Category: RUSIA

Home / Category: RUSIA

Ukraine 2022:

October 14, 2022 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, MILITAR, RUSIA | No Comments

The International Institute for Middle-East and Balkan Studies (IFIMES)[1] from Ljubljana, Slovenia, regularly analyses developments in the Middle East, the Balkans and around the world. IFIMES has prepared an analysis of the situation eight months after Russian invasion on Ukraine. The most relevant and interesting sections from the comprehensive analysis entitled “Ukraine 2022: Russia’s nuclear sabre-rattling” are published below. 

Russia’s nuclear sabre-rattling 

With the Russian-Ukrainian war entering its eighth month and a stalemate along the front lines, Russian President Vladimir Putin ordered on September 21, 2022, the first military mobilization in the country since World War II, warning the West that if it continued what he called its “nuclear blackmail” Moscow would respond with the might of all its vast arsenal. “If the territorial integrity of our country is threatened, we will use all available means to protect our people – this is not a bluff,” Putin said in in his speech, which was broadcast on Russian television.

Russian Defence Minister Sergei Shoigu presented the new Russian military tactics, with the partial mobilization of 300,000 reservists and the implied use of nuclear weapons during operations in Ukraine.

The escalation of menacing rhetoric started a day after the pro-Russian authorities in the four Ukrainian regions of Luhansk, Donetsk, Kherson and Zaporizhzhia announced that referendums on annexation to Russia would be held from 23 to 27 September 2022. First Vice-Chair of the Foreign Affairs Committee in Russia’s Federation Council Vladimir Dzhabarov responded to the West’ first reaction, which came from Germany, stating that the opinion of the Europeans had no value and that the unification of East and West Germany should be regarded as illegitimate, because there had been no referendum and no one had asked the citizens of East Germany for their opinion.

The “referendums” in the Russian-dominated regions of Ukraine were organized in great haste, and within three days of implementing those measures, Moscow announced that a 99% majority of the population of those regions had voted to join Russia. On September 30, 2022, three days after the referendum, Vladimir Putin announced the annexation of the four regions to Russian federation. At the ceremony Putin said the residents of annexed regions have become “Russian citizens forever”, demanding Ukrainian government (which he described as “the Kyiv regime”) “to respect the will of the people”, or else “We will defend our land with all our strength and all our means.”

Phrases such as “the will of the people” and “the right to self-determination” have no meaning when put aside the pictures of mass graves discovered in areas from where the Russian army has withdrawn and pictures of Russians fleeing mass conscription into any country that accepts them. The statements made by Russian officials have been mainly focused on threats to use nuclear weapons.

Thus, Russian President Vladimir Putin has stated on several occasions during the Russian-Ukrainian conflict that Russia has nuclear weapons and will use them in a moment of extreme necessity, i.e. if the territorial integrity of the Russian Federation is threatened by the West. Putin keeps reminding the world that Russia possesses nuclear weapons, though with an emphasis on Russian nuclear doctrine. This is not a new doctrine, but goes back decades, to the period when the USSR produced its first nuclear bomb, and carried out the first testing on August 29, 1949. Moscow renewed this doctrine on March 1, 2018 when President Putin delivered a speech in which he confirmed that Russia was ready to use its nuclear weapons to defend against any aggression that threatens the existence of Russia and its allies. Among its allies there are also two Arab states: Algeria and Syria.

There were some preliminary indications, such as Russia’s intervention in Syria to prevent the collapse of Bashar al-Assad‘s regime and breakup of the country. Another goal was to provide Algeria with advanced weapons, including Iskander and Kalibr missiles, and S-400 missile systems, as a deterrent against any Western intervention in this North African country after the fall of Muammar Gaddafi‘s regime in 2011, during the “Arab Spring” period, where Russia lost its traditional ally.

In turn, the US promotes a similar nuclear doctrine as Russia: Washington would use nuclear weapons to defend not only the US but also its allies. During his visit to Tokyo in May 2022, US President Joseph Biden stated that the US would defend Japan with nuclear weapons if Japan was attacked.

The nuclear deterrence policy

Russia’s repeated threats to use nuclear weapons is regarded as a part of the deterrence policy it inherited as a result of the new world order that emerged after World War II, when the victors and wartime allies split their paths to become rivals and even potential enemies, dividing the world into the West and the East. At the end of 1940s Washington and London were analysing the possibility of waging a war against Russia in order to eliminate the communist regime. The Commander of the Strategic Air Command, the United States General Curtis LeMay[2]., designed a hellish plan to throw 300 nuclear bombs and 30 000 conventional bombs on Russia and some eastern Europe capitals, to destroy 85% of the industrial power of Russia and the countries in its orbit. The plan was frozen after Moscow carried out its first nuclear test in 1949. Thus for the West nuclear weapons were no longer offensive weapons, but became its capacity for defence and deterrence, while launching a nuclear attack on any country became a difficult, if not impossible task. The use of nuclear weapons would mean the death of millions of people in the first moments and in the following decades, and the destruction of most centres of human civilization. Therefore the use of nuclear weapons remains unfeasible and no country would dare to mobilise them unless its very existence was at stake.

The use of tactical nuclear weapons

However, there is quite high probability of using tactical nuclear arms either by the US, Russia or any other state that possesses tactical nuclear weapons. The destructive power of tactical nuclear weapons is far more limited as they are designed to be used against strong military fortifications, troop formations or large warships, unlike strategic nuclear weapons that destroy entire cities. For example, the US threatened Iran with the use of tactical nuclear arms to destroy underground nuclear laboratories should Tehran continue with its military nuclear programme.

The West believes that Putin’s threat to use nuclear weapons was primarily aimed at targeting military infrastructure in Ukraine, if the West provides the Ukrainian army with ballistic missiles for targeting Russian territory. That means that Moscow would respond with dozens of times larger destructive power should those ballistic missiles be used. The US rushed to calm Kremlin that the West would not provide Ukraine with ballistic missiles. Some European countries refused to send even classic weapons to Ukraine. For example, Germany does not want to provide the Ukrainian army with Leopard tanks.

Western media have been dramatically overemphasizing the situation by talking about Kremlin’s nuclear threats, showing that Russian forces in Ukraine are surrounded and that there is no escape for them except to resort to classic nuclear or at least tactical weapons. Independent analysts believe that nuclear weapons for now remain part of the policy of showing military superiority, deterrence and intimidation (Deterrence theory)[3]. Nevertheless, the question remains whether Russia will use it.

Putin’s messages to the world

Putin has sent two messages to the West. Firstly, he called for the recognition of the referendums in four annexed regions (Luhansk, Donetsk, Kherson and Zaporizhzhia) in order to end the war, and secondly, he mentioned the possibility of expanding this war, especially to eastern Europe. Thorough consideration should be given to the timing of Putin’s escalation of rhetoric, bearing in mind that the US is preparing for elections for the House of Representatives and a third of the Senate seats in November this year, so at this stage it is possible to put pressure on Biden’s administration. Putin’s statements also came about a week after Putin and his Chinese counterpart Xi Jinping announced that they reached an agreement on certain issues during their meeting on 16 September, 2022 on the margins of Shanghai Cooperation Organisation summit at Samarkand. Russia is aware that it lacks the capacities to use force against NATO, but it believes it can undermine the existing global balance (for example in the economy and energy fields). With winter approaching, Europe is already increasingly concerned about the upcoming energy and economic crisis.

From the grain export deal to war prisoners exchange: Can Turkish diplomacy efforts end the Russian-Ukrainian war?

A few weeks after its success in reaching the grain export deal[4] which saved the third world from starvation, Turkish diplomacy managed to implement the largest agreement on the exchange of war prisoners between Russia and Ukraine, amid continued efforts by Turkish President Recep Tayyip Erdoğan to reach a broad ceasefire agreement, which paves the way for a political solution to end Russian war in Ukraine.  The reached agreements bring hope for a diplomatic solution of the conflict. Is it possible to make peace?

Since the beginning of the Russian-Ukrainian war, Türkiye has embarked on a complicated diplomatic journey which requires striking a very precise balance in relations between the two parties to the conflict. Turkish diplomats managed to avoid making a single mistake that could be regarded as biased support to one country to the detriment of another one, despite the fact that Türkiye provided Ukraine with Bayraktar unmanned combat aerial vehicles which have dealt devastating blows to the Russian army. Even though it gave aircraft to Ukraine, condemned the Russian invasion of Ukraine, clearly supported Ukraine’s territorial integrity and condemned the annexation referendums in Russian-occupied parts of Ukraine, Türkiye at the same time took other pro-Russian stands such as “understanding Russian security needs”  and condemning “West’s provocations” against Russia as well as a balanced position on the implementation of obligations from the Montreux agreement[5]on the transit of Russian ships, and even rejection to participate in Western sanctions against Russia.

Besides its “balanced position” Türkiye has taken advantage of its strategic geopolitical position to showcase its importance for all sides, which prevented the two belligerents to enter into any conflict with Türkiye for the fear of losing the benefits they gain from maintaining the political, military and economic channels of communication with Türkiye, which are of vital importance to both Moscow and Kyiv.

After a series of limited agreements related to the opening of humanitarian corridors and ceasefire, Türkiye tried to bring the two belligerents to Istanbul to reach a major political agreement to end the war, but the differences and challenges were much too big, especially as regards the guarantees, even though Ankara stated that it was ready to be a guarantor to an agreement that would be acceptable to both sides.

On September 21, 2022 Türkiye managed to reach the largest agreement on war prisoners exchange since the beginning of the war, liberating about 55 Russian and more than 200 Ukrainian prisoners of war. Having succeeded in reaching agreements on grain export deal and war prisoners swap, Turkish diplomatic efforts are currently targeted at a broader ceasefire agreement which could pave the way for the major political agreement to end the war. However, recent referendums on annexation to Russia render the final solution practically impossible.

Despite Ankara’s success in proving its neutrality towards the two belligerents, and Erdoğan’s excellent relations with the leaders of the two countries, any final solution cannot be completed without the international community’s participation to find a more comprehensive formula between Russia and NATO on expansion and threats to both sides.

However, analysts believe there is a possibility of reaching bilateral agreement if Ukraine concludes that the West did not fully support it and that it lost 15% of its territory, and that the only solution would be to reach bilateral agreement with Russia, far from the wider international strategic goals, especially those of Great Britain and Poland who want to see Russia defeated for historical reasons, going back to the 18th century in the case of Great Britain and to the 16th century in the case of Poland. 

Perhaps the message from the US National Security Advisor Jake Sullivan will bring down high ambitions of Ukrainian President Volodymyr Zelenskyy. On September 30, 2022 he stated that Ukraine’s efforts to join NATO “should be taken up at a different time.” His statement contributes to alleviating Russian fears amidst Putin’s intensifying nuclear rhetoric. 

Analysts believe that Türkiye’s diplomacy should be joined by another two non-aligned countries – Qatar and Serbia.  In the past Qatar’s diplomacy has proven capable of reaching politically impossible agreements, such as the historical Doha agreement[6] of between the US and the Taliban on the withdrawal of foreign troops concluded on February 29, 2020. With the “Open Balkan” initiative developed for the past three years Serbia has managed to bring together some of the states in the region, including some NATO members, on the road to peace, stability and economic prosperity.

Ljubljana/Washington/Brussels/Kyiv, 13 October 2022                                                                

Footnotes:
[1] IFIMES – International Institute for Middle East and Balkan Studies, based in Ljubljana, Slovenia, has a Special Consultative status at ECOSOC/UN since 2018.
[2] Curtis Emerson LeMay (15 November 1906 – 1 October 1990) was an American Air Force general and a right-wing politician. He was one of the most prominent American military leaders during the first decades of the Cold War. LeMay commanded military operations against Japan in World War II when atomic bombs were thrown on Hiroshima and Nagasaki in 1945. He was a fierce advocate of a pre-emptive strike against the USSR, convinced of the American superiority in nuclear weapons, which was eventually rebutted.
[3] Since the consequence of a breakdown of the nuclear deterrence strategy is so catastrophic for human civilisation, it is reasonable to employ the strategy only if the chance of breakdown is zero. Schelling, T. C. (1966), “2”, The Diplomacy of Violence, New Haven: Yale University Press, pp. 1–34.
[4] The Initiative on the Safe Transportation of Grain and Foodstuffs from Ukrainian ports, also called the Black Sea Grain Initiative, is an agreement between Russia and Ukraine with Türkiye and the United Nations made during the 2022 Russian invasion of Ukraine. The documents were signed in Istanbul on July 22, 2022. Link: www.un.org/en/black-sea-grain-initiative .
[5] The Montreux Convention is an international agreement that regulates maritime traffic through the Turkish Straits of Dardanelles and Bosporus. Signed on July 20, 1936 at the Montreux Palace in Switzerland, it went into effect on November 9, 1936, addressing the long running question over who should control the strategically vital link between the Black and Mediterranean seas. Link: https://treaties.fcdo.gov.uk/data/Library2/pdf/1937-TS0030.pdf  .
[6] Agreement for Bringing Peace to Afghanistan between the Islamic Emirate of Afghanistan which is not recognized by the United States as a state and is known as the Taliban-US Agreement. Link:  www.state.gov/wp-content/uploads/2020/02/02.29.20-US-Afghanistan-Joint-Declaration.pdf  .

Henri LAZAR, politologue

Les métamorphoses qui se produisent aujourd’hui en Russie n’ont pas commencé hier et pas tout d’un coup. Elles ont mûri devant le monde entier au cours des 20 dernières années.

Certains ne comprenaient pas tandis que d’autres prétendaient ne pas comprendre vers quoi la Russie se précipitait, continuant à flirter, espérant que tout se passera, encourageant le régime de Poutine, tout en bénéficiant d’avantages économiques.

Seulement, l’attaque armée contre l’Ukraine, vient de nous mettre en évidence que cette image moderne de la Russie a finalement rejeté le masque post-soviétique démocratique.

Seule cette guerre a forcé le monde civilisé à reconnaître que la Russie a des valeurs complétement différentes qui déterminent sa politique tant étrangère qu’intérieure.

Poutine et son environnement a inscrit une nouvelle page dans le dictionnaire encyclopédique, celle du fascisme moderne.

Faire une analyse et donner une interprétation de cette transformation du fascisme qui a eu lieu au cours des 100 dernières années de Mussolini à Poutine, c’est un des défis pour les politologues et les analystes, lequel est nécessaire pour déterminer l’image de l’Etat du futur pour éviter les erreurs tragiques de la jonglerie entre les intérêts nationaux et la négligence de vraies valeurs, lors de la construction d’une société juste et sûre.

Nous n’allons pas maintenant, analyser et prouver que la guerre en Ukraine qui a été planifiée depuis 10 ans avec le premier essai de force en 2008 en Ossétie du Sud et l’annexion de la Crimée en 2014 avec une incompréhensibilité négligente voire la coupable incurie des leaders mondiaux, ont conduit la Russie a un sentiment d’impunité totale et l’incapacité des Organisations internationales à résister à la pression de la puissance armée.

Les forces séparatistes depuis longtemps formées par F.S.B de la Russie dans le Donbass et qui ont commencé avec le soutien de l’armée russe ainsi que des services spéciaux, ont commencé le conflit armé en avril 2014 et qui ont pris ou saisi le pouvoir, ne sont pas non plus l’objet du présent article.

Le plus important, c’est d’essayer de comprendre comment le peuple qui a survécu à la seconde guerre mondiale, le peuple qui a vaincu le nazisme, qui a payé 28 millions de vies pour cette victoire est devenu un pilier du régime fasciste qui a annoncé cyniquement la lutte contre les nazis en Ukraine.

Il convient de noter que, pendant de nombreuses décennies, tant en Union Soviétique qu’en Russie moderne, on n’utilise pas le terme « la deuxième guerre mondiale »

Dans le système éducatif, dans les médias et dans la vie quotidienne, c’est le terme « la grande guerre nationale », qui a durée de 1941 à 1945.

Ni dans la société soviétique, ni dans la société russe, les deux années de guerre de 1939 à 1941 sont comme si elles n’avaient pas existé.

Comment expliquer cela ?

Très simplement, car le fait est que du mois d’août 1939 jusqu’au mois de juin 1941, l’URSS était un allié de l’Allemagne hitlérienne et conformément au pacte Molotov / Ribbentrop en cas de la réorganisation territoriale et politique de la Pologne de l’Est, la Lettonie, l’Estonie, la Finlande et la Bessarabie auraient dû être incluses dans la zone d’intérêt de l’Union Soviétique.

Le 1er septembre 1939, l’Allemagne a attaqué la Pologne et le 17 septembre l’armée rouge est entrée sur le territoire polonais avec le prétexte déjà connu pour « protéger les vies et les biens » de la population ukrainienne et biélorusse de la Pologne.

A ce moment-là, le fascisme allemand était tout à fait acceptable pour le Kremlin en tant qu’allié.

Mais, qu’est-ce que c’est le Fascisme ?

Où est la ligne de partage entre la valeur qui aide à distinguer l’idéologie fasciste de l’idéologie nationale ?

L’idéologie du fascisme s’est développée comme une mosaïque de dilemmes sociaux et de fragments intellectuels de l’Ere de Fin du Siècle.

Le publiciste britannique Thomas Carlyle, le philosophe Frédéric Nietzsche, le sociologue Arthur de Gobineau, le juriste et sociologue Gaétan Mosca, le poète et critique Charles Maurras, le philosophe Georges Sorel, le journaliste Enrico Corradini fondateur du Futurisme, Philippe Tommaso, Marinetti sont quelques marches du long escalier qui a conduit l’ancien professeur d’école Benito Mussolini à la place de leader des fascistes italiens.

Les résultats de la première guerre mondiale ont conduit Mussolini à penser que le socialisme a échoué et que pour la renaissance de la nation italienne, il faut une personne dure et énergique. Mussolini était convaincu de la nécessité d’une ère de collectivisme qui relèguerait les intérêts de l’individu en arrière-plan. Dans sa compréhension, l’état devait tout absorber. Les principaux postulats de sa compréhension du fascisme ont été, un peu plus tard, exposés dans l’essai « la Doctrine du fascisme »

  • L’Etat est totalement inclusif, en effet, en dehors de l’Etat fasciste, il n’y a pas de valeurs humaines et spirituelles.
  • Le fascisme ne va pas avec le socialisme et le mouvement syndical. Tous les conflits sociaux sont résolus dans le cadre d’un système unique national corporatif
  • Le fascisme est absolument opposé au libéralisme, c’est-à-dire à la liberté tant en politique qu’en économie
  • L’Etat fasciste gère l’économie comme dans d’autres domaines de la vie à travers les entreprises, institutions sociales et éducatives de l’Etat.

Même les politiciens européens et américains l’admiraient, il était l’exemple d’un gestionnaire d’Etat efficace. Il menait un mode de vie sain, il était athlète, il volait en avion, nageait, conduisait, faisait du cheval. Il était un exemple de la Nation, un défenseur des valeurs familiales. Il finançait la culture et surtout le cinéma en le considérant comme un des Arts les plus importants et un instrument de propagande. Pour tout cela, au début, on lui a pardonné ses petits défauts comme le fait qu’il ait toujours admis dans ses activités politiques l’utilisation de méthodes de luttes légales et illégales.

Mussolini, Hitler, Franco ou Poutine ?

Vous pouvez donc attribuer ce paragraphe à l’un d’eux et aussi compléter celui -ci avec d’autres héros modernes.

Un Etat fort dont toutes les aspirations personnelles de ses citoyens y sont subordonnées, le contrôle des syndicats, l’interdiction du libéralisme et de la liberté d’expression, l’absence d’un système juridique indépendant, l’économie d’état, le paternalisme total et l’absence de la propriété privée, sont les caractéristiques que l’on peut retrouver à la fois dans l’Italie fasciste, l’Allemagne hitlérienne, l’Espagne franquiste, l’Union Soviétique, l’Iran, la Corée du Nord, le Venezuela ou la Russie de Poutine.

