea merge până la capăt și am putea pune economia rusă în și mai mare dificultate (adică interzicerea tuturor instituțiilor financiare din Vest de a achiziționa titluri de stat emise de Moscova pentru finanțarea datoriei publice a Rusiei sau scoaterea completă a țării din sistemul SWIFT).
Una peste alta, America nu a vrut escaladare militară, dar nici nu a lăsat Rusia nesancționată, conform promisiunilor inițiale ale administrației Biden.
Ce urmează? Ca de obicei, o întâlnire bilaterală, cea solicitată de președintele american, la 35 de ani de la celebra întâlnire Reagan-Gorbaciov de la Reykjavík, care „a privit dincolo de orizont” și a schimbat soarta lumii. Evident, nu va fi așa ceva acum, așa cum nu va fi nici ca întâlnirea Bush-Putin de acum 20 de ani, când președintele american a văzut prin ochii lui Putin, „sufletul rus”… Va fi însă, cu toate tensiunile aferente și cu tot „deja-vu”-ul ei, o întrevedere care, cel puțin pentru o etapă, va fixa liniile roșii ale unei confruntări militare dincolo de care nu va merge nici Moscova nici Washington-ul.
Care vor fi acelea și cine și ce preț va plăti, nu știm.
Dar configurația strategică a Mării Negre va depinde de ele.
Concluzii la un „război” care nu a fost și nici nu ar fi putut să fie
Președintele ucrainean Volodymyr Zelensky vizitând, pe 9 aprilie 2021, trupele ucrainene din apropierea frontierei cu separatiști din Donbas. Sursa: Time.
Marea Neagră rămâne la fel ca înainte. Un spațiu neclarificat strategic, care trebuie însă lămurit, cel puțin în perspectiva unei pivotări americane reale, nu declarate, spre Asia (China). Deocamdată, rezultatul tensiunilor la care am asistat recent este unul singur: pe teren nu s-a schimbat nimic, dar am primit mesajul, reiterat, că nimeni nu face război în afara UE și NATO, nici măcar pentru modificări frontaliere. Securitatea Ucrainei nu este garantată de nimeni, până la urmă, iar ce i-a rămas Kievul-ui este masa de negocieri diplomatice. Acolo se va juca finala meciurilor din zilele trecute.
După Summitul NATO de la București din 2008, unde Ucrainei și Georgiei li s-a refuzat MAP-ul, respectiv deschiderea unui parcurs inevitabil de aderare la NATO, a devenit clar că doar America nu este suficientă pentru a garanta o decizie NATO în aceast spațiu. Și nu e vorba despre extindere, ci despre jinduita echivalare – din perspectiva României – a prezenței NATO în cele două capete ale flancului estic, respectiv prezență „întărită” (enhanced) în Marea Baltică și doar „adaptată” (tailord) în Marea Neagră. E nevoie, mai mult decât oricând, de implicarea concretă și coerentă a actorilor relevanți UE la Marea Neagră. Sigurul care poate fi implicat din perspectivă strategică, după plecarea Marii Britanie, este Franța. Parisul are o strategie de securitate la Marea Neagră, este prezentă cu nave la Marea Baltică, dar prezența efectivă și convingătoarea la Marea Neagră lipsește. Este nevoie de a schimba această realitate, tocmai pentru a spori greutatea strategică a actorilor euro-atlantici în regiune.
America și Rusia sunt astăzi într-o fază de confruntare, dar una „bine temperată”, cu perspective certe de delimitare, la întrevederea scontată din iunie 2021 a celor doi lideri, a liniilor roșii ale unei confruntări militare la care nu vrea nimeni să ajungă. Washigtonul are de gestionat China, în primul rând, criza internă ardentă, retragerea din Afganistan și Iranul – chestiuni față de care Rusia pare oricum mult mai simplu de clarificat. Cel puțin pe moment, căci nimeni nu garantează, așa cum nu a făcut-o niciodată, că victoriile tactice de azi se vor cuantifica, la Marea Neagră, în câștiguri strategice. Sau că nu va fi tocmai pe dos!
Situația de pe teren a rămas, practic, aceeași. Ucraina e lăsată pradă „formatului Normandia” (Rusia, Ucraina, Franța, Germania) de negociere și a Acordurilor de la Minsk, cu tot cu „formula Steinmeier”, relativ recent introdusă în documentele de negociere, ceea ce înseamnă obligația Kievului de a accepta soluția politică înaintea soluției de securitate în rezolvarea conflictului din Donbas. Adică cedare evidentă în fața Rusiei. Practic, Ucraina e mai slabă azi decât ieri. Acum opțiunea este strict masa verde a discuțiilor, căci orice opțiune militară sprijinită, fie și teoretic, de Vest, se exclude. Și toată lumea a sesizat aspectul acesta în perspectiva viitoarelor negocieri.
