Emilian M. Dobrescu

Spre deosebire de secolul al XIX-lea când îi foloseau în industria britanică, astăzi băncile britanice folosesc banii în speculații financiare, imobliare și valutare[1]: financiarizarea practicată de Londra a ajutat și ajută la dezindustrializarea țării, deoarece folosește lira sterlină ca pârghie pentru intrarea de bani fierbinți, proveniți din criminalitate, evaziune fiscală și trafic de droguri. În loc să se îndrepte spre Insulele Caraibe, Elveția sau Lichsteinstein, acești bani vin direct sau prin intermediul paradisurilor fiscale britanice către Compania Orașului Londra, sau, pe scurt, Orașul Londra.

            Cu sprijinul tăcut al SUA, paradisurile fiscale britanice au crescut rapid și cu mult timp înainte ca sistemul offshore, care se referă la gestionarea, înregistrarea, desfășurarea sau operarea într-o țară străină, adesea cu avantaje financiare, juridice și fiscale să se dezvolte pe piața financiară, dominantă la nivel global. Puțini sunt conștienți despre cum funcționează această piață, marea majoritate a clienților fiind implicați în tranzacții frauduloase prin intermediul sistemului offshore: astfel, după statistici realizate de specialiști, 99,9% din clienții paradisurilor fiscale – bancheri americani și/sau englezi sau alți specialiști în tranzacții financiare și bancare – folosesc paradisurile fiscale pentru tranzacții ilegale, efectuate adesea și prin conturi din alte paradisuri fiscale precum Insulele Bahamas, Cayman sau statul Panama.  

Jurisdicțiile paradisurilor fiscale sunt folosite masiv pentru tranzacții și activități în zone frauduloase și financiare dubioase, zone în care secretomania nu numai că este dorită, dar este și o necesitate. Activitatea financiară legitimă nu are nevoie de secretizarea oferită de paradisurile fiscale și nici de taxele mari pe care le percep firmele de avocatură și băncile offshore. Astăzi, apropae jumătate din jurisdicțiile secrete de pe glob sunt dependențe britanice – public, aceste jurisdicții pretind că sunt transparente și că sectoarele lor de activitate financiară sunt angajate în activități financiare legitime.

În 2011, jurnalistul Nicholas Shaxson, a lansat cartea ”Insulele Comorii”, despre sistemul offshore. Ca mărime pe glob, Insulele Cayman sunt al cincilea centru financiar, care găduiește 80.000 de companii înregistrate, operează peste trei sferturi din fondurile speculative de pe glob și păstrează 1,9 trilioane (mii de miliarde) de dolari în depozite. Insulele Cayman au 60.000 locuitori, cam cât populația fără adăpost din New York. O amestecătură ciudată de caractere populează lumea offshore: membri ai serviciilor de informații din țările planetei, infractori globali, lorzi, doamne și bancheri din belșug… Nu este o surpriză că paradisurile fiscale britanice și-au dezvoltat propriile mecanisme pentru a împiedica scurgerea de informații, iar mecanismele sunt foarte subtile pentru cei care încearcă să afle informații. În Insula Jersey – o extensie din punct de vedere financiar a Companiei Orașului Londra – circulă o butadă: “Dacă nu te simți bine aici, întotdeauna va fi disponibilă pentru tine o barcă dimineața”… Jersey este locul unde Orașul Londra alege să-și desfășoare majoritatea activităților, care nu au putut fi desfășurate în Londra.

În lumea offshore a Marii Britanii, majoritatea oamenilor politici fac și afaceri, concep lobby-ul afacerii lor și îi promovează interesele; tot ei elaborează, perfecționează și adoptă legislația pentru afaceri a locului respective. Apoi, politicienii fac parte din consiliile de administrație ale companiilor pe care le reglementează: “Nu există loc pentru bani murdari în Marea Britanie și nu ar trebui să existe acest loc nicăieri. Provocarea pe care o lansez fiecărei țări astăzi este aceea de a elimina putregaiul corupției, de a asigura transparență în ceea ce privește activitatea companiilor și de a solicita transparență pentru companiile străine din țările voastre, de asemenea, lucrați pentru a putea promova această trasparență în întreaga lume”, spunea în 2011 fostul premier ale Marii Britanii, David Cameron, citat de jurnalistul Nicholas Shaxson. Același David Cameron a susținut însă pe toată durata mandatului său de premier că eticheta de paradis fiscal pusă pe dependențele de Coroană și teritoriile offshore este nedreaptă.

În public, politicienii britanici pretind că iau măsuri drastice împotriva jurisdicțiilor de secretizare și a corupției, dar în practică ei fac contrariul. Pe vremea când Marea Britanie era stat membru al UE, lobbyiștii britanici la Bruxelles erau la fel de numeroși cât erau toți cei care făceau lobby pentru toate celelalte 27 de state membre UE la un loc, ceea ce vă poate face o idee despre măsura în care politicienii britanici acționează, ei înșiși, ca lobbyști ai Companiei Orașului Londra. Mulți politicieni britanici au legături personale și de afaceri cu Orașul Londra și jurisdicțiile britanice de secretizare: Ian Cameron, tatăl fostului premier britanic David Cameron, a fost expert în fondurile offshore, fiind implicat în activitatea trusturilor offshore în perioada 1980-2010 (anul în care Ian Cameron a murit și fiul său a devenit prim-ministru).

Se știe că oamenii politici și de afaceri sponsorizează partidele, care, astfel, nu au nici un interes să închidă jurisdicțiile offshore. Dacă ar fi vrut să le închidă ar fi putut face acest lucru de mult… Sistemul offshore – recunosc specialiștii care l-au studiat – este un fel de școală publică britanică, ce dăinuiește de secole. Oamenii politici și de afaceri care și-au făcut o nișă profitabilă din lumea offshore s-au transformat din administratori ai Imperiului Britanic pe Națiuni în manipulatori financiari pentru elita globală a lumii și corporațiile transnaționale. Pe măsură ce tot mai mulți bani curg către offshore, societăți din întreaga lume încep să simtă impactul lumii offshore. Realitatea nu este cea care pare, că primul ministru britanic are puterea de a decide asupra viitorului Regatului Unit al Marii Britanii. Puterea este ascunsă în sistemul offshore, unde lipsa transparenței financiare în privința taxării, a proprietății și a corupției a subminat măsura în care guvernele pot elabora politici reprezentative pentru cetățenii lor. Există cazuri extreme de tăinuire a evaziunii fiscale de către persoane din ministerele de finanțe din Grecia, Franța și alte țări și există și acest sistem offshore, care, în general, este orientat către câștiguri care nu se declară nicăieri. Cine vrea să nu se știe cu cine faci afaceri? Cine vrea ca Guvernul să fie condus de Oameni ale căror averi sunt ascunse sau ale căror tranzacții financiare sunt efectutae anonim în paradisurile fiscale? Aceasta este o direcție greșită pentru Omenire…

Avem nevoie ca cetățenii să înțeleagă ce se întâmplă, să înțelegă că ei sunt aceia care poartă toată povara și câțiva indivizi cu putere se exonerează pe ei înșiși de la obligația de a plăti taxele. Oamenii normali plătesc taxe, Oamenii bogați – nu plătesc, ceea ce arată cu claritate că persoanele care conduc lumea nu se ocupă de interesele Oamenilor obișnuiți, ci, doar de interesele lor; în anii 60-70 din secolul trecut, evaziunea fiscală sau îndârjitea împotriva taxării a fost văzută ca o atitudine anti-establishment.

Astăzi, sistemul offshore este calea prin care elitele și corporațiile multinaționale își conduc afacerile. Evaziunea fiscală nu lipsește în nici una din afacerile derulate prin paradisurile fiscale: acest mod de înșelăciune sofisticată necesită o infrastructură imensă, bine ascunsă, activată de indivizi extrem de educați, care cred că dreptul lor este să îi ajute pe alții să înșele societățile. Noua Mafie nu împușcă Oamenii, nu le trage gloanțe în genunchi, dar comerțul său este la fel de mortal și privează Oamenii de posibilitatea de a beneficia de asistență medicală, educație, securitate, justiție, în esență de o viață împlinită.

Contabilii compun coloana vertebrală a sistemului offshore, ei administrează structurile ce permit indivizilor și corporațiilor să-și mute banii în offshore și să evite plata taxelor; sunt cca 2,5 milioane de contabili calificați pe Terra, iar dintre aceștia, 330.000 sunt în Marea Britanie – Oameni extrem de bine cunoscuți, bine îmbrăcați, bine hrăniți, foarte bine plătiți, stau în birourile din centrul orașului și sunt plătiți să alcătuiască scheme de evitare a plătirii de taxe pentru personae individuale și pentru corporații. Guvernul care trebuie votat spune: “Votați pentru noi, vă vom da o mai bună asistență medicală, o mai bună educație, o mai bună securitate” și chiar de a doua zi, contabilii spun, “ne pare rău, Oameni buni, ați ales acest guvern, dar, de fapt, noi avem un sistem de evitare a taxelor și cei de la Amazon, Google sau Microsoft nu vor plăti nici o taxă în jurisdicția voastră. Păcat, ați votat pentru acest guvern, dar veți primi cu totul altceva… ați primit acea parte a mediului de afaceri ale marilor firme de contabilitate, care refuză publicului servicii prin erodarea veniturilor fiscale. Și aceste firme sunt mai târziu răsplătite cu contracte finanțate de guvern și tot aceleași firme, mai târziu sfătuiesc consiliile locale și guvernul central și apoi raportează despre conturile companiei dv și vă spun că totul este în regulă…

În Marea Britanie o nouă specie de funcționari publici se ridică către vârf: Autoritatea Fiscală a Marii Britanii (HMRC) a elaborat o nouă metodă de colectare a taxelor în care înțelegerile sunt negociate în mod individual, în spatele ușilor închise. British Telecom (BT) a fost una din primele companii, care, prin intermediul acestui program a primit o rambursare a taxelor de 1 miliard de lire sterline; cu acest prilej, directorul executiv al BT a spus: “Câștigul per acțiune a crescut cu 14% și este bine de știut că avem 1 miliard de lire credit de Fisc”. Noua metodă de colectare a taxelor de către HMRC este mai eficientă. Măiestria fiscului este să convingă Oamenii să plătească prin puterea argumentelor și altele asemenea. În 2011 au fost mari proteste la Londra pentru plata taxelor de către cetățeni…

La fel cum Mafia a infiltrat statul și firmele de contabilitate au făcut acest lucru. Industria serviciilor financiare din Marea Britanie a infiltrat statul și a început să modeleze legile pentru propriul său beneficiu, iar politicienii au devenit purtătorii de cuvânt ai acestei industrii financiare. Firmele de consultanță asigură locuri de muncă și consultanță pentru potențiali miniștri – indiciu despre structuri corupte în care Oamenii vând și cumpără influențe. Atunci când un fost ministru lucrează pentru o firmă de contabilitate, el nu oferă nici un fel de cunoștințe contabile, doar deschide oportunități politice în țară și peste hotare, astfel că, majoritatea bancherilor, majoritatea firmele de contabilitate și a celor de avocatură sunt angajate într-o conspirație împotriva interesului public.

În Marea Britanie, secretizarea relațiilor dintre Minsterul de Finanțe și Guvern constituie o problemă națională. În paralel cu decăderea Imperiului Britanic pe Națiuni, Orașul Lodra s-a transformat dintr-un centru ce opera mașinăria financiară a Imperiului, într-un centru financiar global. Fostele jurisdicții secrete ale Imperiului au devenit baza pentru un păienjeniș de jurisdicții offshore secrete, care au capturat bogăția de pe întreg globuol și au scurs-o către Orașul Londrei.

Astăzi, 25% din operațiile financiare internaționale se desfășoară pe teritoriul britanic, aproape jumătate din jurisdicțiile secrete de pe glob sunt sub protecție britanică și până la jumătate din averea offshore este tăinuită în paradisurile offshore ale Marii Britanii. Serviciile financiare sunt cele prin care elitele din Marea Britanie își fac averile, iar Marea Britanie este locul în care foști miniștri ai Guvernului, oficiali publici de top și spioni pensionați din MI5 și MI6 primesc poziții lucrative de consultanță după perioada petrecută în serviciul public. Împreună, ei au transformat Regatul Unit al Marii Britanii și dependențele sale în cel mai mare paradis fiscal global, dăunând dezvoltării de pe întreg globul și transformând însăși Marea Britanie într-o țară care servește interesele propriei elite.