Toutes ces caractéristiques, seulement avec la polarité inversée sont des valeurs absolues et reconnues par le Monde civilisé et cultivé :

  • Les intérêts de l’individu
  • Les syndicats et les tribunaux indépendants
  • Le libéralisme et la liberté d’expression
  • Le rôle limité et responsable dans l’économie
  • La propriété privée protégée

Au lieu d’une horrible grimace de paternalisme, nous avons la responsabilité sociale de l’Etat et des entreprises.

Est-il assez simple de nier ces valeurs pour devenir fasciste ?  Probablement pas.

Certainement pour donner une légitimité au régime, il est nécessaire d’imiter les élections démocratiques et parfois le paysage sous la forme d’une opposition politique,

L’élitisme, la particularité de la nation, son importance pour le reste du Monde et sa voie particulière sont très important pour la compréhension du fascisme.

Est également nécessaire l’élément du corporatisme, lorsque différents groupes sociaux soi-disant fusionnés dans l’unité patriotique dans la prospérité d’Etat, alors qu’il s’agit de la substitution de la notion d’Etat.

En règle générale, les images du dictateur et l’Etat sont unifiées.

Le leader et l’Etat dans l’esprit des masses, deviennent complétement identiques.

Cependant l’Histoire a montré qu’il n’y a pas de dirigeants immortels.

Les Etats fascistes cherchent généralement à atteindre l’autosuffisance économique en utilisant le protectionnisme et l’intervention de l’Etat dans l’économie.

Par exemple, dans la Russie moderne, on aime beaucoup le terme « substitution des importations » si, l’autosuffisance en raison du sous-développement technologique, ne peut pas être assurée, il est possible d’utiliser les ressources sans pareil tel que le gaz naturel pour construire une dépendance globale et le chantage. Rien de personnel, juste les affaires.

Cela n’est pas une recette complète pour le fascisme. Dans ce cocktail fou, nous avons besoin de l’ingrédient principal, le catalyseur de tous les processus : l’ennemi extérieur, dont la présence justifierait toute expansion.

Le fascisme, en principe, rejette l’affirmation selon laquelle la violence est négative et s’oblige à rééduquer les incompréhensibles. Les vérités de base entrent bien mieux si elles sont introduites en force. Car pour les discussions, il est nécessaire d’avoir du temps et de l’éducation qui manque voire qui devient dangereuse si elle est acquise par les masses populaires.

Et on suppose qu’il n’y a rien de terrible parce que tout est juste pour le bien de l’Etat. La violence politique et la guerre ne sont que les instruments efficaces du développement national.

Le fascisme met l’accent sur la reconnaissance de la nature virile de la violence et de la guerre, comme une nécessité. Une sorte de nécessité dure pour protéger les intérêts nationaux.

Un culte particulier du machisme étatique qui conduit rapidement et logiquement à ce que, parmi les voisins, on trouve des « sous-hommes » comme les Juifs pour l’Allemagne nazie, les Arméniens en Turquie et les Ukrainiens pour la Russie de Poutine.

En fin de compte, une fois que la plus grande partie de la société, même si elle est silencieuse, unie autour de son « Duce » dans son rejet de l’autre, il y a une transformation du pays en un état fasciste.

Dans ce sens, l’Union Soviétique, qui était certainement un état totalitaire, n’a pas atteint le fascisme. Mais, l’absence dans la société russe de la culture politique, de l’éducation politique et d’un débat politique ouvert et d’une vision politique, a permis à Poutine et son équipe de reprogrammer facilement la série des valeurs de l’ancien peuple soviétique, en manipulant les éléments de l’Etat socialiste, de créer une société pour une douzaine de milliardaires proches qui s’appelle l’entreprise « Russie ».

Tristement célèbre, le publiciste Charles Morasse a déclaré que « un socialisme libéré d’un élément démocratique et cosmopolite convient au nationalisme aussi bien qu’un gant bien cousu convient à une belle main »

Vladimir Poutine, dans la tête duquel, le modèle de l’Etat Soviétique s’est bien installé, s’est efficacement débarrassé du rudiment de la démocratie des années 90.

Et maintenant, tous ceux appellent à l’ouverture et l’intégration avec le monde civilisé ont été déclarés « les traites nationaux »

Et ce gant bien cousu s’adapte parfaitement à l’affreuse main du chauvinisme national russe.

Nous devons nous rappeler pour toujours, que ni un politicien, ni un Homme d’Etat ne sont autorisé au nom de l’intérêt de l’Etat de supprimer les valeurs constitutionnelles de base, dont il y a la garantie de la liberté, l’égalité de justice sociale, protection de la propriété privée et surtout les intérêts de l’individu.

La vie d’un Homme doit être la priorité parce que la communauté des gens ordinaires est l’Etat lui-même.

Sinon, chaque pays risque de devenir condamné en obtenant son Poutine.

UCRAINA: DIN HOP ÎN HOP

June 5, 2022 | GEOPOLITICĂ, MAREA NEAGRĂ, RUSIA, SUA | No Comments

Emilian M. Dobrescu

            Abordarea pe termen lung a războiului

            Miniștrii Apărării și generali din peste 20 de ţări, din cele 40 invitate de Pentagon la baza aeriană Ramstein din Germania, au confirmat participarea la convorbirile privind apărarea axate pe Ucraina, care au avut loc pe 26 aprilie 2022[1]. Ramstein este una dintre cele mai mari baze americane de peste hotarele SUA, iar țările care au confirmat participarea, inclusiv țări care nu sunt membre NATO, nu au fost precizate; printre scopurile consultărilor a fost asigurarea securităţii durabile şi a suveranităţii Ucrainei, dar și nevoile de apărare ale Ucrainei în războiul declanşat de Rusia.

            Faptul că ”peste 20 de ţări” din 40 invitate au acceptat să participe este un semn al importanţei pe care SUA şi aceste ţări o acordă nevoilor de apărare ale Ucrainei, a spus John Kirby, purtătorul de cuvânt al Pentagonului. „Este vorba în principal de modernizare şi de a ne asigura ca armata Ucrainei să fie în continuare puternică şi capabilă să funcţioneze în viitor. Nu este vorba de garanţii de securitate, ci de dispozitivul lor militar real”, a adăugat purtătorul de cuvânt al apărării americane.

            Întâlnirea fost organizată după aproape două luni de război în care armata Ucrainei a reuşit să respingă asalturile ruse în nord, în jurul capitalei Kiev, în Timp ce estul ţării, parţial sub control rus, se confruntă cu o nouă ofensivă din partea armatei ruse. Statele Unite au coordonat furnizarea de echipamente militare, în special muniţie, din aproximativ 30 de ţări pentru a veni în ajutorul forţelor ucrainene…

            Revista Capital a publicat pe 28 aprilie 2022, țările care furnizează activ arme letale regimului de la Kiev sunt: Cehia, Germania, Polonia, Slovenia, SUA și Turcia; alte state o fac neoficial… Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov a declarat că este improbabil ca negocierile privind Ucraina să fie eficiente în cazul în care Kievul continuă să primească transporturi de arme din alte state. În SUA, CNN a descris aprovizionarea cu arme a Ucrainei drept o investiție în neutralizarea armatei și marinei Rusiei Timp de un deceniu de acum înainte… Declarațiile șefului Pentagonului, Lloyd Austin, privind intenția SUA de a „slăbi Rusia” prin intermediul ajutorului militar pentru Ucraina constituie un memento al faptului că NATO este o organizație agresivă care vizează în primul rând Rusia[2].

            Ungaria are o perspectivă diferită. Ministrul ungar de externe, Péter Szijjártó, a declarat cu ocazia unei vizite în Kosovo, că Ungaria ”nu are nici o intenție de a furniza arme letale Ucrainei… De asemenea, Ungaria nu permite tranzitul armelor cu destinația Kiev, întrucât pot deveni ținte ale unor acțiuni militare ostile… Noi nu ne implicăm în acest război”, a explicat el.

            Un grup de personalități publice germane i-a adresat cancelarului Olaf Scholz o scrisoare deschisă în care cere oprirea livrărilor de arme către Ucraina, deoarece acestea „târăsc Germania în război”: „Furnizând arme, Germania și alte țări NATO s-au făcut singure, de facto, părți la război. Ucraina a devenit prin urmare un câmp de luptă în conflictul dintre NATO și Rusia pe tema normelor de securitate din Europa, conflict care escaladează de ani”, susține scrisoarea.

            Ajutoare de război

            După primele patru săptămâni de război, SUA a oferit Kievului echivalentul a 7,6 miliarde de euro, fiind cea mai mare contribuţie, potrivit datelor furnizate de Ukraine Tracker de la Institutul Kiel pentru Economie Mondială[3]. În topul ţărilor care au ajutat Ucraina, Polonia este pe locul doi, cu un pachet de puţin sub 1 miliard de euro, urmată de Marea Britanie, Germania şi Franţa. Statele membre ale UE au contribuit în total cu 2,9 miliarde, alte 1,4 miliarde provin de la instituţiile UE, iar 2 miliarde au venit de la Banca Europeană de Investiţii.

            „Este remarcabil faptul că SUA oferă mult mai mult decât întreaga UE, în a cărei vecinătate imediată se desfăşoară războiul”, a declarat Christoph Trebesch, director de cercetare la Institutul Kiel şi autorul principal al studiului; în acelaşi Timp, Tracker arată că atunci când comparăm asistenţa oferită economiei Ucrainei, Estonia se dovedeşte mai puternică decât SUA – Washingtonul coboară de la primul loc pe al şaselea, iar Tallinnul se clasează în fruntea topului, contribuind în primele săptămâni ale invaziei cu aproape 0,8% din producţia sa economică. Contribuţia SUA a ajuns la puţin sub 0,4% din PIB-ul său, care a ajuns la 84,75 trilioane de dolari în 2020. Polonia – clasă pe locul doi – a sprijinit Ucraina cu echivalentul a aproape 0,18% din PIB-ul său, iar Lituania, Slovacia şi Suedia completează primele cinci locuri. „Apropierea geografică de Ucraina pare să joace un rol major în angajamentul ţărilor din Europa de Est”, spune Trebesch.

            Autorul clasamentului a recunoscut că Ukraine Tracker are limitări şi nu poate oferi o imagine completă mai ales când vorbim de ajutorul militar, dar și de costul ajutorării refugiaţilor.

Ajutor acordat de Marea Britanie

Marea Britanie a anunțat că oferă încă 1,3 miliarde de lire sterline sprijin militar și umanitar Ucrainei[4]. Premierul Boris Johnson este unul dintre cei mai puternici susținători ai eforturilor Ucrainei de a rezista forțelor ruse, de la lansarea invaziei ruse pe 24 februarie 2022. Guvernul Boris Johnson a trimis în Ucraina rachete antitanc, sisteme de apărare aeriană și alte arme. Noul angajament aproape dublează valoarea cheltuielilor Marii Britanii cu Ucraina, guvernul precizând că această sumă este cea mai mare cheltuită pentru un conflict militar, după războaiele din Irak și Afganistan, fără a oferi însă alte detalii despre acest calcul. Marea Britanie a precizat că, cheltuielile suplimentare pentru Ucraina provin dintr-o rezervă aflată la dispoziţia guvernului pentru situații de urgență.

Deși Marea Britanie a oferit un ajutor militar semnificativ, a acceptat relativ puțini dintre cei peste 5 milioane de ucraineni care au fugit din calea războiului. Guvernul britanic a declarat că până pe 7 mai 2022 a eliberat peste 86.000 de vize ucrainenilor, dintre care doar 27.000 au ajuns în Marea Britanie (sic?!).

Averea lui Volodimyr Zelensky

Se pare că președintele Ucrainei are o avere de 1,4 miliarde de dolari. ”Să credem că și-a făcut această avere din salariul său de actor în cea mai săracă națiune din Europa?” – se întreba pe Twiter, formatorul de opinie, Garland Nixon, ocazional prezentator de talk-show la Fox News[5]. Potrivit datelor puse la dispoziție de Forbes, Volodimyr Zelenski nu este miliardar, nu a fost vreodată, nu are 1.400 milioane de dolari… De altfel, lista miliardarilor din Ucraina, după cum subliniază Forbes, a fost redusă la doar șapte persoane aflate în țară. Cel mai bogat ucrainian este Petro Poroșenko – averea sa netă a fost redusă la jumătate, la aproximativ 700 de milioane de dolari, după o scădere cu 75% a valorii companiei sale de ciocolată, Roshen; războiul din Ucraina l-a forțat să închidă două fabrici la Kiev și Boryspil.

În cazul lui Volodymyr Zelensky, ediția ucraineană Forbes estimează că are o avere de 20 de milioane de dolari. Majoritatea activelor sale provin din deținerea de 25% din Kvartal 95, o companie de producție de spectacole de comedie. Această companie de producție este responsabilă pentru binecunoscuta comedie politică „Servitorul poporului”, ce îl are ca protagonist pe Volodymyr Zelensky, care joacă rolul unui profesor de liceu, ales președinte al țării. Netflix a rulat serialul între 2017 și 2021, iar în martie 2022, Volodymyr Zelensky a redobândit drepturile și se estimează că acordul a fost încheiat la 30 de milioane de dolari pe an de prezență a serialului în spațiul public…

Potrivit Forbes Ucraina, cota lui Volodymyr Zelensky în Kvartal 95 valorează aproximativ 11 milioane de dolari. Volodymyr Zelensky și-a transferat acțiunile către restul partenerilor când a fost ales președinte și totul indică faptul că le va recupera când va părăsi mandatul, oricând.

”Farsa de 1,4 miliarde de dolari” se referea la cinci iahturi de lux, trei avioane private și acțiuni de peste 60 de milioane de dolari în companii precum Tesla, Meta sau Saudi Aramco. Forbes confirmă că informațiile sunt incerte și dacă Zelensky deține acțiuni la respectivele companii, le este dificil să acceseze cifrele…

În ceea ce privește proprietățile, Volodymyr Zelensky are o casă într-una dintre cele mai scumpe zone din centrul Kievului, o casă modestă dacă o comparăm cu standardele de lux pe care le afișează cei cu adevărat bogați. De altfel, Forbes evaluează posesia imobiliară a lui Volodymyr Zelensky la 4 milioane de dolari, care provin din evaluarea a două case deținute de acesta, alte două case în coproprietate, un spațiu comercial și cinci locuri de parcare…

Pentru a completa analiza financiară a lui Volodymyr Zelensky și a soției sale, Olena Zelenska, Forbes afirmă că ambii au un cont bancar de două milioane de dolari în numerar și obligațiuni guvernamentale. Acum însă, singura preocupare a președintelui ucrainean este războiul care amenință atât supraviețuirea lui, cât și a țării sale…

Cerealele blocate

Aproape 25 de milioane tone de cereale sunt blocate în Ucraina și nu pot părăsi țara din cauza problemelor de infrastructură și a porturilor blocate de la Marea Neagră, inclusiv Mariupol, a declarat un oficial al Agenției ONU pentru Alimentație și Agricultură (FAO)[6]. Aceste blocaje sunt considerate un factor care stă la baza prețurilor ridicate la alimente, care au atins un nivel record în martie 2022, în urma invaziei Rusiei în Ucraina, înainte de a se relaxa ușor în aprilie 2022, a declarat FAO; Ucraina a fost al patrulea exportator mondial de porumb în sezonul 2020/2021 și al șaselea exportator de grâu, potrivit datelor Consiliului Internațional al Cerealelor.

„Este o situație aproape îngrozitoare cea pe care o vedem în Ucraina, cu aproape 25 de milioane de tone de cereale care ar putea fi exportate, dar care nu pot părăsi țara pur și simplu din cauza lipsei de infrastructură și a blocării porturilor”, a declarat Josef Schmidhuber, director general adjunct al FAO, într-o conferință de presă; el a precizat că silozurile pline ar putea duce la o lipsă de depozitare în Timpul următoarei recolte, în iulie și august 2022: „În ciuda războiului, condițiile de recoltă nu par atât de grave. Acest lucru ar putea însemna într-adevăr că nu există suficientă capacitate de depozitare în Ucraina, în special dacă nu se va deschide un coridor de grâu pentru exportul din Ucraina”. Un alt motiv de îngrijorare este reprezentat de rapoartele potrivit cărora unele depozite de cereale au fost distruse în luptele din Ucraina, a adăugat acesta, fără a da detalii.

Această declarație vine după ce șefa Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), d-na Ngozi Okonjo-Iweala, a declarat că este „serios îngrijorată de creșterea prețurilor la alimente. Ar ajuta cu adevărat lumea dacă am putea evacua aceste cereale (din Ucraina – n.n.); există un risc serios ca prețurile alimentelor să crească și să ajungă la un nivel inaccesibil, ceea ce ar putea duce la mai multă foamete”.


            Declarația Consiliului de Securitate al ONU

          Pe 6 mai 2022, la zece săptămâni după începerea invaziei Rusiei în Ucraina, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o declarație în care sprijină eforturile secretarului general al ONU, António Guterres, pentru a se ajunge la o soluție pașnică în acest război[7]. În declarația Președinției Consiliului de Securitate, care în luna mai 2022 a fost asigurată de SUA, Consiliul de Securitate „își exprimă profunda îngrijorare cu privire la menținerea păcii și securității în Ucraina”: Consiliul reamintește că „toate statele membre și-au asumat, în temeiul Cartei Națiunilor Unite, obligația de a-și soluționa diferendele internaționale prin mijloace pașnice”; „Consiliul sprijină cu fermitate eforturile Secretarului General de a ajunge la o soluție pașnică” și îi cere „să fie bine informat în Timp util după adoptarea acestei declarații”.

            Secretarul general al ONU, António Guterres, a salutat declarația Președinției Consiliului de Securitate, menționând că, astăzi, „pentru prima dată, Consiliul de Securitate a vorbit cu o singură voce pentru pace în Ucraina. Așa cum am spus adesea, lumea trebuie să se unească pentru a reduce la tăcere armele și pentru a susține valorile Cartei Națiunilor Unite. Salut acest sprijin și voi continua să nu precupețesc nici un efort pentru a salva vieți, a reduce suferința și a găsi calea către pace”, a adăugat secretarul general al ONU într-o declarație pentru presă.

            De la începutul războiului din Ucraina pe 24 februarie 2022 și până pe 6 mai 2022, Consiliul de Securitate a fost profund divizat, deoarece Rusia este membru permanent al Consiliului și are drept de veto în acest consiliu…

            Despăgubiri de război

            Nu există nici o îndoială că factura de război va fi una astronomică pentru Ucraina după invazia Rusiei[8]: CEPR[9] estimează costurile între 200 și 500 de miliarde de euro, dar aceste previziuni financiare cresc în spirală cu fiecare zi în care devastarea Ucrainei continuă. Kievul a evaluat daunele la aproape 1 trilion (o mie de miliarde) de dolari, luând în considerare inclusiv pierderea potențialului de creștere economică. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a spus următoarele: ”Vom reface fiecare casă, fiecare stradă, fiecare oraș. Ne veți plăti pentru tot ceea ce ați făcut împotriva statului nostru, împotriva fiecărui ucrainean, în totalitate”.

            Colectarea banilor de la Rusia ridică însă o serie de probleme juridice serioase: oficialii UE studiază dacă activele aparținând oligarhilor sancționați – cum ar fi iahturile, casele și picturile în ulei confiscate – ar putea fi valorificate, iar banii obținuți canalizați către efortul de reconstrucție. Totuși, sumele obținute ar fi modeste în comparație cu ceea ce este necesar. Rezervele valutare și în aur, în valoare de sute de miliarde de dolari ale Băncii Centrale a Rusiei din străinătate sunt o țintă tentantă: problema este că activele străine sunt protejate de dreptul internațional, iar confiscarea lor ar necesita o operă de inginerie juridică care nu a mai fost niciodată pusă în aplicare. O altă opțiune este forțarea rușilor la un acord de reparații ca parte a unui acord de pace; acest lucru ar putea urma modelul folosit după invazia irakiană a Kuweitului în 1990, cu o anumită parte din veniturile din petrol alocată plăților costurilor de reconstrucție.