Dacă totul se mută pe terenul diplomatic, devin esențiale acum evoluțiile politice din regiune. În acest moment, fie și blocajul și existența „conflictelor înghețate” este deja un avantaj pentru Rusia, căci opresc orice discuție realistă despre extinderea UE sau NATO; darămite „soluționarea” acestor conflicte în favoarea Moscovei. Pentru România, este important de urmărit ce configurații de putere se desenează în zonă, în special în Ucraina sau R. Moldova (în perspectiva anticipatelor din acest an), respectiv capacitatea politică internă de rezistență la presiuni strategico-diplomatice venite din Est (dar și din Vest!), pentru acceptarea unor proiecte de federalizare (respectiv „statut special” pentru regiunile separatiste), care ar consimți, pe plan strategic, victoria definitivă a Federației Ruse la Marea Neagră.
Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.
Articol publicat de LARICS – larics.ro și cotidianul Adevărul, https://m.adevarul.ro/international/in-lume/dan-dungaciu-castiga-pierde-aglomeratia-marea-neagra-1_608650045163ec42715f9ab6/index.html
“Eu nu fac afirmații de acum. Marea Neagră este tratată ca un lac rusesc de sute de ani. Nu v-ați dat seama până acum?” (Președintele României Traian Băsescu, discurs la Universitatea Standford, 2005)
„Marea Neagră nu este lac rusesc, nu este locul nimănui, este o extensie a Oceanului Atlantic” (Gen (r) Ben Hodges, fost comandant al trupelor americane din Europa, 2019)
DISPUTA DINTRE CEI MARI
Disputa asupra apartenenței Mării Negre pare, la o primă vedere, un demers pueril. Numai că, din punct de vedere geostrategic, această întindere de apă strâns ținută între palmele Europei capătă dimensiuni definitorii pentru soarta popoarelor ce o înconjoară și nu numai.
„Când te uiți la lume dintr-o perspectivă puțin diferită, din nordul lumii, observi că Marea Neagră este locul pe unde Rusia se conectează cu restul lumii (…) este singurul loc pe unde Rusia își poate proiecta puterea maritimă pentru interesele sale strategice în estul Mării Mediterane, Africa de Nord și Siria (…) este dreptul suveran al Rusiei să să-și proiecteze puterea. Și, ca țară riverană la Marea Neagră, ar trebui să poată face acest lucru. Însă este vorba de modul în care o face și care este impactul asupra noastră, a aliaților NATO, cum ar fi România și Bulgaria”(1)spunea cu doi ani în urmă gen Hodges la Conferința Black Sea and Balkans Security Forum, referindu-se la importanța strategică a Mării Negre.
Prezența flotei ruse în Marea Neagră nu este o glumă. Nu reprezintă un gest strategic de intimidare, de moment, al președintelui Putin. De la constituirea Flotei Mării Negre (13 mai 1783) se vor împlini în curând două secole și jumătate. La nivelul anului 2014, ridicată la nivel de eșalon operațional-strategic, Flota Mării Negre numără circa 11.000 de marinari, incluzând și infanteria marină, îmbarcați pe 45 nave de război și 6 submarine echipate de luptă la nivelul de tehnologic al secolului 21. Diversitatea tehnicii de luptă și capacitatea de atac a acesteia, ambele substanțial îmbunătățite în ultimii ani, pot intimida cele mai renumite flote militare ale lumii. În componența Flotei Mării Negre se află crucișătoare, distrugătoare, fregate purtătoare de rachete, nave de desant, corvete antisubmarin și corvete purtătoare de rachete, dragoare, vedete purtătoare de rachete, submarine, elicoptere de atac și elicoptere antisubmarin, avioane de transport, hidroavioane, avioane de atac, sisteme de rachete anti-navă etc.
Situația tulbure din Ucraina, încordarea crescândă din zonă alimentată de cele două mari puteri, au determinat o escaladare periculoasă a prezenței militare în Marea Neagră.
Încă de la începutul anului SUA a pregătit două distrugătoare prezente în Marea Mediterană pentru a trece în Marea Neagră cu scopul de a proteja Ucraina în fața ”sporirii prezenței militare ruse”.