[1] Impresii generate de vizitarea site-ului cf. site-ul https://www.offshorecompanycorp.com/ro/ro/faq/what-is-an-offshore-company

Emilian M. Dobrescu

          Ajutorul acordat de FAO și PAM

            Pentru a ajuta fermierii ucraineni să reia producția, cele două agenții ONU au anunțat că își unesc forțele pentru a curăța terenurile agricole de mine și alte rămășițe de război (https://news.un.org/fr/story/2023/06/1136402, postat pe 23 iunie 2023: Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) și Programul Alimentar Mondial (PAM) au lansat un program comun în colaborare cu Fundația Elvețiană pentru Deminare (FSD), un partener de acțiune împotriva minelor, pentru a sprijini micii fermieri și familiile rurale cele mai afectate de război. Potrivit celor două agenții ONU, cu sediul la Roma, acest program urmărește să împiedice Ucraina să aibă nevoie de asistență alimentară pe termen lung: „Să faceți pământul sigur și liber de rămășițele explozive ale războiului este primul pas către reconstruirea comunităților rurale reziliente și înfloritoare din Ucraina, care s-au aflat în prima linie a acestui război, și pentru a preveni dependența lor pe termen lung de asistența umanitară” a declarat Denise Brown, Coordonator Umanitar al ONU în Ucraina.

Programul a început în regiunea Harkivska și se va extinde ulterior în regiunile Mykolaivska și Hersonska, concentrându-se pe fermierii ale căror parcele sunt mai mici de 300 de hectare, precum și pe familiile rurale care cultivă alimente pentru consumul propriu. ONU speră că tehnicile de reabilitare, remediere și conservare a solului implementate vor ajuta oamenii să se întoarcă la agricultură și să restabilească mijloacele de trai din mediul rural, ajutând în același timp la susținerea producției agricole din regiune.

Prima etapă a reconstrucției înseamnă obținerea unui teren sigur, fără resturi explozive aduse de război: „Multe familii și mici fermieri din zonele situate în prima linie nu plantează în acest sezon deoarece știu că câmpurile lor sunt periculoase sau își riscă viața plantând pe terenuri minate sau contaminate”, spune Pierre Vauthier, șeful Biroului FAO din Ucraina. Programul este conceput pentru a face terenul sigur și productiv, inclusiv curățarea de mine și alte rămășițe explozive de război, pentru a ajuta la restabilirea mijloacelor de trai în agricultură, pentru a contribui la redresarea economică a Ucrainei și pentru a elimina treptat nevoia de ajutor umanitar pentru mii de familii rurale.

Războiul a afectat agricultura și producția alimentară a Ucrainei, a perturbat lanțurile de aprovizionare și exporturile, a crescut costurile de producție și a provocat contaminarea cu substanțele conținute în minele explozive pe scară largă. Din aceste motive, conform evaluării rapide a daunelor și nevoilor, publicată în februarie 2023, producția ucraineană de cereale și semințe oleaginoase a scăzut cu 37% în 2022. Aproape 90% dintre micii producători agricoli intervievați de FAO în Ucraina au raportat o scădere a veniturilor din cauza războiului, iar unul din patru au declarat că și-au oprit sau și-au redus drastic activitatea agricolă. Fără acțiuni urgente, producția agricolă din Ucraina va continua să se prăbușească, cu consecințe directe pentru securitatea alimentară și potențiale efecte de undă pe piețele regionale și globale. Ca un prim pas și în strânsă coordonare cu comunitățile, autoritățile locale și Ministerul ucrainean al Politicii Agrare, FAO și PAM vor identifica și cartografia terenurile care urmează să fie defrișate folosind imagini din satelit.

În timpul celei de-a doua etape, echipele de deminare vor supraveghea și curăța terenul, îndepărtând minele și alte resturi explozive de război, acordând prioritate parcelelor care pot fi eliberate rapid cu lucrări minime de curățare.

În cea de-a treia etapă, agențiile ONU și autoritățile ucrainene vor analiza solurile pentru a evalua contaminarea cu poluanții lăsați în urmă de armele explozive. FAO și PAM vor chestiona simultan micii fermieri și familiile rurale cu privire la tipurile de inputuri și resurse de care au nevoie pentru a relansa producția agricolă și vor oferi, acolo unde este posibil, asistență directă în natură sau în numerar. „Fără acțiuni urgente, producția agricolă din Ucraina va continua să se prăbușească, cu consecințe directe pentru securitatea alimentară și diversitatea alimentară din țară și cu potențiale efecte de undă pe piețele regionale și globale”, a afirmat reprezentantul PAM în Ucraina, Matthew Hollingworth. În iunie 2023, proiectul de ajutor, care trebuia să fie oferit de FAO și PAM 100 de milioane dolari se confrunta cu un deficit de finanțare de 90 de milioane de dolari. Proiectul mai este susținut de Fondul Ucrainean Umanitar, de un alt fond comun al Națiunilor Unite, precum și de donatori privați.

Angajamentele occidentale

            Valoarea totală a noilor angajamente bilaterale de sprijin față de Ucraina este mai scăzută în primăvara anului 2023, comparativ cu perioade anterioare (https://cursdeguvernare.ro/ajutoare-pentru-ucraina-in-ciuda-ofensivei-angajamentele-occidentale-raman-scazute-mari-diferente-intre-promisiuni-si-livrari-efective.html, postat pe 6 iulie 2023): majoritatea noilor angajamente au fost ajutor militar. În ciuda ofensivei ucrainene, noile angajamente nu sunt la fel de mari ca la începutul anului 2023, dar mai ales livrările de echipamente militare sunt cu mult sub angajamente. Acesta este rezultatul unei analize publicată de Institutul Kiel pentru economie mondială. În perioada 25 februarie – 31 mai 2023, valoarea tuturor angajamentelor înregistrate față de Ucraina a fost de 13 miliarde euro (aproape 9 miliarde euro au fost pentru ajutor militar), ajungând la un total de aproximativ 165 miliarde euro.

            Cel mai mare contributor al Ucrainei sunt Statele Unite (cu 70,7 miliarde dolari). Pe locul doi se află UE, care a majorat Facilitatea Europeană pentru Pace, cu două tranșe suplimentare în valoare de 1 miliard euro fiecare, până la un total de 5,6 miliarde euro. Urmează Marea Britanie (cu 10,74 miliarde), Germania (10,68 miliarde) şi Japonia (6,62 miliarde).

            Între februarie și mai 2023, Germania și-a majorat angajamentele militare cu 3,26 miliarde de euro, până la 7,5 miliarde de euro în total. Ajutorul militar include tancuri de luptă suplimentare, sisteme de apărare aeriană Iris-T și alte arme pentru a consolida capacitățile de apărare aeriană ale Ucrainei. Pentru întregul an 2023, Danemarca a promis sprijin militar în valoare de 1 miliard de euro, inclusiv noi tancuri Leopard-2; Polonia a promis două noi pachete suplimentare de ajutor militar în valoare totală de 581 milioane euro. Unul dintre pachete include promisiunea a 14 avioane de luptă MiG-29, toate fiind deja livrate în Ucraina.

            Slovacia este, alături de Polonia, singura altă țară care a promis și a livrat deja avioane de luptă; în total, ajutorul militar slovac a crescut cu 191 de milioane de euro, mai mult decât triplând angajamentele sale militare față de Ucraina. Islanda este cel mai nou stat care intră pe lista țărilor donatoare. Islanda a furnizat – părți egale de ajutor umanitar, financiar și militar în valoare de 30 de milioane de euro, echivalentul a 0,13 la sută din PIB-ul său.

            În ciuda accentului pus pe angajamentele militare, livrările efective au fost cu mult sub angajamente: doar puțin mai mult de jumătate din armele grele promise au fost livrate Ucrainei. În special partenerii occidentali, cum ar fi SUA, Germania și Regatul Unit, au crescut rapid sumele angajate, dar livrările rămân cu mult sub promisiuni; în schimb, țările din Europa de Est, cum ar fi Republica Cehă, Slovenia, Polonia și Slovacia, au livrat mai mult de 80% din armele grele promise.

          Colpsul acordului pentru cereale

            Prăbușirea coridorului de export al Mării Negre, care a permis exportul a peste 32 de milioane de tone de cereale ucrainene în perioada 1 august 2022-17 iulie 2023, ar trebui să aibă un impact imediat redus, dar pe termen mediu să creeze tensiuni pe piață și să crească prețurile alimentelor (Collapse of Ukraine grain deal to have medium-term impact (msn.com): situația este foarte diferită de cea din februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina și a întrerupt transportul în Marea Neagră, principala rută de export pentru produsele agricole ucrainene.

            Kievul a fost cel mai mare exportator mondial de ulei de semințe de floarea soarelui și al patrulea ca mărime pentru exportul de grâu și porumb, iar ieșirea sa de pe piața globală a dus prețuri record în mai 2022. Deschiderea coridorului de export la 1 august 2022 a contribuit la asigurarea aprovizionării națiunilor importatoare și la scăderea prețurilor, chiar dacă conflictul a redus producția agricolă ucraineană.

            Se estimează că producția de grâu va scădea la 17,5 milioane de tone în sezonul 2023-2024 de la 33 de milioane de tone în sezonul 2021-2022. Pentru porumb, producția este de așteptat să scadă la 25 de milioane de tone de la 42 de milioane de tone. „În 2023-2024, Ucraina ar trebui să exporte cu șase milioane de tone mai puțin grâu și cu 10 milioane de tone mai puțin de porumb”, a declarat Gautier Le Molgat, analist la Agritel, care furnizează date și analize privind piețele agricole.

            Pe 17 iulie 2023, secretarul general al ONU, António Guterres, a declarat că regretă profund decizia Rusiei de a pune capăt Inițiativei Mării Negre, un acord care a permis în special Ucrainei să-și exporte cerealele pe mare și, astfel, să contribuie la menținerea stabilității prețurilor la alimente la nivel mondial.

Raportul Human Right Watch

          Atât forţele ruse, cât şi cele ucrainene au folosit muniții cu fragmentație, care au ucis civili ucraineni, a informat pe 6 iulie 2023, Human Rights Watch (HWW) – o organizație neguvernamentală americană într-un raport, în contextul în care SUA analizează o solicitare de astfel de dispozitive din partea guvernului ucrainean. HRW a făcut apel atât la Rusia, cât şi la Ucraina, să nu mai utilizeze aceste arme şi a îndemnat SUA să nu le mai furnizeze (https://www.stiripesurse.ro/human-rights-watch-arunca-razboiul-in-aer-ucraina-a-folosit-cot-la-cot-cu-rusia-bombe-cu-fragmentatie-asupra-ucrainenilor_2981793.html): peste 120 de ţări au semnat un tratat internaţional care interzice aceste arme, care, în mod tipic se divizează într-un număr mare de bombe mai mici într-o zonă întinsă şi pot provoca moartea civililor timp de luni de zile sau chiar ani după aceea. Rusia, Ucraina şi SUA au refuzat să semneze acest tratat.

            Un oficial de rang înalt de la Pentagon a declarat în iunie 2023 că muniţiile cu fragmentaţie ar fi utile pentru Ucraina în respingerea forţelor ruse, dar a precizat că livrarea acestora către Kiev nu a fost aprobată încă din cauza restricţiilor Congresului şi a preocupărilor din partea Aliaţilor.

            Ucraina a lansat rachete dotate cu muniţie cu fragmentaţie în zona oraşului ucrainean Izium, controlat de Moscova în 2022, după ce Rusia i-a invadat teritoriul, susţine HRW, citând interviuri cu peste 100 de locuitori, martori şi angajaţi ai serviciilor de urgenţă. Atacurile ucrainene au provocat moartea a cel puţin opt civili şi rănirea a cincisprezece la Izium, susţine HRW.

            HRW a informat anterior că utilizarea de către Rusia a muniţiilor cu fragmentaţie a ucis zeci de civili în Ucraina, în timp ce Consiliul ONU pentru drepturile omului a documentat utilizarea unor astfel de bombe de ambele părţi: “Muniţiile cu fragmentaţie folosite de Rusia şi Ucraina ucid civili acum şi vor continua să facă acest lucru timp de mulţi ani”, a declarat într-un comunicat Mary Wareham, directorul HRW responsabil pentru armament. “Ambele părţi ar trebui să înceteze imediat să le folosească şi să înceteze să obţină mai multe astfel de arme care ucid nediscriminatoriu”, a adăugat ea. Guvernul ucrainean a îndemnat membri ai Congresului SUA să facă presiuni asupra administraţiei SUA a lui Joe Biden pentru a aproba livrarea bombelor cu fragmentaţie pentru Ucraina.