            Într-o abordare mai puțin beligerantă, UE a vorbit de un ”plan Marshall” pentru Ucraina, în care Europa ar aloca miliarde de euro în efortul de a aduce Kiev mai aproape de UE, la fel cum SUA au făcut cu Europa după Al Doilea Război Mondial. În cele din urmă, instituțiile financiare europene spun că ar trebui să existe un rol și pentru împrumuturile cu dobândă scăzută acordate pentru reconstrucția Ucrainei, dar această soluție nu ar face decât să crească povara datoriilor care oricum apasă statul ucrainean.

            A confisca valuta Rusiei poate fi, teoretic, la îndemâna a șapte țări care participă la sancțiunile împotriva Rusiei și care dețin cca jumătate din toate rezervele valutare ruse de 585 de miliarde de dolari în iunie 2021; de atunci, rezervele valutare au crescut la 640 de miliarde de dolari. Nu se știe însă unde se află cele 55 de miliarde de dolari adunate de Rusia din iunie 2021 până în februarie 2022, dar banii ”cerți” pot acoperi o parte semnificativă a costurilor de reconstrucție a Ucrainei. În acest scenariu, SUA, Regatul Unit, țările UE, Canada și Japonia ar trebui să aranjeze sechestrul și confiscarea celor aproape 300 de miliarde de dolari deținute pe teritoriile lor…

            Floarea-Soarelui – simbol național

            Floarea-Soarelui este simbolul identității naționale ucrainene. Odată cu invazia rusească în Ucraina, floarea-soarelui – soniashnyk, în limba ucraineană – a căpătat și mai multe valențe[10]: potrivit Enciclopediei Ucrainene din 1993, spaniolii au adus floarea-soarelui din Lumea Nouă în Europa, la începutul secolului al XVII-lea. Florile au ajuns astfel în Ucraina la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ucrainenii au început să consume semințele sau să producă ulei. Folosit la gătit sau pentru export, uleiul s-a dovedit popular în Europa de Est, că alternativă la unt sau grăsime, care fuseseră interzise de Biserica Ortodoxă în timpul Postului Mare. În prezent, floarea-soarelui este o componentă centrală a economiei din Ucraina.        

            Semnificația culturală a florii-soarelui trece dincolo de rolul economic, pentru că simbolic aceasta reprezintă pacea: în iunie 1996, miniștrii din Statele Unite, Rusia și Ucraina au celebrat acordul de neproliferare nucleară prin plantarea acestei flori la baza militară din Pervomaisk. O altă legătură dintre floarea-soarelui și armele nucleare poate fi plasată în 1986, atunci când explozia nucleară de la Cernobîl a eliberat material radioactiv in mediu, ucigând 31 de oameni în doar câteva săptămâni. După dezastru, cercetătorii au plantat floarea-soarelui, care avea capacitatea de a extrage toxinele din sol. Un proiect similar a fost aplicat și în Japonia, în urma dezastrului de la Fukushima din 2011.

            Interzicerea exporturilor de produse alimentare

          Conform unei decizii adoptate pe 8 martie 2022, autoritățile din Ucraina au hotărât interzicerea exporturilor de hrișcă, mei, ovăz, dar și de bovine și produse secundare[11]: „Aceasta înseamnă o interdicție de facto a exportului”, se arată într-o declarație a cabinetului de la Kiev. Ministrul ucrainean al Agriculturii și Alimentației, Roman Leshcenko, a declarat că măsurile au fost luate „pentru a preveni o criză umanitară în Ucraina și pentru a răspunde nevoilor populației pentru aprovizionarea cu produse alimentare critice”.

            Statisticile Comisiei Europene arată că Ucraina este unul dintre cei mai mari furnizori de produse agricole din Europa. În plus, conform Gro Intelligence, o firmă de analiză a datelor agricole, împreună, cele două state aflate în prezent în plin conflict militar, Rusia și Ucraina, sunt responsabile pentru aproape 30% din exporturile globale de grâu. Înainte de invazia rusă de la finalul lunii februarie 2022, Ucraina se îndrepta, potrivit specialiștilor din domeniu, către un an record în ceea ce privește exporturile de grâu, aceasta în Timp ce exporturile de grâu ale Rusiei au stagnat.

            Opinii despre războiul din Ucraina

            Papa Francisc (10 aprilie 2022)[12]

            Papa Francisc a denunţat „nebunia războiului” în timpul omiliei sale în Duminica Floriilor în care mii de credincioşi romano-catolici au revenit în Piaţa Sfântul Petru prima oară după 2019, datorită celor doi ani de pandemie (2020 și 2021). La finalul slujbei, Suveranul Pontif a făcut apel la un armistiţiu de Paşte, pentru pace în Ucraina. „Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu, nici măcar să oprească un război al cărui sfârşit nu se întrevede”, a spus Papa Francisc. Prelatul a făcut apel la depunerea armelor şi la „un armistiţiu pascal”, dar nu pentru a se reînarma, ci, pentru „a obţine pacea prin negocieri adevărate, gata să facă şi unele sacrificii pentru binele poporului. Ce victorie ar fi să plantezi un steag pe o grămadă de ruine?”.

            În omilia din Timpul slujbei, suveranul pontif a deplâns folosirea violenţei, amintind de martiriul lui Iisus din Nazaret: „Când se recurge la violenţă, nu mai ştim nimic despre Dumnezeu, care este Tatăl, şi nici despre ceilalţi, care sunt fraţi”, a avertizat el. „Uităm de ce ne aflăm pe lume şi comitem cruzimi absurde. O vedem în nebunia războiului, unde Hristos este din nou răstignit”, a denunţat liderul catolic. Papa şi-a arătat din nou îngrijorarea pentru o lume „rănită” de conflict şi a precizat că aceasta va fi tema centrală a acestei Săptămâni Sfinte. „Încurajez să mergem spre Paşti cu iertarea lui. Pentru că Hristos mijloceşte continuu în faţa Tatălui pentru noi şi, privind lumea noastră violentă şi rănită, nu oboseşte să repete: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”, a conchis el.

            Războiul din Ucraina este una dintre cele mai mari preocupări actuale ale Papei Francisc, care a oferit chiar medierea Sfântului Scaun. De asemenea, a trimis ajutoare în Ucraina – pe 10 aprilie 2022, adjunctul său, cardinalul polonez Konrad Krajewski, a dus ]n Ucraina o a doua ambulanţă – şi chiar a afirmat, într-o conversaţie cu patriarhul ortodox rus Kirill, un susţinător al invaziei, că „toate războaiele sunt nedrepte”.

            Vladimir Putin în convorbirea cu Emmanuel Macron (3 mai 2022): „Occidentul ar putea ajuta la stoparea acestor atrocităţi prin exercitarea influenţei adecvate asupra autorităţilor de la Kiev şi prin oprirea livrărilor de arme către Ucraina. Sstatele membre ale Uniunii Europene ignoră crimele de război comise de forţele ucrainene şi bombardamentele masive asupra Donbasului, care ucid civilii paşnici”. 

        Wang Yi, ministrul de Externe al Chinei (8 aprilie 2022)

            A vorbit la telefon cu secretarul de stat francez pentru Afaceri Europene, Clement Beaune, transmițându-i că situația complicată din Ucraina este rezultatul unui ”dezechilibru în sistemul de securitate european”: ”Principala cauză a problemei Ucrainei este un dezechilibru în sistemul de securitate european. Este necesar să se urmeze principiul securității indivizibile și să se recreeze un mecanism de securitate echilibrat și eficient în Europa: acesta este singurul mod de a stabili pacea și stabilitatea de durată în Europa”, a spus șeful diplomației chineze.

            Planul de reconstrucție a orașului Harkov

            Pe 6 mai 2022, Comisia Economică pentru Europa a Națiunilor Unite (UNECE) a anunțat că și-a asumat responsabilitatea pentru coordonarea grupului de lucru „UN4Kharkiv” privind noul plan general de reconstrucție a orașului Harkov din Ucraina, oraș care a fost grav afectat de lupte încă de la începutul invaziei ruse[13]: „Războiul a provocat deja distrugerea infrastructurii în multe zone urbane ale Ucrainei și va necesita eforturi enorme din partea guvernului și a partenerilor internaționali pentru a reconstrui aceste zone după încetarea ostilităților”, a spus UNECE. Potrivit UNECE, Ministerul Dezvoltării Comunității și Teritoriului a întocmit încă din aprilie 2021, proiecte de recomandări pentru planuri de reconstrucție a orașelor și așezărilor umane din Ucraina. Pe baza cooperării de lungă durată, ministerul a solicitat sprijin din partea UNECE pentru dezvoltarea în continuare a recomandărilor: Astfel, UNECE a creat grupul operativ, UN4Kharkiv, care include peste zece agenții ONU ce lucrează împreună ca să sprijine eforturile guvernului ucrainean de a dezvolta abordări inovatoare pentru reconstrucția orașelor în Ucraina.

            Ministerul Dezvoltării Comunității și Teritoriului din Ucraina a lansat un prim proiect pilot privind elaborarea unui plan de reconstrucție pentru orașul Harkov – al doilea oraș ca mărime al Ucrainei – care ar trebui să devină un model pentru reconstrucția altor orașe ucrainene. În cadrul celui de-al doilea Forum al primarilor UNECE, de la începutul lunii aprilie 2022, primarul orașului Harkov, Ihor Terekhov, și-a prezentat viziunea pentru reconstrucția orașului și l-a invitat pe arhitectul Lord Norman Foster, sponsor informal al Forumului primarilor, să elaboreze noul plan pentru oraș. Lordul Foster a acceptat invitația și a publicat un manifest pentru reconstrucția orașului Harkov, în care se angajează să „adune cele mai bune minți cu cele mai bune abilități în planificare, arhitectură, design și inginerie, combinând totodată cel mai bun talent ucrainean cu expertiză și sfaturi din întreaga lume”.

            UNECE este angajată în elaborarea și aplicarea noului plan general pentru orașul Harkov, intitulat ”Construirea orașului viitorului pe baza celei mai venerate moșteniri”. Potrivit planului, „prima etapă constă într-un master plan al orașului legat de regiune, cu ambiția de a îmbina cea mai îndrăgită și venerată moștenire a trecutului cu cele mai dezirabile elemente de infrastructură și clădiri ecologice: „Este vorba de a realiza acum orașul viitorului și de a-i planifica viața pentru deceniile următoare. Un plan general este un act de încredere în viitor pentru generațiile viitoare”, se spune în manifestul Lordului Foster.

            Pentru primarul din Harkov, reconstrucția orașului este o oportunitate de a „reconstrui unități mari de producție și de a le insufla o viață nouă. În noul și pașnicul Harkov, dorim să acordăm o mare atenție dezvoltării sectorului IT, parcurilor industriale de înaltă tehnologie și industriei. Aceasta este o oportunitate de a reconstrui unități mari de producție și de a le insufla o viață nouă”, a spus Ihor Terekhov, subliniind viziunea sa pentru planul de reconstrucție. În ceea ce privește arhitectura, confortul și securitatea, primarul speră că orașul Harkov va atinge „un nivel cu totul nou. Plănuim să construim o zonă centrală a orașului cu dotări de ultimă generație, să ne diversificăm cartierele astfel încât să fie diferite unele de altele; vom construi, de asemenea, adăposturi anti-bombă, parcări subterane cu dublă utilizare, noduri rutiere cu mai multe niveluri, piste de biciclete, noi zone de recreere, parcuri și piețe”.

            Grupul operativ UN4Kharkiv

            UNECE a raportat că lucrările la planul general au început pe 12 aprilie 2021, odată cu prima reuniune de coordonare a Grupului operativ UN4Kharkiv, iar lucrările de colectare a datelor și informațiilor pentru planul general de reconstrucție a Harkovului sunt în desfășurare. UNECE a organizat întâlniri săptămânale de coordonare între administrația orașului Harkov, Fundația Norman Foster și experții naționali și internaționali implicați. Au fost create grupuri de lucru în jurul a patru axe: a) elaborarea master planului; b) consultarea publică cu privire la „Harkov înainte și după război”; c) proiectare și arhitectură master plan care reunește arhitecți și experți în arhitectură internaționali și locali; d) evaluarea distrugerii în oraș.

            Pe lângă dezvoltarea planului general, Grupul operativ UN4Kharkiv lucrează la modernizarea proiectului național de recomandări pentru planurile de reconstrucție a orașelor și așezărilor umane și la analizarea capacităților de acțiune în acest sens a agențiilor ONU, precum și stabilirea abordărilor și instrumentelor disponibile pentru a sprijini eforturile guvernului de a reconstrui orașele și regiunile ucrainene distruse de război.

            „Negocierile care se poartă trebuie să pună capăt acestui război fără sens acum, pentru ca eforturile de dezvoltare durabilă, necesare urgent, să se poată relua”, a spus secretarul executiv al UNECE, Olga Algayerova, care a subliniat importanța păstrării speranței și a privirii spre viitor. „De aceea, UNECE este pe deplin angajată să colaboreze cu Guvernul Ucrainei și autoritățile orașul Harkov pentru a planifica eforturi de reconstrucție durabilă, combinând expertiza și viziunea partenerilor noștri din sistemul Națiunilor Unite cu fundația Lordului Norman Foster”, a explicat Olga Algayerova.

            Reactivarea unei legi de asistență militară din Al Doilea Război Mondial

          Pe 9 mai 2022, preşedintele SUA, Joe Biden, a semnat o lege pentru a accelera transportul de echipamente militare către Ucraina, reactivând un dispozitiv care datează din cel de-Al Doilea Război Mondial[14]: “Ukraine Democracy Defense Lend-Lease Act of 2022» este bazată pe un program din cel de-Al Doilea Război Mondial, menit să ajute Europa să reziste lui Hitler şi a fost susţinută de aproape fiecare membru al Congresului SUA”, a anunţat Casa Albă, menţionând că legea a fost promulgată în ziua în care Rusia a marcat aniversarea victoriei din 1945 asupra Germaniei naziste.

            În perioada 24 februarie- 31 martie 2022, administraţia Biden a oferit aproximativ 3,8 miliarde de dolari ca ajutor militar Kievului…

            Revenirea acasă

            După ce peste 6,6 milioane de ucraineni au fugit din țara lor între 24 februarie 2022 (începutul ofensivei ruse) și până la 25 mai 2022, 2,1 milioane s-au reîntors acasă după câteva săptămâni petrecute în afara Ucrainei[15].

            În Timp ce nevoile de sănătate continuă să crească, accesul la serviciile de sănătate esențiale este din ce în ce mai restrâns: multe spitale au fost relocate pentru îngrijirea răniților, iar acest lucru a dus la perturbări ale serviciilor de sănătate de bază și de rutină, inclusiv sănătatea sexuală și reproductivă. În plus, aproape jumătate din farmaciile țării sunt închise, ceea ce limitează accesul la medicamentele esențiale. Pe de altă parte, OMS spune că mulți lucrători din domeniul sănătății sunt fie strămutați, fie incapabili să lucreze, creând „decalaje serioase în acoperirea sănătății” în Ucraina.

            În ceea ce privește educația, accesul rămâne sever limitat, în special în estul Ucrainei. Potrivit OCHA, ciocnirile din ce în ce mai intense din această regiune au „repercusiuni imediate” și pe termen mai lung asupra accesului la educație și a rezultatelor educaționale timp de luni sau chiar ani de zile. „Cca 30% dintre instituțiile de învățământ din estul Ucrainei au raportat că nu au suficienți profesori, o problemă pe care autoritățile ucrainene nu au putut-o rezolva”, conchide raportul OCHA.

Deportările în Rusia

Circa 1,16 milioane de ucraineni au fost deportaţi în Rusia de la începutul invaziei, din 24 februarie și până la 7 mai 2022, potrivit informaţiilor furnizate de Ministerul Apărării de la Moscova[16]: această cifră include aproximativ 205.000 copii.

Rusia susţine că mută oamenii pe teritoriul său pentru a-i proteja de luptele care au loc în estul Ucrainei între grupurile etnicilor ruşi pro-Kremlin şi guvernul central de la Kiev. Kievul susţine că Moscova duce oamenii în Rusia împotriva voinţei lor şi nu le permite să revină pe teritoriul controlat de autorităţile ucrainene.

            Sfaturile OMS

          OMS a sfătuit Ucraina să distrugă agenții patogeni cu risc ridicat din laboratoarele de sănătate publică ale țării pentru a preveni „orice potențiale scurgeri”, care ar răspândi boli în rândul populației[17]. Experții în biosecuritate spun că trimiterea militarilor ruși și bombardarea orașelor din Ucraina fac să crească riscul ca agenții patogeni care cauzează boli să fie eliberați, în cazul în care centrele de sănătate publică ar fi deteriorate.

            La fel ca multe alte țări, Ucraina are laboratoare de sănătate publică care cercetează cum să atenueze amenințările bolilor periculoase care afectează atât animalele, cât și Oamenii, inclusiv pentru COVID-19. Laboratoarele sale au primit sprijin din partea Statelor Unite, a Uniunii Europene și a OMS. De-a lungul Timpului, OMS a sfătuit laboratorele de sănătate publică din Ucraina cu privire la practicile de securitate care ajută la prevenirea „eliberării accidentale sau deliberate de agenți patogeni. Ca parte a acestei activități, OMS a recomandat cu tărie Ministerului Sănătății din Ucraina și altor organisme responsabile să distrugă agenții patogeni cu amenințare ridicată pentru a preveni eventualele scurgeri”. OMS nu a spus când a făcut recomandarea și nici nu a oferit detalii despre tipurile de agenți patogeni sau toxine aflate în laboratoarele Ucrainei. De asemenea, agenția nu a răspuns întrebărilor cu privire la respectarea recomandărilor sale. Nici oficialii ucraineni de la Kiev și de la ambasada lor din Washington nu au răspuns solicitărilor de comentarii.

            La începutul lunii martie 2022, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Rusiei, Maria Zaharova, a repetat o afirmație conform căreia Statele Unite ar opera un laborator pentru război biologic în Ucraina, acuzație care a fost respinsă în mod repetat de Washington și de Kiev. Maria Zaharova a spus că documentele descoperite de forțele ruse în Ucraina au arătat „o încercare de urgență de a șterge dovezile programelor biologice militare” prin distrugerea probelor de laborator. Ca răspuns, un purtător de cuvânt al președinției ucrainene a spus: „Ucraina neagă cu strictețe orice astfel de acuzație”. Purtătorii de cuvânt ai guvernului american au negat, de asemenea, cu fermitate acuzațiile Zaharova, spunând că Rusia ar putea folosi aceste afirmații ca pretext pentru a-și folosi propriile arme chimice sau biologice.

            Declarația OMS nu conține nici o referire la războiul biologic și încurajează toate părțile să coopereze pentru „eliminarea în siguranță a oricăror agenți patogeni pe care îi întâlnesc și să solicite asistență tehnică dacă este necesar”. De asemenea, organizația s-a oferit să ajute, acolo unde este posibil.

          ”Ucraina întubată”

          Nu poate supraviețui singură[18]: are nevoie de 5 miliarde de euro pe lună pentru a menține economia în funcțiune, începând cu necesitățile de bază, cum sunt banii pentru salarii și pensii. În consecință, potrivit Politico, regimul de la Kiev are nevoie urgentă de 15 miliarde de euro ca să poată supraviețui în următoarele trei luni (iunie, iulie și august 2022 – n.n.).  