Pentru luna mai, Marea Britanie a pregătit un distrugător purtător de rachete navă-aer și o fregată echipată cu echipament de descoperire și distrugere a submarinelor pentru a fi trimise în Marea Neagră. Scopul declarat? „Regatul Unit și aliații noștri internaționali sunt neclintiți în sprijinul nostru pentru suveranitatea Ucrainei și integritatea sa teritorială” De asemenea, aeronave de luptă anti-navă și anti-submarin aparținând grupului de luptă al portavionului HMS Queen Elisabeth dislocat în Mediterană sunt pregătite să sprijine cele două nave(2)
Sub pretextul trecerii în revistă a trupelor și a verificării capacității lor de luptă la încheierea sezonului de iarnă, Rusia a transferat, folosind canalul Volga-Don, nu mai puțin de 15 nave de luptă din Marea Caspică în Marea Neagră.
Pentru perioada 20-24 aprilie 2021 Rusia a emis un avertisment referitor la zborurile de până la înălțimea de 19.000 metri într-o zonă adiacentă sudului Crimeii și a unui culoar care se întinde în largul apelor internaționale ale Mării Negre. Motivul? Aplicații militare la care participă Flota Mării Negre și avioane de luptă de tip Suhoi Su-25
Anterior, Ministerul Apărării Federației Ruse anunțase o restricționare circulației navelor străine militare în anumite zone din Marea Neagră aflate sub jurisdicție rusă pentru perioada aprilie-octombrie 2021
Dinamica probabilă de militarizare a peninsulei Crimeea până în anul 2025
Între timp, „pentru a evita escaladarea tensiunii” la granița Ucrainei, SUA au renunțat la a mai trimite cele două nave de război în Marea Neagră. Desigur, anunțul inițial a reprezentat o măsură exploratorie, utilă pentru a testa reacția Rusiei. Tot așa cum mișcările de trupe ruse spre granița Ucrainei, în curs de retragere, au fost menite să testeze reacția occidentului.
Importanța strategică a Mării Negre a fost demonstrată cu prisosință în decursul timpului. Fiind o mare aproape închisă, cu state riverane în conexiune directă cu cele două continente care dețin puterea economică și demografică a lumii, Marea Neagră a fost, este și va fi unul dintre punctele strategice cele mai râvnite.
TURCIA, STĂPÂNA STRÂMTORILOR
Atât Rusia, țările riverane, cât mai ales SUA, sunt obligate să țină seama de poziția deloc de neglijat a Turciei. Putere navală zonală, Turcia are posibilitatea de a concentra în Marea Neagră, într-un termen relativ scurt, 13 submarine, 16 fregate, și 8 corvete. Toate bine înarmate și în stare de luptă permanentă. În plus, Ankara controlează strâmtorile care permit intrarea sau ieșirea din apele Mării Negre.
Faimoasa Convenție de la Montreux (Convenția privind regimul strâmtorilor Mării Negre din 20.07.1936) care reglementează regimul circulației navale civile și militare prin strâmtorile Bosfor și Dardanele acordă Turciei puteri sporite cu privire la controlul circulației navale prin strâmtori. Prin convenție, semnată de Turcia, URSS, Bulgaria, România, Franța, Japonia (care s-a retras ulterior), Marea Britanie, Grecia și Iugoslavia, este stabilit „un regim de libertăţi strict argumentat în raport cu tipul de nave – nave de război şi nave comerciale – şi în raport cu patru tipuri de situaţii: perioadă de pace, perioadă de război în care Turcia nu este stat beligerant, perioadă de război cu Turcia stat beligerant, perioadă în care Turcia estimează că este ameninţată de o iminenţă a războiului”
Ca exemplu, privitor la prezența în Marea Neagră a navelor militare aparținând altor state decât cele riverane, tonajul maxim admis este de 30.000 tone cu un maxim pentru fiecare navă de 10.000 tone. În plus, navele de război ale statelor non-riverane nu pot staționa în Marea Neagră mai mult de 21 de zile. În cazul în care Turcia percepe o amenințare directă de război, poate bloca circulația trecerea prin strâmtori pentru toate navele aparținând statelor pe care le socotește ca fiind la originea amenințării.
Condiționarea trecerii prin strâmtori pentru accesul sau ieșirea din Marea Meagră, a ridicat în decursul timpului o mulțime de probleme generatoare de tensiuni. Gândită pentru nivelul tehnologic al anilor 30 ai secolului trecut, este pus sub discuție, spre exemplu, regimul vedetelor purtătoare de rachete. Apărute mult mai târziu în flotele militare, acestea nu au avut cum să fie nominalizate în Convenție și, conform principiului juridic că ceea ce nu este restricționat stricto senso este permis, ar avea liberă trecere.