Războiul slăbește securitatea internațională

De la invadarea deplină a Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022, războiul „a slăbit sistemul internațional de securitate colectivă pe care ne-am angajat cu toții să-l apărăm”, a declarat pe 23 iunie 2023, Rosemary DiCarlo, subsecretarul general al ONU pentru afaceri politice și de construcții în cadrul prezentării situației din Ucraina în fața Consiliului de Securitate al ONU (https://news.un.org/fr/story/2023/06/1136437): „Războiul din Ucraina a creat o catastrofă umanitară și a drepturilor omului, a traumatizat o generație de copii și a accelerat criza globală a alimentelor și a combustibilului. Nu putem exclude alte efecte secundare periculoase”, a avertizat Rosemary DiCarlo, invocând preocupări stringente, de la creșterea numărului de decese până la amenințări nucleare. Impactul escaladării violenței asupra civililor rămâne cea mai mare preocupare a noastră”, a spus ea, adăugând că barajele rusești cu rachete și atacurile cu drone în Ucraina aproape s-au triplat în luna mai 2023: Biroul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului (OHCHR) a înregistrat un total de 24.862 victime civile, dar „cifrele reale sunt probabil mult mai mari”.

De la invazia rusă din februarie 2022, agențiile ONU au monitorizat impactul războiului: Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a confirmat peste 1.000 de cazuri de atacuri asupra sănătății, iar Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a verificat deteriorarea a 260 de situri, inclusiv 112 situri religioase, 22 muzee, 94 de clădiri de importanță istorică, 19 monumente, 12 biblioteci și un centru al arhivelor istorice.

Dezastrul barajului Kakhovka de la începutul lunii iunie 2023, rămâne o preocupare urgentă, a spus ea. „Există încă oameni la care nu putem ajunge, în special în comunitățile aflate sub controlul Rusiei”, a spus Rosemary DiCarlo, adăugând că Moscova „a refuzat până acum cererea noastră de a merge în aceste zone”. Organizația Națiunilor Unite va continua să se angajeze în asigurarea accesului necesar, a spus ea, îndemnând autoritățile ruse să acționeze în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional umanitar și să asigure accesul sigur și nestingherit în toate zonele care înregistrează probleme umaniatare.

Subliniind alte preocupări serioase, subsecretarul general s-a referit la avariile raportate la conducta Tolyatti-Odesa, cea mai mare conductă de amoniac din lume, în regiunea Harkov, precum și la anunțarea desfășurării de arme nucleare rusești în Belarus: „Îndemnăm toate părțile implicate să acționeze în mod responsabil și în conformitate cu obligațiile internaționale. Orice amenințare cu utilizarea armelor nucleare este inacceptabilă”.

Rosemary DiCarlo și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la lipsa de progres în implementarea Inițiativei pentru Cereale la Marea Neagră, un acord la care s-a ajuns în 2022 care a permis transportul în siguranță a peste 32 de milioane de tone de alimente din regiune, din care mai mult de jumătate sunt destinate dezvoltării ţării.

În replică la afirmațiile lui Rosemary DiCarlo, referindu-se la declarațiile în care este acuzată Moscova că a interzis accesul pe teritoriul său după dezastrul barajului Herson, ambasadorul Rusiei la ONU, Vassily Nebenzia a spus că Secretariatul ONU „demonstrează o ignoranță incredibilă”. Referindu-se la situațiile invocate de Rosemary DiCarlo, reprezentatntul federației Ruse la ONU a arătat că țara sa a cooperat cu ONU, iar forțele de urgență ruse au salvat peste 2.000 de persoane, au evacuat alte aproximativ 30.000 și vor continua să facă „tot ce este posibil” în această situație. Moscova a atras atenția asupra zonelor împânzite de mine terestre, iar propunerile sale de a crea rute sigure au fost respinse. În ceea ce privește Inițiativa Mării Negre, Vassily Nebenzia a spus că „suntem pregătiți să continuăm să ajutăm țările în curs de dezvoltare”.

La rândul său, ambasadorul ucrainean Sergiy Kyslytsya, a declarat că Rusia a comis „un act de teroare” prin aruncarea în aer a barajului Herson, arătând clar că Moscova este „gata să aplice o tactică de pământ pârjolit ca răspuns la deteriorarea situației militare în teritoriile capturate pe care se îndoiește că le poate păstra”. Rezolvarea crizei din țara sa necesită măsuri puternice menite să reducă capacitatea Moscovei de a face rău și conducă la înfrângerea militară a Rusiei în Ucraina și răspunderea pentru crimele de agresiune, crime de război și crimele împotriva Umanității comise până acum. Opțiunile de liniștire, cum ar fi concesiunile teritoriale, vor servi drept „mine de bifat”, cu detonatorul în mâinile Kremlinului, a avertizat Sergiy Kyslytsya. Deși războiul este la apogeu, „am început deja să lucrăm la redresarea postbelică”, a mai spus acesta, menționând că Ucraina și aliații săi și-au exprimat opinia cu privire la o victorie finală, care va garanta o pace dreaptă și durabilă. „Rusia este mai rea decât Covid-19, regimul lui Putin este un cancer ale cărui celule continuă să se răspândească în întreaga lume și în acest hemiciclu. El trebuie eliminat, alegerea este a Dv. Alegeți viața”, a adăugat diplomatul ucrainean.

Rosemary DiCarlo a spus în final ambasadorilor prezenți, că ONU este pregătită să sprijine toate eforturile semnificative pentru a realiza o pace justă și durabilă în Ucraina, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, dreptul internațional și rezoluțiile relevante ale Adunării Generale a ONU, „așa cum a subliniat și secretarul general al ONU în timpul vizitei sale în Ucraina în martie (2023 – n.n.) și așa cum am repetat (și eu când am vizitat Moscova, la jumătatea lunii iunie 2023 – n.n.). Atacurile împotriva civililor și a infrastructurii civile sunt interzise de dreptul internațional. Toate aceste atacuri trebuie să înceteze imediat, fie pe teritoriul ucrainean, fie pe teritoriul rus”, a insistat doamna DiCarlo.

          Reconstrucția țării

          La începutul lunii iulie 2023, reprezentanți ai întreprinderilor și guvernelor din întreaga lume s-au adunat la Londra pentru a „sprijini redresarea Ucrainei” (https://www.national.ro/politica/razboiul-bun-pentru-afaceri-corporatiile-se-vor-infrupta-din-placinta-ucraineana-798876.html, postat pe 19 iulie 2023): Guvernul de la Kiev a externalizat practic întregul proces de „reconstrucție” postbelică către BlackRock, cea mai mare firmă de gestionare a activelor din lume, iar în februarie 2023, a fost adusă la bord și influenta bancă J.P. Morgan.

            Cele două instituții financiare administrează Fondul de dezvoltare a Ucrainei, care are ca scop atragerea de investiții private în proiecte cu valoare potențială de sute de miliarde de dolari în sectoare precum tehnologie, resurse naturale, agricultură și sănătate: BlackRock și J.P. Morgan ”își donează serviciile”, dar această „activitate le va oferi o privire timpurie asupra unor investiții în țară”.

            Oportunitățile sunt enorme, în special în sectorul agricol: Ucraina posedă un sfert din cernoziomul din lume, un sol extraordinar de fertil, iar înainte de război era principalul producător mondial de făină, ulei și semințe de floarea-soarelui și unul dintre cei mai mari exportatori de porumb și grâu. Vizând câștiguri în mijlocul tragediei, 500 de întreprinderi globale din 42 de țări au semnat deja Pactul de afaceri cu Ucraina pentru a contribui la realizarea potențialului său uriaș. Dar, există companii care sunt pe punctul de a se muta – în special în construcții și materiale, procesare agricolă și logistică.

            Agenda: să deschidă țara și să o facă sigură pentru capitalul occidental prin transformarea ei într-o zonă economică specială. Această terapie de șoc neoliberală ar trebui  să includă consolidarea economiei de piață, descentralizarea, privatizarea, reforma întreprinderilor de stat, reforma funciară, reforma administrației,  integrarea euro-atlantică etc.  Multinaționalele occidentale au pus de mult timp ochii pe bogăția agricolă vastă a Ucrainei, dar un moratoriu din 2001 privind vânzarea de terenuri către străini a reprezentat întotdeauna un obstacol în calea privatizării fără limite.

Pe măsură ce guvernele de după Maidan au apelat din nou la FMI pentru finanțare, ajutorul a fost condiționat de o serie de reforme funciare care ar fi permis în cele din urmă corporațiilor străine să achiziționeze vaste suprafețe agricole ucrainene. Companiile agribusiness din SUA și Europa de Vest au cumpărat deja milioane de hectare de terenuri din Ucraina, 10 companii private controlând, se pare, cea mai mare parte din acestea. În timp ce guvernul ucrainean a simplificat și a accelerat privatizarea întreprinderilor de stat, Zelenski pare să se fi străduit să exprime în mod similar „deschiderea” țării față de capitalul occidental.

by Guido Lanfranchi

In a vibrant city of Istanbul, the Future Leaders Executive Program (FLEP) in its June segment welcomed a distinguished guest, one of the most successful high ranking officials of the United Nations in decades: H.E. David M. Malone, Rector of the Tokyo-based UN University and its Undersecretary General (2013-23). With a profound understanding of the system, global challenges and actions to address them, the distinguished guest mesmerised its audience in a thorough debate.

Talks about international development permeate current debates in academic and policy circles around the world. Yet, decades after its endorsement as one of the international community’s top priorities, the term continues to elude clear and univocal definitions, and it remains a contested concept. Dr. David M. Malone – a top Canadian diplomat – talked about his own take on the historical evolution of international development in an exchange with the FLEP fellows.

Drawing from his profoundly rich professional and personal journey, Dr. Malone noted that the concept of international development has emerged only fairly recently as a major issue on the world stage. The League of Nations, for instance, was not concerned with development, and even the United Nations did not initially devote much attention to this concept. Similarly, development was not on the agenda of the economic institutions established at the 1944 Bretton Woods conference – notably the International Monetary Fund (IMF), whose aim was to ensure monetary stability, and the International Bank for Reconstruction and Development (IBRD, the World Bank’s predecessor), whose focus was on the post-war reconstruction effort.

How did it happen, then, that these institutions gradually took the lead in promoting and sustaining development worldwide? The key factor underpinning this shift – In Dr. Malone brief but comprehensive account – is the process of decolonization, which started in the late 1940s with the independence of India, Pakistan, and Sri Lanka. Having freed themselves from the exploitative rule of colonial powers, these countries first sought to launch their first development programs, which often had a focus on agricultural development and famine prevention. At the time, international support to such efforts was very limited, consisting only of some experimental activities on specific technical issues, but with extremely tight budgets.

Yet, things started to change as a “huge decolonization wave” took off in the late 1950s, creating almost 80 new countries in the span of little more than 15 years. As these countries entered the UN en masse, they soon gained a majority in the organization. Questioning the UN’s single-handed focus on political and security issues, these countries – which were then labelled as “developing countries” – started to advocate for their own interest: the promotion of development throughout the developing world, with support from the international community.

These calls were rather successful. Entities such as the IBRD/World Bank, on a good track to completing their post-war reconstruction mission, soon started to shift their attention towards the developing world, ramping up the scale of their previously meagre technical endeavours. Even more importantly, international support for developmental efforts started to materialize, both through bilateral agreements between countries and in the form of borrowed funds.

While the calls for international support were successful in raising the attention and the funds devoted to the topic of development, the early developmental endeavours were not always as successful. In a number of instances, the lack of adequate infrastructure prevented these endeavours from yielding the expected results, leading leaders to re-think their focus on what – reflecting on his own choices and moral convictions – Dr. Malone termed “wildcat industrialization”. Further on, in their efforts to finance development (and, at times, to amass personal wealth in the pockets of national elites), developing countries piled up an increasingly serious amount of debt, resulting in the debt crisis of the early 1980s.