            Statele Unite au promis să contribuie cu o treime din această sumă, iar UE intenționează să acopere cu generozitate restul de 10 miliarde de euro. În acest scop, pe 7 mai 2022, Comisia Europeană i-a pus la curent pe ambasadorii UE la Bruxelles în legătură cu un plan de îndatorare pe seama garanțiilor oferite de cele 27 de țări membre. Planul detaliat de lansare a unor obligațiuni pentru salvarea Ucrainei trebuia să fie prezentat de Comisia Europeană pe pe 18 mai 2022…

            O metodă similară a fost folosită și în Timpul pandemiei, când Comisia a cerut garanții de 25 de miliarde de euro și a luat un împrumut de 100 de miliarde de euro. Prețul de 10 miliarde de euro pentru salvarea Ucrainei poate părea mic, comparativ cu cele 100 de miliarde de euro împrumutate pentru a scoate economiile europene din smârcurile pandemiei. Dar, cu cele 10 miliarde euro, Ucraina nu poate supraviețui decât până cel mult în toamnă. Atunci, va fi nevoie de un alt împrumut. Și tot așa, din trei în trei luni…


[1] Vezi site-ul Miniștrii Apărării și generali din 20 țări – întâlnire organizată de Pentagon marți la Berlin (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 24 aprilie 2022

[2] Vezi site-ul România e direct vizată! Rusia se pregăteşte de atac?! Am atras furia Moscovei – Capital, postat și vizitat pe 28 aprilie 2022

[3] Vezi site-ul Topul ţărilor care au dat cei mai mulţi bani pentru Ucraina în prima lună de la începutul invaziei ruse. „SUA a oferit mult mai mult decât întreaga UE” | adevarul.ro, postat și vizitat pe 22 aprilie 2022

[4] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/uk-nou-sprijin-militar-si-umanitar-de-13-miliarde-de-lire-pentru-ucraina.html, postat și vizitat pe 8 mai 2022

[5] Vezi site-ul Is Ukrainian President Volodymyr Zelensky a billionaire? (msn.com), postat și vizitat pe 16 mai 2022

[6] Vezi site-ul https://www.descopera.ro/dnews/20047101-25-de-milioane-de-tone-de-cereale-blocate-in-ucraina-din-cauza-razboiului, postat și vizitat pe 8 mai 2022

[7] Vezi site-ul Ukraine : le Conseil de sécurité déclare soutenir les efforts de Guterres pour parvenir à une solution pacifique | ONU Info, postat și viizitat pe 6 mai 2022

[8] Vezi site-ul Dilema Occidentului: Cum să forțezi Rusia să achite despăgubiri de război (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 13 aprilie 2022

[9] Centrul pentru Cercetare Economică și Politică (CEPR) este un think-tank american progresist specializat în politici economice, cu sediul la Washington D.C., co-fondat de economiștii Dean Baker și Mark Weisbrot în 1999. Considerată o organizație de stânga, include contribuabili de seamă printre care laureații Premiului Nobel pentru Științe Economice, Joseph Stiglitz și Robert Solow: sursa, Center for Economic and Policy Research – Wikipedia, site vizitat pe 15 aprilie 2022

[10] Vezi site-ul Floarea-soarelui și motivele pentru care aceasta este floarea națională a Ucrainei (descopera.ro), postat și vizitat pe 12 aprilie 2022

[11] Vezi site-ul Exporturile Ucrainei de grâu, porumb, sare, zahăr și carne au fost interzise – Forbes.ro, postat și vizitat pe 10 martie 2022

[12] Vezi site-ul Papa Francisc face apel la un armistiţiu în Ucraina de Paşte (cursdeguvernare.ro), postat și vizita pe 10 aprilie 2022

[13] Vezi site-ul UN4Kharkiv : la CEE-ONU soutient le nouveau plan directeur pour reconstruire la ville de Kharkiv | ONU Info, postat și vizitat pe 6 mai 2022

[14] Vezi site-ul Un site de propagandă din Rusia a lansat atacuri asupra lui Vladimir Putin: “S-a transformat într-un dictator mizerabil şi paranoic” (orangesport.ro), postat și vizitat pe 9 mai 2022

[15] Vezi site-ul Guerre en Ukraine : plus de 6,6 millions réfugiés, mais 2,1 millions de retours en Ukraine | ONU Info (un.org), postat și vizitat pe 27 mai 2022

[16] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/moscova-peste-11-milioane-de-ucraineni-au-fost-deportati-in-rusia-peste-200-000-de-copii.html, postat și vizitat pe 8 mai 2022

[17] Vezi site-ul OMS a sfătuit Ucraina să distrugă agenții patogeni din laboratoarele sale (descopera.ro), postat și vizitat pe 12 martie 2022

[18]  Vezi site-ul Ucraina este menținută ARTIFICIAL în viață. Cine e mai periculos: Covidul sau Putin? | ActiveNews, postat și vizitat pe 10 mai 2022

Covadonga Romero | May 24, 2022

Three months have now passed since the Russian ‘special operation in’ or ‘invasion of’ (depends which sources you are citing) of Ukraine began. As the international community strives to understand this ‘denazification and demilitarization’ event, its causes and consequences, much has been said about war’s potential to fundamentally change the world order—and about the way it illustrates already ongoing shifts. Yet, every aspect of the global balance of power, security architecture, and geopolitical dynamics is challenged by the conflict.

On May 20, the Habibie Center addressed this topical issue through its Public Lecture Series. In an event titled ‘The Ukraine Crisis and its Implications for the Global Political Chessboard’, the Jakarta-based think tank hosted Prof. Anis H. Bajrektarevic (Vienna, Geneva, universities of ) for a discussion on the war’s repercussions, both globally, as well as for the Asian continent and its Southeastern theatre.

Prof. Bajrektarevic framed his thorough analysis of the conflict by alluding to the usual pattern of “critical insight formation” around an international crisis. The ‘problem’ and its ‘solution’ are presented as two halves to a whole picture; the latter depends on the lens through which the former is viewed. Within this picture, the lights and shadows consist of the ‘costs’ associated with the problem, and their ‘cost distribution’. The multi-dimensional nature of Russia’s war in Ukraine can be understood through this framework. Depending on where the problem’s centre of gravity is located—the rise of new threats in a multipolar order, the global energy crisis, the deterioration of European security structures—different costs can be identified for various stakeholders.

Clearing points at the entrée, professor stated: “the way we formulate the problem will inevitably determine our answer/s and lead the course of our action”. Hence, “today I will concentrate only on setting the questions we must ask to answer what this crisis is about”, explained professor before getting into a 40-minute questions elaboration.

The first key point that was touched upon was the set of historical drivers that shape Russia’s foreign policy today, and along with it, the ongoing crisis in Ukraine. Among these are the competing universalisms of East and West, insofar as these can be viewed as “not Venus and Mars, but rather two Martian worlds.” The beginning of this is marked by the great schism of the 11th century, with the split between the Eastern Orthodox and Roman Catholic churches in 1054; from this arises the opportunistic use of religion and its different interpretations for ideological purposes, and the struggle between the dominant centre of religious interpretation and its peripheries or challengers. The events of the Age of Discovery—which saw the projection of European civilisation through political, military, and demographic expansion—reflect this, as exclusivity or dominance over religious interpretation was instrumentalised to justify imperialism.

Another historical factor is Russia’s prolonged perception of Europe as an existential threat. Although this is epitomised by the German-led Operation Barbarossa of 1941—which targeted Ukraine as an important economic territory—previous episodes, such as the Napoleonic Wars, the Crimean War of 1853-1856, European interventionism during the Bolshevik Revolution of 1917-1923, or the humiliation of the Polish-Soviet War of 1919-1921, have also had a lasting impression on Russia’s historical memory. On this point, Prof. Bajrektarevic makes note of the symbolic parallels between the Napoleonic and Axis coalitions that have threatened Russia; these are strikingly similar in size and shape, both between themselves and to the European Union, a third ‘coalition’ that governs today’s continental Europe. Finally, the dissolution of the Soviet Union in 1991 and the fragmentation of Eastern Europe is mentioned, as yet another driver of Russia’s contemporary threat perception.

Against this backdrop, Prof. Bajrektarevic gives an overview of the various aspects—politico-military, legal, economic, and ideological—of the 2022 Russo-Ukrainian war that are worth considering, in terms of the conflict’s global impact. In the politico-military realm, four key ideas stand out. One is the astonishing deficit of the so-called ‘collective’ West in its response, which is limited by the lack of communications with Russia, and therefore a lack of critical insight about Russian intentions and capabilities. This has led to a shortage of sober analysis on the matter, which manifests as a “dangerous security experiment,” whereby the antagonisation of Russia, supported by “state adventurism,” contributes to conflict escalation. Linked to this is an essential question: who are the conflict’s protagonists? Is this a war between Russia and Ukraine, or between the Russian Federation and NATO on Ukrainian soil?

The peculiar nature of military actions in Ukraine adds to the complexity that the country already experiences. A key aspect of this is its political history, from Kiev Russia, to a prosperous period under the Russian Empire, to a Soviet Republic. Furthermore, the way in which current military activity varies across different segments of Ukrainian territory is associated with the country’s demographic makeup. Before February 2022, Ukraine’s ethnic, linguistic, and religious composite was already reflective of various internal struggles, which have only been exacerbated by the conflict. In recent years, these have included an alarming Gini index and HDI score, as a result of depopulation, deindustrialisation, and the dismal state of civil rights in the post-Maidan Ukraine; now, the surge in internally-displaced persons (IDPs) and refugees will precipitate an irreversible change in Ukraine’s ethnic composition and socioeconomic development. Lastly, the landslide victory of President Zelensky, winning over 70% of the electoral vote in 2019, reflects the buildup of a certain political zeitgeist within Ukrainian society since 2014; among Zelensky’s main electoral promises was the peaceful reintegration of the contested Donbas region under the existing machinery of the Minsk talks.

Regarding these politico-military aspects of the Ukraine crisis, Prof. Bajrektarevic points out  the role of the media as an “accelerator of destruction.” Making reference to Herman and Chomsky’s Manufacturing Consent, Bajrektarevic underlines the use of fear as a currency of control, and the widespread personalisation of the conflict through a sensationalist “Putin-versus-Zelensky” vision. This comes as a result of broader trends, such as the “long history of censorship in liberal democracies,” and the more recent phenomenon of complete desensitisation to misery by the numbers, epitomised by press coverage of the COVID-19 pandemic. The consequences of the media’s approach to Ukraine as an international crisis are far-reaching, with powerful and shockingly-different narratives being built around the conflict. An example is the issue of foreign aid for Ukraine, where a combination of widespread coverage and lack of transparency has led to a number of questions on the donors and receivers; on the quality and configuration of aid, particularly military aid; and on the potential threat of diverted stockpiles ending up in the black market.

On another note, there are several legal aspects to consider in order to understand the conflict’s evolution and implications. To begin with, the indivisibility of collective security from the very spirit of the UN Charter is presented as a potential issue. In this sense, the negotiations held in Geneva, between the US and Russia reflected the need and acceptance of a détente policy, which soon after officialized in the Helsinki Accords of 1975, and consequently institutionalized by the OSCE’s formation (Budapest) – were listed by professor along with other key elements of the post-WWII security architecture. In regard to previous disarmament and security non-expansion guarantees that are challenged by this conflict, it is worth noting the Reagan-Gorbachev talks in the late 1980s; the vision of a “common European home, from Lisbon to Vladivostok,” now seems but a “lame dream.” The same is true for NATO’s Partnership for Peace (PFP) of 1994, which now stands in contrast to the Alliance’s paradoxical role, having been created for defensive purposes but with thirty years of accumulated offensive history across Europe, Asia, and the Middle East. NATO’s interventions, although manifesting in different formats, have all underscored a “continued dismissal of Russian security concerns.”

Furthermore, the issue of “neutrality,” or lack thereof, is a key element of this crisis. To begin with, there is the question of Ukrainian neutrality, pledged in 1991 with the dissolution of the Soviet Union, and abandoned in 2014 with Russia’s annexation of the Crimean Peninsula. Much like Ukrainian neutrality was among Russia’s demands in negotiations over the Minsk agreements (particularly Minsk II), it is now a key condition for peace in the current context. On the other hand, recent developments such as Sweden and Finland’s NATO applications demonstrate how neutrality is more of a fluid concept than a legal guarantee. The implications of this period of change for the non-proliferation regime are disturbing, since unpredictability is a strong force of counterbalance against the multiple international treaties on nuclear and biological weapons. Ukraine’s abandonment of neutrality has led to capacity building, training, and an increase in bio-lab activities; Zelensky’s presidential statement at the Munich Security Conference in February 2022 further emphasizes this intention. All in all, it can be said that the notion of collective security, which previously seemed to rest upon a legal system of “confidence-building measures for active peaceful coexistence,” is seeing unprecedented erosion, into a selective one.

The global economic consequences of the Russo-Ukrainian war are presented from the perspective of costs induced and costs paid. Bajrektarevic’s argument highlights “peripheral countries” as those who bear the burden, particularly regarding the sectors that are at stake in this conflict; these include crude oil, natural gas, and wheat, which respectively come first, third and fifth among the world’s most traded commodities. On the other hand, a sector that is seeing growth as a result of this crisis is the global military-industrial complex. The war has accelerated the dismantling of obsolete military weaponry on Ukrainian soil, which is now being replaced with Western military purchases, financed through loans, donations, and lend-and-lease arrangements; in January 2022, a month before Russia’s intervention even began, the United States had already negotiated lend-lease contracts with Ukraine, totaling $30 billion. However, it is to note that gains for the military-industrial complex inevitably come with losses for international security and overall stability.

Another economic aspect, which has received much of the spotlight throughout the past three months, is the West’s sanctions on Russia and its legality. At present, the sixth round of sanctions has been negotiated. The continuity of this process and the short intervals between rounds make it a credible assumption that, for at least the first four rounds, the timeline was planned and expected. Moreover, the strategy within these rounds, including an arbitrary confiscation of overseas deposits and properties, has clearly been geared towards having an impact on the reputation and credibility of sanctions’ originators. On the other hand, a notion that illustrates the global spillover effects of the war in Ukraine is that of secondary sanctions, aimed at those who associate with the Russian Federation or refuse to punish it. The way in which ‘friendly’ and ‘unfriendly’ labels have been put on countries—even traditionally neutral actors—depending on their responses to this conflict is reflective of an overall realignment of the world order; or, at the very least, of the fight for control over the way in which this order is interpreted, and will further evolve.

On the flipside of sanctions, other economic consequences can be found. One is the apparent shift towards de-dollarisation, and even a fragmentation of the global monetary system, so far defined by the ¥€$ (Yen-Euro-US Dollar) domination. The paradoxical resilience of the Russian economy, whose indicators are looking up in spite of sanctions, is a factor behind this; it is also exacerbated by the rise of the “petro-ruble,” along with Europe’s incoherence and panic around energy insecurity. The question of energy has led many countries linked to the Russian Federation’s resources to walk one of two paths: either decoupling and decarbonising, in line with the post-Paris Treaty environmental agenda, or leaning into “preferential prices for friendly countries.” It is largely for this reason -a long with the OPEC solidarity over quotas – that the Russian energy sector remains competitive on the global market, highlighting the important economic role played by third-party countries in this crisis; India stands out as a particular question mark. Beyond this, the overall disruption of global supply chains as a result of war in Ukraine is equally as catastrophic in other sectors; the shortage of wheat exports, in which Ukraine is the main provider for at least 26 countries, has heavily disrupted the global food supply. History shows that a food crisis is not only catastrophic in terms of human security and development, but also as a driver of social unrest and conflict.

The last key theme touched upon by Prof. Bajrektarevic is the conflict’s ideological dimension. The unprecedented nature of a full-scale, traditional war in the European continent as of 2022, and its disruption of the Pax Europaea period that began in 1945, has given rise to a number of reflections and questions. Is it liberal to impose liberal values on illiberal societies? Is the Westernisation of Eastern Europe possible without perpetuating anti-Russian rhetoric? Under this umbrella, several norms, values and key tenets of the Western-led neoliberal institutionalist system—collective security, responsibility to protect (R2P), regime change—are challenged. In trying to make sense of this new reality, Prof. Bajrektarevic makes reference to the “three brave ideas of the 20th century” and their interpretation of territorial competition. First came the egalitarian, non-territorial dogma of the Bolshevik revolution; then, the radicalisation of the material and revival of imperialism through various Fascisms, as well as Nazism; lastly, the ultimate triumph of the non-material and non-territorial idea, through glasnost and Perestroika, with the dissolution of the Soviet Union marking a significant departure from the traditional international conduct.

With the transition into the 21st century, the emergence of “transhumanism” as an alternative (post) capitalistic ideological model where “humans [are seen ] without spiritual dimension, reduced on bio-hackable animal/Bionicle connected to a global IoT network for control and commercial end” gains on ground. This, along with the diminished credibility of Clash of Civilization reasoning, opens a whole new set of questions. The implications of this war for new conflicts within ethno-religious lines span not only the post-1990s “intra-Slavic Guernica”; they also include the wider Islamic world, whereby a break between the Muslim ‘core’ (the MENA region) and the ‘peripheral’ non-Arab Muslim communities in Europe’s south, Caucasus, Central Asia, and Southeast Asia. Overall, the question mark next to the promise of democracy suggests that the Russo-Ukrainian war may be the prelude to an inevitable recession, to the return of great power competition. This reflects how the ideological crisis triggered by the conflict is also one of global proportions.

Having laid out all the relevant aspects explored in this lecture, some key takeaways remain. Regarding the potential future outcomes, Prof. Bajrektarevic illustrates the struggle between the ideas of “global realignment” and “decoupling.” Alluding to historical precedent, such as the contrast between the statesmanship of Metternich’s Concert of Europe and the short-sightedness of the Versailles Conference, he argues for the existence of various possibilities—ranging from the total destruction of Ukraine and nuclear war, to sincere peace talks. Finally, following “global repercussions” as the thread that runs throughout his argument, Bajrektarevic’s closing remarks are relevant to Asia-Pacific, and particularly to the Republic of Indonesia, where the Habibie Center is based. Likely outcomes of the conflict’s ripple effect are an overall momentum of destabilization reaching the region at large, thus leading to a reform of the triangular RIC (Russia-India-China) model in continental Asia, and a recession of multilateralism (including ASEAN) in Southeast Asia. Considering the role of Indonesia within this compact, and recalling the previous reflections on loss of neutrality, Prof. Bajrektarevic makes a key recommendation—where Indonesia, ASEAN and Asia must take a side, the side to pick is that of international law, and accelerated multilateralism including the spirt of Non-Aliened movement.

Covadonga Romero

International Relations specialist (Madrid-based IE University, Spain) with a concentration on Peace, Conflict and Security. Foreign policy analyst and writer at RAIA Group.

Emilian M. Dobrescu

            În anul 2019, Patriarhia Moscovei a anunțat că nu va mai sfinți armele de distrugere în masă ale Federației Ruse[1], pe 3 iulie 2021 a fost dată publicității Strategia de Securitate Națională a Federației Ruse, iar pe 27 februarie 2022, ca răspuns la ajutoarele în bani și armament de ultimă generație acordate de occidentali Ucrainei, Vladimir Putin a activat nivelul des securitate 3 (din 5) al armelor nucleare ale Rusiei.