În analiza importanței strategice a strâmtorilor, cu referință la accesul navelor de toate tipurile în Marea Neagră, nu trebui uitată apartenența Turciei la NATO, dar și relațiile bune pe care aceasta le are cu Federația Rusă.
CERCUL PERICULOS AL CONFLICTELOR MAI MULT SAU MAI PUȚIN ÎNGHEȚATEDIN JURUL MĂRII NEGRE
E suficient să privim mai atent și vom descoperi că întregul bazin al Mării Negre este înconjurat de conflicte așa-zis înghețate: Transnistria, Donbas, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah… Care să fie cauza? Este posibil ca acestă situație să fie întâmplătoare?
N-o să cădem în greșeala de a ne închipui că într-un joc atât de serios, cum este păstrarea controlului asupra unor zone de real interes strategic, evenimentele se află sub controlul coincidențelor. În câte dintre aceste conflicte este implicată Rusia? În absolut toate! De ce? Fiindcă este în obișnuința marilor puteri de a crea situații confuze în statele mai puțin puternice din zonele de interes direct și astfel să poată controla mai ușor situația. Exemplele sunt nenumărate dar, pentru edificare, este suficient să amintim situația Kashmirului. Caz regizat perfect de Marea Britanie la momentul ruperii Indiei și înființării statului Pakistan. Lucrurile au fost atât de bine lucrate, atunci, încât mai funcționează și azi după aproape trei sferturi de secol.
Revenind la Marea Neagră, ar trebui să ne întrebăm dacă numai Rusia este implicată în păstrarea și manipularea conflictelor așa-zis înghețate din zonă. SUA să nu aibe niciun amestec? Puțin probabil. Dacă ar sta deoparte nu și-ar respecta statutul de mare putere. În mod sigur, Statele Unite sunt și ele implicate. Uneori în mod direct, precum în Ucraina și prin Moldova în Trasnistria sau alteori mai discret, prin intermediari, cum se întâmplă în celelalte cazuri.
ROMÂNIA?
Cu 3 fregate, 4 corvete, 3 nave purtătoare de rachete și 4 nave de minare-deminare, cu un litoral relativ nesemnificativ ca dimensiune, România, ca puterea navală, contează prea puțin în ecuația militară din Marea Neagră.
Cu totul alta este situația atunci când se discută despre poziția strategică a României. Generalul Ben Hodges, fostul comandant al trupelor americane din Europa, susține că noua Cortină de Fier se prefigurează a fi coborâtă de-a lungul Mării Negre. Au trecut mai mult de trei decenii de când Vechea Cortina de Fier, care simboliza linia de demarcație între Europa Occidentală și Europa răsăriteană s-a ridicat odată cu dărâmarea zidului Berlinului, în 1989.
Azi, sugerează generalul american, Vestul și Estul se află de o parte și de alta a altei cortine. O cortină de fier mutate mult spre est, în Marea Neagră. Dușmănia dintre lumea vestului și a estului, care a fost din când în când ascunsă dar care nu a dispărut complet niciodată, pare să renască scăldată de apele Mării Negre. În opinia generalului Hodges, Kremlinul dorește izolarea Ucrainei, doritoare a se alătura lumii occidentului, de Marea Neagră pentru a „controla întreaga linie costieră a Ucrainei, de la Odesa, până la Crimeea, apoi Azov” Pentru a coborî acolo cortina de fier ridicată din Germania în 1989.
În viziunea președintelui Vladimir Putin, cortina de fier sugerată de Gen. Hodges pare a fi devenit o „linie roșie”: „Nu dorim să ardem punțile de legătură, dar dacă cineva interpretează bunele noastre intenții ca slăbiciuni, reacția noastră va fi asimetrică, rapidă și aspră (…) Noi înșine vom decide, în fiecare caz, unde este linia roșie”a declarant V. Putin la 21 aprilie 2021 cu ocazia prezentării anuale a stării națiunii.