The reaction of the industrialized world was mixed. Initially, shock and surprise prevailed, coupled with calls for developing countries to repay their debt at any cost. International institutions such as the World Bank and the IMF asked indebted countries to tighten their belt to free up funds for debt repayment. Lacking alternatives, many countries did so; yet, this came at a serious price over the medium to long term. Over time, however, a more realistic outlook on the issue emerged. Creditors organized in two groups – the “Paris Club” for official donors, and the “London Club” for private creditors – and discussed their response. Eventually, the strategy was two-fold: part of the debt was rescheduled, while another part was outright cancelled.

Over the following decades, this major debt-management operation did yield important results – Dr. Malone stressed. By 1995, developing countries were fully out of the debt crisis, and government officials in industrialized countries were less worried about the overall situation. Still, tensions between developed and developing countries persisted, including at the UN. The latter asked the former to contribute to their development as a reparation of past damages under colonialism, while the former accused the latter of mismanagement and claimed full control over the use of their own funds. As of the mid-1990s, this debate had not led anywhere: everyone wanted to move on, and so they did.

The game changer emerged around the turn of the new millennium, when the UN – under the lead of Secretary General Kofi Annan – heavily invested in the creation and promotion of the Millennium Development Goals (MDGs). The goals were narrow but ambitious; and yet, despite this ambition, most (although not all) of them were met by 2015. According to Dr. Malone, this success was made possible by the high growth rates enjoyed by developing countries through the first 15 years of the new millennium – a growth that, among other factors, was enabled by the previous debt-management strategy and by the increasing flow of international capital to the developing world.

The success in achieving the MDGs thus triggered a new process at the UN, which raised the bar and set for the world even more ambitious goals – the Sustainable Development Goals (SDGs). These objectives were underpinned by an assumption that the high rates of growth that had characterized the first decade of the new millennium would continue. As it became clear, however, this assumption was overly optimistic. The 2008 global financial crisis significantly slowed down growth, both in the industrialized world and (albeit to a lesser extent) in developing countries. As a result, international development efforts faced – and still face – increasing challenges. To respond to these challenges, the 2015 Addis Ababa Action plan sought to adopt a more sophisticated strategy to ensure funding for international development efforts. Moving away from a single-handed focus on official development assistance, the plan stressed the importance of multiple funding streams, including remittances and lending instruments. Yet, significant challenges remain as of today, and the path of international development remains uphill.

Looking towards the future, the needs of developing countries will likely be much more compelling that those of their industrialized counterparts. In short, international cooperation and developmental efforts have achieved a lot over the past 78 years, but much more has yet to be achieved. As we enter the new-realities era, the world should be aware of that.

As the event draw to a close, H.E. David Malone and President of ICYF, Taha AYHAN (as a principal host to the event) both expressed what all participants had already concluded throughout the talk: that the Future Leaders Executive Program offers a unique setting and the winning narrative. Excellency Malone and President Taha accorded that this particular format – in which an established experience meets the new passions, drives, rhythms and colours through cross generational leaders’ talks – represents a once-in-a-lifetime opportunity for emerging leaders from verities of environments: the state, intergovernmental, and corporate sectors of all meridians.

The mesmerising FLEP-flagship of insights and wisdom, passion and vison gets a full swing sail once again in the Fall of 2023.   

Guido Lanfranchi is an international affairs specialist based in Den Haag. He studied at the Dutch Leiden University and Sciences Po Paris, and working with the Council of the European Union in Brussels. His research focuses on the EU, Euro-MED and Africa.

Has the “Great Game” between the West and China already begun?

By IFIMES

The International Institute for Middle East and Balkan Studies (IFIMES)[1] from Ljubljana, Slovenia, regularly analyzes developments in the Middle East, the Balkans and around the world.  After seventeen months of the Russian military invasion on Ukraine, IFIMES made an analysis of the “Great Game” between the West and China. We bring the most important and interesting parts of the extensive analysis “2023 Ukraine Crisis: Has the ‘Great Game'[2] between the West and China already begun?” 

Historians and geopolitical experts usually seek major shifts to understand and explain the developments in the world, believing they will find answers in any major military-political development. The shifts in the last century included a number of major events, each of which was considered a “milestone” towards a new phase in international relations. 

Maybe the most prominent of all the events were the terrorist attacks of 11 September 2001 on the United States of America, which constituted the first foreign attack on US soil since the Japanese attack on Pearl Harbor (US port on Hawaii’s island of Oahu). The wars in Afghanistan and Iraq, with major human losses, followed. However, they did not inform the geopolitical situation in the world in the 21st century, which remained the same as we knew it since the dissolution of the Soviet Union in the early nineties of the 20th century- dominance of the West in the decision making processes at the global level, despite the Russian and Chinese opposition to certain issues. Namely, it was only limited opposition, as seen in the case of the war in Iraq. 

It seems that the Russia-Ukraine war or the “Ukraine Crisis” is the development which in its deepest sense has an attribute of a “milestone” because of the political, economic, diplomatic and military repercussions it will have in the future. After almost 17 months since the outbreak of the war, some parameters that could have a major effect on the future mainstream in international relations are starting to emerge. Most important of these parameters include:

1. Maybe the most notable fact that is a result of this war is the failure of the West to stop Russia through diplomatic and military pressures. This is something that is happening for the first time. Namely, the two sides had not come into direct conflict during the Cold War, as they have now in Ukraine.
2. The war has opened the path for creation of the Eurasian pole, intensive Russia-China coordination and the silent joining of the alliance by India. In a couple of years this alliance will become the center of the world, thanks to its economic, human and military potential. China will lead the alliance and Beijing will not find a better historical opportunity from the one offered by the Russia-Ukraine war to demonstrate to the world its true power on the international scene.
3. The world has started to discover the possibility of global economic activity without using the US dollar as the currency. In conjunction with the major powers in Asia, India and China, Russia has essentially launched the start of trade exchange that is based on national currencies, preferring to have the Chinese gold Yuan backed by gold, unlike the dollar.
4. The West has revealed the level of decline of its influence in the world. Namely, it expected that the countries in its orbit and the countries believed to be within their historic sphere of influence would publicly condemn Russia’s attack on Ukraine. However, the stance of majority of African, Asian and Latin American states was reduced to a vote in the UN General Assembly on condemnation of Russia, which is a non-binding vote, while they refrained from clear condemnation of Russia and called for a dialogue, negotiations and preservation of territorial integrity of Ukraine.

Russia-Ukraine war is a milestone in the shift from unipolar to multipolar world 

In 1947, in his doctrine US President Harry S. Truman defined the concept of a bipolar world, which he dived into two parts, the communist world on one side and the liberal world on the other[3].

The dissolution of the Soviet Union and end of Cold War led to the collapse of bipolar world, in favor of a new, changeable and unstable situation, which could be called “post-bipolar” world. According to Bertrand Badie[4]., French sociologist, the United States were not able to impose their hegemony because of the accelerated development, both economic and military,  of China and other countries in the world, including Russia as the successor of the Soviet Union, which has regained influence in global politics. 

Multipolar world essentially means US, China and Russia. However, reality shows that these countries were not able to pull other countries in the world into their orbit. Firstly the US war in Iraq and its ultimate failure to achieve its goals and then the war in Afghanistan with similar results and the humiliating withdrawal where the harbingers of the end of what some experts call the “unipolar world”. Such a development incited China to increase its global influence, particularly through the new economic alliances it had established with Africa and Central Asia. 

The results of this war show that the US, which was on the path to lose control over Western Europe and even over NATO, (when French President Emmanuel Macron called it clinically dead[5]), are now on the path to impose their economic and military policy in Europe. They managed to quickly restore the spirit and strength of the decaying body of NATO. The transatlantic alliance has strengthened because of the Russian threat, the economic (natural gas) and military threats by Russia and the possible employment of nuclear weapons. 

What we see now and after all the months of the war, is the return of America, which is a real pole with all the means of control and hegemony -supported by some richest and most powerful countries in the world, such as the EU, Japan, South Korea and Australia. 

Historical development of confrontation between Washington and Beijing

Beijing cannot be satisfied with being second to Washington, just as Washington cannot accept not to be number one. Pierre Grosser[6], French historian of international relations, concluded his book, which was published this year under the titled “The Other Cold War? The US-China Confrontation” with this observation. Grosser actually emphasized that the war in Ukraine was an unexpected opportunity that Taiwan seized to elevate its level of combat readiness against any similar attack by China. Just as the Korean War had saved Chiang Kai-shek’s regime in Taiwan, because Truman’s administration had decided at the time to protect Taiwan from a Chinese attack, the Ukraine war has saved Taiwan again as the possible threats of aggression by China are decreasing.

The development of relations between the United States and the People’s Republic of China can be divided into three historical phases. The hostility phase between 1949 and 1972, then the phase of development of closer relations ranging from the historic visit by President Richard Nixon[7] to Beijing to the role of China in the financial assistance to the West after the 2008 crisis. The third phase, which we have entered, starts with the arrival of Xi Jinping to power in Beijing in 2012. In this phase China has entered into a competition with America for global hegemony. American administrations have started to pay attention to the spread of the power of China, which is no longer industrial or commercial in its essence, but has extensively expanded to include military and technological aspects as well. Upon arrival of Joseph Biden to power in 2021, the US administration begun to create a network of new alliances with countries surrounding China, with the aim to  suppress its growing role and power in the region of the Indian and Pacific Oceans. In example, the AUKUS[8] alliance established with Australia and Great Britain, and the Quad[9] alliance with Japan, Australia and India. 

Over the past two decades, US documents on national security warned of the escalation, the significant threat from China and existence of far smaller threats from Russia. The document titled  “Interim National Security Strategic Guidance“[10], issued by Biden’s administration in March 2021, includes only two references to Russia as a challenger power that constitutes a challenge for the United States. At the same time, the document contains 15 references to China, all within the framework of required preparations to address the threats, as China has become the only challenger able to link the economic, diplomatic, military and technological power, and is therefore a challenge for the US policy. 

The most serious consequences of the Russia-Ukraine war are the dramatic changes in the structure and dynamics of global relations. This is confirmed by the warnings of US security and intelligence services that China and Russia present the biggest threat to the interests of the US, particularly China in the long run- as they are forming anti-American and anti-Western alliances. 

During its almost 40-year rise, China avoided strategic surroundings by reducing its global ambitions and maintaining cordial relations with the United States. However, this phase ended since Beijing became more aggressive in the South China Sea and the Taiwan Strait. The United States have abandoned the constructive interaction and pursue a new restraining policy. Washington conducted the largest maritime expansion and missile proliferation in the past 30 years, introduced strict import duties on goods from China unprecedented in the post-World War II era and enforced major restrictions on foreign investments. All these measures were aimed against Beijing. 

Response of Chinese policy 

China’s diplomacy applies ancient Chinese wisdom according to which successes of wars are measures by results. Majority of wars being wages are not decided on the battlefield but at the negotiation table. 

Sun Tzu, famous Chinese soldier and strategist who lived 2,500 years ago, offered advice and wisdom on “strategy of waging a war”. In his famous book titled “The Art of War”[11] he wrote “To win one hundred victories in one hundred battles is not the acme of skill. To subdue the enemy without fighting is the acme of skill.”

However, the most important advice offered by Sun Tzu and an advice by which the Chinese diplomacy strictly abides is related to avoiding actions based on wrong assessments, which cause losses and failure in achievement of the goals of the war. “If you know the enemy and know yourself, you need not fear the result of a hundred battles. If you know yourself but not the enemy, for every victory gained you will also suffer a defeat” Sun Tzu noted. Specifically, his standards imply that waging a war is a result of failure of deterrence. 

History is full of wars with disastrous results. They were based on wrong assessments, caused enormous devastation and did not achieve their goals. Examples include the arrogance and “superiority” of Hitler’s Nazism and its catastrophically wrong assessments in Europe, particularly the opening of the Russian Front, which led to attrition of his forces and his ultimate defeat, as well as the defeats of America in Vietnam, Afghanistan and Iraq, where prolonged wars with enormous material and human losses were fought.

Current China-Russia relations

China and Russia have never defined the nature of their mutual relations nor did the two countries ever pursue the same communist ideology- not during the Soviet Union period or after its dissolution and the rise of Vladimir Putin in Russia. As a result, their alliance has had neither a solid nor fragile character. In fact, big and intensive competitiveness between China and Russia at various levels on the global market, and particularly in Central Asia countries, which had been a part of the Soviet Union once, is noticeable. 