            Pe 18 aprilie 2022, Banca Rusiei și-a prezentat public poziția…

            Acordul negat cu NASA și dezacordul cu UE

            Dimitri Rogozin, directorul Agenției spațiale ruse Roscosmos, a anunțat pe 23 noiembrie 2021 un acord pentru explorarea planetei Venus în cadrul unei misiuni comune cu Statele Unite ale Americii[2]: „Am convenit cu americanii asupra unei misiuni comune pe Venus”. Șeful Roscosmos spune că această provocare ar putea fi mai uşoară, atât din punct de vedere economic, cât şi tehnic, dacă va fi abordată în colaborare cu agenţia spaţială americană NASA. „Astfel de probleme sunt mai uşor de rezolvat împreună, prin îmbinarea talentelor oamenilor noştri de ştiinţă”, a spus Rogozin, fără a oferi, însă, un calendar al misiunii. Venus are dimensiuni similare cu Terra, însă este învăluită în nori denşi şi, din cauza unui efect de seră catastrofal, temperaturile de la suprafaţa acestei planete ajung la câteva sute de grade Celsius.

            Pe 1 martie 2022, Agenția spațială rusă Roscosmos a anunțat că oprește toate lansările de rachete Soyuz de la portul spațial european din Guyana Franceză, din cauza sancțiunilor Uniunii Europene privind invazia Rusiei în Ucraina[3]. „Ca răspuns la sancțiunile UE împotriva întreprinderilor noastre, Roscosmos suspendă cooperarea cu partenerii europeni în organizarea de lansări spațiale de pe cosmodromul Kourou și își retrage personalul, inclusiv echipajul consolidat de lansare, din Guyana Franceză”, a declarat șeful Roscosmos, Dmitri Rogozin, într-o declarație pe Twitter.

            Rusia recheamă, de asemenea, 87 de lucrători ruși de la portul spațial european din Guyana Franceză, care a sprijinit până acum lansările de rachete Soyuz pentru Roscosmos și companiile rusești NPO Lavochkin, Progress RCC și TsENKI. Demersurile Rusiei vin în contextul în care UE, SUA și alte țări au impus sancțiuni economice severe Rusiei după invazia din Ucraina. Rachetele rusești Soyuz sunt folosite de furnizorul european de lansări Arianespace pentru a lansa sateliți de la Centrul Spațial Guiana de lângă Kourou (Guyana Franceză), precum și de la cosmodromul Baikonur din Kazahstan, unde Rusia își lansează în mod regulat propriile misiuni Soyuz. Cea mai recentă rachetă Soyuz, care a fost lansată de la Centrul Spațial din Guyana a decolat la 10 februarie 2022, transportând 34 de sateliți de internet OneWeb.

            Arianespace, cu sediul în Franța, utilizează, de asemenea, propria rachetă europeană de transport greu Ariane 5 și racheta Vega pentru lansări mai mici din Guyana Franceză. Următoarea lansare Soyuz a Arianespace era programată pentru începutul lunii aprilie pentru a plasa pe orbită doi sateliți de navigație Galileo pentru constelația Galileo a Uniunii Europene. Această misiune este amânată din cauza anunțului făcut de Rusia.

            Thierry Breton, comisarul european pentru Spațiu, a declarat că decizia Rusiei de a opri lansările Soyuz ale UE nu va întrerupe nici un serviciu pentru utilizatorii sateliților Galileo sau ai programului Copernicus de observare a Pământului prin satelit ale UE. Breton a adăugat că UE și statele sale membre sunt „pregătite să acționeze decisiv” pentru a „proteja aceste infrastructuri critice în caz de agresiune” și că va „continua să dezvolte Ariane 6 și Vega C pentru a asigura autonomia strategică a Europei în domeniul lansatoarelor”.

            Racheta Ariane 6 este succesorul european al rachetei Ariane 5 și trebuia ca primul său zbor să aibă loc cândva în 2022. Racheta Vega C este o continuare a rachetei Vega a Europei, care este proiectată să atingă mai multe orbite și să transporte diverse sarcini utile la același cost; Agenția Spațială Europeană și Arianespace lucrau împreună cu speciliști ruși la dezvoltarea rachetelor Ariane 6 și Vega-C.

            Directorul general al ESA, Josef Aschbacher, a spus la rândul său că oficialii europeni din domeniul spațial „monitorizează îndeaproape ceea ce se întâmplă” în Ucraina, evaluând în același Timp orice răspuns; ESA colaborează îndeaproape cu Programul spațial al Rusiei pentru a lansa misiunea europeană ExoMars Rover pe Marte în cursul lui 2022. Pe lângă anularea lansărilor Soyuz din Guyana Franceză, Dimitri Rogozin a mai anunțat că nu mai consideră necesară o colaborare comună ruso-americană în ceea ce privește misiunea Venera-D planificată de Rusia către Venus, având în vedere sancțiunile în curs de aplicare.

            Decizie istorică a Fondului Suveran al Rusiei

          Fondul Suveran al Rusiei (National Wealth Fund – NWF) este fondul unde se acumulează veniturile din exporturile de petrol ale Rusiei[4]. Rusia și-a redus treptat deținerile în dolari de la impunerea sancțiunilor occidentale după anexarea Peninsulei Crimeea de către Moscova în 2014 și încercă să se separe parțial de sistemul financiar occidental. „La fel ca și în cazul Băncii Centrale, am decis să reducem investițiile în active denominate în dolari ale fondului suveran”, a spus ministrul rus al Finanțelor, Anton Siluanov, cu ocazia Forumului Economic de la Sankt Petersburg (SPIEF). Oficialul citat a precizat că, după ce vor fi operate aceste modificări, Fondul Suveran al Rusiei va deține 40% din active în euro, 30% în yuani și 20% în aur; activele în yeni japonezi și lire sterline vor avea o pondere de 5% fiecare.

            Analiștii ING au calculat că aceste modificări presupun vânzarea a aproximativ 40 de miliarde de dolari în schimbul achiziționării de aur, yuani și euro. Pe de altă parte, analistul Tim Ash de la BlueBay Asset Management consideră că efectul acestei „dedolarizări” va depinde de opțiunea aleasă de Banca Centrală a Rusiei, care ar putea să înlocuiască dolarii cu euro sau alte valute pentru fondul suveran sau să-și modifice structura propriei sale rezerve valutare.

            Deconectarea de la internetul global

            Rusia este pregătită „legal și tehnologic” să se deconecteze de la internetul global dacă este nevoie, a declarat pe 1 februarie 2021, Dmitri Medvedev, fost președinte al statului și președinte adjunct al Consiliului de Securitate al Rusiei[5]. Comentariile lui Dmitri Medvedev au apărut în contextul protestelor masive și generalizate în Rusia în ultimele două weekenduri, proteste intens promovate pe rețelele de socializare, dar și după apariția  unei investigații privind palatul privat al președintelui Vladimir Putin, o anchetă video cu peste 100 de milioane de vizualizări pe Youtube.

            Autoritatea rusă de reglementare a telecomunicațiilor a anunțat la finalul lunii ianuarie 2021, că va amenda companiile social media care nu elimină de pe platformele lor postările video care promovează protestele. Autoritățile de la Moscova au tatonat de mult Timp ideea unor restricții mai severe asupra internetului și a controlării acestuia pe teritoriul țării: Legea „internetului suveran” adoptată de Rusia încă din 2019 îi acordă posibilitatea de a se deconecta de la restul World Wide Web.

            “Din punct de vedere tehnologic, suntem pregătiți pentru acest pas. La nivel legislativ, toate deciziile au fost adoptate. Vreau să repet: nu este o decizie simplă și chiar nu dorim să facem asta”, a declarat pentru TASS, Dmitri Medvedev. Dar, Statele Unite păstrează „drepturi-cheie de control” asupra Internetului ceea ce ar putea conduce la deconectarea Rusiei de la sistemul global, „dacă ar fi să se întâmple ceva extraordinar sau dacă cineva și-ar pierde capul, din cauza faptului că, cheile sunt peste Ocean”. În acest context, Dmitri Medvedev a vorbit despre “amenințarea constantă la care a fost supusă Rusia” de deconectare de la sistemul de plăți internaționale SWIFT: „Am fost nevoiți să creăm propriul nostru sistem de transmitere a informațiilor pentru a putea face schimb de mesaje electronice dacă se va întâmpla subit așa ceva”, a afirmat Medvedev.

            Forțele Spetsnatz

              Sunt forțe de infanterie ușoară, în mare parte configurate pentru misiuni de recunoaștere, contrainsurgență și proiecție de putere, comparabile cu Regimentul 75 Ranger din SUA sau Brigada 16 de Asalt Aerian a Marii Britanii[6]. Misiunile Spetsnaz variază de la recunoașterea câmpului de luptă și sabotajul din spatele liniilor până la instruirea gherilelor și, tot mai des, sprijinirea regimurilor aliate împotriva insurgențelor și protestelor: membrii Spetsnaz au jucat un rol semnificativ în toate desfășurările de  forțe ruse în Crimeea, Donbas și Siria.

            Forțele Spetsnatz sunt orientate în special către operațiuni de „război politic”, reflectând astfel interesul special al Moscovei de a integra misiunile militare convenționale cu „măsuri ascunse”. Deși există și alte unități de elită, cum ar fi Regimentul Independent de Recunoaștere al 45-lea, Spetsnaz (termenul este o contracție pentru spetsial’noe naznacheniya care înseamnă „cu scop special” sau „desemnare specială”) Spetsnatz rămân forțele de elită principale ale armatei rusesși. Membrii Spetsnaz fac parte din serviciile de informații militare.

            Deși forțele Spetsnaz sunt considerate un atu strategic, acestea sunt „împrumutate” comandamentelor teritoriale pentru desfășurarea operațională pe Timp de război, fiind supuse autorității finale a Statului Major.

            Forțele Spetsnaz au fost inițial formate ca răspuns la Războiul Rece, cu scopul de a fi trimise adânc în spatele liniilor NATO, în special pentru a viza armele nucleare tactice și structurile de comandă. Astfel, forțele Spetsnaz trebuiau să combine capacitatea de a fi introduse clandestin pe uscat, aer sau mare, iar membrii grupărilor să fie atât cercetași, cât și atacanți. Această combinație de misiuni însemna că, deși forțele erau în mare parte formate din recruți (chiar dacă erau cei mai buni), aceștia trebuiau să fie capabili să acționeze cu mai multă inițiativă decât majoritatea celorlalte unități sovietice. Drept urmare, forțele Spetsnaz au ajuns să joace un rol disproporționat în războiul sovietic din Afganistan, ambele ​​războaie cecene, dar și în operațiunile Rusiei din Georgia, Crimeea, Donbas și Siria.

            Monitorizarea climei arctice

            O rachetă Soyuz care transportă primul satelit rusesc de monitorizare a climei arctice a fost lansată din Kazahstan pe 27 februarie 2021[7]. Satelitul Arktika-M va deveni pe deplin operaţional după lansarea încă unui dispozitiv similar în 2023. Cu această lansare, Rusia subliniază încă o dată importanţa pe care o acordă Arcticii, o regiune care a suferit modificări dramatice din cauza încălzirii globale şi a diminuării calotei glaciare.

            În anii următori, autorităţile ruseşti speră să plaseze o reţea de astfel de sateliţi pe orbite arctice. Rusia se află în prima linie a eforturilor de deschidere a regiunii spre dezvoltare economică, doreşte să exploreze noi rute maritime, precum şi marile rezerve de petrol de gaze de acolo. Noile tendinţe îi îngrijorează pe ecologişti: în ianuarie 2021, savanţi britanici au avertizat că gheaţa de pe tot globul dispare într-un ritm care se potriveşte celui mai grav scenariu al efectelor modificărilor climatice.

            Primul cablu cu fibră optică din Antactica

            Rusia instalează primului său cablu subacvatic de comunicaţii cu fibră optică în Arctica printr-un proiect de stat care va aduce accesul  internetul de mare viteză în nordul planetei, bogat în hidrocarburi[8]. Kremnlinul dorește să îmbunătățirii infrastructurii de comunicaţii din nordul îndepărtat, unde şi-a extins prezenţa militară şi dezvoltă Ruta din Marea Nordului pentru a deveni o cale maritimă majoră.

            Cablul va avea o lungime de 12.650 km, iar proiectul se va finaliza în 2026.  „Expresul polar” va fi gestionat de compania de stat Morsviazsputnik pentru a oferi internet stabil în porturile arctice, precum şi în peninsula Kamciatka şi insula Sahalin.

            Alexei Strelcenko, patronul companiei care va produce şi instala cablul, a spus că proiectul va costa 65 de miliarde de ruble (889 milioane dolari) şi va fi finanţat integral de stat.

            Noii ruși

            În Rusia se naşte un fenomen cu iz apocaliptic: mii de ruşi bogaţi părăsesc oraşele şi se retrag în zone izolate, pentru a-şi duce viaţa cât mai departe de civilizaţie[9]. Trăiesc in colibe, manâcă doar ce cultivă şi îşi cresc copiii în spirit liber; pentru ei, banii şi cariera nu mai au valoare; mai mult, sunt convinşi că în curând vom trăi toţi ca ei – au fost profesori, ingineri, avocaţi, oameni de afaceri, au avut bani şi cariere de invidiat, iar într-o zi şi-au vândut casele, şi-au îngheţat conturile şi s-au retras în sălbăticie pentru a trăi ca la începuturile lumii.

            Li se mai spune “Noii ruși” și numărul lor crește me­reu – atât cât să populeze astăzi 200 de sate și că­tu­ne, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, “Noii ruși” sunt niște ființe ciudate – orășeni bogați și instru­iți (mulți milionari și oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le ușu­reze traiul sau munca zilnică; au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viață, cu îndem­nul și căutările personale.

            Eduard este unul dintre ei: a lucrat în Occident şi a fost manager de talie internaţională. Acum locuieste la Alexandrovka, satul de la porţile Siberiei într-o iurtă – un fel de cort cu podea de lemn.  Are doi copii pe care refuză să-i dea la şcoală de teama că sistemul îi va transforma în marionetele civilizației. În Alexandrovka toți adulții au studii superioare, iar copiii lor au de la cine învăța cum este rostuită viața. Mănâncă simplu şi doar ce cultivă și cresc în familie. N-au curent electric și apă curentă. Vara şi iarna se călesc cu găleți de apă aruncate peste ei, la temperaturi siberiene.

            Altul, Constantin, a fost anchetator în miliţia rusească, iar vara se mută tot în Alexandrovka, un sat de la porţile Siberiei; Iulia, fost profesor universitar de matematică, s-a stabilit tot aici împreună cu soțul ei, care n-a mai suportat stresul funcției pe care o avea în domeniul construcțiilor. Cu toții vor să trăiască doar cu strictul necesar, fără bani și fără tehnologie.  Lui Constantin i se spune Şamanul şi este vraciul comunității – își vindecă pacienții cu rugăciuni, plante și ritualuri de îmbăiere.

            Alexandrovka pare să fie unul dintre puținele locuri de pe Pământ în care singurul guvernator este Natura. Este o lume liberă, care te contaminează. Numărul celor care îl caută pe Dumnezeu în pusti­etatea pădurilor crește mereu. Nimeni nu trișează când vine de bună voie în Siberia și nimeni nu vrea să pară ce nu este. În Siberia rezistă doar cei puternici și deciși: cu toții refuză banii, avantajele energiei electrice și chiar binefacerile medicamentelor, înlocuind totul cu rugăciunea, cu miracolul simplității și al remediilor na­turiste: ei singuri își organizează singuri mici spitale și școli, concerte și spectacole culturale, iar împreună par o sectă mile­naristă, speriată de scenariile catastrofice ale pro­fe­țiilor care abundă în prezent. Noii ruși sunt ortodocși curați: au preoți, au bise­rici, au icoane la care se roagă. Fiecare nouă locuință începe să fie construită cu o cameră de bârne în­chinată lui Dumnezeu și, alături, un bor­dei săpat direct în pământ.

          Noua Strategie de Securitate Națională

            Pe 3 iulie 2021, a fost dată publicității noua Strategie de Securitate Naţională a ţării, care constată că “forţe distructive” interne şi externe încearcă să folosească actualele provocări pentru a destabiliza Rusia[10]. Având 43 de pagini, documentul subliniază că sporirea infrastructurii militare a NATO în apropierea frontierelor ruse şi exerciţiile pentru posibila folosire a armelor nucleare împotriva Rusiei cresc ameninţările militare cu care se confruntă ţara: „Forţe distructive din exterior şi din interiorul ţării încearcă să folosească dificultăţile socio-economice obiective din Federaţia Rusă pentru a stimula procese sociale negative şi pentru a agrava conflicte interetnice şi interconfesionale”.

            Noua strategie, care o înlocuieşte pe cea aprobată la 31 decembrie 2015, semnalează că dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, este însoţită de posibilitatea sporirii ameninţărilor pentru siguranţa cetăţenilor, a societăţii şi a statului: „Folosirea în Federaţia Rusă a tehnologiilor informaţiei şi a echipamentelor de telecomunicaţii străine creşte vulnerabilitatea resurselor informatice ruse, inclusiv instalaţiile de infrastructură critice”. Pentru a face faţă acestei provocări, noua strategie îşi propune să sporească securitatea şi stabilitatea sistemului de alimentare cu energie, a sectorului rus de internet şi a altor infrastructuri, precum şi să blocheze controlul străin asupra funcţionării acestor sisteme.

            În ceea ce priveşte securitatea economică, documentul subliniază nevoia de “a depăşi dependenţa critică a economiei ruse de importul de tehnologii şi echipamente” şi de a întări sistemul financiar al ţării şi suveranitatea sa. În acest scop, printre alte măsuri, noua strategie are în vedere reducerea folosirii dolarului american în comerţul cu străinătatea. Strategia include şi un capitol referitor la “apărarea valorilor etico-spirituale tradiţionale ruse, a culturii şi memoriei istorice” şi acuză Statele Unite şi aliaţii lor că atentează la aceste valori. “Sabotajul informativo-psihologic şi <<occidentalizarea>> culturii sporesc pericolul ca Federaţia Rusă să-şi piardă suveranitatea culturală”, avertizează documentul.

          NU pașapoartelor de sănătate sau pașapoartelor verzi

            Vaccinarea este și trebuie să rămână voluntară a spus într-o conferință de presă, ministrul rus al Afacerilor Externe, Serghei Lavrov, care s-a pronunțat împotriva pașapoartelor de sănătate pe care Uniunea Europeană vrea să le impună[11]: „Introducerea pașaportului de vaccinare în Uniunea Europeană ar pune în discuție principiul vaccinării voluntare”, a spus pe 2 martie 2021 șeful diplomației de la Moscova după întâlnirea sa cu ministrul de externe din Uzbekistan. Declarația lui Serghei Lavrov a venit după anunțul președintelui Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen, de a impune un pașaport de vaccinare: „Aceasta este o idee care este încă în curs de dezvoltare. Potrivit colegilor noștri din Europa, aceasta creează o atitudine contradictorie în țările europene, iar acest proiect al birocrației de la Bruxelles este luat în serios. Mulți spun că acest proiect este contrar regulilor birocrației, deoarece țările Uniunii Europene au decis că vaccinarea este o chestiune voluntară. Aceasta înseamnă că Oamenii vor fi obligați a se vaccina dacă vor să se mute, iar cetățenii  din Europa vor avea viziune și perspectivă slabă asupra vieții fără a se deplasa între țările Uniunii Europene”, a spus Lavrov.

            Făcând ecou drepturilor rușilor, ministrul Lavrov a spus că țara sa nu va intra în restricțiile care decurg din pandemie și și-a informat colegii din Uniunea Europeană că se bazează pe nediscriminarea rușilor ca urmare a pașaportului de sănătate. Noile măsuri de control ridică numeroase întrebări și, desigur, numărul de „nedocumentați” se va înmulți, un stimulent adăugat motivelor expulzării imediate a imigranților ilegali, refugiaților și cetățenilor non-UE. Va veni un moment în care europenii înșiși care își exercită dreptul de a nu fi vaccinați vor fi considerați „fără acte” și cetățeni de clasa a doua, lucru inadmisibil și pe care nu trebuie să-l lăsăm să se întâmple.