Poate prea măgulitor pentru România, probabil pentru că răspundea întrebărilor unui reporter român, Gen Ben Hodges a subliniat că din punctul de vedere al SUA „România este centrul gravitațional pentru orice fel de strategie vom avea,România este ancora pentru ea (pentru strategie n.n.), pentru că este un aliat stabil și de încredere, are și poziția geografică bună și poți vedea cât a investit aici SUA, cu trupele americane…”(3)
Privind dincolo de declarațiile cu un puternic iz diplomatic ale generalului american, observăm că România nu este apreciată pentru puterea sa militară, pentru buna organizare a armatei sale, pentru nivelul ridicat de pregătire a trupei sau pentru performanțele industriei sale de apărare. Pentru poziția sa geografică România nu are niciun merit, iar încrederea prietenească de care se bucură din partea SUA nu pare a reprezenta un factor determinant pentru victoria pe un eventual câmp de luptă.
În ceea ce privește entitatea care ar putea socoti Marea Neagră ca fiindu-i un lac în exclusivă proprietate, ridicând pretenția de a o controla în întregime, situația rămâne incertă. Sunt cel puțin trei cei care și-ar putea asuma un asemenea privilegiu:
Federația Rusă, deoarece posedă cea mai importantă componentă militară prezentă în apele Mării Negre și are cea mai puternică structură militară din zonă
Turcia, care se bucură de avantajul celui mai lung litoral, are prezentă o flotă militară puternică, controlează intrarea și ieșirea din Marea Neagră și posedă o infrastructură militară demnă de o putere zonală
SUA care, direct sau prin intermediul NATO, și-a asigurat o permanentă prezență în apele Mării Negre și care, după cum am văzut deja, consideră Marea Neagră „o extensie a Oceanului Atlantic”
Deocamdată, Marea Neagră nu este lacul nimănui. Dacă va aparține vreodată în totalitate unui stat riveran sau non-riveran, rămâne să hotărască viitorul. Sperăm, din toată inima, pe cale pașnică.
România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (Constituția României, art1, al1)
Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Noi am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes.. (Mircea Malița, 2018, Interviu QMagazine)
Aruncând o privire prin istoria mai veche sau mai recentă a României este greu, dacă nu imposibil, să găsim o perioadă de timp în care am fost un stat cu adevărat independent și suveran. Să fi fost de vină poziția noastră geografică, aflată la contactul dintre marii jucători ai istoriei? Să fie din cauza spiritului nostru național înclinat spre supunere și servilism? Sau se datorează faptului că de secole nu avem conducători cu respect față de neam și iubire de țară?
”România și-a cedat suveranitatea”
Pentru un observator serios și imparțial al realității românești de azi primul articol din Constituție ar putea părea o glumă care se mulează neașteptat de bine pe spiritul bășcălios al românului. Oricât de mult ne-am dori să fie altfel, în mod concret România nu mai este un stat suveran și nici un stat independent. Calitățile de ”național”, ”unitar” și ”indivizibil”, au ajuns și ele discutabile, fiind din ce în ce mai mult lipsite de un suport real. Golite de conținut prin politica concretă de cedare consecutivă, cele trei noțiuni mai există doar ca vorbe devalorizate aruncate pe piață, din când în când, cu scopul de a ameți naivii și de a adormi eventualele câteva conștiințe rămase ca prin minune încă treze în amorțirea generalizată indusă picătură cu picătură națiunii timp de treizeci de ani.
Rătăciți în această realitate de neevitat, ne convingem pe zi ce trece de adevărul celor spuse cu câțiva ani în urmă de Mircea Malița, patriarhul diplomației românești, un om care chiar știa ce vorbește: ”România și-a cedat suveranitatea!”(1)
Niciuna, dar chiar niciuna, dintre componentele de bază ale suveranității nu ne mai aparțin. Ele au fost cedate, bucată cu bucată, pentru promisiuni deșarte, într-un troc infam în care, totdeauna, am fost cei înșelați.
O succintă analiză ne lămurește pe deplin. Chiar dacă cineva ar mai avea vreo îndoială asupra epopeii triste parcurse de România în ultimii treizeci de ani pe drumul spre asumarea statutului de colonie europeană, realitatea crudă îl contrazice.
Suveranitatea politică
Este grav. Chiar greu de pronunțat. Dar, politicienii români nu mai aparțin acestei țări. Ceea ce fac ei nu mai are nicio legătură cu spiritul românesc. Fiecare cu stăpânul lui aflat undeva, mai departe sau mai aproape, execută ordine. Nimic în minus, nimic în plus. Pentru că, în momentul în care dau cel mai mic semn de nesupunere, dispar ca prin farmec de pe scena politică, li se intentează procese penale și, vinovați sau nu de acuzațiile aduse, înfundă pușcăriile. Cunoaștem sute de astfel de exemple în ultimii treizeci de ani.