The two sides have partner relations, which are unbalanced and heterogeneous. While the two countries have no ideological connection, there is a common vision of international relations aimed at elimination of the Western influence in the world. On the other side, the relationship between Beijing and Moscow is not a “marriage of interest”, and there are “many points of convergence” among them. China has to some extent similar views as Russia when it comes to the existing tensions with the United States and NATO. However, it is evident that China does not see Russia as an “ally,” but only as a “partner”. 

Russia and China are not in the same situation because of the subordinate position of Russia, which is isolated and under the sanctions imposed by the West. As a result, because of its limited options, it is left with China alone to partner with. 

Currently, China is stronger than Russia and its interests are more comprehensive and diverse. Beijing’s goal is to maintain an understanding with Moscow at the strategic level and oppose American power, without needing to provide its support at the tactical level. Namely, as it benefits from access to global markets, China wants to avoid sanctions and build relations with other countries in the world without any restrictions. 

China’s support to Putin could be detrimental to its economy bearing in mind the hostilities between Russia and the West, and it still needs the economic and technological exchange with the West. 

China has made it clear to Russia that entering into an alliance with any party would limit its freedom of maneuver in foreign policy. Specifically, entering an alliance implies undertaking of commitments as a result of what it could be forced to militarily intervene in a war, and in no way does China want to be engaged in something of the kind.

Apart from spreading its power in East Asia, through economic and diplomatic mechanisms China is currently also expanding its area of interest to the Middle East, Africa and Latin America. 

Chinese policy of de-escalation

The last thing on China’s mind is a war with the US and an attack on Taiwan. It can draw lessons from the current Putin’s war in Ukraine, which has entered its seventeenth month without achieving strategic successes- conquering Ukraine, toppling of the Ukraine’s Government and installation of a puppet regime in Kiev that would be under the control of Russia.  As a result of the Russian military invasion, Ukraine has moved closer to the West, while the cohesion within NATO has increased. President Putin has become the best promotor of the Alliance as NATO’s border with Russia has doubled with Finland’s membership and Sweden’s pending integration into the Alliance, after the two countries had abandoned their multi-decade policy of military neutrality. Even Switzerland, which takes pride in its military neutrality and continues to refuse to join the regional alliances such as the EU and NATO, participates in the introduction of sanctions against Russia. 

Ljubljana/Washington/Brussels/Beijing, 11 July 2023                                                         

Footnotes:
[1] IFIMES – The International Institute for Middle East and Balkan Studies (IFIMES) from Ljubljana, Slovenia, has a special consultative status with the Economic and Social Council (ECOSOC)/UN since 2018. It is also the publisher of the international scientific journal European Perspectives.
[2] The “Great Game” was a rivalry between the 19th-century British and Russian Empires over influence in Asia, primarily in Afghanistan, Persia, and later Tibet. The two colonial empires used military interventions and diplomatic negotiations to acquire and redefine territories in Central and South Asia, link: https://reviews.history.ac.uk/review/1611
[3] The Truman Doctrine is a framework US foreign policy plan for stopping the spread of communism in the World, link: https://history.state.gov/milestones/1945-1952/truman-doctrine
[4] Bertrand Badie (born in 1950) is a French politologist, international relations expert and professor emeritus. He is one of the most renown French international relations experts, link:  www.semanticscholar.org/paper/New-Perspectives-on-the-International-Order%3A-No-in-Benazzo/9536dd2cde9cc59db4274a1011fae7bd4ec691ff
[5] The Economist: NATO is becoming brain-dead, link: www.economist.com/europe/2019/11/07/emmanuel-macron-warns-europe-nato-is-becoming-brain-dead
[6] Pierre Grosser: L’autre guerre froide ? La confrontation États-Unis Chine, link:  https://boojum.fr/lautre-guerre-froide-la-peur-cette-mauvaise-conseillere
[7] President Nixon’s trip to China in 1972 ended twenty-five years of isolation between the United States and the People’s Republic of China (PRC), link: www.nixonlibrary.gov/nixons-trip-china
[8] AUKUS: The Trilateral Security Partnership Between Australia, U.K. and U.S., link:  www.defense.gov/Spotlights/AUKUS/
[9] Quadrilateral Security Dialogue www.dfat.gov.au/international-relations/regional-architecture/quad
[10] The Interim National Security Strategic Guidance, link: www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2021/03/NSC-1v2.pdf
[11] Art of War: Top Ten Teachings of Sun Tzu Still Used in Modern Military and Daily Lives, link:   https://edubirdie.com/examples/art-of-war-top-ten-teachings-of-sun-tzu-still-used-in-modern-military-and-daily-lives/

Emilian M. Dobrescu

          Albinele sălbatice din Europa

            Cercetătorii nu credeau că albinele pot supraviețui ca animale sălbatice în Europa, dar au descoperit că în unele regiuni încă există albine sălbatice[1]: într-un studiu început în octombrie 2019, biologii Benjamin Rutschmann și Patrick Kohl, de la Julius-Maximilians-Universität Würzburg (JMU) din Bavaria (Germania), arată că albinele sălbatice încă mai există în regiunea Galiției din nord-vestul Spaniei. Rutschmann și Kohl sunt doctoranzi la Chair of Animal Ecology and Tropical Biology din cadrul JMU, în grupul profesorului Ingolf Steffan-Dewenter; ei au început studiul din Galiția la sugestia colegului lor spaniol Alejandro Machado. Acesta din urmă observase roiuri de albine ocupând interiorul stâlpilor de electricitate goi pe dinăuntru și viețuind acolo. Pentru a afla dacă regiunea ar putea susține o întreagă populație de colonii de albine sălbatice, cercetătorii le-au căutat pe o suprafață în interiorul a 136 de kilometri de stâlpi goi de electricitate și au descoperit că 214 stâlpi de electricitate găzduiesc colonii de albine sălbatice.

            „În primul an al investigației noastre am găsit 29 de colonii. La o a doua vizită, în martie 2020, am descoperit că 17 dintre aceste colonii au supraviețuit iernii chiar dacă nu fuseseră nici hrănite și nici tratate împotriva paraziților” spune Benjamin Rutschmann. Există posibilitatea ca roiurile de albine sălbatice să fie descendenții sălbatici ai speciilor străine de albine importate de apicultori. În Germania, după spusele lui Rutschmann, subspecia autohtonă de albine (Apis mellifera mellifera) a fost înlocuită în acest mod cu mult Timp în urmă de subspeciile de import, în primul rând de Albina Carnica (A. m. carnica).

            Analizând modelul nervurilor aripilor, cercetătorii JMU au descoperit că toate coloniile care trăiau în stâlpii de electricitate făceau parte din specia Albinei Iberice, Apis mellifera iberiensis; astfel se poate concluziona că, în Spania, albina a existat simultan atât ca animal sălbatic, cât și ca animal domesticit până în zilele noastre: „Dacă populația de albine sălbatice poate fi stabilă pe termen lung, putem determina acest fapt doar prin intermediul unor ani suplimentari de observație”, spune Patrick Kohl. „După doi ani de studiu și un total de 52 de colonii de albine observate, vedem că aproximativ 40% dintre acestea supraviețuiesc iernii”, a spus și Alejandro Machado, care locuiește în regiune. O analiză a peisajului din jurul stâlpilor de electricitate a arătat că supraviețuirea albinelor melifere din Galiția a depins în mare măsură de cât de naturale sunt împrejurimile. În stâlpii de electricitate înconjurați de tufărișuri, lande sau păduri supraviețuiesc iernii mult mai multe colonii decât în stâlpii poziționați în câmpuri cultivate intensiv.

            În coloniile înconjurate de habitate seminaturale în proporție mai mare de 50%, cel puțin jumătate dintre colonii au supraviețuit iernii; în schimb, în peisajele cu habitat seminatural în proporție mai mică de 25%, unde se găsește o cantitate mică de hrană, probabilitatea de supraviețuire a fost aproape de zero.

            În Galiția, cercetătorii au descoperit contraste puternice între zonele seminaturale învecinate neutilizate sau cu o utilizare tradițională extensivă (lande, crânguri) și suprafețele mari de agricultură intensivă, cu aport ridicat de pesticide și îngrășăminte. „Acest contrast puternic dintre cvasi-natural și deșert agricol a fost cel care ne-a făcut să realizăm că vegetația din jur joacă un rol atât de important în supraviețuirea albinelor”, spune Rutschmann. Studiul arată importanța fundamentală a formelor extensive de utilizare a terenurilor și a restabilirii caracteristicilor peisajului aproape natural, cum ar fi gardurile vii: „Fără habitate suficiente de cuibărit și hrănire, chiar și interzicerea pesticidelor sau oprirea schimbărilor climatice nu vor ajuta insectele”, a concluzionat Patrick Kohl.

          Diferența între albine și viespi, atunci când înțeapă

            „Există aproximativ 20.000 de specii de albine pe glob și nu toate înțeapă”, a declarat Allyson Ray, doctorand în bioștiințe moleculare, celulare și integrative la Penn State University, care mai spune că „există un grup de albine, numite albine fără înțepătură (din specia Meliponini), precum și albinele miniere (familia Andrenidae), care au înțepături, dar sunt atât de mici ca efect, încât sunt în mare parte ineficiente”[2].

            Peste 500 specii de albine fără înțepătură trăiesc, mai ales, în zona celor două tropice: în loc să înțepe, ele mușcă, „și au frecvent intrări elaborate în cuiburi pentru a descuraja invadatorii”, a declarat Nicholas Naeger, biolog la Washington State University, care studiază albinele de peste două decenii. „Albinele de miere mor cel mai adesea ca o consecință a înțepăturii”, spune Allyson Ray. Albinele de miere – din care există aproximativ 10 specii, potrivit lui Nicholas Naeger – nu au tendința de a muri atunci când înțeapă alte insecte sau păianjenii, ceea ce tinde să se întâmple doar dacă albina crede că stupul său este invadat. În general, înțepătura este capabilă să pătrundă exoscheletul relativ subțire al insectei și poate fi extrasă fără a suferi daune; pielea umană este mult mai groasă decât exoscheletul celor mai multe insecte, ceea ce înseamnă că „înțepăturile rămân înțepenite. Atunci când albina zboară după ce a înțepat o persoană, înțepătura rămâne, iar organele intestinului acesteia sunt smulse și detașate, spintecând-o efectiv”, a explicat Ray. Albina, acum cu o gaură în abdomen, „ar putea trăi câteva ore după înțepătură, dar în cele din urmă va ceda în urma pierderii de lichide și a insuficienței organelor interne”, a adăugat Naeger.

            Nicholas Naeger a efectuat cândva cercetări pentru a confirma că albinele sunt incapabile să supraviețuiască după ce au înțepat o țintă umană. Față de ele, bondarii au un înțepător neted și, prin urmare, sunt capabili să înțepe de mai multe ori fără să moară. Alte insecte, cum ar fi viespile, au un înțepător la fel de neted, ceea ce le permite să atace o țintă de mai multe ori fără a muri. „Albinele de miere, ca majoritatea albinelor, sunt timide atunci când sunt departe de stup și nu au nimic de protejat; singurele două moduri semnificative de a face ca o albină să te înțepe sunt să provoci înțepătura prin apucarea sau strivirea albinei, astfel încât aceasta să nu aibă opțiunea de a fugi, sau prin faptul că te apropii prea mult de cuibul său. Un număr semnificativ de înțepături de insecte care sunt puse pe seama albinelor sunt de fapt comise de viespi, care tind să fie mai îndrăznețe și mai agresive decât albinele”, a remarcat Naeger. De asemenea, este demn de remarcat faptul că nu toți membrii speciilor de albine „înțepătoare” au de fapt capacitatea de a înțepa. „Orice albină care înțeapă va fi femelă, deoarece înțepătorul este de fapt un ovipozitor modificat”, sau un organ tubular prin care o insectă femelă își depune ouăle, a adăugat Ray. Albinele femele tind să fie mult mai numeroase decât masculii lor. Potrivit unui studiu din 2019, populația medie de albine are un raport de aproximativ 5 la 1 între femele și masculi.

          Mierea în țara noastră

Președintele Asociației Crescătorilor de Albine din România (ACA), Ioan Fetea, a spus pe 12 septembrie 2021 că țara noastră importă anual între 3.000 și 6.000 tone de miere, deși România este unul dintre cei mai importanți producători de miere din Europa[3]. „Este un paradox că România importă anual între 3.000 și 6.000 tone de miere, adică aproape 30-35% din consumul intern, cred că în toate țările europene mișcarea mierii este controlată de către agenții economici care sunt implicați în această activitate… Important este și cât se consumă. Noi astăzi încă nu am ajuns să consumăm 800-900 grame de miere anual (pe locuitor n.n.), în țările Uniunii Europene, în Elveția, se consumă peste doua kilograme și chiar mai mult”, a subliniat Ioan Fetea, prezent la Târgul Național al Mierii.