            “Opriți campania ocidentală agresivă împotriva Rusiei”

            Pe 24 februarie 2021, preşedintele rus Vladimir Putin le-a cerut serviciilor secrete ale Rusiei să stopeze politica occidentală agresivă împotriva ţării sale, care conform liderului de la Kremlin are ca obiectiv oprirea dezvoltării economice a Rusiei pentru a o supune dictatelor din exterior[12]: “Ne lovim de aşa-numita politică de îngrădire a Rusiei. Nu este vorba despre competiţie, care este un lucru firesc în relaţiile internaţionale. Ci, este o politică destul de agresivă şi consecventă menită să ne perturbe dezvoltarea, încetinind-o, să creeze probleme prin provocarea instabilităţii interne, subminarea valorilor care unesc societatea rusă, pentru ca în final să slăbească Rusia şi să o pună sub control extern, exact modul de acţiune pe care-l observăm în unele ţări din spaţiul post-sovietic”, a spus Putin într-o intervenţie la începutul unei şedinţe a conducerii Serviciului Federal de Securitate al Rusiei (FSB).

            Vladimir Putin a criticat încercările de “a încătuşa” Rusia prin sancţiuni economice, blocarea unor mari proiecte internaţionale, precum gazoductul Nord Stream 2, ingerinţa în viaţa politică şi economică şi în procesele democratice. Această atitudine neprietenoasă faţă de Rusia nu se limitează la o retorică anti-rusească, ci, constă, de asemenea, în acţiuni reale şi practice: Vladimir Putin a vorbit şi despre o campanie informaţională, bazată pe acuzaţii “nefondate, dând ca exemplu contestarea vaccinului rusesc anti-COVID-19, precum şi despre securitatea cibernetică, subliniind că Spaţiul digital global a devenit scena unei competiţii geopolitice foarte dure. Făcând o aluzie la opozantul Aleksei Navalnîi şi la manifestaţiile de susţinere a acestuia, liderul de la Kremlin a indicat FSB că este crucial “să fie trasată o linie clară de separaţie” între lupta dintre partidele politice şi acele acţiuni “care nu au nimic de-a face cu democraţia” şi care caută doar să “submineze” stabilitatea şi securitatea ţării.

            Pe 23 februarie 2021, ministrul de externe rus Serghei Lavrov s-a lansat într-un rechizitoriu anti-occidental în intervenţia sa prin videoconferinţă la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, criticând printre altele egoismul ţărilor occidentale şi dorinţa lor de “a profita de pe urma pandemiei pentru a pedepsi guvernele indezirabile”. Lavrov a criticat şi “intoleranţa faţă de punctele de vedere alternative, manifestată de aceia care de decenii predică libertatea de exprimare în lumea întreagă”, dând exemplul interzicerii recente a unor postul TV ruse în Ucraina şi în ţările baltice sau interdicţiile impuse de reţelele de socializare americane care “manipulează deschis opinia publică prin interzicerea sau cenzurarea conţinuturilor”.

            În acest Timp, MAE rus a taxat drept “circ” decizia Uniunii Europene de a impune noi sancţiuni Moscovei pentru încarcerarea lui Navalnîi, condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare cu executare pentru încălcarea controlului judiciar: “Ceea ce se întâmplă acum este o umilire a UE din partea celor care aplică o politică ce este impusă Uniunii în principal de la Washington”, a spus într-o declaraţie de presă purtătoarea de cuvânt a MAE rus, Maria Zaharova, care a mai spus că interesele apărate de unii membri ai UE “nu răspund intereselor naţionale ale popoarelor acestor ţări”.

            Orientarea exporturilor de energie spre Asia

            Uniunea Europeană, Alianţa Nord-Atlantică şi Grupul G7 au aplicat sancțiuni masive Rusiei din cauza intervenţiei sale militare în Ucraina. De asemenea, Uniunea Europeană a anunţat planuri de reducere a dependenţei energetice de Rusia.

            De aceea, începând din martie 2022 și în anii următori, Rusia a luat măsuri să-și orienteze exporturile de energie spre Asia, în contextul în care Uniunea Europeană vrea reducerea importurilor ruse de gaz, petrol şi cărbune, a afirmat preşedintele rus, Vladimir Putin, pe fondul tensiunilor cu Occidentul din cauza invaziei militare a Rusiei în Ucraina[13]. „Ţările europene vorbesc în mod constant despre evitarea aprovizionării lor din Rusia, iar în acest fel destabilizează pieţele şi generează majorări de preţuri”, a declarat Vladimir Putin.

            „Noi vom porni de la principiul că, în viitor, livrările noastre spre Occident vor scădea; trebuie să reorientăm exporturile spre pieţe din sud şi din est care cresc rapid”, a subliniat liderul de la Kremlin.

            Poziția Băncii Rusiei

            Rusiei îi va lua doi ani ca să reducă inflația la ținta de 4%, iar economia țării nu poate supravieţui la infinit pe baza rezervelor financiare, ci, va trebui să se transforme pentru a face faţă impactului sancţiunilor internaţionale – a declarat pe 18 aprilie 2022, în Duma de Stat Elvira Nabiulina, guvernatoarea Băncii centrale a Rusiei[14]: „Perioada în care economia (Rusiei – n.n.) poate trăi pe baza rezervelor este limitată. Deja în trimestrul al doilea şi al treilea (din 2022 – n.n.) vom intra într-o perioadă de transformări structurale şi de căutare de noi modele de business; acest proces va fi însoțit de creșteri de prețuri pentru anumite produse și inflația, care a ajuns deja la 17%, va fi peste țintă, dar din cauza ofertei, nu a cererii. Ca urmare, nu vom încerca să coborâm inflația prin orice mijloace, asta ar împiedica afacerile să se adapteze. Dar, creșterea inflației nu trebuie să fie incontrolabilă”.

            Rata dobânzii de politică monetară a Băncii Rusiei a fost ridicată până la 20% pe 28 februarie 2022, dar a fost coborâtă la 17% pe 8 aprilie 2022. Până acum (18 aprilie 2022 – n.n.), sancțiunile impuse Rusiei au afectat mai ales piața financiară, „dar acum vor începe să afecteze tot mai mult economia. Principala problemă va fi legată de restricțiile de import și logistica comerțuliui extern, iar – pe viitor, și de exporturi. Producătorii ruși trebuie să-și găsească noi parteneri, noi soluții de logistică sau să se întoarcă la produse de generație anterioară. Sancţiunile internaţionale au afectat în principal piaţa financiară, dar acum vor începe să afecteze din ce în ce mai mult economia”, a subliniat Elvira Nabiulina.

            Banca Rusiei urmează să ia mai multe măsuri pentru a ajuta economia să se adapteze, printre care: flexibilizarea vânzărilor de valută de către exportatori şi emiterea de ruble digitale pentru a permite ruşilor să facă transferuri între portofelele digitale. Primele teste pentru aceste proiecte sunt prognozate a se derula în a doua jumătate a acestui an, a spus șefa Băncii Rusiei.

            Guvernul rus a ordonat companiilor exportatoare, inclusiv unora dintre cei mai mari producători de energie din lume, de la Gazprom la Rosneft, să-și vândă 80% din veniturile lor valutare pe piață, deoarece capacitatea băncii centrale de a interveni pe piețele valutare a fost redusă.

            Sistemul de supraveghere a permafrostului

            “Milioane de oameni trăiesc în nordul ţării, este deci important să punem la punct un sistem de supraveghere în aceste zone”, a afirmat Vladimir Putin într-o reuniune cu miniştrii ruşi[15]: el a spus că este important să fie dezvoltat un sistem de inspecţii regulate ale caselor, podurilor şi drumurilor, de exemplu.

            Odată cu creşterea temperaturilor din cauza schimbărilor climatice, permafrostul, strat de sol îngheţat permanent până la o adâncime cuprinsă între 2 şi 15 m, începe să se dezgheţe. În consecinţă, avarii la clădiri, drumuri şi alte infrastructuri, cum ar fi conductele de gaz, intervin din ce în ce mai frecvent în Rusia.

            Creşterea temperaturii în ţară este mai puternică decât în alte părţi ale lumii, susțin autorităţile Rusiei: temperatura medie pe teritoriul Federaţiei Ruse creşte de 2,8 ori mai repede decât media globală, conform unei prognoze a Ministerului rus al Mediului. Aproape două treimi din solul Rusiei este îngheţat permanent, generând fenomenul numit permafrost. Există aici cantităţi uriaşe de resturi de plante şi animale care nu au fost încă descompuse de microbi. Acestea devin active doar când temperaturile cresc şi solul se înmoaie. În cadrul acestui proces de descompunere se degajează metan care dăunează mediului înconjurător.

            Telescopul gigantic

            Unul dintre cele mai mari telescopae din lume a fost instalat pe fundul Lacului Baikal pentru a studia misterele din adâncuri pornind de la analiza neutrinilor[16]. Mega-detectorul se află la o adâncime de 1.300 m, are un volum de 500 de metri cubi și este format din cabluri care conțin mai multe module optice din sticlă și oțel.

            Telescopul scanează fundul apei, din întunericul abisal, căutând neutrini, particule cosmice fantomă, extrem de volatile, care pot trece prin întreaga planetă, prin orice fel de materie, fără a interacționa cu particulele din jur.

            Apoi telescopul va căuta sursele extraterestre ale acestora, despre care oamenii de ştiinţă speră că îi vor ajuta să înţeleagă mai bine originile şi evoluţia Universului.

            Tratatul START reîncărcat

            Pe 26 ianuarie 2021, Moscova și Washingtonul au realizat un schimb de note diplomatice cu privire la încheierea unui acord de prelungire a Tratatului START; într-o conversație telefonică din aceeași zi, președinții Vladimir Putin și Joseph Biden și-au exprimat satisfacția cu privire la acest fapt.

            Pe 29 ianuarie 2021, Vladimir Putin a semnat o lege de prelungire a acordului: Serviciul de presă de la Kremlin a semnalat cu aces prilej că “extinderea Tratatului START îndeplinește interesele naționale ale Rusiei, permite menținerea transparenței și predictibilității relațiilor strategice dintre Rusia și Statele Unite, precum și menținerea stabilității strategice în lume.

            La 3 februarie 2021, Ministerul Rus de Externe a făcut schimb de note cu Ambasada SUA cu privire la finalizarea procedurilor interne necesare intrării în vigoare a acordului privind prelungirea Tratatului START: “acest acord a intrat în vigoare în aceeași zi; astfel, acordul va funcționa în forma respectivă”, se spune în nota Ministerului Rus de Externe.

              Valul de căldură din Siberia

Incendiile pădurii siberiene, înregistrat în vara anului 2020, dar și în 2021 – pe o suprafață de 4 milioane de hectare au dus la o creștere a emisiilor de gaz metan din calcar, un eveniment care ar putea produce lovirea atmosferei Pământului cu o „bombă de metan”[17]: un nou studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Bonn relevă că valul de căldură extremă din Siberia din anii 2020 și 2021 a dus la o „anomalie de temperatură” de 6 grade Celsius față de perioada de referință 1979-2000. Din iunie 2020, s-a înregistrat o creștere a concentrației de metan în două mari zone din regiune: Taymyr și platforma siberiană.

La începutul anului 2021, metanul s-a răspândit în toată regiunea, au constatat cercetătorii. Ceea ce este îngrijorător la cele două zone este faptul că fundamentul de rocă a fost format din formațiuni calcaroase din era paleozoică, datând de acum 541 de milioane de ani: „Metanul este deosebit de periculos aici, deoarece potențialul său de încălzire este mult mai mare decât cel al CO2”, a declarat prof. dr. Nikolaus Froitzheim, de la Universitatea din Bonn.

Potrivit Environmental Defense Fund, metanul are o putere de încălzire de 80 de ori mai mare decât cea a dioxidului de carbon în primii 20 de ani în care ajunge în atmosferă. Cercetătorii au comparat distribuția spațială și temporală a concentrațiilor de metan în aerul din nordul Siberiei cu hărți geologice pentru a ajunge la concluziile lor. Aproximativ 15 la sută din emisfera nordică sau 11 la sută din întregul glob este acoperit de permafrost, potrivit unui studiu efectuat în aprilie 2021; dacă permafrostul s-ar dezgheța din cauza schimbărilor climatice, acest lucru ar putea fi deosebit de îngrijorător, având în vedere implicațiile pe care le-ar avea asupra creșterii temperaturilor.

Cercetări anterioare au sugerat că o dezghețare a permafrostului ar contribui la o creștere de „doar” 0,2 grade Celsius până în 2100 și nu ar duce la „bomba de metan” menționată mai sus, însă acest nou studiu contestă ipotezele anterioare. Nikolaus Froitzheim a precizat că formațiunile de sol din aceste zone sunt „foarte subțiri până la inexistente”, astfel că nu există prea multe motive de îngrijorare cu privire la metanul provenit din descompunerea solului.

Cu toate acestea, sistemele de fracturi și peșteri din calcar sunt susceptibile de a deveni poroase odată cu creșterea temperaturilor: „Ca urmare, gazele naturale, fiind în principal metan din rezervoarele din interiorul și de sub permafrost, pot ajunge la suprafața Pământului. Cantitățile estimate de gaze naturale din subsolul Siberiei de Nord sunt uriașe. Atunci când o parte din acestea vor fi adăugate în atmosferă la dezghețarea permafrostului, acest lucru ar putea avea un impact dramatic asupra climatului global deja supraîncălzit”, a mai spus Froitzheim; studiul său a fost publicat în revista Proceedings of the National Academy of Sciences.

Anterior acestui studiu, mai mulți oameni de știință și-au exprimat îngrijorarea cu privire la ceea ce s-ar întâmpla dacă permafrostul de pe Pământ s-ar topi. În iulie 2020, un grup separat de experți a constatat că o topire sporită a permafrostului ar putea duce la eliberarea în atmosferă de microbi și viruși conținuți în cele 40 de miliarde de tone de dioxid de carbon în plus față de ceea ce se credea anterior. Alte studii au evocat aducerea la suprafață a microbilor și virușilor purtători ai unor boli străvechi, aflați în permafrostul care se dezgheață acum.


[1] Vezi site-ul https://incredibilia.ro/curiozitate/ce-tara-isi-sfintea-armele-de-distrugere-in-masa/, postat și vizitat pe 18 martie 2021

[2] Vezi site-ul Rusia ajunge la un acord cu NASA pentru explorarea planetei Venus – Forbes.ro, postat și vizitat pe 23 noiembrie 2021

[3] Vezi site-ul Rusia oprește lansările de rachete Soyuz din cauza sancțiunilor europene privind invazia Ucrainei (descopera.ro), postat și vizitat pe 28 februarie 2022

[4] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/fondul-suveran-al-rusiei-va-renunta-la-toate-activele-dolari-americani-217217, postat și vizitat pe 3 iunie 2021

[5] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/rusia-se-declara-pregatita-legal-si-tehnologic-sa-se-deconecteze-de-la-internetul-global.html, postat și vizitat pe 3 februarie 2021

[6] Vezi site-ul Forțele Spetsnaz, arma cea mai de preț a Rusiei (descopera.ro), postat și vizitat pe 9 ianuarie 2022

[7] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/fost-lansata-o-racheta-soyuz-care-transporta-primul-satelit-rusesc-de-monitorizare-climei-arctice-205210, postat și vizitat pe 28 februarie 2021

[8] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/rusia-instaleaza-primul-sau-cablu-subacvatic-cu-fibra-optica-arctica-proiectul-va-costa-aprox-900-mil-dolari-225773, postat și vizitat pe 7 august 2021

[9] Vezi site-ul https://www.descoperalumea.net/noii-rusiunfenomen-cu-izapocaliptic-mii-de-rusi-bogati-parasesc-orasele-si-se-retrag-in-zone-izolate/, postat și vizitat pe 5 februarie 2018

[10] Vezi site-ul https://www.digi24.ro/stiri/externe/putin-a-aprobat-noua-strategie-de-securitate-nationala-a-rusiei-1584895, postat și vizitat pe 3 iulie 2021

[11] România Muncitoare, 8 martie 2021

[12] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/vladimir-putin-cere-fsb-sa-opreasca-campania-occidentala-agresiva-impotriva-rusiei.html, postat și vizitat pe 24 februarie 2021

[13] Vezi site-ul Putin a acuzat UE că destabilizează piaţa energetică şi a cerut orientarea exporturilor spre Asia (descopera.ro), postat și vizitat pe 16 aprilie 2022 

[14] Vezi site-ul Banca Rusiei: Economia trebuie să se transforme din cauza sancțiunilor (cursdeguvernare.ro), postat și vizitat pe 18 aprilie 2022

[15] Vezi site-ul https://www.stiripesurse.ro/vladimir-putin-a-dat-ordin-ca-fenomenul-de-dezghetare-a-permafrostului-sa-fie-supravegheat-mai-atent_1931989.html, postat și vizitat pe 6 august 2021

[16] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/rusia-lansat-un-telescop-gigantic-pe-fundul-lacului-baikal-207009, postat și vizitat pe 15 martie 2021

[17] Vezi site-ul https://alephnews.ro/guvern/o-bomba-de-metan-ar-putea-fi-eliberata-in-atmosfera-dupa-valul-de-caldura-care-a-lovit-siberia/, postat și vizitat pe 4 august 2021

(Return of the Wir wussten nicht)

Anis H. Bajrektarevic

He who does not wish to speak of capitalism should remain forever silent about Nazism” – I quoted West Germany’s Max Horkheimer some two years ago discussing the disastrous, cynical and absolutely unnecessary attempts towards the equation of communism with Nazism, of fascism and anti-fascism. Many dismissed it, labelling it routinely as yet another intellectual alarmism, but look at us now: Only one step from the nuclear obliteration.

Right than – in that text – I also borrowed from yet another Frankfurter, Herbert Marcuse on the self-entrapment of Western society. Back in 1960s, it was him labelling as “repressive tolerance” if someone in future ever considers a dangerous and ahistorical equitation between Nazism and anything else, least with Communism. Regrettably enough, that future of de-evolution started pouring in by 1990s: It was manifested in decontextualization coupled with psychologization which eventually culminated in the current Covid-19 iron fist and the binary categorisations over Ukraine. L’avenir est comme le reste: il n’est plus ce qu’il était (the future is no longer what it used to be), as Paul Valéry ironically remarked.

Umberto Eco – in his ur-fascism of 1995 – of course, didn’t see the entire world arrested on one pathogen, one narrative about it, one solution mandated for all (like the escalation as the only solution for Ukraine), along with suppression of any debate about it. Back then in mid-1990’s, Eco didn’t visualise it but he well sensed where it might but should never go: Trivialisation of our important contents will brutally hit us back – for instance funning the emotional charge in lieu of provable facts. Or the rapid deterioration of an elaborate, hundred years-old, commonly agreed humanitarian law into legalisation and institutionalisation of racism – firstly in migration affairs, and by now in refugee management matters, too.

(Immunisation of herd – as tirelessly agitated via media, inevitable ends up in herd loyalty: From pandemia to plundermia, from discussion to binarization. 1930s are powerful reminder: From Reichstags Fire to Kristallnacht and on, and on, and on.)

Here we are today; 77 years after the glorious Victory Day, fighting (again) invisible enemy within. Therefore, the antifascist fundaments of modern Europe and its best living edifices: – Nurnberg principles, the UN Charter and Helsinki spirit, are today relevant more than ever. This is not our (political) choice, it is the only way to survive. Surely, any equitation attempt is a beginning of infection. And the (decontextualising, aculturalizing, hence dehumanising) immuno-fascism, be it one of 1930’s or of 2020’s always starts with a silence. Silence, which is both an acceptance and accomplice. In vain is a self-comforting excuse of othering; Wir wussten nicht (it was others, not us).

To prevent it, revisiting the most relevant chapters of our near history is worth of doing. Or as the grand Wiz of the EU, Jean Monnet used to say: if you have an unsolvable dilemma – enlarge the context.