Pentru noul politician, ca și pentru vechiul, România este o vacă de muls. Atât. Dincolo de ugerul care încă n-a secat definitiv și de găleata cu lapte din care împart în stânga și în dreapta (după ce și-au pus deoparte ce cred ei că li se cuvine) nu-i interesează nimic. Ghidonați din zone rămase ascunse vulgului, puși pe funcții prin mașinațiuni politice dubioase finanțate din aceleași zone enigmatice, susținuți de personaje ce preferă să rămână în umbră, politicienii români sunt eliptici de patriotism, de dragoste de țară, de respect pentru acest popor, de grijă pentru viitorul lui sau de mândrie pentru istoria națională. Printr-o formulă demnă de marii alchimiști ai lumii, peste noapte, ONG-uri non profit, unele un adevărat noroi al societății, se transformă în mine de aur. Devin doldora de valută forte și se metamorfozează în partide politice potente cu șanse reale de a accede la conducerea țării.
Suveranitatea politică, dacă dreptul de a-ți alege singur conducătorii și partidele politice care să-ți reprezinte interesele pe plan intern și internațional s-o numi așa, nu mai există de mult în România. Mai zilele trecute, Adrian Severin, discutând cu Cozmin Gușe despre amestecul americanilor în justiția română, afirma că imediat după inițierea parteneriatului strategic, atunci când a sugerat că ar fi timpul ca românii să-și aleagă singuri conducătorii pe care și-i doresc, reprezentantul SUA a răspuns: „Nici o problemă, alegeți voi acum pe cine vreți, că oricum noi îl vom schimba”(2)
Suveranitatea legislativă
Nici legile românești nu mai sunt autohtone. Nu ne aparțin. În niciun mod. În mare parte, ele nu sunt gândite aici, nu sunt inițiate aici și nu sunt adoptate de Parlamentul României decât după aprobarea oficială a unor foruri paranaționale.
În baza tratatelor internaționale semnate de România, legislația internă este subordonată legislației europene iar ”indicațiile” primite de la Bruxelles sau Strasbourg surclasează legile naționale. Sunt tot mai dese situațiile în care ”sugestiile” Uniunii excedează cu mult Constituția. Dar, cui îi pasă?
”Scopul celor care conduc de la Bruxelles este crearea unei Europe federale, iar eforturile sunt continue, universaliştii sau mondialiştii lucrând la realizarea ei. Noi îi spunem Europa Unită, dar ea este cât se poate de federală. Acest lucru presupune crearea Uniunii Statelor Europene. Şi chiar dacă statele îşi vor putea păstra denumirea, ele vor ceda suveranitatea, li se va anihila puterea de decizie şi de autodeterminare”(3) spunea același Mircea Malița.
Suveranitatea juridică
Ne-am pierdut suveranitatea până și în domeniul atât de sensibil al justiției. Amestecul celor dinafară în numirea unor magistrați cu rang înalt, dirijarea și chiar impunerea din umbră a unor sentințe, sugestia (devenită ordin) de a fi arestate anumite persoane, dovedesc cu prisosință că avem o justiție aservită, departe de a fi independentă.
Nu putem uita așa numitul Mecanism de Verificare și Cooperare (MCV) impus României la data intrării sale în Uniunea Europeană. MCV a reprezentat și mai reprezintă încă, după 14 ani de aplicare continuă, unul dintre cele mai invazive metode de amestec în treburile justiției. Au fost stabilite criterii (”obiective de referință”) prin care se evalua (de fapt se dirija) situația din justiția României. Ani de-a rândul Comisii de monitorizare și Misiuni de evaluare suprastatale s-au perindat la București pentru a trage de urechi și muștrului responsabilii de mersul justiției. Poate numai în anii 50 ai secolului trecut, sub șenila tancurilor rusești și presiunii dictaturii proletariatului importată și supravegheată din răsărit, justiția a mai fost siluită într-un asemenea mod.