Din păcate, România exporta mai multă miere vrac, decât ambalată, deși este de foarte bună calitate, iar în țară intră multă miere contrafăcută, susține Fetea: „În această piață concurenială existentă astăzi cu privire la mierea contrafăcută și pe care autoritățile nu o identifică, ba că nu avem laboratoare dotate, ba că nu avem bani, acest sector se neglijează, de aceea cerem ANSVSA-ului să ne sprijine mai mult. Să existe controale pe ceea ce intră, să avem o trasabilitate…

România producea, în medie, 22.000 de tone de miere anual, clasându-se pe locul patru în Europa, iar vârful consemnat în urmă cu câțiva ani era de 1,47 milioane de familii de albine. La nivel național, sunt înregistrați în jur de 40.000 de apicultori. Conform statisticilor, românii consumă în fiecare zi 70 de grame de zahăr și 3 grame de miere. Deși în ultimii ani, consumul de miere a înregistrat o creștere de 15%, până la 550 de grame pe locuitor pe an, și în aceste condiții România se află tot la coada clasamentului, la nivel european. Datele relevă că românii consumă de 3-4 ori mai puțină miere comparativ cu cele două kilograme consumate în Germania sau 1,5 kilograme în Olanda și Belgia.

              Tipuri de miere

            Mierea susține imunitatea datorită concentrației mare de zahăr natural, vitamine și săruri[4]: specialiștii în domeniul sănătății au remarcat că înlocuire zahărului cu miere reduce riscului de apariție a diabetului cu aproape 70%. Mierea oferă energie corpului datorită glucozei și fructozei pe care le conține. Acestea se absorb rapid în organism și se transformă în energie, ajutând persoanele care depun efort intens să ducă totul la bun sfârșit. Mierea ajută la repararea ficatului în cazul unor afecțiuni hepatice; în acest fel, ficatul are nevoie de proteine, vitamine și glucide suplimentare, iar mierea este un aliment perfect pe care să îl consumi; totodată ajută și la o digestie sănătoasă și reglează nivelul colesterolului.

            Principalele tipuri de miere sunt următoarele:

            Mierea polifloră obținută din flori din grădini sau de câmp este de culoare aurie, lichidă și are o dulceață aparte datorită polenului florilor; poate fi folosită pentru consumul zilnic și se pot înlocui chiar și dulciurile.

            Mierea de salcâm are o consistență lichidă și un parfum deosebit. Aceasta este mai rară și poate avea un preț ridicat. Se recomandă pentru răceli, gât iritat, precum și dureri de stomac.

            Mierea de tei este aromată și parfumată. Este recomandată împotriva problemelor digestive, afecțiuni urinale sau probleme renale. Ajută în reglarea somnului și are proprietăți afrodisiace.

            Mierea de flori de câmp sau de fâneață are o culoare aurie-roșcată și este mai consistentă. Are acțiune antiinflamatoare și antimicrobiană. Se recomandă consumarea ei în perioadele mai stresante.

            Mierea de brad se găsește destul de rar și este recomandată persoanelor care suferă de acțiuni respiratorii și pulmonare.

            Mierea de rapiță ajută la diminuarea colesterolului și are proprietăți antibacteriene; conține săruri minerale, oligoelemente și ajută la menținerea sănătoasă a pereților vasculari și se recomandă consumarea de persoane care au varice, hemoroizi sau tromboze.

            Mierea de floarea soarelui alungă oboseala, fiind recomandată pentru afecțiunile stomacului; de asemenea, ajută la creșterea imunității mai repede în comparație cu alte tipuri de miere.

            Mierea de Manuka este cel mai scump tip de miere, pe care albinele o produc doar în Noua Zeelandă și Australia, unde crește Manuka, numit și arborele de ceai. Culoarea ei este închisă și are o aromă de zahăr caramelizat.

            Pesticidele reduc speranța de viață a albinelor

            Albinele sunt o parte esențială a multor ecosisteme din lumea întreagă, cel mai important fiind rolul lor în polenizare speciilor de plante[5]: numărul și sănătatea stupilor de albine este pus în pericol de mai mulți factori, printre aceștia numărându-se și pesticidele. Un studiu al Universității Oregon (SUA), a demonstrat că două dintre cele mai folosite mărci de pesticide – Transform și Sivanto – reduc speranța de viață și lasă urme de stres fiziologic asupra albinelor.

            Bunăstarea albinelor este pusă în pericol de expunerea la pesticide, dar și alți factori printre care se numără virușii și căpușele varroa. Și dacă substanțele chimice nu duc la moartea directă a albinelor, există riscul ca aceasta să se transpună în probleme fiziologice, care expun insectele la factorii dăunători prezentați mai sus. „Sugerăm punerea mai multor informații pe etichetele acestor produse și efectuarea mai multe studii pentru a înțelege efectele subletale ale expunerii cronice”, explică dr. Priyadarshini Chakrabarti Basu.

            Cele două pesticide au fost create pentru a acționa împotriva afidelor, insecte care atacă un număr mare de culturi agricole și care pot duce la compromiterea acestor culturi. Cercetătorii explică faptul autoritățile au impus o serie de restricții legate de aplicarea acestor pesticide, de exemplu este interzisă folosirea acestora în perioadele de înflorire a culturilor. „Durata medie de viață a unei albine muncitoare este de cinci până la șase săptămâni în primăvară și vară, deci dacă reducem durata de viață cu cinci până la zece zile, aceasta reprezintă o problemă uriașă. Longevitatea redusă care rezultă din stresul oxidativ ar putea afecta negativ populațiile și, în final, să compromită starea de sănătate a coloniilor”, explică și profesorul Ramesh Sagili.

          Primul vaccin din lume pentru albine

          La începutul anului 2023, primul vaccin din lume pentru albine a fost aprobat spre utilizare de către Guvernul SUA[6]: aprobarea crește speranțele unei noi arme împotriva bolilor care devastează în mod obișnuit coloniile de albine pe care Omenirea se bazează pentru polenizare. Departamentul de Agricultură al SUA (USDA) a acordat o autorizație condiționată pentru un vaccin creat de Dalan Animal Health, o companie de biotehnologie din SUA, care protejează albinele de boala loca („American foulbrood”): „Vaccinul nostru reprezintă un progres în protejarea albinelor și suntem pregătiți să schimbăm modul în care avem grijă de insecte, impactând producția de alimente la scară globală”, a spus Annette Kleiser, director executiv al Danal Animal Health.

            Vaccinul, care va fi disponibil inițial doar pentru apicultorii comerciali, are ca scop reducerea bolii loca, cauzată de bacteria Paenibacillus larvae, care poate slăbi și ucide stupii. În prezent, nu există niciun leac pentru această boală, care, în unele zone din SUA, este prezentă într-un sfert din stupi, ceea ce obligă apicultorii să distrugă și să ardă toate coloniile infectate, precum și să administreze antibiotice pentru a preveni răspândirea. „Este ceva ce apicultorii pot să recunoască ușor pentru că reduce larvele la o substanță maronie care are o duhoare râncedă”, a declarat Keith Delaplane, entomolog la Universitatea din Georgia, care a încheiat un parteneriat cu Dalan Animal Health pentru dezvoltarea vaccinului.

            Vaccinul funcționează prin încorporarea unei bacterii în lăptișorul de matcă, cel pe care albinele lucrătoare îl dau reginei, care îl ingerează și primește o parte din vaccin în ovare. Larvele de albine în curs de dezvoltare sunt apoi imunizate atunci când eclozează, iar studiile efectuate de Dalan Animal Health sugerează că acest lucru va reduce rata mortalității cauzate de această boală: „Într-un scenariu perfect, reginele ar putea fi hrănite cu un cocktail într-o bomboană pentru regine – zahărul moale și păstos pe care reginele albinelor îl mănâncă în Timpul tranzitului intestinal”, a spus Keith Delaplane.

            Boala Loca este originară din SUA, dar s-a răspândit în întreaga lume: Dalan Animal Health a declarat că descoperirea ar putea fi folosită pentru a găsi vaccinuri pentru alte boli legate de albine, cum ar fi versiunea europeană a bolii. Pe măsură ce au fost comercializate, transportate și folosite în agricultură, albinele au fost expuse la un cocktail compus din diferite boli care, de obicei, distrug un număr mare de colonii și necesită intervenții majore din partea apicultorilor pentru a menține numărul de albine.

            Statele Unite sunt neobișnuit de dependente de coloniile de albine gestionate pentru a susține polenizarea culturilor, cu stupi transportați în mod obișnuit cu camioanele prin țară pentru a poleniza plantele, inclusiv cele sălbatice, din regiunile respective. Acest lucru se datorează faptului că multe specii de albine sălbatice se află într-un declin alarmant, din cauza pierderii habitatului, a utilizării pesticidelor și a crizei climatice.

          Roirea albinelor poate influența vremea locală

            Albinele care roiesc produc atât de multă electricitate încât pot afecta vremea locală, sugerează o descoperire, realizată de cercetători prin măsurarea câmpurilor electrice din jurul stupilor de albine din specia Apis mellifera[7]: cercetarea dezvăluie că albinele care roiesc pot produce la fel de multă electricitate atmosferică, în mod similar unei furtuni obișnuite. Acest lucru poate avea un rol important în direcționarea prafului pentru a modela modele meteorologice imprevizibile; impactul albinelor ar putea chiar să fie inclus în modelele climatice viitoare. Corpurile minuscule ale acestor insecte pot prelua sarcină pozitivă în Timp ce se hrănesc, fie din frecarea moleculelor de aer de aripile care bat rapid (albinele pot bate din aripi de mai mult de 230 de ori pe secundă), fie din aterizarea pe suprafețe încărcate electric; efectele acestor încărcături minuscule se presupuneau anterior a fi la scară mică.

            „Abia recent am descoperit că biologia și câmpurile electrice statice sunt strâns legate și că există multe legături nebănuite care pot exista la diferite scări spațiale, de la microbii din sol și interacțiunile plante-polenizatori până la roiurile de insecte și circuitul electric global”, a declarat Ellard Hunting, biolog la Universitatea Bristol, din Anglia, și prim autor al studiului. Electricitatea statică apare atunci când denivelările microscopice și gropile de pe două suprafețe se freacă una de alta, creând fricțiune. Acest lucru face ca electronii, care sunt încărcați negativ, să sară de la o suprafață la alta, lăsând o suprafață încărcată pozitiv, în timp ce cealaltă suprafață devine încărcată negativ: transferul dintre cele două suprafețe ionizate creează o diferență de tensiune sau gradient de potențial, peste care sarcinile pot sări. Acest gradient de potențial electrostatic, care poate produce un șoc atunci când atingeți clanța ușii după ce ați mers pe un covor, poate încărca și fulgerele, prin frecarea aglomerărilor de gheață din interiorul norilor. Legenda spune că acest fenomen a fost demonstrat de Benjamin Franklin când el și fiul său au înălțat un zmeu în timpul unei furtuni, observând că firul umed al zmeului a condus scântei de la norul de furtună la o cheie atașată la capătul său. Efectele electrostatice apar în întreaga lume a insectelor; ele le permit albinelor să atragă polenul spre ele și îi ajută pe păianjeni să creeze pânze încărcate negativ, care atrag și captează corpurile încărcate pozitiv ale prăzii lor.

            Pentru a testa dacă albinele care roiesc produc modificări considerabile în câmpul electric al atmosferei noastre, cercetătorii au plasat un monitor de câmp electric și o cameră în apropierea mai multor colonii de albine. În cele 3 minute în care insectele au inundat aerul, cercetătorii au descoperit că gradientul potențial de deasupra stupilor a crescut la 100 de volți pe metru. În alte evenimente de roire, oamenii de știință au măsurat efectul până la 1.000 de volți pe metru, făcând ca densitatea de încărcare a unui roi mare de albine să fie de aproximativ șase ori mai mare decât furtunile de praf electrizate și de opt ori mai mare decât un nor de furtună.