No llores porque ya se terminó, sonríe porque sucedió[3]

In fact, the 1930s were full of public admirations of and frequent official visits to an Austrian-born Hitler. It was not only reserved for the British royal family (e.g., Edward VIII), but for many more prominents from both sides of the Atlantic (e.g., Henry Ford). By 1938 in Munich, this ‘spirit of Locarno’ has been confirmed in practice when French President Daladier and British PM Chamberlain (Atlantic Europe) jointly paid a visit to Germany and gave concessions – practically a free hand – to Hitler and Mussolini (Central Europe) on gains in Eastern Europe (Istria, Czechoslovakia and beyond). Neither Atlantic Europe objected to the pre-Munich solidification of Central Europe: Hitler–Mussolini pact and absorption of Austria, following a massive domestic Austrian support to Nazism of its well-educated and well-informed 719,000 members of the Nazi party (nearly a third of a that-time total Austrian electorate), as well as a huge ring of sympathizers. In a referendum organised by the Austro-Nazis a month after the Anschluss, 99.7% of Austrians voted ‘Yes’ to annexation.[4

By brokering the Ribbentrop-Molotov non-aggression deal between Berlin and Moscow, but only a year after the Munich-shame – in 1939 (incl. the stipulations on Finland, Baltic states, as well as Poland that already participated in the partition of Czechoslovakia), Stalin desperately tried to preempt the imminent. That was a horror of an uncontrolled expansion of Central onto Eastern Europe and closer to Russia – something already largely blessed and encouraged by Atlantic Europe. 

However, it should be kept in mind that for the very objective of lebensraum policy (character and size of space needed for Germanophones to unhindered, live and prosper), the Jews, Roma and behavioristic minorities were the non-territorial obstacle. However, Slavs and their respective Slavic states in Eastern Europe were the prime territorial target of Hitler-led Central Europe’s ‘final solution’. Therefore, no wonder why so much fifth column crop among Slavs. For the speeding and smoothening of the lebensraum objective, Quisling was needed as PM in Norway, but Slavic quisling-elites were cattled in each and every of that time major Slavic states – useful idiots in Poland, in Ukraine, in Czechoslovakia, in Yugoslavia, in Bulgaria, etc. 

This chapter would be definitely one of the possible spots for a thorough examination, if we only wish to diligently elaborate why Atlantic and Scandinavian Europe scored so much of Nazi-collaboration while Eastern and Russophone Europe opposed and fiercely resisted.[5]

For some 300 years, Russia and the Ottomans – like no other European belligerents – have fought series of bitter wars over the control of the Black Sea plateau and Caucasus – sectors, which both sides (especially the Ottomans) have considered as geopolitically pivotal for their posture. Still, neither party has ever progressed at the battlefield as to seriously jeopardize the existence of the other. However, Russia has experienced such moves several times from within Europe. Three of them were critical for the very survival of Russia, and the fourth was rather instructive: the Napoleonic wars, Hitler’s Drang nach Osten, the so-called ‘contra-revolutionary’ intervention,[6] and finally the brief but deeply humiliating war with Poland (1919-21).


In absence of acceptance, quest for the strategic depth

Small wonder, that in 1945, when Russians– suffering over 20 million of mostly civilian casualties (practically, an extermination of the entire population in many parts of the western Soviet Union), and by far the heaviest continental burden of the war against Nazism – arrived on wings of their tanks and ideology to Central Europe, they decided to stay.[7] Extending their strategic depth westwards–southwestwards, and fortifying their presence in the heart of Europe,[8] was morally an occupation. Still, it was geopolitically the single option left, which Stalin as a ruthless person but an excellent geo-strategist perfectly understood. 

 Cold-War Europe- after WWII
Just a quick look at the geographic map of Europe would show that the low-laying areas of western Russia, Belorussia, Ukraine and Eastern Europe are practically non-fortifiable and indefensible. Their topography exposes the metropolitan area and city of Moscow to an extreme vulnerability. So, the geostrategic dictatum is that in absence of any deep canyon, serious ridge or mountain chain, the only protection is either a huge standing army (expensive and badly needed in other corners of this vast country) and/or an extension of the strategic depth. 

Indeed, if we truly want to elaborate on why Atlantic and Scandinavian Europe bred so much obedience and Nazi-collaboration (with Central Europe) and largely passively stood by, while Eastern and Russophone Europe (solely) fiercely resisted and fought, we should advisably examine the financial, moral, demographic and politico-military cost-benefit ratio of the WWII, too. The subsequent, sudden and lasting Cold War era has prevented any comprehensive scientific consensus. The unbiased, de-ideologized and objective view on the WWII was systematically discouraged. Soviets consistently equated Nazism and imperialism while the US, for its part, equated fascism and communism. Until this very day, we do not have a full accord on causes and consequences of events in years before, during and after the WWII.[9] Therefore the paradox – the holocaust denial is a criminal offense, but all other important things surrounding Nazism and its principal European victims; Slavs and their states, are tentative and negotiable, elastic and eligible for a periodic political re-engineering. 

EuropeToday
The same applies to the comparative analysis of the economic performance of East and West.[10] E.g., was the much-celebrated Truman’s Marshall aid to the post-WWII western Europe, originally meant to be the US reimbursement to the Soviets for the enormous burden they took throughout the WWII – the financial assistance that was repeatedly promised by Roosevelt to Stalin, but never delivered past his death in spring 1945? Saturated by the Nazi Germany beyond comprehension, the Soviet Union was rebuilding alone itself and Eastern Europe, while the moderately damaged Western Europe got – including Germany – a massive, ideologically conditioned, financial help. 

In a nutshell; if we disaggregate Europe into its compounding historical components, it is safe to say the following: The very epilogue of both WWs in Europe was a defeat of the Central (status quo challenger) against Atlantic Europe (status quo defender). All this with the relatively absent, neutral Scandinavian Europe, of Eastern Europe being more an object than a subject of these mega-confrontations, and finally with a variable success of Russophone Europe. 

Finally, back to Franco-German post-WWII re-rapprochement. 

Obviously, that was far more than just a story about the two countries signing d’accord. It truly marked a final decisive reconciliation of two Europes, the Atlantic and Central one. The status quo Europe has won on the continent but has soon lost its overseas colonies. Once realizing it, the road for ‘unification’ of the equally weakened protagonists in a close proximity was wide open. This is the full meaning of the 1961 Elysée. 

Why does the de-trivialization, de-psychologization, re-historization and re-contextualization matters today? Because, our further simplification breads binarization, and that is a road for escalation beyond the point of return. What is at stake are not anymore (only) principles, but our very survival. 

(End of the last, 3rd Part)

About author:
Anis H. Bajrektarevic is chairperson and professor in international law and global political studies, Vienna, Austria. He has authored eight books (for American and European publishers) and numerous articles on, mainly, geopolitics energy and technology. Professor is editor of the NY-based GHIR (Geopolitics, History and Intl. Relations) journal, and editorial board member of several similar specialized magazines on three continents. His 9th book “The European Union: Genesis, Institutions, Instrument”s is just released in March 2022.


The views expressed in this article are the author’s own and do not necessarily reflect IFIMES official position.

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

În paralel cu suferinţele, dramele umane şi uriaşele distrugeri materiale pricinuite de invazia militară a armatelor ruse în Ukraina,  impactul reţelei de sancţiuni internaţionale impuse invadatorilor, războiul ucrainean, ajuns la vârsta de două luni, se manifestă, deja, cu perspective deloc optimiste, la nivelul întregului eşafodaj al economiei globale, devenind, de facto, un flagel fără frontiere.

Primele simptome ale acestor repercusiuni se manifestă pe câteva coordonate cu perspective de continuitate şi anume:

– Creşterea abruptă a preţurilor la o serie de produse de primă necesitate între  care, pe un loc de frunte, se situează produsele alimentare şi  sursele primare de energie, categorii de mărfuri cu un înalt indice al inflaţiei în domenii adiacente;

– Este vorba, în al doilea rând, de apariţia unor puternice perturbaţii în segmentul schimburilor comerciale şi, implicit, în reţeaua complexă a lanţurilor şi sistemelor de aprovizionare, la a căror dezechilibrare o contribuţie însemnată o are erupţia valurilor de refugiaţi, deplasaţi şi transfugi.

– Situaţia apărută pe fondul conflictului ucrainean va avea influenţe negative şi în sectorul financiar-bancar, afectat de diminuarea şi tulburarea raporturilor de încredere şi cooperare între instituţiile financiare,, pe de o parte, şi beneficiariii individuali sau instituţionali ai  tranzacţiilor financiare, pe de altă parte.

Este evident că impactul actualului conflict nu va avea o structură şi o intensitate uniformă, acestea luând forme distincte în funcţie de specificităţile regionale şi naţionale afectate de conflictul ruso-ucrainean:  Şi ne referim, cu deosebire, la următoarele coordonate ale geografiei politice globale:

Europa

Potrivit  estimărilor recente al Fondului Monetar Internaţional,  Ambientul continental european  al războiului  are perspectiva de a fi una dintre cele zonele cele   mai expuse consecinţelor conflictului armat aflat în desfăşurare., având în vedere, între altele, că sacnţiunile economice fără precedent  impuse  Rusiei s-au materializat, cu deosebire, în încetarea fluxului de gaze naturale către consumatorii europeni, după ce, prin tradiţie, Rusia a fost principala sursă de hidrocarburi a spaţiului european. Comunitatea europeană este, desigur, într-o  susţinută căutare de furnizori energetici substituenţi, dar aceasta nu va putea să evite efectele unei creşteri consistente a ratei inflaţiei şi a preţurilor de consum la nivelul consumatorilor casnici şi al industriilor mari consumatoare de energie.. Se apreciază că o asemenea criză a energiei va  fi resimţită cu o intensitate crescută în spaţiul Europei de Est şu Centrală, ca urmare a influxului masiv de refugiaţi generat de războiul ucrainean. Un raport al ONU estimează că această parte a continentului a primit, deja, cea mai mare parte a celor peste 3 milioane de refugiaţi de război ucrainieni.

Orientul Mijlociu şi Nordul maghrebian al Africii

Pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (M.E.N.A)  provocarea cea mai îngrijorătoare vine dinspre sectorul alimentar şi, pentru o parte a comunităţii arabe, dinspre înăsprirea climatului financiar şi bugetar deja ameninţat de vulnerabilităţi. Indicatorii modeşti ai ritmului de dezvoltare însoţit de o expansiune a crizei alimentare – deja manifestă – incumbă riscul lunecării către tulburări sociale, protestatare şi revendicative  care,  cumulate, pot să ia amploarea unei noi “primăveri arabe” cu conseciţe uşor de imaginat.

Africa Subsahariană

Serios afectate de pandemia virală globală, de o serie de conflicte şi tulburări sociale, statele din continentul Africii Negre,  sunt prea puţin imune la presiunea consecinţelor generate, la nivel mondial, de conflictul ucrainean. Aceleaşi estimări ale ONU şi ale Fondului Monetar Internaţional, califică ansamblul acestui continent ca fiind “deosebit de vulnerabil”,  în faţa crizelor fianciare, a penuriei alimentare şi energetice, a căror povară este accentuată şi de diminuarea severă a veniturilor din turism şi de accesul limitat la piaţa bancar-financiară internaţională.

Deosebit de îngrijătoare este perspectiva declanşării unei crize alimentare, în condiţiile în care, pe de o parte, se şteaptă creşteri progresive sle preţurilor  la grâu şi, pe de altă parte, acest produs cerealier care este, asigurat, în cea mai mare măsură, din importuri  provenite,  în proporţie de cca. 85% din Federaţia Rusă. şi Ucraina.

America Latină şi Caraibe

Ca şi în regiunile amintite, explozia preţurilor la materii prime, cereale, alimente şi resurse de energie, deţine un loc  preponderent pe lista dificultăţilor prognozate pentru America de Sud şi Caraibe. În plus, crizriza ucraineană şi efectele sale extinse, determină o creştere abruptă a ratei inflaţiei care, deja, în unele state precum Brazilia, Mexic, Chile, Peru, a depăşit, deja, nivelul de 8%..

Şi Rusia?

Se poate spune  că conomia mondială se îndreaptă către o perioadă dificilă pe care unii analişti o compară cu ‘şocul petrolier” din 1973-1974,  când, pe fondul războiului arabo-israelian din octombrie, ţările producătoare de petrol, în frunte cu Arabia Saudită au blocat exporturile de hidrocarburi, provocând o criză fără precedent în istoria modernă.

În acest context, prin  invadarea Ucrainei şi prin  sancţiunile punitive instituite de cvasitotalitatea statelor lumii, guvernanţa lui Vladimir Putin îşi asumă riscul de a afecta grav  o econoie naţională în bună parte conectată la modernitate şi deschisă relaţionării cu lumea exterioară.

Exclusă din dinamica sistemului financiar internaţional şi supusă unui embargou asupra schimburilor comerciale, Rusia se află în faţa incipientă a unei spirale  inflaţioniste  în care  rubla rusească a cunoscut, de la criza  Crimeei până în prezent , o devalorizare de 72%.

Viitorul poate fi asemuit unui Janus cu două chipuri, oscilând între o decizie internaţională de permanentizare a sancţiunilor economice şi o încetare rapidă a  campaniei dîn Ukraina care ar putea pune în discuţie o  reaşezare a  regimului de penalităţi.

Dar chiar după o virtuală ridicare sau restrângere a sancţiunilor, economiile lumii, inclusiv economia rusească vor rămâne mai multă vreme în sala de reanimare.

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

Predestinare,  paseism şi supunere

Istoria şi istoriografia orientalistă europeană, dar şi istoriografia  din antichitatea preislamică şi până astăzi, au în comun consensul asupra portretizării acestui popor prin trei  trăsături identitare.şi neafectate de trecerea timpului.

Este vorba, în primul rând, de ethosul predestinării, potrivit căruia destinele omului şi al comunităţii sunt prestabilite din eternitate şi păstrate în mistica “tablă păstrată”” pe care   nimeni şi nimic, în afara Divinităţii nu o poate schimba. Această credinţă există este sintetizată în dictonul popular “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”.

Este vorba, apoi, de nostalgia trecutului ca receptacul păstrător  al memoriei_  şi   bogat izvor de învăţăminte pentru generaţiile prezente şi viitoare. Şi este vorba,în sfârşit, de supunere – cuvând care, a dat şi numele religiei anunţată  de profetul Muhammad – căci, în limba arabă, termenul de “Islam”, are senul de “supunere”’ “ascultare”  totală  în raport cu o putere superioară, omnipotentă, cu liderul  protector şi sprijinitor.  În consens cu evoluţia prin istorie,  această nevoie de prezenţă  a liderului, a ghidului, a evoluat pe o lungă treiectorie  ascensională de la conducătorul de clan, de trib şi coaliţii tribale, în clasicismul antichităţii arabe, la profetul întemeietor de religie, şi de  naţiune arabă (Al-Umma), până la succesorii profetului (califi), comandanţi de oşti şi guvernatori de emirate şi sultanate, pentru ca, din secolul XIX, aceştia să fie înlocuiţi cu liderii de partide ( za’im), monarhi (muluk), , preşedinţi de state naţionale (raís). Memoria colectivă arabă păstrează şi astăzi, amintirea marelul comandant de oşti, Tarek Bin  Ziyad, cuceritor,în 711, al Peninsului Iberice, al  cărui nume a devenit  patronim petru strâmtoarea şi muntele Gibraltar ( de la arabul Gabal Tarik- Muntele lui Tarik), numele legendarului oştean Saladin (Salah Eddin Al-Ayubi), “ëliberatorul” musulman, în , al Ierusalimului cruciat sau bravura  şerifului de Mekka  Hussein Bin Ali, liderul revoltei arabe din 1916-1918, împotriva Imperiului Otoman,  în schimbul promisiunii făcute de Marea Britanie şi Franţei  ca, d/upă înfrângerea Turciei otomane, să  sprijine realizarea primei forme de uniune statală arabă întinsă de la Alepul sirian până în sudul yemenit al PeninsueI Arabe. Turcia a fost învinsă, cu consistenţta participare arabă, dar în loc de uniunea arabă, şeriful Hussein şi Orientul Mijlociu au primit, drept răsplată, Agrementul Sykes-Picot prin  care regiunea era împărţită între Anglia şi Franţa, şi supusă regimului colonial de mandat anglo – fracez. Visul unionist al şerifului de la Mekka va fi dat uitării, fiind readus în viaţa arabă abia după cel de-al doilea Război Mondial, prin glasul, retorica şi faptele unei alte figuri iconice a discursului panarab – fostul rais-preşedinte al Egiptului post-monarhic Gamal Abdel Nasser.

În ziua de Valentine’s Day din luna februarie 1945, la bordul cuirasatului american “Quincy”,, aflat în  Canalul Suez,  preşedintele Franklin D. Roosevelt se îtâlnea cu monarhul Abdul Abziz Abd l-AlSaud, fondatotul monarhiei şi al regat,ului saudit. Cei doi au convenit asupra unui agrement istoric în baza  căruia Statele Unite ale Americii se angajau să asigure monarhiei protecţie în faţa oricăror ameninţări de securitate, urmând  ca, în schimb, America să aibe a cces în flux continuu la comorile de hidrocarburi aflate în subsolul saudit.

A fost momentul pe care istoricii îl socotesc a fi începutul prezenţei şi diplomaţiei pluriforme moderne americane în regiunea arabă a Orientului Mijlociu

A fost, totodată, momentul în care cu o jumătate de an înainte, la 6 şi 9 august, se deschideau umbrelele nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki  iar, pe “marea tablă de şah a lumii” (cf. Zbigniew Brzezinsk) , sfăşiată de remanenta Cortină de fier, se iveau  zorii cenuşii   ai Războiului Rece.

“Patria arabă ” între Est şi Vest

Dacă penetrarea americană în Orientul arab s–a făcut pe uşa petrolului şi a ofertei securitare, infiltrarea Rusiei sovietice în acest areal a urmat căile deschise, cu preponderenţă, de  spiritul celebrului dicton al prusacului  Carl von Clausewitz care definea războiul drept “diplomaţie aplicată cu alte mijloace”.  Numai că, în cazul Kremlinului, la  capitolul “alte mijloace” s-au aflat tentaţiile economice şi sociale, susţinute, din spatele cortinei, de dezamăgirile produse comunităţii arabe de politicile coloniale europene. Neloialitatea faţă de revolta arabă şi nerespectarea promisiunilor unioniste făcute şerifului Hussein, sprijinul deschis (în cunoscuta de claraţie Balfour de susţinere a “construirii unui  cămin naţional pentru poporul evreu în Palestina”, rezoluţia de Partajare inechitabilă a Palestinei istorice între evrei şi arabi) sunt doar câteva exemple în acest sens..

La 26 iulie 1956, fostul preşedinte egiptean Gamal Abdel Nasser decretează naţionalea Canalului Suez şi impunerea unor măsuri restrictive navigaţie prin apele acestei  căi strategice maritime. În replică,  Israelul, Marea Britanică şi Franţa,cu susţinere americană, atacă Egiptul în aşa-numita “agresiune tripartită” sau “Criza canalului”. In pofida apelurilor internaţionale la pace, inclusiv ale ONU, agresiuea a continuat, situaţie în care, deşi ocupată cu “rezolvarea” Revoltelor din Ungaria, Moscova a cerut imperativ retragerea atacanţilor,urmând ca, în caz contrar, armata sovietică să se angajaze nemijlocit pe front. Coroborată şi cu presiunile exercitate de Washington asupra celor trei beligeranţi atacatori, Israelul, Anglia şi Franţa au încetat operaţiunile militare şi s-au retras.