Judecătorii români au fost ”îndrumați” de oficialii americani până și în soluționarea unor dosare. Iată o declarație extrem de gravă a consilierului juridic rezident al Ambasadei SUA la București, care este și rezidentul regional al SUA pentru combaterea corupției în România (chiar există o asemenea funcție!), Jessica Kim: “Am oferit asistență în mai multe moduri, dar mai ales prin consolidarea capacității de combatere a corupției – prin instruirea procurorilor, anchetatorilor și judecătorilor… Am oferit îndrumare în funcție de nevoile din dosare, la cererea partenerilor”
Sfidând orice cutume diplomatice, ambasadori ai statelor care ni se socotesc stăpâne se amestecă ostentativ în treburile justiției române. În comunicatul Ambasadei SUA la București din 19 februarie 2021 se arăta: In cursul acestei săptămâni, Chargé d’Affaires David Muniz si Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim au participat la numeroase întâlniri, continuând sprijinul pe care Ambasada îl acordă promovării statului de drept in România, inclusiv desființării SIIJ. Săptămâna a debutat cu o întrevedere cu Ministrul Justiției Stelian Ion, pentru a evidenția Parteneriatul Strategic si pentru a discuta prioritățile esențiale referitoare la sistemul de justiție, inclusiv reformele necesare pentru asigurarea independentei sistemului judiciar. David Muniz și Jessica Kim au mai participat la o întâlnire la Direcția Națională Anticorupție (DNA), evidențiind parteneriatul solid dintre Ambasada si DNA si declarând ca sprijină activitatea importanta a DNA in lupta continua împotriva corupției din România. Alte întâlniri importante au avut loc la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, la Consiliul Superior al Magistraturii și la Agenția Națională de Integritate. In cadrul întâlnirilor s-a subliniat implicarea comuna a țărilor noastre în consolidarea eforturilor de combatere a corupției din România”(4)După cum se vede, domniile lor sunt prezente peste tot.
La începutul anului 2021, Asociația Magistraților din România (AMR) și Asociația Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului (AJADO) denunță public atitudinea ipocrită a ambasadelor străine cu privire la independența justiției în România: ”Subscrisele asociații, susținem ferm comunicatul Secției pentru judecători, din data de 25 februarie 2021, prin care s-a atras atenția asupra faptului că „Ministrul justiției sfidează cadrul constituțional prin angrenarea reprezentanţilor altor state într-un proces eminamente intern, prezentând distorsionat realităţi din domeniul justiţiei în unicul scop de a obţine susţinere politică pentru proiectele de modificare a legilor justiţiei”
Așa cum sugerează și Jessica Kim, politicienii români au fost aceia care au îndemnat oficialități ale altor state, ambasadori sau alți lucrători în ambasadele acreditate la București să se amestece în justiția autohtonă. Ba, în cele mai multe situații de această natură, în loc să protesteze și să se ia măsuri pe linie diplomatică pentru încălcarea grosolană a Convenției de la Viena, politicienii noștri încurajează amestecul ambasadorilor acreditați la București în justiția din România. Un exemplu edificator este reacția doamnei Monica Macovei, fost ministru al Justiției, în prezent europarlamentar român: . „Ambasadorul american are tot dreptul să facă astfel de comentarii, pentru că SUA, Departamentul de Stat, a finanțat atât DIICOT, cât și DNA, adică parchetele specializate pe crima organizată și pe corupție. Sigur că-i interesează ce se întâmplă cu investiția lor, în sens de eficiență. Investorii străini sunt interesați să nu fie corupție în România“
Suveranitatea noastră juridică a fost sintetizată magistral de fostul ministru al justiției, Tudorel Toader, după lecturarea unui raport MCV: ”Ni s-a arătat cât și cum mi se permite”
Suveranitatea economică
Va fi extrem de dificil de găsit un român care să nu înțeleagă că economia României aparține altora. Suveranitatea ei economică, atât de importantă în suita de elemente care definesc suveranitatea unei țări, a fost abandonată de foarte multă vreme. Știm cu toții. Pentru a o spune, nu este nevoie să apelăm la subtilități, la subterfugii, la fente diplomatice sau la minciuni atent elaborate. România nu mai are industrie petrolieră deși este țara cu cele mai mari rezerve de petrol din zonă. România și-a vândut aproape jumătate din pământul agricol deși are, încă, cel mai productiv pământ din regiune. România nu mai fabrică locomotive, tractoare, tancuri, avioane, oțeluri speciale, mașini unelte de înaltă tehnologie. Nu-și mai exploatează cărbunele, uraniul, metalele nobile, aurul, pădurile… Alții se ocupă de toate astea. Odată pierdut controlul asupra acestor rezerve strategice, a dispărut și dramul de suveranitate pe care pretindeam că îl mai aveam.