            Oamenii de știință au mai descoperit și că norii de insecte mai denși înseamnă câmpuri electrice mai mari, o observație care le-a permis să modeleze și alte insecte care roiesc, cum ar fi lăcustele și fluturii. Lăcustele roiesc deseori la „scară biblică”, au spus oamenii de știință, creând nori groși de peste un kilometrui pătrat, care conținând până la 80 de milioane de lăcuste. Modelul cercetătorilor a prezis că efectul asupra câmpului electric atmosferic al lăcustelor care roiesc a fost uluitor, generând densități de sarcină electrică similare cu cele produse de furtuni.

            Cercetătorii spun că este puțin probabil ca insectele să producă ele însele furtuni, dar chiar și atunci când potențialii gradienți nu îndeplinesc condițiile pentru a produce fulgere, ei pot avea totuși alte efecte asupra vremii: câmpurile electrice din atmosferă pot ioniza particulele de praf și poluanți, modificându-le mișcarea în moduri imprevizibile. Deoarece praful poate împrăștia lumina Soarelui, este important să știi cum se mișcă și unde se instalează acesta pentru a înțelege clima unei regiuni.

[1] Vezi site-ul Albinele pot supraviețui în sălbăticie însă nu este chiar atât de simplu (descopera.ro), postat și vizitat pe 22 februarie 2022

[2] Vezi site-ul De ce mor albinele atunci când ne înțeapă, dar viespile nu? (descopera.ro), postat și vizitat pe 11 iunie 2022

[3] Vezi site-ul https://www.forbes.ro/romania-importa-35-din-consumul-de-miere-desi-este-unul-dintre-cei-mai-importanti-producatori-din-europa-230079, postat și vizitat pe 13 septembrie 2021

[4] Vezi site-ul Câte tipuri de miere există, de fapt. Care sunt beneficiile acestora (substantial.ro), postat și vizitat pe 24 martie 2022

[5] Vezi site-ul Speranța de viață a albinelor, redusă din cauza expunerii la pesticide (descopera.ro), postat și vizitat pe 23 iunie 2020

[6] Vezi site-ul Primul vaccin din lume pentru albine a fost aprobat în SUA (descopera.ro), postat și vizitat pe 9 ianuarie 2023

[7] Vezi site-ul Roiurile de albine ar putea influența vremea, sugerează un studiu (descopera.ro), postat și vizitat pe 29 octombrie 2022

Emilian M. Dobrescu

            Litiul (din greacă: λίθος lithos, “piatră”) este un element chimic având simbolul chimic Li și numărul atomic 3[1]. Este un metal alcalin de culoare alb–argintie, cel mai ușor metal și cel mai puțin dens. La fel ca toate metalele alcaline, litiul este foarte reactiv, se oxidează rapid în aer umed pierzându-și luciul și înnegrindu-se, fiind din acest motiv păstrat sub un strat de ulei.

            Datorită reactivității sale înalte, litiul nu este niciodată întâlnit sub formă liberă în natură, fiind prezent sub formă de compuși ionici. Este constituent al unor minerale pegmatitice, prezent în apa oceanelor și poate fi obținut din saramuri și argile. Industrial, litiul este un produs electrolitic compus dintr-un amestec de clorură de litiu și clorură de potasiu.

            Litiul este al 33-lea element ca abundență pe Pământ, dar datorită marii lui reactivități este găsit doar sub formă de compus. Litiul se găsește în zăcăminte pegmatitice, dar se poate obține, de asemenea, din apa de mare și argilă combinată cu pământuri rare; la scară industrială, litiul este izolat electrolitic dintr-o mixtură de clorură de litiu și clorură de potasiu. Este un metal moale – are cea mai mică densitate dintre metale.

            Litiul este un material important în fizica nucleară, fiind elementul utilizat în transmutarea heliului în 1932, acțiune care a condus la prima reacție nucleară, iar deuterura de litiu-6 a fost utilizată ca și combustibil de fuziune în armele termonucleare.

            Litiul și compușii săi au multe aplicații industriale vechi, inclusiv fabricarea sticlei termorezistente și materialelelor ceramice, lubrifianților pe bază de litiu, aditivilor utilizați în producția de fier, oțel și aluminiu, bateriilor cu litiu și acumulatoarelor litiu-ion; aceste întrebuințări consumă mai mult de 3/4 din producția mondială de litiu.

            Cantități minuscule de litiu sunt conținute în toate organismele, pentru care elementul nu îndeplinește vreo funcție biologică vitală, din moment ce animalele și plantele pot supraviețui fără acest metal. Ionul de litiu Li+ administrat ca și orice sare a acestui metal s-a dovedit a fi util ca medicament de stabilizare al bolnavilor cu tulburare bipolară, datorită efectelor neurologice ale ionului de litiu Li+ asupra organismului uman.

Este primul metal din Tabelul periodic al elementelor lui Mendeleev, fiind cum am spus mai sus şi cel mai uşor metal, caracteristică preţioasă pentru producătorii de electronice. Litiul este un metal esențial pentru producerea bateriilor destinate telefoanelor mobile, laptopurilor și vehiculelor electrice. Bateriile reîncărcabile se bazează pe greutatea redusă a litiului și pe potențialul său electrochimic ridicat…

          Producția la scară industrială

            Litiul a fost utilizat pentru prima dată în compoziția vaselinei utilizate pentru ungerea motoarelor avioanelor, precum și în alte aplicații similare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; apoi, cererea de litiu a crescut mult în timpul Războiului Rece pentru producția armelor de fuziune nucleară: izotopii litiului – litiu-6 și litiu-7 – produc tritiu în momentul iradierii cu neutroni, fiind foarte utili pentru producția tritiului și a unei forme de combustibil de fuziune utilizat în interiorul bombelor cu hidrogen, sub forma deuteridului de litiu.

            Litiul a fost mult timp utilizat în scăderea punctului de topire al sticlei și îmbunătățirea comportamentului oxidului de aluminiu: aceste două întrebuințări au dominat piața mondială a litiului până spre mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut. În aceeași perioadă a anilor 90 ai secolului trecut, câteva companii au început extragerea litiului din saramuri, care s-au dovedit a fi surse mai puțin costisitoare decât mineritul subteran sau de suprafață pentru obținerea litiului pur. Dar, cele mai multe exploatări miniere de unde se extrăgea litiu fie s-au închis, fie și-au concentrat activitatea spre alte materiale, deoarece doar pegmatitele pot fi prelucrate la un preț competitiv. Un exemplu în acest sens sunt minele de lângă King Mountain, Carolina de Nord (SUA). 

Dezvoltarea bateriilor pe bază de ioni de litiu a crescut cererea pentru acest metal, care a devenit dominantă după 2007. În urma creșterii cererii de litiu pentru producția de baterii electrice în anii 2000, noi companii și-au dezvoltat tehnicile de extragere a metalului din saramuri, pentru a onora nivelul cererii.

Rezervele mondiale de minereu de litiu

Chile este țara cu cele mai mari rezerve de litiu și al doilea mare producător mondial. Cele mai mari rezerve se găsesc în „triunghiul litiului“, în lacurile saline situate la frontiera dintre statele Argentina, Bolivia și Chile, de o parte şi de cealaltă a Anzilor Cordilieri, în America de Sud. Această zonă are mai mult de jumătate din rezervele mondiale. Resursele sunt exploatate de Argentina şi de Chile, dar nu şi de Bolivia; alţi producători importanţi sunt China, SUA şi Canada; Peru a anunţat descoperirea unui enorm zăcământ de litiu şi de uraniu în regiunea Puno, în apropierea lacului Titicaca. Chile extrage litiu din deşertul Atacama, dintr-unul din cele mai bogate zăcăminte din lume; zăcământul este celebru pentru concentraţia mare şi nivelul redus al impurităţilor.

În 2021, producția mondială de litiu a crescut cu 21% față de 2020, în Timp ce consumul global de litiu a crescut cu 33%, conform U.S. Geological Survey. În 2022, prețul de vânzare al acestui aur alb, cum mai este supranumit, a crescut de 5 ori! – toate aceste fenomene s-au întâmplat pentru că vânzările de vehicule electrice s-au dublat în anu 2021, la aproape 7 milioane de unități și au crescut puternic și în anul 2022.

În anii și deceniile care vin, cererea de litiu va crește constant, grație utilizării lui în industria bateriilor electrice dar și în aeronautică și exporarea Spațiului Cosmic.

Repartiția rezervelor pe țări

Bolivia ocupă primul loc pentru cele mai mari rezerve de litiu cu 21 de milioane de tone, urmată de Argentina – cu 17 milioane de tone, Chile – cu 9 milioane de tone, Australia – cu 6,3 milioane de tone, China cu – 4,5 milioane de tone, Congo –  cu 3 milioane de tone, Germania cu 2,5 milioane de tone și pe locurile nouă și zece, Canada și Mexic cu 1,7 milioane de tone fiecare, coform raportărilor US Geological Survey.

Cehia

            Cehia deține cca 3% din resursele mondiale de litiu, marea majoritate fiind situate aproape de granița cu Germania[2]: experții spun că depozitele din zona Cínovec, regiune bazată pe exploatarea cărbunelui, ar putea conține cele mai mari depozite de litiu din Europa.

            Litiul, unul dintre materialele critice, este crucial pentru producția bateriilor autovehiculelor electrice, precum și în alte tehnologii care vizează energia regenerabilă: „Este o șansă de a atrage noi investitori în regiune, de a îmbunătăți nivelul de trai și de a crea mii de locuri de muncă; avem posiibilitatea de a crea un centru de energie modernă și resurse regenerabile într-o regiune care odată era vestită pentru cărbune”, a spus Petr Fiala, politician și politolog ceh, prim-ministru al Republicii Cehe din noiembrie 2021 și lider al Partidului Civic Democrat din 2014.

            Zăcământul de litiu-staniu Cinovec este situat în Munții Krusne Hory, care formează granița naturală între Cehia și Germania. Zăcământul este situat într-o regiune minieră istorică, la 100 km distanță de Praga, în apropierea instalațiilor industriale și chimice din inima Europei, cu accesibilitate pentru marii producători de autovehicule electrice. Republica Cehia și landul german Saxonia au semnat un memorandum de cooperare pe proiecte strategice, inclusiv extracția de materii prime, precum litiul. Exploatarea de adâncime de la Cínovec este pregătită de Geomet, o companie deținută majoritar de Severočeské doly, care aparține companiei energetice ČEZ Group. Studiul final de fezabilitate, care răspunde la întrebările de bază legate de posibilitățile de producție de litiu la Cínovec, trebuie să fie gata până la finalul lui 2023, iar exploatarea efectivă ar putea începe la sfârșitul anului 2026. ČEZ discută în prezent cu primarii din satele din jur despre viitorul mineritului din zonă: minereul de litiu va fi extras de la 200 până la 500 m sub pământ, unde va fi și zdrobit parțial. Prelucrarea ulterioară va avea loc în apropierea depozitului.

Chile

Pe 21 aprilie 2023, preşedintele de stânga al statului Chile, Gabriel Boric, a anunţat că va naţionaliza industria litiului pentru a stimula economia şi a proteja mediul înconjurător: controlul asupra vastelor operaţiuni de litiu din această țară sud-americană va fi transferat de la giganţii industriali SQM şi Albemarle, către o companie deţinută de statul chilian, iar viitoarele contracte pentru explotarea minereurilor de litiu din Chile vor fi emise pentru parteneriate public-privat, cu controlul statului.

”Guvernul nu va pune interzice contractele actuale, dar speră că firmele în cauză vor fi deschise la ideea participării statului înainte de expirarea acestor contracte de exploatare!”, a apreciat Babriel Boric, fără a menţiona companiile Albemarle şi SQM, primul respectiv al doilea mare producător mondial de litiu. Contractul SQM ar urma să expire în 2030, iar cel al Albermarle în 2043; SQM, cunoscut în mod oficial sub denumirea Sociedad Quimica Y Minera de Chile, şi Albemarle aprovizionează cu litiu companii precum Tesla Inc, LG Energy Solution Ltd şi alţi producătorii de baterii pentru vehiculele electrice[3].

Decizia preşedintelui chilian reprezintă o nouă provocare pentru producătorii de vehicule electrice care se străduiesc să-şi asigure aprovizionarea cu materialele necesare pentru fabricarea bateriilor electrice, într-un moment în care din ce în ce mai multe ţări se străduiesc să-şi protejeze resursele naturale. 