 Au urmat conflagraţiile arabo-israeliene din iunie 1967 (“Războiul de şase zile”), războiu din octombrie 1973 (“Războiul din Ramadan, pentru arabi,l”Războiul de Yom Kipur, pentru israelieni), naşterea şi evoluţia mişcării palestiniene de rezistenţă, conflicte în care susţinerea politică, materială, militară şi logistică a Rusiei pentru partea arabă s-a făcut prezentă  constant şi pe multiple planuri, incusiv prin crearea şi funcţionarea de partide politice marxiste într-o serie de state arabe.

Se poate spune  că, relaţiile dintre comunitatea arabă şi cei doi piloni principali ai ordinii globale bipolare – America şi URSS – au urmat o sinusoidă complicată în  care s-au succedat, cu mai multă sau mai puţină predictibilitate, perioade de eflorescenţă sau de stagnare şi discrepanţe, structura şi durata acestora fiind, în bună măsură, influenţate sau determinate şi de alţi factori  care au ţinut  de angajamentele interne, regionale sau internaţionale ale. fiecăruia dintre protagonişti, dar menţinând un echilibru funcţional între opţiunile şi orientările spre Moscova, sau spre Washington. Cu menţiunea că şi cei doi adversari ideologici de la  Casa Ablbă şi de la Kremlin au respectat, de regulă, apartenenţa şi interesele de bloc ideologic şi politic ale partenerilor arabi.

Venirea la Casa Albă a preşedintelui Joseph Biden a însemnat şi apariţia unor dificultăţi de comunicare. Generate de orientarea noului lider de la  Casa Albă  care, fără a periclita continuitatea raporturilor americano-arabe, au excitat sensibilitatea şi orgoliile specifice            eticii tradiţionalearabe  pentru care exhibarea  exacerbată a orgoliului, sentimentul dreptăţii, bărbăţiei, demnităţii, mândriei de sine  a omului arab. De la crearea şi non-elucidarea  discursurilor legate de tendinţa Administraţiei Biden de a se distanţa de arealul arab al Orientului Mijlociu, în favoarea abordării prioritare a tensiunilor  cu China, părăsirea grăbită a Siriei,  până la abandonul dosarului palestinian, sentimentul obsesiv că, mai mult decât predecesorul său Donald Trump, preşedintele în exerciţiu  supralicitează probleme “minore” precum drepturile şi libertăţile omului, până la duplicitara  implicare a viitorul moştenitor al tronului saudit în asasinarea jurnalistului  Khashoggi sunt, toate, exemple în sensul menţionat.

Invadarea militară rusească a Ucrainei, succedată de brutalul război aflat, încă, în desfăşurare, nu a găsit în lumea arabă voci de condamnare a acestei agresiuni a “pământului părjolit”. La unison, regimurile arabe şi oranizaţia regională a Ligii Arabe, s-au limitat la exprimarea diplomatică a “regretului” şi la îndemnuri patetice pentru soluţionarea paşnică şi  cât mai rapidă a a cestui conflict.

În acest context, nu sunt puţine analizele care avertizează că urmările nefaste ale deciziei lui Vladimir Putin nu se vor mărgini la frontierele Eurasiei, ci vor afecta negativ întreaga geopolitică a lumii, inclusiv sensibila şi complexa  sferă a comunităţii arabe. Pachetele de sancţiuni severe impuse Rusiei de către o mare parte a comunităţii internaţionale vor avea, la rândul lor, un impact împovărător asupra funcţionalităţii statului şi societăţii ruse şi, în consecinţă, asupra potenţialului Rusiei de a fi un partener potent şi credibil în relaţiile sale cu dinamica eşichierului internaţional.

În atari conjuncturi, se pune, pe bună dreptate, o întrebare nu lipsită de importanţă: cum poate fi înţeleasă  şi  explicată, propensiunea pe  care lumea arabă o manifestă pentru relaţiile cu Federaţia Rusă şi, desigur, cu persoana liderului de la Kremlin – Vladimir Putin

Într-o tonalitate mai derabă emoţională, şi hiperbolizantă, Publicaţia americană  “Geopolitical Futures”,întemeiată de politologul George Friedman, fondator şi fost CEO al Agenţiei “Stratfor” inventariază câteva argumente care ar justifica, în mentalul arab, şansele ca Putin şi gândirea sa politică să acceadă la un loc în galeria “eroilor”- arhetipali şi modele de inspiraţie pentru imaginarul arab. Charisma, sportivitatea  bărbatului care trece cu uşurinţă de la hăţişul actului de guvernanţă la o partidă de ecitaţie  la o vânătoare de urşi şi, fapt respectabul, atitudinea brraţelor deschise pentru comunităţile musulmane într-o Rusie pravoslsvnică  în care nu şi-a găsit loc islamofobia din spaţiul Occidentului creştin. .

Mai pragmatic, site-ul rusesc “Valdaii Club”  îşi asigură cititorii că “în ciuda situaţiei dificile  în urma  sancţiunilor  fără precedent impuse la nivel cvasi-gloal,  aceasta nu înseamnă absenţa perspectivelor de creştere a exporturilor către ţările arabe, fie în produse de înaltă tehnologie, fie în produse militare tradiţionale care includ apărarea aeriană, inteligenţa electronică, armament uşor, vehicule blindate şi altele.

.Dar, aceste domenii sunt doar o parte a dinamicii  relaţiilor ruso-arabe. Pe pieţele arabe – afirmă  Valdai, prezenţa rusească are deja o tradiţie şi, un  prezent, sub formă de proiecte în analiză, de agremente semnate,  sau sflate în diferite  faze de execuţie,  în domenii de interes petru partenerii arabi, precum explorările şi cercetărille spaţiale, construirea de centrale nuclear-electrice, furnizarea de tehnologie şi servicii IT şi securitate cibernetică şi, nu în ultimul rând,  exportul pe piaţa arabă – atât în Mashrek, cât şi în Maghrebul din nordul contientului african- de produse alimentare şi  cereale.

        “Afinitatea” regimurilor arabe şi, cu deosebire, a monarhiilor pettroliere din zona Golfului se datorează, fundamental, dorinţei acestora de eliberare a economiilor naţionale de hegemonia hidrocarburilor precum şi diversificarea segmenţială şi a parteneriatelor în relaţiile externe.

         Dar durabilitatea  acestei ecuaţii arabo-ruse nu este imună la efectul  surprizelor care pot apărea, Pe de o parte, succesiunile imprevizibile  în traiectoria relaţiilor arabo-americane, impactul necunoscut al războiului ucrainean asupra situaţiei interne a Rusiei şi a actualei structuri de guvernanţă de la Moscova şi, nu în ultimul rând, ofensiva  intempestivă şi competitivă  a Chinei în direcţia Orientului Mijlociu sunt tot atâţia factori de care depinde intensitatea şi trăinicia  iubirii dintre Cavalerul arab şi  Matrioşka  cea cu multe chipuri.

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

1

De la declanşarea brutalei “operaţiuni militare speciale” ordonate de Vladimir Putin în Ucraina, Administraţia Joe Biden şi Alianţa Atlanticului de Nord – cei doi  principali furnizori de asistenţă militară materială şi umanitară pentru susţinerea rezistenţei de apărare a ucrainenilor şi a preşedintelui Volodimir Zelensky – Pentagonul şi NATO au fost în situaţia permanentă de a întreprinde o bine gândită echilibristică între decizia şi dorinţa de a răspunde cât mai satisfăcător  necesitătilor de luptă ale formaţiunilor combatante ucrainene, pe de o parte şi a asigura continuitatea acestei asistenţe într-o manieră care să evitte o extensie şi o înteţire a conflictului până la o limită de la care evoluţiile pe front să scape de sub control.

 Se poate spune că în cele aproape două luni de război, iraţional, Pentagonul a inundat arealul ucrainean all frontului  cu o impresionantă cantitate de material militar, livrările fiind dominate de material combativ uşor, precum rachetele portabile anti-tanc din clasa Javelin, furnizorii refuzând constant să înscrie pe lista furniturilor armament greu, inclusiv avioane de luptă, determinaţi fiind de teama că o gamă mai largă de produse cu parametri tehnici avansaţi, ar putea să determine escaladări disproporţionate din partea Kremlinului

O asemenea oscilaţie nu a rămas fără reacţii, mai ales în ultimul timp,  când, în  Congres se fac tot mai auzite observaţii critice atât din partea republicanilor, cât şi a democraţilor. “Am sentimentul – spunea influentul senator democrat Richard Blumenthal- că  strategia noastră este oarecum schizofrenică, în măsura în care, pe de o parte, vrem ca Ucraina să  câştige în faţa Rusiei, iar pe de altă parte ne temem de ce va putea să facă  Putin”. Un alt senator,republican,  – Kevin Kramer- spunea  retoric : “S-a întrebat cineva dacă  Vladimir Putin  s-a gândit că masacrarea femeilor şi copiilor este sau nu un act de escaladare?

2

În mai toate apariţiile sale publice, în declaraţiile de poziţie sau în contactele şi întâlnirile sale cu mijloacele medatice, cu lideri de state, sau în alocuţiunile adresate forurilor forurilor parlamentare din state “prietene”, sau la reuniuni ale ONU şi la  lucrările conducerii europene de la Bruxelles, una dintre temele recurente şi patetic dezvoltate în discursul preşedintelui ucrainean a fost, cu predilecţie, nevoia acută a ţării sale de armamen. Patetismul investit de dl Zelensky a  căpătat, de cele mai multe ori, o dimensiune suprasolicitată pănă la o tonalitate  de avertisment şi atenţionare  ultimativă, În retorica sa, războiul eroic în  care  Ucraina a fost târâtă îpotriva voinţei sale,  poporul ucrainean luptă, se înţelege, pentru apărarea existenţei sale statale şi naţionale independente şi suverane, dar în acelaşi timp, lupta sa  trebuie privită şi ca un act de apărare a Europei şi a stabilităţii şi păcii universale. Altfel spus, o înfrângere pe front a Ucrainei ar echivala cu o îngenunchere şi un eşec ireparabil al păcii şi ordinii mondiale. Înţelegând patetismul narativului naţional al preşedintelui  Zelensky, trebuie să remarcăm, sine ira et studio, că, tocmai o satisfacere pripită a dorinţei ne-echivoce a lliderului ucranian de a determina o implicare nemijlocită şi colectivă a Statelor Unite şi a Alianţei Atlanticului de Nord în conflict ar fi deschis, indubitabil, drumul necunoscut  şi aventurist al lunecării lumii şi, desigur, a   Ucrainei într-un al treilea război planetar fără învinşi şi fără învingători.

 Lăsând de-o parte, cererea repetitivă şi aproape ultimativă a Kievului ca structurile euro-atlantice să impună o blocadă totală a spaţiului aerian ucrainean pentru aviaţa rusă  ar  fi însemnat riscul unei confruntări  directe cu aparatele inamice nju trebuie ignorat că opţiunile disponibile Occidentului sunt, în mod obiectiv, limitate.Iar una din asemenea limitări ţine de însăşi tehnologia şi logistica tenicii sofisticate occidentale, a cărei utilizare presupune o perioadă de cel puţin câteva săptămâni pentru instruirea personalului, ceea ce ar însemna, ca, în ritmul  alert de evoluţie a frontului ucrainean, ca  tehnica respectivă să-şi piardă din eficienţă.

Tanctul american Abrams  are un turbomotor  mare consumator de carburanţi, iar sistemele de ghidare prin laser şi prin sisteme cibernetice are nevoie de echipaje bine familiarizate pentru a obţine eficienţa dorită. Ceea ce nu poate fi realizat “din mers” şi în câteva zile. Probleme similare sunt proprii şi aviaţiei.

Răspunzând observaţiilor critice formulate de aleşii repubblicani şi democraţi din Congres, Casa Albă a  dat publicităţii un inventar exhaustiv al furniturilor livrate Ucrainei pănă în momentul de faţă:

– 5.000 rachete şi lansatoare de rachete anti-tanc  “Javelin”;

– 1.400 sisteme de rachete antiaeriene “Stinger”

– 7.000  alte  arme anti-tanc

– Câteva sute de drone sinucigaşe din clasa “Swichblade”

Mai multe drone din clasa “Puma”

– 50 milioane unităţi muniţii de diverse calibre

– 7.000 puşti de asalt

– 45.000 veste anti-glonţ

– Staţii radar  anti-blindate şi anti-drone

– Blindate uşoare

 Tehică de protecţie anti-mine

 – Sisteme de comunicaţii securizate

În prezent, Ucraina are un consistent stoc de armament de ultimă generaţie, provenit din lfurnituri occidentale, precum:

– Sistemul portabil de rachete sol – aer  “Startreak MADPS, cea mai rapidă armă din această categorie cu rază scurtă de acţiune, concepută, fabricată şi licrată de Marea Britanie.

– Două rude americane – rachetele Javelin  şi Şi Stingher, deja amintite şi care deja şi-au dovedit eficiacitate pe front. Surse militare ruseşti apreciază că stocul de rachete Javelin” de care dispun ukrainenii este superior, numeric, rezervei unui stat membru al NATO.

– Drona americană Switchblade, sau “drona kamikatze”, portabilă, cu explozie la impact.

– Drona turcească “Bayraktar TB2 cu bombe ghidate prin aser.

Pentru Volodimir Zelinsky aceste licrări sunt necesare pentru “supravieţuire”, dar solicită, în plus, livrări suplimentare şi tancuri şi avioane , tot pentru “supravieţuire”, un punct de vedere cu  care, deocamdată cel puţin, furnizorii nu sunt de acord.

 Potrivit purtătorului de cuvând al Pentagonului, John Kirby, până acum, preşedintele Joe Biden a aprobat deblocarea unui fond de 2,4 miliarde dolari pentru asistenţă militară acordată Kievului, echivalând, aproximativ cu întregul buget militar al Ucrainei.

Sistemul de rachete sol-aer Startreak

S-a spus, pe bună dreptate, că pentru prima dată, un eveniment major politico-militar pe continentul european, respectiv războiul ucrainean a determinat atât o dinamizare a Alianţei Nord-Atlantice (despre care s-a făcut afirmaţia că “se află în moarte cerebrală”)cât şi  o rapidă şi funcţională solidaritate de gândire şi acţiune cu comunitatea europeană Iar  \aceasta s-a manifestat nu numai în segmenul abordărilor ideologice, doctrinare şi de planificare, ci şi în coeziunea pe care întregul areal euro-atlantic a afirmat-o faţă cu intervenţia rmilitară rusă în Ucraina, dar şi cu susţinerea militară, economică, financiară, umanitară şi în alte domenii ale ripostei ucrainiene la  invazia la care această ţară este supusă. Individual sau în cadru organizaţioal, numeroase state –  membre sau nu ale Uniunii Europene şi NATO –  s-au alăturat efortului internaţional de asistenţă acordată   Ucrainei,  şi instituţiilor sale de apărare. De la furnizarea de material militar combatant şi logistic, la echipamente, carburanţi, medicamente şi produse alimentare, ajutorare şi îngrijirre pentru refugiaţii ucraineni alungaţii de la căminele lor şi până la asigurarea de  servicii medicale, spitaliceşti, educaţionale, umanitare o mare verietate de ajutoare au fost dirijate în flux continuu încă din primele zile ale intervenţiei ruse.

3

Observaţii în loc de încheiere

Observaţia 1:  Într-o recentă declaraţie pentru Agenţia Română de Presă Agerpres, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, afirma, între altele, că “armata ucraineană  este o armată de tip NATO, pentru că i-am antrenat timp de ani şi zile””

Observaţia 2: În raportul său pe anul trecut, Agenţia  americană “Global Firepower Index” plasează Ucraina pe locul 22 în lista ţărilor cele mai bine dotate din punct de vedere al dotării şi capacităţilor militare. Dacă, în anul 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimea, ministrul ucrainean al Apărării declara  că armata ţării sale dispunea de un potenţial uman cifrat la numai 6.000 de oameni,, “şocul Crimea” a venit ca un duş îngheţat. Astfel, potrivit sursei sus-menţionate, în 2021 armata ucraineană dispunea de între 145-150 mii de  oameni, cifră ajustată ulterior la 200.000 personal cu pregătire de luptă.

Observaţia 3: În perioada dintre ieşirea din componenţa fostei URSS şi momentul 2014, Ucraina şi-a dezvoltat o puternică industrie militară, asigurându-şi un loc proeminent pe piaţa internaţională de armament, cu  un aport valoric de 7,6% din Produsul Intern Brut (cf. Institutul SIPRI din Stockholm). În acelaşi timp, şeful Agenţiei de Exporturi Militare UkroBoronProm, declara  că până în 2025 se are În vedere creşterea de 5 ori a exporturilor de profil, ajungându-se la un volum nominal anual de 2 miliarde dolari. Este de crezut că, paralel cu livrările externe, guvernul de la Kiev a avut grijă să constituie suficiente stocuri proprii de armamente, echipamente şi logistică militară necesară pentru a acoperi necesităţile de apărare a ţării, logic fiind  ca  ieşirea din fosta Uniune Sovietică să găsească o armată ucraineană cu depozitele suficient de pline cu tehnologii şi infrastructură de apărare

Dar, totuşi, cu o  armată având  un bun potenţial militar cu pregătire combativă “de tip NATO”, cu  rezerve virtuale de producţie autohtonă sau rusească sovietică, Volodimir  Zelensky  nu osteneşte să solicite ajutoare externe în arme şi tehnică de luptă. Cum poate fi înţeleasă aceasta?

La o analiză de bun-simţ, răspunsul nu este greu de identificat.

Confruntată cu un adversar de mai multe ori superior, armata ucraineană a manifestat un admirabil şi onorabil patriotism şi spirit de sacrificiu. Dar  este de înţeles că oricât de înflăcărat ar fi spiritul naţional al soldatului de pe front, acesta poate fi subminat sau chiar anihilat atunci când nu este susţinut cu instrumentele necesare. Or, sortimental şi calitativ, dotarea de luptă a forţelor de rezistenţă este depăşit, realizat pe vremea Uniunii Sovierice şi după parametri care astăzi au devenit caduci, şi insuficient de efi competitivii în faţa unei armate invadatoare înzestrate cu armamente de ultimă generaţie, unele fiind supuse primelor teste chiar pe frontul ucrainean. Volodimir  Zelensky nu dispune nici de bombe termobarice, nici de rachete hipersonice şi nici de sistemele informatice şi cibernetice pe care le aruncă în luptă generalii lui Vladimir Putin. Spre a nu mai aminti  că aviaţia militară e ucrainienilor este, din păcate, “Cenuşăreasa” instituţiei militare. Dar cât de dispusă şi de neîncorsetată de limite este comunitatea înternaţională pentru a oferi armele sofisticate şi  eficiente pe care  Zelinsky le cere şi le cere cu un apetit suprasolicitat?

Se pare că, faţă cu lejeritatea şi dezinteresul lui Putin pentru negocierile de pace şi în perspectiva unei amplificări teritoriale a ofensivei ruseşti, Occidentul va manifesta un plus de flexibilitate. La 11 aprilie, la reuniunea miniştrilor europeni  de Externe , Înaltul comisar al UE pentru Afaceri Ex terne, Josep Borrell a cerut statelor membre să trimită arrme Ucrainei “nu în săptămâni, ci în zile”. Si europenii s-au angajat să examineze cu celeritate acest apel, urmând ca,de  data a ceasta, livrările să includă şi tancuri, lansatoare multiple de rachete şi altă tehnică avansată

“Securitatea ucrainenilor  poate fi apărată cu armata pentru care, noi,  ca Unune Europeană şi ca prieteni, vom spori transporturile de arme”, declara ministrul german  de  Externe, Annalina Baerbock.

Poate  că armele Europei vor aduce mai curând, liniştea şi vor reînvia o urare rusească  datând din ultimul Război Mondial : “Miru Mir !”, Pace lumii!            

Translate »