”Conform comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone”(5)
Ce au păzit și cum au acționat serviciile speciale și autoritățile pentru a se evita dezastrul? Nu-i niciun secret. Ne dezvăluia, încă de acum cinci ani, eminentul economist Constantin Cojocaru: ”Prin Legea 15/1990au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit. Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român, prin munca sa, prost plătită”
Vi-l amintiți pe dl Timmerman? Pe tipul acela rubicon care venea în România ca un boier pe propria moșie și arunca în stânga și în dreapta amenințări sub forma de „directive europene”? Iată ce ne spunea el, cu mulți ani în urmă, privitor la industria noastră minieră: ”Şi sper că România va avea curând un plan pentru eliminarea cărbunelui şi tot ce e nevoie pentru a-l implementa. Şi vă asigur că noi, Comisia Europeană, vom fi alături de România pentru ca planul să fie pus în aplicare”. Ceea ce se și întâmplă. Minerii, miile de oameni care trăiau din exploatarea cărbunelui, toate industriile adiacente, independența energetică a României? Vax!
Suveranitatea militară
Poate nu există domeniu care să evidențieze mai bine suveranitatea decât domeniul militar. În România, imediat după accederea la NATO, armata a fost, la propriu, decimată. O epurare atât de drastică a mai fost cunoscută de instituția militară numai la momentul instaurării dictaturii proletariatului. În numai câțiva ani au fost aruncați pe drumuri, la propriu, mai mult de 200.000 de militari. Oameni pregătiți pe bani mulți pentru apărarea țării și care nu știau nimic altceva să facă. De la efectivul de 320.000 militari în anul 1990, s-a ajuns, în prezent, la circa 70.000. Între aceștia, o parte semnificativă o reprezintă civilii.
Din momentul admiterii în Alianța Nord-Atlantică, România nu a mai avut dreptul de a lua decizii autonome privitoare la evoluția, înzestrarea sau instruirea armatei proprii. Schimbările instituției militare au fost profunde. De la dimensiune și organizare generală, de la sistemul de pregătire și instruirea trupelor, de la orientarea dotării și mărimea industriei proprii de apărare, de la tipurile de armament în uz și calibrul muniției, totul, dar absolut totul a fost dictat de Alianță. Până și gradele și croiala uniformelor au fost schimbate.
„A fi aliat nu înseamnă a fi supus!” spunea de curând eseistul francez Herve Juvin, criticând poziția prea plecată a Franței în fața NATO.
Armata națională, reperul indiscutabil al suveranității statale oriunde pe mapamond, ne mai aparține numai la nivel de simbol. N-am fost departe de a-i șterge și acest statut. Să nu uităm că, pe parcursul mandatului unui ilustru ministru al apărării, s-a propus scoaterea aserțiunii ”național” din denumirea oficială a forțelor noastre armate și a ministerului coordonator. Se argumenta, într-un inexplicabil avânt globalist, că existența cuvântului cu pricina ar putea deranja sensibilitățile marelui nostru aliat de peste ocean… Personajul respectiv nu era un oarecine. Ministru de externe în două mandate, el ocupase apoi funcții de conducere în Parlamentul României, ca ministru al justiției coordonase ani mulți sistemul juridic românesc și, din poziția de director, condusese Serviciul de Informații Externe!
Suntem, astfel, obligați de realitate, să privim cu oarecare rezerve cele scrise la art 118 din Constituția României: „(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale”
În loc de concluzii
Aproape fiecare frază de până acum, indiferent de domeniul abordat, reprezintă o concluzie. Marchează pașii parcurși de România pe calea atât de umilitoare și de primejdioasă a cedării, parte cu parte, a suveranității naționale, a viitorului acestei țări.
Poate, înainte de încheiere, ar mai trebui amintit că nu ducem lipsă de personaje care laudă cu gura plină „realizările” prezentate mai sus. Pentru a exemplifica, să citim împreună cele scrise de dl. Prof. Silviu Cerna, în februarie 2021, despre suveranitatea economică a României: „ În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de această sintagmă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica „prin noi înșine” aplicată în perioada interbelică. Pentru a fi independentă din punct de vedere economic, România trebuie să iasă într-un fel sau altul din lume! Problema este că, în condițiile globalizării, ieșirea din lume poate avea consecințe grave. În definitiv, autarhia înseamnă reducerea importurilor și limitarea intrărilor de capital străin, ceea ce împiedică dezvoltarea economică și face imposibilă suveranitatea economică”(6)Domnia sa este profesor la Universitatea din Timișoara și sădește temeinic în mințile fragede ale sutelor de tineri studenți, viitorii noștri economiști, ideea că independența națională este un moft care reprezintă o frână în calea dezvoltării țării și că România poate progresa numai cedându-și suveranitatea. Un vizionar!