India

            Compania indiană de reciclare a bateriilor Attero Recycling Pvt intenţionează să investească un miliard de dolari în perioada 2022-2027 pentru a construi fabrici de reciclare a bateriilor litiu-ion în Europa, SUA şi Indonezia, într-un moment în care cererea pentru litiu-ion a explodat la nivel global pe fondul tranziţiei la vehiculele electrice: “Există cantităţi mari de deşeuri de baterii litiu-ion care sunt disponibile pentru ca noi să le reciclăm”, a declarat directorul general de la Attero, Nitin Gupta, într-un interviu. Până în anul 2030, aproximativ 2,5 milioane de tone de baterii litiu-ion vor ajunge la finalul ciclului de viaţă, iar în 2023 există capacităţi de reciclare pentru doar 700.000 de tone de deşeuri de baterii. “Bateriile litiu-ion devin omniprezente pentru că sunt utilizate în echipamente electronice şi vehicule electrice”, a adăugat Nitin Gupta.

            Reciclarea bateriilor uzate este crucială pentru aprovizionarea cu litiu, un metal rar a cărui disponibilitate redusă ameninţă tranziţia mondială la energia verde prin intermediul vehiculelor electrice. Oferta limitată de litiu nu ţine pasul cu cererea astfel că preţul bateriilor, care reprezintă în medie 50% din costul unui vehicul electric, este în creştere rapidă. Costurile mari cu bateriile fac vehiculele electrice inaccesibile pentru marea masă a consumatorilor pe pieţe precum India, care este deja în urma altor state, cum este China, în tranziţia la vehiculele electrice.

            Graţie unor investiţii de un miliard de dolari, grupul indian Attero vrea să recicleze peste 300.000 de tone de deşeuri de baterii litiu-ion pe an în 2027, a spus Nitin Gupta. Una dintre viitoarele fabrici de reciclare a început să funcţioneze în Polonia la finalul lui 2022, în Timp ce o o altă fabrică ar urma să demareze activitatea în statul american Ohio în trimestrul al treilea al anului 2023. O a treia fabrică ar urma să devină operaţională în Indonezia în primul trimestru din 2024.

            De asemenea, expansiunea facilităţilor de producţie va ajuta Attero să asigure 15% din cererea mondială de cobalt, litiu, grafit şi nichel, a apreciat Gupta. Attero reciclează toate tipurile de baterii litiu-ion şi apoi exportă producţia de litiu spre fabricile pentru celule de baterii din India, iar printre clienţii săi se numără constructorii auto Hyundai Motor Co., Tata Motors Ltd. şi Maruti Suzuki India Ltd. Potrivit directorului de la Attero, mineritul de metale rare în locul obţinerii lor ca urmare a reciclării bateriilor second-hand poate provoca pagube mediului, în condiţiile în care pentru extragerea unei tone de litiu este nevoie de 1,89 milioane litri de apă… 

Mexicul a naționalizat depozitele sale de litiu în 2022; rezervele sale de litiu ale țării sunt situate în zăcăminte de argilă greu de extras, ceea ce face ca producția sa să fie costisitoare și neprofitabilă[4].

Pentru a profita pe deplin de bogăția sa de litiu, Mexicul are nevoie de o politică industrială cuprinzătoare, pentru a-și promova și crește lanțul valoric al litiului. În prezent, Mexicul are deja un avantaj comparativ față de alte țări, precum Bolivia, Chile sau Argentina. Este al cincilea cel mai mare producător de piese auto din lume și este de așteptat ca fabricile mexicane să înceapă în curând asamblarea vehiculelor electrice în cantități masive. În Mexic, există concesiuni de exploatare a litiului întinse pe 94.740 ha, iar altele sunt în procedura de obținere a autorizațiilor, care reprezintă alte 527.000 ha din teritoriul național, potrivit datelor Sistemului Comprehensive Mining Economy System (SINEM). Concesiunile actuale au fost acordate de guvernele anterioare, în Timp ce permisele pentru noi concesiuni sunt suspendate din cauza politicii președintelui López Obrador de a nu acorda concesiuni.

O altă problemă – cum aminteam mai sus – este că rezervele țării se găsesc în zăcăminte de argilă greu de extras, care sunt foarte scumpe și dificil de extras. Fernando Alanis, președintele CAMIMEX, a explicat că litiul din Mexic are o concentrație de doar 0,001 la sută pe tonă și, pentru a-l aduce la un procent necesar pentru fabricarea bateriilor electrice (30 la sută), costul și energia utilizată sunt foarte mari. Alanis a explicat că există diferite tipuri de zăcăminte de litiu: în rocă, în sare și în argilă. Depozitele în rocă se găsesc în general în Australia și SUA, reprezintă 26% din producția globală de litiu și conțin în general 5% litiu pentru fiecare tonă de rocă; zăcămintele în sare se găsesc în principal în Argentina, Chile și Bolivia și reprezintă 74% din producția mondială. Pentru fiecare tonă extrasă, concentrația de litiu este de 0,001%. În fine, depozitele de argilă au doar 0,001% litiu pe tonă, și, de asemenea, extracția lor este foarte costisitoare și consumă multă energie. Ca urmare, ultimele două tipuri de zăcăminte nu pot fi exploatate profitabil cu actuala tehnologie; ultimul tip de depozit este cel pe care Mexicul îl are în Sonora și Zacatecas.

Autoritățile mexicane au anunțat că nu vor mai practica naționalizarea producției țării, deoarece înțeleg că au nevoie de sectorul privat pentru a putea impulsiona industria litiulu: un proiect de lege pentru reglementarea pieței litiului în Mexic va fi prezentat Congresului în septembrie 2023. Mulți lideri cheie în minerit au cerut guvernului să nu se concentreze doar pe o singură resursă, deoarece Mexicul are oportunități mai bune și mai multe cu alte minerale. „Viitorul mineritului din Mexic este litiul? Nu chiar… Viitorul industriei miniere din Mexic constă în sprijinirea tuturor cercetărilor necesare pentru extragerea tuturor metalelor pe care le are țara”, a declarat Sergio Almazán, președintele Asociației minierilor, inginerilor, metalurgiștilor și geologilor din Mexic.

SUA

SUA era primul producător mondial de litiu între sfârșitului anilor ’50 și mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut; atunci, depozitele de litiu din SUA erau estimate a fi de 42.000 tone de hidroxid de litiu.           

Minereul de litiu din SUA este conținut într-o singură mină din Nevada și, de aceea, SUA – un producător mondial important de baterii electrice se bazează pe importuri. Există însă planuri de a deschide mai multe mine în state precum California și Carolina de Nord pentru a ajuta SUA să-și atingă obiectivele de aprovizionare cu acest minereu strategic.

            În 2023, SUA importă majoritatea litiului pe care-l folosesc pentru producția de baterii electrice, din țări precum Argentina, Chile, China și Rusia. Administrația Biden a stabilit în 2023 un plan pe 10 ani pentru a stimula mai multe întreprinderi miniere interne să producă minereul de litiu, strict necesar pentru fabricarea bateriilor cu litiu. „Există o cursă pentru a capta piața. Consolidarea și întărirea competitivității SUA în inovarea și producția avansată a bateriilor elecrice este vitală”, se precizează în Planul pentru 2021 al Consorțiului Federal pentru Bateriile Avansate[5].

            Utilizarea litiului

            Litiul în economie

            Litiul și compușii săi au câteva aplicații industriale, incluzând fabricarea sticlei și a ceramicii termorezistente, precum și a aliajelor cu mare rezistență și greutate redusă folosite în aeronautică; de puțin Timp, litiul își joacă cel mai important rol al său în economie și societate – pentru fabricarea bateriilor alcaline, utilizate pentru propulsia automobilelor electrice, foarte la modă în acești ani.

Un articol din Nature estimează că ”cererea pentru aplicații auto a litiului va crește cu peste 30% pe an până în anul 2030. Principalii producători de baterii s-au angajat să investească peste 50 miliarde de dolari în perioada 2022-2027 pentru a crește capacitatea de producție a bateriilor litiu-ion, care este de așteptat să depășească 1,2 TWh până în 2030”. Deși analiștii diferă în ceea ce privește previziunile lor cu privire la cât de repede va crește cererea, toți sunt de acord că aceasta va crește de la an la an și este aproape un fapt că bateriile litiu-ion vor domina piața în următorul deceniu.

            Litiul în fizica nucleară

            Litiul are un rol important în fizica nucleară: fisiunea atomilor de litiu a fost prima reacție nucleară efectuată de către Omenire, iar deuteriura de litiu este folosită pentru fabricarea armei termonucleare.

            Litiul în medicină

            În 1859, medicul reumatolog englez Alfred Baring Garrod (1819-1907) a descris prima utilizare medicală a litiului în cadrul tratamentelor reumatice și a gușei, menționând litiul în cadrul depresiei: uratul de litiu este cea mai solubilă sare a acidului uric, fiind utilizată pentru stimularea excreției de acid uric pentru atenuarea gușei.

            În anul 1949, John F. J. Cade a menționat carbonatul de litiu în cadrul tratamentelor aplicate pacienților maniaco-depresivi, făcând astfel prima demonstrație a unui proces chimic ce putea fi utilizat pentru a estompa simptomele unei boli psihiatrice. Până în acel moment, singurele medicamente care ar fi avut acest efect ar fi fost narcoticele și drogurile halucinogene; nici o altă substanță nu schimbă fundamentul proceselor patologice declanșate de bolile psihiatrice.

            Cantități mici de litiu se găsesc în apa oceanelor și în unele organisme vii, cu toate că s-a constatat că nu îndeplinește nici o necesitate biologică pentru organismul uman, ajută doar pentru a estompa simptomele unor boli psihiatrice. Efectul neurologic al ionilor de litiu Li⁺ face ca unele săruri de litiu să fie folosite astfel ca medicamente pentru îmbunătățirea stării de spirit a Omului.

            Măsuri de protecție chimică

            Litiul metalic este extrem de inflamabil, exploziv și toxic. Prezintă reacția de autocombustie în contact cu apă, acizi și chiar și atmosfera umedă. Totodată, are rol de agent reducător, care cedează un electron agenților oxidanți activi, ce necesită completarea stratului de valență – astfel, explicându-se reacția chimică violentă care se petrece.

            Litiul trebuie păstrat într-un container cu ulei sau într-un mediu lipsit de aer și umezeală; incendiile cauzate de litiu sunt extrem de dificil de stins; datorită reacției cu apa, care aprinde litiul și mai mult, apa nu poate fi utilizată la stingerea incendiilor produse de litiu, datorită acțiunii sale de catalizator asupra litiului. Un amestec special de substanțe sau nisipul uscat sunt necesare pentru stingerea incendiilor cu litiu.

            Toxicitate

            Litiul este considerat a fi mult mai toxic decât celelalte metale alcaline; cu toate acestea, ingestia unei cantități mici de ioni de litiu este considerată a fi mai puțin dăunătoare atunci când o persoană are o dietă ce include sodiul în doza zilnică normală. Așa cum am arătat mai sus, sărurile de litiu, administrate oral, previn sau diminuează tulburările maniaco-depresive, iar pacienții care urmează tratamente cu litiu trebuie să fie supravegheați riguros, în special cei care folosesc antidepresive.

            Ingerarea unei cantități mai mari de săruri de litiu conduce la intoxicația cu litiu: simptomele acesteia includ amețeală, tremur necontrolat, spasme musculare, vorbire nearticulată, inapetență, vomă și diaree. Intoxicația cu litiu afectează sistemul nervos central; nu se cunoaște un antidot specific pentru otrăvirea cu litiu, iar principala metodă de tratament este menținerea căilor aeriene libere și prevenirea infecțiilor respiratorii.

            Litiul este de așteptat să fie una dintre cele mai solicitate resurse în următorii 50 de ani.

[1] Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Litiu, site vizitat pe 6 iunie 2023

[2] Vezi site-ul https://cursdeguvernare.ro/cehia-ar-putea-incepe-in-2026-exploatarea-litiului.html, postat și vizitat pe 18 mai 2023

[3] Vezi site-ul https://adevarul.ro/economie/chile-are-de-gand-sa-nationalizeze-industria-2260277.html, postat și vizitat pe 21 aprilie 2023

[4] Vezi site-ul What Is the Potential of Mexico’s Lithium Reserves? (mexicobusiness.news), postat pe 9 septembrie 2022

[5] Vezi site-ul https://adevarul.ro/economie/goana-dupa-aurul-alb-metalul-care-s-a-scumpit-2211570.html, postat și vizitat pe 22 octombrie 2022